Azi, în Spania, Moța și Marin…
“…iubiti parinti, cautati sa vedeti, alaturi de durerea voastra, toata frumusetea faptei noastre: Se tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos! Se clatina asezarea crestina a lumii! Puteam noi sa stam
nepasatori? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata viitoare, sa fi cazut in apararea lui Hristos? Astfel, pe langa durere, nu se poate sa nu simti o mare inaltare sufleteasca…” (scrisoare adresata parintilor sai in ziua plecarii sale in Spania-Bucuresti 22 noiembrie 1936)
La 1 decembrie 1936, de pe vaporul “Monte Olivia” care-l ducea spre Portugalia, scrie a 2-a scrisoare parintilor sai, reafirmand:
“…datoria noastra catre Dumnezeu, in al Carui obraz se trage
azi cu mitraliera si datoria noastra fata de neamul nostru, a carui soarta atarna si ea atat de mult de lupta hotaratoare care se desfasoara azi in Spania…” Si: “Nu e adevarat, ce spuneau unii, ca ramas in tara puteam fi mai de folos…luptei de acasa. Biruinta morala pe care noi o vom castiga in Spania – cu orice jertfe – va fi mai mare pentru lupta nationala, decat tot ce am mai putea face in restul vietii noastre, ba si dincolo de ea…Acesta e adevarul.”
In noaptea de Craciun a anului 1936:
“Mor oameni cu zecile de mii, unii pentru a izbuti sa darame altarele Bisercilor lui Hristos, iar altii pentru a le apara. Comunismul este precum acea fiara rosie din Apocalipsa, care se ridica pentru a izgoni pe Hristos din lume…in tarile unde comunismul a biruit, Biserica a fost doborata. Nu pentru vesnicie, dar totusi a fost doborata pentru veacul de azi, iar in locul ei s-a instapanit puterea diavoleasca a necredintei, a stricaciunii, cu suferintele si moartea sufleteasca si trupeasca a oamenilor de azi. Noi credem in invierea Bisericii atat in Rusia cat si in Spania comunista…Dar aceasta
inviere cat si mantuirea tarii noastre de pacostea stapanirii lui Antihrist, atarna de vrednicia noastra! Daca noi nu ne vom trezi si nu vom porni la implinirea datoriei noastre, in razboiul pe care l-au pornit ostile diavolesti, atunci prabusirea va veni, cum a venit si aiurea. Si cine stie cate veacuri de ispasire, in robie si chin, vor trebui sa treaca peste vietile nenorocitilor nostri urmasi, pana cand sa vrednicim a ne bucura din nou de stapanirea Bisericii asupra sufletului oamenilor…Sa nu lasam o tara fara Biserici, fara
icoane, fara ocrotirea manii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata in care, vor fi pierdut pe Hristos! Iar pentru asta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!”
3 ianuarie 1937:
“…nu poate fi pentru om o cinste mai mare, o chemare mai plina de rod sufletesc, decat aceea de a fi aparator a lui Hristos si, prin
Hristos, al neamului tau crestinesc…Sa lasam cu totii la o parte vorbirea cea multa, si mai ales sa lasam la o parte credinta ca ne-am implinit datoriile prin asemenea lupte de vorba goala, prin parada si lauda stearpa, ori prin hotarari care nu sunt urmate de aspra greutate a faptei, a jertfei, a poverii…Si astfel, inarmati sufleteste, sa asteptam poruncile pentru a razbi, gata de sangerare si de moarte, prin negurile de intuneric si de pierzare care invaluie tot mai mult neamul nostru…Caci Dumnezeu nu poarta cu carul biruintei decat pe viteji, pe cei care stiu a pieri pentru a-si rascumpara neamul si
sufletul.”
Intelectualii romani de astazi au suflete de tinichea.
Iar tinicheaua nu intra in rezonanta cu dangatele profunde ale
clopotelor crestine care bat pentru natuine !
Intelectualii romani de astazi se strimba si se scuza dupa ce pronunta cuvinte ca :popor ,natiune ,neam ,patriotism ,nationalism, despre care li s-a spus ca
sunt retrograde si incorecte politic.
In oportunismul lor de lumpen intelectuali au mirosit cine are piinea si cutitul
si sunt fericiti sa linga firimiturile de la masa celor bogati si puternici.
Si o fac cu atita naturalete incit demonstreaza ca acolo unde e inteligenta nu e obligatoriu sa fie si constiinta si demnitate .
„Intelectualii romani de astazi au suflete de tinichea”, e o remarca dura si neadevarata. Sunt cativa care si-au arogat „dreptul” de a vorbi, de a scrie in numele intelectualilor romani care s-au prostituat politic pentru „lumina reflectoarelor” , acestia sunt o mica parte.Este foarte adevarat ca sunt vizibili, vocali, fotogenici, diabolici si nu au demnitate, dar nu trebuie sa ii bagam pe toti intelectualii in aceeasi oala. Adevarul ca intelectualii romani nu sunt interesanti, ei nu fac audiente la tv, ei stau deoparte de scandaluri, nu au bani ca sa fie propusi pe liste la alegeri. Unii lucreaza ani si ani la o opera literara si nu se pot compara cu scriitorii curentului „Puscarimea” iar clasa politica nu are nevoie de „filosofi” ci de oameni de actiune ca Vanghelie.
Am convingerea ca daca te uiti in jur gasesti numerosi intelectuali care traiesc in uitare, mizerie si se lupta zi de zi sa supravietuiasca.
Oare eroii nostri Mota si Marin erau super indoctrinati si super manipulati ? Asemenea demagogii sint greu sa iti imaginezi cu creierul limpede …” se tragea in obrazul lui Christos ” ..!?
De ce nu spune-au cum fascistii scoteau familii intregi la marginea satelor si le executau ,pentru crima de a dori sa traiasca liberi ,sa numai fie exploatati de popii si feudalii locali .Atrocitatile comise de fascistii carora Mota si Mari li s-au alaturat sint de nedescris .
Acolo era o miscare muncitoreasca care se saturase de abuzurile stabilimentului feudalo-catholic si nemaisuportind regimul de teroare s-au rascult .Simplu ! Tot asa cum au avut loc rascoale si la noi . Ca doar nu credeti ca in Spania aia s-au rasculat de nebuni ,nu ca erau oprimati !
Asa ca eroii nostrii au participat in unitatile fasciste ale elitelor care pierdeau sclavii si au comis crime impotriva poporului spaniol .Au primit retributia faptelor lor . Nu s-au dus acolo sa propovaduiasca evanghelia pacii si evanghelia sclaviei fasciste si a razboiului .
Nicule ce spui dumneata e o minciuna. Pe fondul saraciei create de Marea Depresiune din anii 30, criza economica creata de finanta jidaneasca de pe Wall St. , iudeo bolsevicii de la Moscova incearca sa prinda Europa in cleste : „În Spania, după retragerea de la conducerea statului, în 1930, a generalului Miguel Primo de Rivera[5], stînga triumfă electoral în oraşele mari, în aprilie 1931. Regele Alfonso XIII părăseşte ţara, fără însă a abdica formal. Noua structură parlamentară nu întîrzie să profite de context, proclamînd abolirea monarhiei şi trecerea la forma de guvernămînt republicană. În anii următori, stînga spaniolă alunecă din ce în ce mai mult spre comunism (Frontul Popular), cu asistenţa interesată a Moscovei. Scopul comunizării Spaniei era, în viziunea cominternistă, acela de a prinde Europa într-un uriaş cleşte comunist, cu o gheară în Răsărit şi cu alta în Apus. În urma alegerilor din februarie 1936, mica majoritate obţinută de Frontul Popular permite formarea unui guvern dominat de comunişti (care lucrau în legătură directă cu “consilierii sovietici”). Situaţia devenea mereu mai tensionată şi mai primejdioasă, nu numai pentru Spania conservatoare, dar şi pentru întreaga Europă creştină.Picătura care a umplut paharul a fost asasinarea de către comunişti, la 13 iulie 1936, a lui Calvo Sotelo, liderul opoziţiei monarhiste. Reacţia îndelung aşteptată s-a produs în sfîrşit: aureolat de succesele sale militare şi de o înaltă prestanţă morală, generalul Francisco Franco Bahamonde (pe care Junta de Defensa Nacional îl va numi în curînd Generalísimo şi Şef al Statului), aflat în fruntea trupelor din Marocul spaniol, aruncă mănuşa guvernului roşu de la Madrid şi porneşte, din noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, o adevăratăReconquista, răspunzînd sincronic Revoluţiei comuniste. Războiul Civil spaniol s-a internaţionalizat la scurt timp de la izbucnirea lui[6]: Germania şi Italia au sprijinit făţiş forţele naţional-conservatoare, iar Uniunea Sovietică şi comuniştii de pretutindeni au întărit, ca pentru o cauză proprie, forţele pretins “democratice” (faimosul “Ajutor Roşu”, ale cărui principale unelte în România au fost Ana Pauker şi Valter Roman). Marile puteri democratice, Franţa, Anglia şi Statele Unite, au adoptat formal o atitudine nonintervenţionistă, dar în realitate au ajutat (propagandistic şi nu numai) “brigăzile internaţionale” de sorginte comunistă, în numele formal al “libertăţii” şi “democraţiei”. În Franţa, mai ales, propaganda antifranchistă a căpătat aspectele cele mai sinistre (în dublul înţeles etimologic al cuvîntului), mai ales prin lobby-ul intelectualităţii gauchiste, marxiste sau marxizante (ce va exalta experimentul sovietic pînă spre sfîrşitul anilor ’60, cu o iresponsabilitate politică şi morală care constituie una dintre cele mai mari ruşini ale secolului XX)[7]. Revoluţia comunistă spaniolă, antimonarhică şi anticatolică (după modelul mai vechi al Revoluţiei franceze – “Cu maţele ultimului popă îl vom spînzura pe ultimul rege!” – şi după cel, mai recent, al bolşevismului rus), şi-a îndreptat cu precădere violenţele împotriva Bisericii şi a valorilor creştine în genere, ajungînd pînă la orori aproape inimaginabile[8]. Ostilităţile au durat aproape trei ani. La 28 martie 1939, Franco pătrunde în Madrid, iar la 1 aprilie triumful său este definitiv; se instituie astfel un regim autoritar relativ digerabil şi benign – cum a fost şi cel al lui Salazar în Portugalia[9] – prelungit pînă la moartea sa (noiembrie 1975), lăsînd în urmă-i o Spanie reconsolidată (una, grande, libre) şi pregătind restaurarea paşnică a monarhiei (prin tînărul Juan Carlos de Borbón, astăzi rege septuagenar). Nu foarte departe de Madrid, la Valle de los Caídos, s-a ridicat un impresionant complex monumental în memoria victimelor Războiului Civil, în care (dacă nu-i cumva doar o legendă colportată în mediile spaniole conservatoare) se spune că, printr-un gest de înalt cavalerism, s-ar odihni laolaltă nu doar aceiCaídos por España y por Dios („Căzuţi pentru Spania şi pentru Dumnezeu”), ci şi – fără menţiune – adversarii lor de acelaşi sînge. Tot acolo se află înmormîntat, în catedrala tăiată în stîncă, şi controversatul Caudillo (Conducătorul)[10].” Nicolae Popescu
războiul civil a avut loc pe fondul crizei în decata 30. Oamenii afectați de criză s-au alăturat mișcării comuniste.
nu există iudeo bolșevici. Bolșevicii sînt izdraeliți. Atenție! Cînd izdraeliții bolșevici au ajuns la putere, au terminat casa regală și masoneria, care a intrat în adormire. Dacă erau iudeo bolșevici, masoneria ar fi funcționat în continuare. La noi fenomenul s-a produs după război, cînd izdraeliții bolșevici au pus mîna pe România, iudeo masonii au trebuit să-și facă bagajele, iar masoneria a intrat în adormire pînă-n 90. Unii conduc vestul, iudeo masonii, iar ceilalți estul, izdraeliții bolșevici. Sînt două grupe distincte de evrei, atît politic cît și religios.