Mărturii ale unei supraviețuitoare a Holocaustului

Omenirea va intelege intr-un tarziu ca nu va fi niciodata pace in lume atata timp cat vor exista evrei.Oare degeaba au fost ei persecutati din cele mai stravechi timpuri?Sunt un iubitor al aproapelui meu,dar efectiv evreii imi produc greata.Ei sunt ciuma omenirii,cauza tuturor relelor din lume.Cand toata populatia globului se va ridica impotriva lor, acesta fiind un lucru inevitabil, va fi desavarsita marea opera a lui Hitler.

M-ați convins Domnule Coja. Părinții mei,fericitii turiști din casa de odihnă din Moghilev (Transnistria )m-au mințit cu nerușinare !!
Bunicii mei pe care nu i-am cunoscut au murit datorită cantităților mari de mâncare pe care le-au consumat prin grija autorităților românești și nu din cauza inaniției !
Fratele mamei în vârstă de 13 ani a avut mare ghinion: mergea pe stradă și un pat de
armă s-a dezlipit de la pușca unui militar român,l-a izbit în cap și l-a omorât pe loc.
Pentru a-i da primul ajutor, acel militar
i-a dat și câteva picioare în burtă, metodă revoluționară de înlocuire a respirației artificiale !
În numele urmașilor turiștilor din Trannistria, vă rog să transmiteți personal
domnilor Ion Antonescu și Gheorghe Alexianu,
mulțumirile și recunoștința mea pentru paradisul creat în Transnistria. Sunt sigur că știți unde să-i găsiți: din 1946 locuiesc
în acelaș loc.
Mă cuzați că trebuie să mă opresc aici dar,subit,m-a apucat greața și trebuie urgent să vomit !
Trăiască Legiunea și Căpitanul camarade Coja

Arunca-ti o privire aici:

http://www.ziomania.com

BUGEACUL: IMPÃRÃTIA DE AUR A GRÂULUI

de C-tin Virgil GHEORGHIU

Am pãrãsit Tighina de aproape douã ceasuri. Mergem încet, cu cãruta, pe soseaua care duce la Causani. Trecem printr-o pãdurice în care sunt cantonate unitãti din artilerie.

Acum coborâm pe un drum de tarã, în satul Ursoaia. Cum ajungem la postul de jandarmi, aflãm cã mai înainte de sosirea noastrã, cu un ceas, un evreu de saptesprezece ani, care rãmãsese ascuns pentru a incendia un lan de grâu si a produce acte de teroare, a atacat cu o grenada, o grupa de soldati, comandatã, de un sublocotenent, care se afla în recunoastere.

Sublocotenentul a fost grav rãnit la mânã. Dupã scurt timp, atentatorul a fost arestat. El era originar din Tighina si luase parte la incendierea si devastarea orasului. Rãmãsese în Basarabia împreunã cu alte echipe, asa zise de sacrificiu, pentru a continua operatia de distrugere.

Dupã ce mi s-a povestit cum a sãvârsit îndrãznetul atentat de la marginea pãdurii prin care tercusem, întreb pe seful de post:

– Evrei aveti în sat?

– Mai e o singura bãtrânã, pe care oamenii m-au rugat sã nu o arestãm. Nici nu termina fraza si în biroul postului de jandarmi a intrat un subofiter care ne-a spus:

– Atentatorul evreu, care a aruncat grenada asupra grupei si a rãnit grav pe sublocotenent, a declarat ca are complici aici în satul Ursoaia.

Aflam apoi ca bãtrâna evreicã, pentru care tãranii rugaserã atât de insistent pe seful de post ca sã n-o aresteze, gãzduia în casa la dânsa vreo sase evrei din batalionul de distrugere.

Ziua, evreica facea mâncare pentru ei, iar noaptea le-o ducea pe câmpuri si în pãduri, pe unde se aflau ascunsi. Aspectul ei, vârsta ei, îi ajutau sã însele vigilenta santinelelor si a patrulelor.

Nimeni nu îsi inchipuia cã acestã bãtrânã, care abia se târa, este un factor important în batalionul de distrugere.

Am vãzut-o adusã de jandarmi. Acum nu mai tãgãduia nimic. Luase o atitudine de obraznicie si sfidare. Desi locuia în sat de douãzeci si trei de ani, nimeni nu bãnuise cã în sufletul ei se ascunde atâta ura contra poporului românesc si a tãranilor din sudoarea cãrora mâncase douãzeci si trei de ani, pâine albã.

De la Ursoaia pornesc spre Cãusani, cu o cãrutã. Pe aici au fost iarãsi lupte grele.

Când treceam raul Botna, pentru a intra în târgusorul Cãusani, aflãm cã bandele de comunisti au prins si împuscat aici pe un capitan si un plutonier de jandarmi. Un alt ofiter a fost fãcut prizonier de ei.

In Cãusani, în acest târgusor prin care treceau toate cerealele satelor dimprejur, locuiau nenumãrati evrei. In timpul ocupatiei bolsevice, în acest oras comunistii au exercitat asupra populatiei crestine cea mai sãlbaticã teroare pe care am întâlnit-o pânã acum în Basarabia.

Noaptea care se lãsase m-a fãcut sã nu-mi mai pot continua drumul si-am rãmas în Cãusani, pânã a douã zi dimineata.

Am dormit la un locuitor mai înstãrit, la Vanea Hodorogea. O fatã a gazdei, pe care mi se pare cã o chema Jenea, venind sã-mi aducã o canitã cu lapte fierbinte, a început a-mi povesti, plângând, suferintele pe care le-a îndurat în anul acesta.

– Spuneau cã sunt fatã de culac, adicã de om bogat, mi se jeluieste tânãra aceasta care cred ea nu a împlinit optsprezece ani. Toatã ziua mã puneau la fãcutul soselei, la cãrat piatrã sau la curãtitul zãpezii.

In timpul din urmã, Jenea, fata culacului si toate fetele din satele si din orasele basarabene, au sãpat la transee. Transeele bolsevicilor, în Basarabia, au fost sãpate numai de fete începând de la patrusprezece ani. Aceste tinere erau luate de acasã de patrulele sovietice si tinute câte o sãptãmânã, fãrã mâncare, si fãrã repaus, la sapatul transeelor.

De aici înainte, în tot drumul, aveam sã mã uit la mâinile fetelor pe care le întâlneam în sate si în orase. Palmele acestor fete, dintre care unele nici nu aveau patrusprezece ani, erau pline de bãtãturi.

– Ne sângerau palmele sãpând, îmi spunea Jenea, fata culacului, si totusi nu ne lasãu sã ne odihnim un minut. Sãpam de dimineata, dinainte de rãsãritul soarelui si pânã noaptea târziu. Si nu ne dãdeau nici mãcar o felie de pâine.

Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolsevice, evreii din Cãusani au strâns din satele vecine câteva sute de cãrute în care si-au încãrcat averile si le-au trecut peste Nistru. Tãranii care i-au condus cu cãrutele, nu s-au mai întors. Nu se stie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le-au spus însã cã atunci când vor ajunge dincolo, au sã-i împuste.

Nici în Cãusani, nici în Ursoaia, nici în satele pe care aveam sã le vãd de acum înainte pe întinderea Bugeacului si pe malul Nistrului, nu aveam sã mai gãsesc decât foarte, foarte putine vite. Au fost luati din sate toti caii, toti boii, toate vacile, toate oile, si toate cãrutele. Au fost trecute pe malul celãlalt al Nistrului, cirezi de zeci de mii de vite. Au fost trecute pe malul celãlalt, de cãtre evrei, mii de cãrute, zeci de mii de cãrute încãrcate cu toatã averea Basarabiei. Satele basarabene au fost jefuite, au fost pradate. Oamenii tineri, bãrbatii, au fost luati si ei dincolo, pentru a face sosele pe care sã se retragã bolsevicii si evreii, care duceau cu dânsii averile nesfârsite ale Basarabiei.

Jenea, fata culacului, nu-si mai poate stãpâni lacrimile.

– Dacã veneati cu douã zile mai târziu, eram si noi plecati în Siberia.

Apoi adauga:

– Mi-au luat hainele, mi-au luat pantofii, mi-au luat totul… si cruciulita de la gât mi-au luat-o.

Si Jenea, fata culacului, plânge cu capul sprijinit de usa. Mama ei vine si-i spune:

– Hai Jenea, nu mergi sã te culci?

– Lasa-ma, mamã, sã spun, sã afle toatã lumea, ce ne-au fãcut evreii cât au fost stapâni aici…

A douã zi dimineata se aud clopotele la biserici. E Duminica si e prima slujbã care se face în Cãusani, dupã un an. Locuitorii plâng si se închinã.

Pornesc de aici, tot cu cãruta, spre Ermoclia. Pe drum întâlnesc un tãran tânar, înalt si frumos.

– De unde esti? îl întreb eu.

– Din satul Popeasca.

– Si unde te duci?

– Mã duc în Ermoclia, la niste neamuri, sã le spun cã am venit, ca sunt viu.

Acest tãran tânar, pe care-l cheama frumos Oltu Boris a fost luat de evrei pentru a lucra la sosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte mai înainte, Oltu Boris a fugit, trecând Nistrul înot si venind cu pielea goalã, fãrã nici o haina, fãrã nici un obiect asupra lui, fugind peste ogoare si prin livezi, noaptea, peste douãzeci de kilometri.

– Singur ai fugit, Oltu Boris?

– Cu încã doi prieteni, rãspunde el simplu.

– Si ati venit voi, în pielea goalã, douãzeci de kilometri?

– Da… în pielea goalã am venit, numai noi si cu sufletele noastre.

Mã uit la dânsul, emotionat ce frumos a zis am venit în pielea goalã, fugind, numai noi si cu sufletele noastre. Aflu cã dincolo de Nistru sunt mii si mii de basarabeni tineri care muncesc facând sosele pentru retragerea rusilor. Supraveghetori sunt evreii din Basarabia. Cea mai mica gresealã, cel mai nevinovat cuvânt spus de unul din acesti români basarabeni, dezlãntuie furia evreului care îi comandã.

– In sectorul în care lucram eu era comandant unul Herscu, care fusese negustor aici în Ermoclia. In fiecare zi împusca Herscu câte unul de-ai nostri. Cãci acolo, în acele tabere de muncã silnicã, nu exista altã pedeapsã decât împuscarea.

Evreul comandant era mai puternic decât orice dictator.

– Ne spunea cã dupã ce vom termina soseaua, are sã ne împuste pe toti, fiindcã suntem basarabeni trãdãtori, zice Oltu Boris.

– Dar de mâncare vã dãdea ceva, Oltule?

-O suta de grame de pâine pe zi, asta era hrana care trebuia sã ne-o dea pe zi spuse Oltu Boris. Dar nu ne-o dãdea nici pe asta. Trãiam din mila românilor de dincolo de Nistru, care ne fãceau câte o mãmãligã pe care o mâncam goalã.

Ajungând în satul Ermoclia, am întâlnit alti tãrani care mi-au povestit fapte la fel de tari. Erau si acolo câtiva care fugiser ã din Ucraina, unde erau dusi ca prizonieri la sãpatul soselelor. Fugisera si acestia, ca si Oltu Boris, trecând Nistrul înot, noaptea, numai ei si cu sufletele lor.

– Ziceam, spun ei, dacã murim, sã murim cel putin în satul nostru.

Tot în Ermoclia întâlnesc o echipa de sacrificiu din batalionul de distrugere, care fusese arestatã în zorii zilei. Era echipa care luase parte la incendierea târgului Cãusani, la uciderea capitanului de jandarmi Videanu Gheorghe si care acum voia sa incendieze recolta din sate.

Iatã numele acestor criminali, pentru a se vedea mai bine din cine erau alcãtuite batalioanele de distrugere care au ars orasele basarabene, au distrus si au devastat satele: Rapaport Ihil, Gheisman User, Ghidale Leizer, Sferdlic Mortco, Sferdlic Leiba…

In Ermoclia, în Cãusani, în Popeasca, morile au fost arse. Nu au tãranii unde mãcina mãcar un pumn de grãunte. Morile, minunatele mori de vânt ale Basarabiei, au fost toate arse pânã la ultima.

Plec din Ermoclia spre Volintir. Pe drum mi se spune cã din Ermoclia au fost ridicati numai într-o singura noapte, patru sute de oameni. Toate satele au fost golite de bogãtii. Iar populatia a fost redusã la jumãtate. Uneltele de munca au fost luate. Nu se gãsesc nici coase, nici cãrute, nici seceri, nici pluguri, nici semãnãtori, nici secerãtori…

Pâinea se scutura pe câmpuri. Cine va putea zugrãvi tristetea lanurilor de grâu care se scutura pe ogoare coapte si neculese?

Privindu-le, aceste câmpuri nesfârsite care se frâng de bogãtia aurului pe care îl poartã în spice si pe care nu are cine îl culege fiindcã în toatã Basarabia nu mai existã brate de muncã si unelte, mi se umezesc ochii de lacrimi. Asa cum le bate vântul, lanurile de grâu parcã fac mãtãnii si se roagã, cu spicele înclinate pânã la pãmânt, sã vinã secerãtorii si sã le culeagã.

In Volintir, jalbele sunt aceleasi. Tãranii rãmasi în sat se plâng.

– Ne-au luat toti caii, ne-au luat uneltele, ne-au luat feciorii si n-are cine culege pâinea de pe ogoare.

-Ne-au ars morile si nu avem unde mãcina boabele…

Si am impresia cã întregul Bugeac plânge si i se sfâsie lanurile nesfârsite de grâu, de tristete.

In Volintir, evreii au ucis într-o pivnita, cu opt gloante de revolver, pe preotul Mihail Mizumschi. Seara l-au ridicat de acasa, smulgându-l din mijlocul familiei, de lângã copilul sãu care nu are decât trei ani si de lângã sotie, ducându-l într-un beci pãrãsit, unde l-au tinut arestat. Inainte de a pleca din sat, iudeo-bolsevicii au ucis pe pãrintele Mizumschi, dupã ce l-au torturat într-un chip groaznic. Cãlãii i-au smuls pãrul de pe cap, cu piele cu tot, i-au scos ochii cu baioneta si l-au supus la cele mai infioratoare torturi, înainte de a-i lua viata. In aceeasi pivnitã a fost gãsitã batjocoritã si asasinatã, bãtrâna Tretiacov Fevronia. Tot trupul nefericitei bãtrâne era plin de împunsãturi de baionetã si de lovituri. Capul era spart în mai multe pãrti. Obrazul complet desfigurat. Inainte de a o ucide, asasinii au batjocorit-o, desi victima avea saizeci de ani.

Povestirea acestor douã înspãimântãtoare crime ne înfioarã.

Trecem pe lângã mormanele de cenusã din centrul satului care a fost ars, si ne îndreptãm spre Ivãnesti.

La iesirea din sat, ne oprim. In mijlocul drumului stau doi soldati ucisi. Sângele lor este încã fierbinte. Cu câteva minute mai înainte, câtiva iudeo-bolsevici, care fãceau parte din aceleasi macabre batalioane de distrugere, au tras cu mitraliera în ostasii nostri, omorându-i. Unul din criminali, desigur tot evreu, a fost prins imediat. Avea mitraliera si buzunarele pline de cartuse si grenade.

Trecem mai departe printre lanurile nesfârsite de grâu. Aproape de searã, trecem prin Ivãnesti. Aici au fost luati toti caii, toate cãrutele, toate uneltele agricole si toate bratele de munca. Grâul se scuturã pe ogoare…

Noaptea râmân în satul Moldova. Pâna aici, în tot drumul, m-am interesat de faimoasa reformã agrarã fãcutã de bolsevici în Basarabia. S-a spus de câte douãzeci de ori la radio Moscova, s-a scris în toate ziarele sovietice si s-a fãcut o vâlvã fãrã pereche, în jurul asa zisei împroprietãriri a tãranilor. Spuneau bolsevicii cã au luat pãmânturile boierilor români si averile mânãstiresti, împãrtindu-le tãranilor sãraci.

Am cãutat sã mã dumiresc si sã studiez cât mai amãnuntit, aceasta faimoasã reformã agrarã.

Aici, în Bugeac, se spunea cã pãmânturile care au fost date tãranilor sunt enorm de întinse. Totusi eu nu am gãsit nici un tãran împroprietãrit Bolsevicii au luat, într-adevãr, mosiile mânãstiresti si proprietãtile mari, dându-le colhozurilor. Tãranii erau obligati sã munceascã aceste ogoare, care li se spuneau cã sunt ale lor. Toamna, la culesul recoltei, toatã pâinea adunatã de pe câmpuri si muncitã cu sudoare si cu truda nesfârsitã de tãranii împroprietãriti, intra în magaziile colhozului, iar de acolo pornea spre Nistru, dincolo de Nistru. Tãranii împroprietãriti se alegeau din toatã aceastã recoltã cu câtiva saci de grâu sau de porumb cu care îsi puteau amãgi foamea câteva luni de zile.

Am întrebat pe împroprietãriti dacã nu se simteau mai bine acum, când aveau pãmânturile lor. Dar împroprietãritii au început sã râdã:

– Cine v-a spus cã ni s-a dat pãmânt? Intr-devãr, ni s-a dat pãmânt, dar nu ca sã-l stãpânim ori ca sã ne folosim de dânsul. Ni s-a dat acest pãmânt ca sã fim argati pe dânsul. Cã noi îl arãm, îl secerãm iar la urmã ne pomeneam cu câteva traiste de grãunte pe care ni le dãdea colhozul, mai mult din milã, asa cã eram mai rãu decât argatii.

Nu am întâlnit nici un tãran cãruia sã i se fi dat pãmânt, personal. Dar dacã exista vreunul, atunci pentru dânsul acest pãmânt însemna un blestem. Cãci basarabeanul care avea pãmânt traia sub rusi cea mai cumplitã dramã. De pe pãmântul pe care îl avea tãranul trebuia sã dea toatã recolta statului.

Iatã, spre exemplu, dãrile la care era supus un tãran din comuna Ciãmeaua Vãruitã, din Jud. Ismail, care avea douãzeci de hectare de pãmânt:

Saizeci si cinci la suta din grâul semãnat trebuia sã-l dea Statului. Numãrul kilogramelor de grâu pe care le recolta agricultorul erau calculate de oamenii stãpânirii bolsevice. Intotdeauna agricultorul era obligat sã dea, în fapt, statului, o cantitate de grâu mai mare decât aceea pe care o recolta. Si fiindcã omul nu strângea de pe ogor atâta grâu cât trebuia sã dea stãpânirii, cumpãra restul. Saizeci si cinci la suta din cantitatea porumbului pe care urma s ã o recolteze, agricultorul era obligat sã o dea statului. In afarã de asta, el trebuia sa mai dea statului, în timp de un an, patru sute de kilograme de carne, o mie de oua. Apoi: o sutã saizeci de kilograme de lapte, zarzavat, lânã, etc. Pânã la urmã, bietul gospodar trebuia sã-si vândã lucrurile din casa si sã cumpere grâu, porumb, carne, oua, lapte, lânã si zarzavat – nu pentru dânsul si familia lui ci pentru a le da statului.

Tãranii trebuiau sã munceascã, iar din munca lor sã nu le rãmânã decât, în cele mai bune cazuri, atât cât sã le amãgeascã foamea. Tãranii sãraci, fãrã pãmânt, care înainte nu aveau cu ce trãi, dar nici nu munceau, acum erau obligati sa munceascã din zori si pânã în zori ca niste salahori si sã rabde si mai cumplit de foame.

Aceasta ar fi în câteva cuvinte situatia creatã de noul regim agrar, în raiul bolsevic.

Un servitor agricol cãstiga înainte de rãpirea Basarabiei, de zece ori mai mult decât cel mai iscusit plugar pe timpul bolsevicilor. Un argat cãstiga înainte, de zece ori mai mult decât dupã ce l-au improprietãrit bolsevicii.

Ascult toate aceste amãnunte, pe care, pentru a sutã oarã, le aud spuse de tãranii basarabeni.

A douã zi dimineata pornesc spre Cetatea Albã. Pe drum, în satele prin care trecem, nu se afla niciun cal, nici o cãrutã si nici o unealtã agricolã. Populatia e redusã la jumãtate. Satele nemtesti sunt arse sau complet pãrãsite. Nicãieri, pe toatã intinderea Bugeacului, nu se aflã nici o moarã si nu se mai aflã nici o secerã cu care sã taie grâul acesta frumos, care-si scuturã boabele în van, ca niste lacrimi de aur pe tãrâna neagrã si roditoare.

Cetatea Albã a avut aceeasi soarta, ca si celelalte orase basarabene. Fabricile si magazinele arse, institutiile distruse, populatia luatã si dusã în Siberia sau ucisã.

Cetatea Albã a fost cuceritã ieri. Populatia este încã inspãimântatã.

Nu zãbovesc în oras decât vreo câteva ceasuri si pornesc mai departe, spre Ismail. Aflu si aici aceeasi jale si plânsete pe care le -am întâlnit în celelale orase si sate basarabene. Si aici au fost asasinati atâtia oameni, arsi în închisori, jefuiti, umiliti groaznic. In Satul Nou întâlnim un tãran, pe malul râului Cogalnic. Il întreb cum a dus-o cu bolsevicii. Tãranul clatinã din cap:

– Parcã nu stiti dumneavoastrã! Trebuie sã ne mai întrebati?

– Dar am auzit cã dumneavoastrã, tãranii plugari, munceati sub bolsevici numai opt ore pe zi.

Tãranul râde:

– Colhozenii munceau, uneori, când era conducãtor câte un jidan care voia sã-si bata joc de ei, câte opt ore.

– Ei, si nu era bine? întreb eu.

– Ba, cum sã nu fie bine? sedeau oamenii acasã si se învârteau prin curte, ca nebunii, de cum se lumina de ziua si pânã la ora opt dimineata. Nu aveau voie sã iasã pânã la opt, la secerat, cãci jidanul îi împusca. Spunea el cã e spre binele lor asta si cã nu trebuie sã munceascã un tãran mai mult de opt ceasuri într-o zi.

La ora opt când ieseau pe câmp, tãranii nu mai puteau cosi fiindcã era cald si se scutura tot spicul. Cositul se face dimineata, pe rãcoare, nu atunci când iese soarele si se usucã lanul, de se scuturã tot spicul când îl atingi. La ora sase seara, când se lasã rãcoarea, si se facea iar vreme bunã de cosit, tãranii trebuiau sã-si ia sculele si sã porneascã spre casã. Fiindcã… se terminaserã cele opt ore de muncã.

Aceastã informatie mã face si pe mine sã izbucnesc în râs. Dar tãranul care sade proptit în coasã, pe malul Cogalnicului, îmi spune:

– Dar bataia asta de joc, care dupã cum vedeti era treabã jidoveascã a fost înlãturatã, dupã putinã vreme, cu altã bãtaie de joc. Jidanii au zis cã tãranii nu meritã sã munceascã numai opt ore pe zi, fiindcã sunt trãdãtori. Si atunci veneau evreii cu revolverele si scoteau pe colhozeni la muncã, de cum se lumina de ziuã si îi tineau pânã aproape de miezul noptii.

– Si n-ati mai lucrat opt ore pe zi?

– Cum sã lucrãm opt ore pe zi, când e vremea secerisului, îmi spune tãranul. Jidanii au vrut sã facã ei, la început, pe grozavii, dar s-au fãcut de râs: ei credeau ca sunt tot la prãvãlie, unde trebuie sã deschizi la ora opt, ca sã începi a vinde gaz si bomboane. Plugãria cere alt cap decât negustoria evreiascã. Apoi tãranul încheie:

– Dar povestea cu opt ceasuri de munca nu era decât o momealã de început. Voiau sã ne tragã numai de partea lor. Peste putin cele opt ceasuri de munca s-au fãcut douãzeci. Si tot anul au fost 20 de ore de munca, pentru plugari…

Pentru cei carora le place sa raspandeasca mistificari, iata inca un material pe care l-am gasit din intamplare:
http://www.ne-cenzurat.ro/arhiva/necenzurat_15/html/nr_15_viata.html
In continuare, materialul.

Transnistria – un nume artificial pentru “Auschwitzul Românesc”

Transnistria – un nume pe care îl auzim pe la diferite televiziuni nu pentru ca acolo ar avea loc cine stie ce evenimente, ci pentru ca acolo sunt probleme pe lânga care autoritatile trec nepasatoare. Suna cunoscut?

Putini sunt cei care stiu ca Transnistria a fost un nume creat de catre fascistii români si de catre nazisti pentru a de­numi zona cu cel mai mare numar de victime ale Holo­caustului. Nu exista o asemenea zona, în ciuda unor harti non-locale care arata contrariul, astfel ca nu putem vorbi de zona aceasta. Cel putin daca-i întrebati pe cei care traiesc zi de zi acolo va vor raspunde ca nu cunosc o zona cu aceasta denumire. Cuvântul este unul de ori­gine straina, nefiind utilizat de nici unul dintre locuitorii zonei cu pricina. Cu toate ca la ori­gine este un cuvânt românesc si moldovenesc, nici macar et­ni­cii români si moldoveni care traiesc acolo nu-l pot utiliza. Este totusi utilizat de catre gu­vernele ambelor tari, precum si de alti necu­noscatori ai cu­vân­tului. Dar nici macar un localnic, inclusiv un etnic mol­do­vean care traieste în Prid­nestrovie, nu va folosi niciodata acest cuvânt. Transnistria a fost o inven­tie geografica, dar e o realitate istorica. Numele de “Transnis­tria” a fost dat de fascistii ro­mâni în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial pentru a se desemna o zona special aleasa pentru anihilarea evrei­lor deportati din România. Zona se afla situata în sud-vestul Ucra­inei, la vest aflându-se râul Dnestr, la est râul Bug, Marea Neagra la sud si o linie de demarcatie aflata în zona ora­sului Morghilev-Podolsky la nord. În româneste, “Dniester” s-ar traduce prin râul Nistru, iar “Transnistria” ar însemna “dincolo de râul Nistru”. Parintele acestui cuvânt a fost maresalul Ion Antonescu, în vara anului 1941. Din punct de vedere teritorial, Transnistria era zona cu cea mai mare întindere dintre zonele Holocaustului. Multi autori denumesc zona – “Auschwitzul româ­nesc”. Nu­mele acestui teritoriu a existat pâna-n primavara lui 1944, când armata sovietica a recâstigat sudul Ucrainei. Înca de atunci localnicii au încercat sa uite ca a existat un asemenea cuvânt. Numele în sine trezeste o serie întreaga de amintiri neplacute si provoaca fiori celor care nu au trait în acele vremuri, dar care au rasfoit cartile de istorie. “Pridnestrovie” înseamna “lânga Nistru”, iar “Transnis­tria” înseamna “dincolo de Nistru”, adica pe malul celalalt al Nistrului. Ambele nume se refera la acelasi râu, “Nis­tru” în româneste, “Dnestr” în rusa si “Dniester” în engleza. Pentru straini, zona se numeste “zona aceea, dincolo de Nistru.” Zona aceasta va ramâne în istorie ca fiind zona în care au fost exterminati cei mai multi evrei. S-a aflat, pentru o scurta perioada de timp, sub administratie româneasca, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mon­dial. Prizonierii evrei proveneau din Basarabia (acum Republica Moldova) si Buco­vina (astazi parte a Ucrainei).

Transnistria – un nume fictiv

Niciodata parte a României sau Moldovei, nu a existat nici un nume de origine româ­neas­ca pentru teritoriul slavo-rus pe care dictatorul Ion Anto­nescu l-a invadat. Nedorind utilizarea numelui traditional rusesc, a decis sa inventeze unul. Cu toate ca nu a fost niciodata încorporat Româ­niei, teritoriul a fost ocupat de trupele române care erau aliate ale Germaniei naziste. Dupa ocupare, Transnistria a devenit principalul lagar de extermi­nare al evreilor din Ba­sa­rabia, Bucovina si din nordul Mol­dovei, pe care auto­ri­ta­tile române i-au deportat la ordinul direct al lui Ion Antonescu. Deportarea evreilor a în­ceput pe 15 septembrie 1941, continuând pâna-n anul 1942. Sat dupa sat, oras dupa oras au fost golite, folosindu-se o ma­niera standard. Evreii mergeau la culcare linistiti. Nimic care sa-i puna în garda nu se anunta. Dupa miezul noptii, erau tre­ziti de catre sunetul tobelor din ulitele satului. Oamenii ieseau afara, nestiind ce va urma. Evreilor li se comunica ca pâna la ora trei noaptea trebuiau sa fie toti la gara, asta însemnând ca aveau doar doua ore la dispo­zitie pentru a-si strânge lucru­rile, a încuia si pleca. La gara, ei predau cheile de la casa si hârtiile de rezidenta, în schimbul lor primind un fel de placuta de identificare. Dupa terminarea acestor proceduri, erau urcati în tren. O parte a calatoriei se facea cu trenul, o parte pe jos, traver­sând Nistrul cu ajutorul barcilor. Pridnestrovie a fost dintotdeauna teritoriu slav pâna la venirea românilor. Acum 100 de ani, apartinea de o regiune care astazi ar putea fi conside­rata predecesoarea Rusiei pe care o stim cu totii. De-a lungul istoriei, Nistrul a servit ca important punct de granita, dar si ca un fel de punte de legatura între popoarele slave. Oamenii erau în majoritate de origine slava, existând si o populatie de evrei si etnici moldoveni. Teritoriul României de dina­inte de cea de-a Doua Confla­gratie Mondiala avea o suprafata de 113,918 km pa­trati si, potri­vit recensa­mântu­lui din 1930, avea o populatie de 18.057.208 de locuitori. Dintre acestia, circa 800-850.000 erau evrei. Popu­latia evreiasca din România era a treia ca numar dupa cele din Rusia si Polonia. Odata cu izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, s-a înregistrat un aflux de evrei proveniti în marea lor majoritate din tarile vecine României. În toamna si iarna lui 1941, jumatate din populatia evre­ias­ca din România a fost deportata în Transnistria. Aproxi­ma­tiv 54.000 dintre acestia au supravietuit. Evreii erau obli­gati sa mearga pe jos, existând patru puncte de tranzit: Atachi, Cosauti, Rezina si Tiraspol. Numarul exact de evrei exterminati nu se cu­noaste, unii afirmând ca au cazut prada pieirii 400.000. Din cei 150.000 de evrei care traiau în Transilvania (regiune cedata Ungariei în august 1940), circa 105.000 au fost exterminati. Aceste exterminari erau foarte brutale, fiind, de regula, efectuate în asa-numitele lagare de exterminare. Ghetourile si lagarele din zona se aflau sub administrarea jandarmeriei si a auto­ritatilor române. La sfârsitul lunii no­iembrie a anului 1941, marea majoritate a evreilor din Basa­rabia si Bucovina au fost cooptati în aceste lagare din nordul si centrul Transnistriei. Ca urmare a ordinului dat de Ion Antonescu dupa masacrul de la Odessa, autoritatile române au deportat supra­vietuitorii din lagarele din districtul Golta astfel: 54.000 la Bogdanovka, 18.000 la Akhme­tchetka si 8.000 la Domanevka. La Bogdanovka, toti evreii au fost împuscati de catre militia ucraineana, dar fiind ajutati si de catre jandarmeria româna si de un comando german. În lunile ianuarie-februarie 1942, un numar de 12.000 de evrei au fost ucisi în celelalte doua lagare. Alti 28.000 de evrei au cazut prada militiei germane si trupelor SS, acestea primind ajutor si de la populatia germana din zona, adica din sudul Trans­nistriei. Un total de 185.000 de evrei au fost ucisi de catre cele doua armate: româna si germana. Românii nu manifestau do­rinta de exterminare a evreilor, ci doreau doar sa-i alunge cât mai la est sau la nord.

Un nume temut si detestat

Exista o serie de regiuni geografice care nu au o reputatie prea buna, ca de exemplu Buchenwald, Theresienstadt, Auschwitz sau Maidanek. Aceste zone sunt parte a istoriei de acum înainte. Fiind locul de desfasurare al unor crime de neimaginat împotriva evreilor, Transnistria va ra­mâne unul din capitolele negre din istoria ome­nirii. Toate oraselele sau satele din zona au devenit fie lagare de exterminare, fie lagare de tran­zit sau de munca fortata. Unii dintre cei ajunsi acolo au fost pur si simplu aruncati în apa, fiind lasati sa se zbata în agonie sau au cazut prada masinilor mitra­liera. Majoritatea au fost adusi cu ajutorul unor barje supraaglomerate. Autoritatile române supravegheau operatiu­nile din zona, în timp ce oficialii germani se delectau privind pei­sa­jul si facând fotografii. Înainte de izbucnirea razboiului, evreii din acele parti traiau ca oricare alti oameni. În Tiraspolul acelor vremuri se gasea cea mai mare concentratie urbana de evrei din toata Europa. În Moldova, evreii traiau într-o atmosfera mai depresiva, o liniste superficiala constant întrerupta de numeroasele manifestatii încurajate de catre conducatorii acelor vremuri. Acest teritoriu a fost subjugat, redenumit Transnistria si desemnat un fel de cimitir pentru evreii locali si cei români. Astazi, solul Trans­nistriei ascunde ramasitele întregii populatii evreiesti de la Odessa, precum si a nume­rosilor evrei din împrejurimi. Oasele a 2/3 din populatia evreiasca deportata din Româ­nia anilor 1941 si 1942 pot fi gasite acolo, ca un fel de continuare a ma­sacrului evreilor dinainte de 1 septembrie 1941 din provinciile Basarabia, Bucovina si Dorohoi. Azi, utilizarea acestui nume evoca amintiri naziste. Meto­dele de exterminare variau de la tortura la foamete, iar selec­tia includea folosirea oricarui lucru inventat de mintea diabolica a omului din cele mai vechi timpuri si pâna-n zilele lui Adolf Hitler. Împuscarea, otravirea, spânzuratoarea, înecul, macela­ri­rea, arderea de viu, înfometarea – toate acestea au dus la decese în masa sau la sinucideri ale evreilor. Din cauza acestor lucruri, este trist faptul ca guvernul moldovenesc si nu numai folo­seste acest nume când vine vorba de tiparirea unor harti. Folosirea acestui nume pro­voaca fiori de groaza, amintind de niste vremuri când omul a devenit cel mai mare dusman al sau. Nu-i intereseaza absolut deloc istoria, neîntelegând sensibilitatile locale. Nu ne miram atunci ca Moldova este respinsa de marea majoritate a oamenilor din zona, deoarece stiti cum se spune: actiunile de astazi spun multe despre cum o sa poti conlucra cu populatia locala mâine.

Traducere si adaptare de
Dragos Hojda
dragos.hojda@ne-cenzurat.ro

Domnule Coja,
este insuportabila deformarea grosolana a faptelor, folosind pana si marturiile unei supravietuitoare.
Transnistria a fost de facto un urias lagar de exterminare, care functiona prost organizat, confuz, nedecis in metodele de aplicat, dar cel putin un singur scop era clar: debarasarea de evrei, nu conteaza cum.
Oamenii au murit acolo de epuizare, de foame, de bataie, de salbaticia multora dintre localnici si nu in ultimul rand, prin ucidere directa.
Colaborarea cu nemtii in aceasta problema a existat, iar autoritatile criminalului Antonescu, in marea lor „noblete”, au „pasat” nu putini evrei nemtilor pentru „definitivarea tratamentului”, ceeace nu le-a convenit uneori, ei ne fiind dispusi sa faca intotdeauna munca neagra in locul romanior.
Iata un material elocvent, preluat.

Transnistria
http://www.romanianjewish.org/ro/cap5.html%5Bi%5DMasacrele din Transnistria
Făcând parte din Ucraina, Transnistria a fost un teritoriu administrat de România după cucerirea lui. Acest teritoriu n-a fost, pur şi simplu, anexat, ci era condus de un guvernator, responsabil faţă de Antonescu, iar Nistrul a constituit o reală graniţă.

La 19 august 1941, s-a decretat că în Transnistria opera administraţia română. Gheorghe Alexianu a fost numit guvernator al Transnistriei. Într-un interval foarte scurt de timp, Transnistria se transformase în ceea ce Alexander Dallin a numit „groapa etnică a României” . „Transnistria a fost un dezastru care a durat o veşnicie. Raul Hilberg consideră că „în acest teritoriu românii au ucis în regiunea Odessa şi Golta aproximativ 150.000 de evrei localnici. Nici o ţară, cu excepţia Germaniei, n-a participat într-un mod atât de masiv la masacrarea evreilor .”
Dintre evreii deportaţi din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, au reuşit să supravieţuiască până la sfârşitul războiului doar 50.000. Ceea ce înseamnă că minimum un sfert de milion de evrei muriseră în Transnistria. Nu toţi, însă, au fost asasinaţi. O mare parte dintre ei au decedat din cauza maladiilor endemice, a foametei, frigului şi a mizeriei cumplite. În mărturia sa scrisă după război, un supravieţuitor din Transnistria, Mehr Berura, a declarat următoarele: „La Obodovca am rămas doi ani şi jumătate. Dintr-un efectiv, de 1.500 de deportaţi au rămas în viaţă 10%.”
Dar în Transnistria au avut loc masacre de mare amploare. Primul s-a desfăşurat la Odessa, în luna octombrie a anului 1941. Acesta a fost unul dintre cele mai mari măceluri ale populaţiei civile din întreaga istorie a celui de-al doilea război mondial. La 16 octombrie 1941, trupele germane şi româneşti au ocupat oraşul Odessa. Conform evaluărilor Dorei Litani, în momentul ocupării oraşului Odessa locuiau acolo aproximativ 80-90.000 de evrei şi „mii de evrei, mai ales intelectuali, au fost ucişi în primele 24 de ore” . „Cartea Neagră” a lui Ilya Ehrenbug şi Vassili Grossman menţionează un număr de 3-4.000 de evrei împuşcaţi în primele zile ale ocupării oraşului Odessa.
La 23 octombrie 1941, o explozie provocată de o mină a aruncat în aer clădirea în care se afla, comandamentul militar român de la Odessa. În urma exploziei acesteia, au fost ucişi generalul Glogojanu, 16 ofiţeri, 9 subofiţeri şi 35 de soldaţi.
Este foarte probabil ca la Odessa să fi fost ucişi cel puţin 25.000 şi poate până la 40.000 de evrei, în oraş şi la Dalnic.
Un alt masacru de mari dimensiuni, în care au fost implicate în mod direct autorităţile române din Transnistria, a avut loc în judeţul Golta, la o lună după masacrul de la Odessa.
Conform actului de acuzare din procesul primului lot de criminali de război, ordinul de exterminare a deţinuţilor din Golta (Bogdanovca, Dumanovca, Acmecetca) fusese dat de Modest Isopescu, prefectul judeţului Golta, iar execuţiile fuseseră efectuate de poliţiştii ucraineni şi de jandarmii români care se aflau în serviciul său. Majoritatea victimelor era compusă din evrei din Ucraina, dar printre cei ucişi s-au numărat şi mii de evrei din Basarabia.
Masacrul a început în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1941. Internaţii au fost astfel împărţiţi: în câteva grajduri au fost înghesuiţi internaţii bolnavi şi infirmi, ce nu se puteau deplasa în afara lagărului, în pădurea unde urma să se facă execuţia, iar cei valizi în restul grajdurilor. Primul lot masacrat a fost cel al bolnavilor şi infirmilor. Peste grajdurile în care se aflau ei s-a turnat petrol, după ce mai înainte se aşternuse un strat de paie peste acoperişul grajdurilor şi la intrări. S-a dat ordin „aprindeţi focul” şi, în câteva minute, cele două grajduri şi cu cei 4.000-5.000 de internaţi ardeau ca două torţe, sub supravegherea poliţiei trimisă de Isopescu Modest, ca să-i desăvârşească opera criminală.
Nu-i greu de imaginat prin ce frământări chinuitoare au trecut cei 43.000 de evrei care erau închişi în celelalte grajduri, aşteptând să le vină rândul. Dar pentru ei, acuzatul alesese un alt loc de masacrare, şi anume, râpa de lângă o pădurice din apropierea lagărului. Fiecare avea un rol de îndeplinit. Pădurea era locul unde cei destinaţi execuţiei erau jefuiţi de tot ce mai aveau de preţ asupra lor, iar râpa era destinată locului propriu-zis de execuţie şi de ardere.
În timp ce ardeau cele două grajduri, internaţii valizi erau scoşi şi mânaţi spre locurile de execuţie. Scene îngrozitoare se petreceau în acele momente, când mamele îşi luau copiii în braţe şi cereau cerului scăpare, când părinţii îşi încurajau copiii şi soţia, când disperarea pusese stăpânire peste toţi cei 46.000 de internaţi. Se mai auzeau încă ţipetele deznădăjduite din grajdu­rile care ardeau şi se prăbuşeau peste cadavre.
Aduşi în pădure, erau mai întâi jefuiţi şi dezbrăcaţi astfel încât, complet goi, erau îngenunchiaţi la marginea râpei, unde apoi au fost împuşcaţi în grupe de câte 300-400 cu cartuşe explozive. Masacrul a continuat în acelaşi ritm şi în zilele de 22 şi 23 decembrie 1941. În ziua de 24 decembrie a fost suspendat până la 28 decembrie 1941. Dat fiind numărul mare – 43.000 – al celor masacraţi, acuzatul Isopescu Modest, pentru a face să dispară orice urmă – credea el – a dat ordin să fie arse cadavrele. Arderea cadavrelor a durat timp de două luni de zile: ianuarie şi februarie 1942.
La Acmecetca au fost omorâţi prin înfometare 4.000-5.000 de internaţi, după cum spun martorii. Dar nu numai evreii au fost supuşi acestui tratament, ci şi ţiganii, ţiganii lui Antonescu, care au fost aduşi aici, deportaţi şi ei din ţară, spunându-li-se: Voi vă veţi lua, fiindcă nu sunteţi evrei, căruţele, caii şi avutul, pentru că veţi fi colonizaţi acolo şi vi se va da pământ.
Au fost duşi, şi ei au ajuns în imperiul lui Isopescu. Acolo li s-au luat întâi căruţele şi caii, şi cum ţiganii aveau şi ei asupra lor valori, ceva averi, aur, au fost supuşi şi ei jafului, o jefuire totală. Erau şi ei internaţi în simple cocine de porci; nu li se dădea nici o posibilitate să muncească, să-şi câştige existenţa. De aceea mureau ca muştele, spun martorii. Aceşti ţigani au avut aceeaşi soartă, fie că au fost împuşcaţi, fie că – mai ales – au murit de foame sau de frig.”
Un document, mărturie postbelică, confirmă cifrele dezvăluite în cursul procesului primului lot de criminali de război, şi îndeosebi: 48.000 de morţi la Bogdanovca, 14.000 de morţi la Dumanovca şi 14.000 de morţi la Acmecetca . Din cele două surse rezultă faptul că cel puţin 70.000 de persoane au fost exterminate în cele trei localităţi numite mai sus, începând din 21 decembrie 1941 până la sfârşitul lui februarie 1942. Se pare că ar fi existat şi unele complicităţi germane în organizarea masacrului acestuia. Mai exact, germanii care se aflau în apropiere, pe celălalt mal al Bugului, se temeau de o epidemie de tifos şi au făcut presiuni asupra lui Isopescu pentru ca acesta să-i execute pe internaţi.
Anul 1942 a început în Transnistria prin acţiuni menite să termine exterminarea evreilor din judeţul Golta, precum şi prin deportarea evreilor de la Odessa.
În Transnistria a acţionat în prealabil Einsatzgruppe D sub comanda lui Otto Ohlendorf. Aceeaşi unitate „specială” îşi desfăşurase, în prealabil, activitatea şi în Bucovina şi era ataşată Armatei a XI-a germană, aflată sub comanda generalului von Schobert (iar mai târziu, sub cea a generalului von Manstein). Din 9 august până la 15 august 1941, Einsatzgruppe D a acţionat în regiunile Nicolaev şi Cherson, iar după 1 octombrie 1941, la est de Nipru . Einsatzgruppe D şi-a desfăşurat activitatea şi la Simferopol. Zona ei de acţiune: „oraşul situat cel mai la nord era Cernăuţi, la sud zona sa se întindea până la Moghilev-Podolsk, Iampol, iar la est, Crimeea” . Din iunie 1941, până în iunie 1942, Einsatzgruppe D a lichidat a aproximativ 90.000 de persoane: evrei, ţigani, ucraineni, partizani, intelectuali, bolnavi mintali.

Marturia profesoarei MIZZI LOCKER este convingatoare pentru suferințele indurate de evrei in acei ani. Ar avea ce raspunde si germanii la intrebarea DE CE GERMANII I-AU PERSECUTAT PE EVREI. Dar acest raspuns sa-l dea germanii, invocandu-l, eventual, pe Benjamin Freedman. Pentru mine, ca roman, este importanta aceasta marturie din care se intelege clar ca evreii deportați în TransBug aveau o singura sansa de a se salva: sa ajunga in Transnistria! Daca citim cu atentie aceasta declaratie vom gasi mai multe elemente din care putem deduce care era faima Transnistriei printre evrei: nu spatiu al mortii si al suferintei, ci spatiu al salvarii!
Interesanta este o vorba scapată de martoră: Ajunsi în Transnitria, în apropierea lagarului de la Bersad, evreii fugiti din TransBug au grijă să nu fie vazuti cand intra in lagar, caci jandarmii ar putea sa-i impuste!! De ce sa-i impuste cand intra in lagar? Nu este un non-sens? Te astepti sa fie impuscati cei care ies pe ascuns din lagar, dar nu cei care intra!
Explicatia este simplă si mi-a fost relatata cu ani in urma de Simion Ghinea, combatant pe frontul de Est: lagarele in care erau concentrati evreii erau pazite de jandarmii romani, dar nu erau pazite ca evreii sa nu fuga, sa nu evadeze (o puteau face oricand), ci erau pazite de localnici, ca nu cumva localnicii sa intre peste evrei si să omoare evrei! Ura ucrainienilor pe evrei era teribila. Cauza: rolul criminal jucat de politrucii evrei in timpul foametei care a ucis milioane de ucrainieni. Inca si azi ucrainienii poarta pica jandarmilor romani ca i-au impiedicat sa se razbune cum ar fi facut-o ei! Măgăria unui Jean ANCEL and co.
constă, printre altele, și în faptul că pun pe seama românilor numărul evreilor ucrainieni uciși în acea perioadă de furia în sine explicabilă a ucrainienilor. Azi se știe destul de bine că foametea îngrozitoare prin care a trecut taranimea din Ucraina a fost opera iudeo-kgbista! In orice caz, ucrainienii asa au perceput-o, iar la venirea ocupantului german au sarit la gîtul evreilor. In Transnistria jandarmul român a acționat pentru a proteja viața evreilor deportați din Romania. Acesta este sensul ciudatei restricții pentru străini de a nu intra în lagarele de evrei. Chiar sub amenințarea cu moartea. Repet: ucrainienii ne poarta pica pentru aceasta protectie, de care au beneficiat si multi evrei localnici!
Asadar, faptul ca grupul de evrei refugiati din TransBug are ca țintă un lagar din Transnistria si ca evreii aceia raman in acel lagar pana la sfarsitul razboiului, iar in felul acesta raman in viată, spune clar ce a fost Transnistria pentru evrei! Ba mai mult, din lagarul de la Mihailovka, din Transbug, administrat de germani, dintre cei peste 700 de evrei deportati singurii ramasi in viata au fost evreii care au putut sa fuga si sa ajunga in Transnistria…
Acesta este adevarul pe care ni-l mai spune o dată profesoara MIZZI LOCKER, in calitate de martor.