MARTURIA UNUI EVREU CONVERTIT LA ORTODOXIE SI DEVENIT PREOT IN AMERICA: Pr. James Bernstein, “Uimit de Hristos. Calatoria mea de la Iudaism la Ortodoxie”

8-08-2011Sublinieri 

Această carte este povestea unei convertiri de la Iudaism la Ortodoxie. Uimit de Hristos este, totodată, şi o autobiografie, o istorie intelectuală; este o carte ce transmite o viziune duhovnicească şi teologică într-un mesaj care afectează oameni din sfere diferite ale societăţii. Este o vedere a Dumnezeului Cel viu, revelat în Iisus Hristos, Cel care este împlinirea Vechiului Testament, viaţa celor credincioşi, nădejdea celor fără de nădejde şi ţelul celor care se străduiesc să propovăduiască Evanghelia în toată deplinătatea sa. Dorinţa şi nevoinţa Părintelui James pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, l-au adus de la Iudaism la Ortodoxie, trecând prin cultele evanghelice, ajungând în final la Biserica creştină autentică.

„Nu cunosc altă carte care să se ocupe atât de cuprinzător cu procesul intelectual şi spiritual al convertirii de la Iudaism la Ortodoxie. Ea are importanţă nu numai pentru evreii care se gândesc la Ortodoxie. De asemenea, este importantă pentru majoritatea evanghelicilor contemporani care au o puternică orientare fie către Iudaism, fie către Sionism. Părintele James Bernstein a înţeles că Creştinismul ortodox este împlinirea Iudaismului ortodox şi astfel, adevăratul lui succesor, în timp ce iudaizarea sau Protestantismul afectează pe amândouă”.

† Jonah, Mitropolit a toată America şi Canada
(Biserica Ortodoxă din America)

 

L-am aflat pe Dumnezeul evreilor în Biserica Ortodoxă

“… Chiar înainte de a participa la o slujbă din cultul ortodox, ajunsesem la concluzia că creştinii din primele patru secole aveau un cult liturgic, sacramental şi ierarhic universal. Pe măsură ce îmi continuam cercetările descopeream că Biblia însăşi prezintă aceleaşi elemente de cult. De fiecare dată când Dumnezeu S-a descoperit omului în Scriptură acest fapt s-a petrecut într-un cadru de cult care îmbina frumuseţea, ordinea şi maiestatea. Cultul din Vechiul şi din Noul Testament au căutat să reflecte pe pământ maiestatea lui Dumnezeu aşa cum ea se dezvăluie din ceruri.

Profetul Iezechiel (sec. VI î.d.Hr.) a avut o vedere a lui Dumnezeu atât de intensă încât atunci când a vrut să o descrie a întâmpinat greutăţi în a găsi cuvintele potrivite. El vorbeşte despre un vârtej de vânt, de un nor mare cu un foc violent ce se mistuia pe sine, fulgere, [vorbeşte] de un cristal a cărui înfăţişare îţi lua respiraţia, de vocea unei armate şi de un tron. El a văzut pe tron o Fiinţă cu chipul de om şi a căzut cu faţa la pământ cuprins de spaimă.

De asemenea, am descoperit în Noul Testament o reiterare a maiestăţii cereşti a lui Dumnezeu. Sfântul Pavel, autorul Epistolei către Evrei, punând în opoziţie Noul Testament cu Vechiul Testament spune următoarele:

„Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul noului testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel. Luaţi seama să nu vă lepădaţi de Cel care vorbeşte” (Evrei 12, 22-25).

Sfântul Pavel concluzionează spunând: Căci Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor (Evrei 12, 29).

În ultima carte a Bibliei, Sfântul Ioan descrie o viziune a Domnului nostru Iisus Hristos aşezat pe tron şi adorat în ceruri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui” (Apocalipsa 1, 16). Când Ioan L-a văzut a căzut ca mort la picioarele Lui. Ioan vorbeşte mai departe despre tron ca fiind înconjurat de alte douăzeci şi patru de tronuri pe care stăteau douăzeci şi patru de bătrâni. Mai erau acolo patru creaturi vii care „odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine” (Apocalipsa 4, 8).

Scripturile îmi ziceau clar că Dumnezeu este adorat cu mare slavă în ceruri, cu mare solemnitate şi măreţie. Măreţia adorării lui îţi taie respiraţia. Din nefericire mulţi creştini moderni tind să se raporteze la Dumnezeu ca la un „prieten” cosmic. Simţeam că această concepţie familiară despre Dumnezeu subminează mult închinarea cuvenită Lui.

Dumnezeu ne iubeşte şi este prietenul nostru în sensul cel mai profund. Dar El este, de asemenea, Dumnezeul cel veşnic, Făcătorul, Împăratul şi Judecătorul nostru. Chiar şi Apostolul Ioan, care în Evanghelii este caracterizat drept „ucenicul iubit” al Domnului datorită apropierii sale de Hristos, „a căzut la picioarele Lui ca mort” atunci când L-a văzut pe Domnul aşezat pe tron în ceruri. Eram de părere că dacă acest iubit apostol şi prieten al lui Hristos a căzut la picioarele Sale închinându-I-se Lui, oare, cu cât mai mult ar trebui noi să I ne închinăm cu sentimentul cuvenit al smereniei?

Fiind evreu ştiam că Dumnezeu aşezase vechiul Templu în Ierusalim cu tot ritualul aferent pentru a ne oferi o licărire al acelui cult care se săvârşeşte ceas de ceas în ceruri. Moise a fost învăţat de Dumnezeu să construiască Chivotul după modelul unui prototip ceresc după cum se vede în Ieşire 25, 9-40 (şi mai apoi descris în Evrei 8, 5; 9, 23, 24). Acesta este fundalul potrivit căruia Biserica primară iudeo-creştină a înţeles cultul (închinarea) – căutând să reflecte slava cultului ceresc în cultul său de pe pământ.

Cultul evreiesc a fost întotdeauna fizic. Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament folosea în cult muzica, culoarea, lumânări, cu mirodenii şi tămâie parfumate, artă, cântece ritmate, sărbători şi posturi, cicluri de zile sfinte, printr-o rânduială şi liturghie dumnezeiască. Am înţeles treptat că aceste lucruri nu erau nici păgâne din punct de vedere al originii lor şi nici temporale din punctul de vedere al caracterului lor. Ele s-au împlinit în Hristos şi au rămas.

Pe măsură ce participam la următoarele slujbe ortodoxe a devenit limpede pentru mine că Biserica Ortodoxă a moştenit, păstrat şi practicat cultul biblic într-un mod în care nici o altă Biserică de care ştiam nu o făcuse – cu icoane şi tămâie, cu veşminte multicolorate şi clopote care răsunau, cu lumânări arzând, cântece melodioase şi procesiuni, cu cicluri de sărbători şi posturi. În aceste slujbe cei de pe pământ se considerau ca fiind în chip mistic împreună cu cei din ceruri, ridicând împreună mâni sfinte către Cel care stă pe tronul ceresc, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta!”.

Biserica Ortodoxă este Noul Israel

Profund impresionat de cultul creştin ortodox, am început să reflectez tot mai serios asupra continuităţii Bisericii Ortodoxe creştine. Fiind evreu, faptul de a avea rădăcini a contat dintotdeauna foarte mult pentru mine. Acum mă gândeam la importanţa de a avea şi rădăcini creştine, de asemenea.

Creştinii evanghelişti care îmi spuneau că şi ei sunt evrei se considerau cumva evrei spirituali, dar cumva, în confuzia lor, se considerau, de asemenea, evrei şi din punct de vedere corporal. Mulţi aveau o concepţie asemănătoare despre Biserică. Aveau tendinţa de a spiritualiza totul, chiar şi cu costul laturii fizice. Nu se identificau cu nici o Biserică istorică anume, dar se considerau ca fiind, cumva, în Biserică. Pentru ei nu era important să aibă continuitate istorică cu Biserica veche. Spre deosebire de aceştia eu credeam acum că Biserica este întru totul – fizic şi istoric, precum poporul evreu. În calitate de evreu adevărat doream să fiu un creştin într-o Biserică creştină autentică, una care putea să fie localizată precis de-a lungul veacurilor.

Crezusem că fraţii mei protestanţi evanghelişti erau creştini autentici care Îl „cunoşteau” pe Iisus, trăiau vieţi sfinte şi păreau cereşti. Ba chiar, după propria mea analiză, ei trăiau vieţi mult mai sfinte decât mine. Însemna aceasta că ei erau Biserica în care există un cult şi o dogmă autentice? Nu eram sigur. Dar eram sigur de un lucru: nu vroiam să fiu într-o biserică care se joacă de-a credinţa. Vroiam să fiu în acea Biserică care este istoric legată de vechiul trup iudeo-creştin de credincioşi.

Cu siguranţă Biserica Ortodoxă are rădăcini care pot fi clar identificate. Ea are o continuitate istorică a dogmei care începe odată cu Apostolii. Acest tezaur de adevăr, numit Sfânta Tradiţie, a fost transmis cu fidelitate de la o persoană la alta, din generaţie în generaţie. Fără discuţie, descendenţa Ortodoxiei este vizibilă, uşor de identificat şi istorică. Aşa cum Apostolul Pavel a spus, Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3, 15).

Pe lângă această descendenţă a adevărului, Biserica Ortodoxă este onorată de o altă succesiune: cea a episcopilor – continuitatea apostolică înrădăcinată în vechea Biserică iudeo-creştină. Am aflat din Noul Testament că de la bun început Apostolii au aşezat anumite persoane în bisericile locale, persoane care aveau funcţia de a fi reprezentanţi apostolici şi purtau numele de epicopi (episcopoi în greacă).

Mărturii din vechime, numeroase şi uşor de găsit, arată că funcţia de episcop a existat universal în Biserica primară. În timpul verii lui 1975 am avut ocazia de a petrece multe ore citind pe Părinţii Bisericii la librăria Graduate Theological Union din Berkeley. Am descoperit aici că toate mărturiile dovedesc faptul că episcopii au fost prezenţi pretutindeni, chiar şi atunci când Biserica se afla în ilegalitate şi era persecutată de Imperiul RomanEpiscopii nu au fost o „denaturare” [a adevăratei credinţe] de mai târziu, ci au fost de la început prezenţi în Biserică. Marele mucenic şi episcop al Antiohiei, Sfântul Ignatie – care a trăit în secolul I, scrie:

„Voi însă respectaţi pe diaconi ca pe Hristos Iisus, al Cărui loc îl păzesc ca nişte străjeri, aşa cum episcopul e un chip [typos] al Tatălui a toate, iar prezbiterii sunt ca un colegiu [synedrion] al lui Dumnezeu şi o asociaţie [syndesmos] de Apostoli ai lui Hristos. Fără aceştia nu există biserică aleasă, nu există întrunire sfântă, nu există adunare de cuvioşi (Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către tralienitraducere de diac. Ioan I. Ică jr. în Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, pp. 438-439).

De asemenea, Sfântul Irineu de Lyon, scrie la sfârşitul secolului al II-lea:

„Dar Predania / Tradiţia Apostolilor care s-a arătat în toată lumea poate fi văzută în orice Biserică de cei care vor să vadă adevărul, şi putem să-i numărăm pe cei care au fost aşezaţi de Apostoli episcopi în Biserici, şi pe urmaşii lor până la noi, şi care n-au învăţat, nici n-au cunoscut ceva asemănător cu cele delirate de ei. Căci dacă Apostolii ar fi cunoscut mistere/taine pe care le-ar fi învăţat pe cei «desăvârşiţi» separat şi în ascuns de ceilalţi, atunci le-ar fi transmis mai ales celor cărora le-au încredinţat înseşi Bisericile; pentru că ei voiau ca aceia pe care i-au lăsat urmaşi şi cărora le-au predat însuşi locul de învăţătură al lor să fie desăvârşiţi şi ireproşabili în toate, căci dacă aceştia procedau corect, mare era folosul, dar dacă eşuau, era cea mai mare nenorocire” (Adversus haereses traducere de diac. Ioan I. Ică jr. în Canonul Ortodoxiei… , pp. 483-484).

Deşi am înţeles că succesiunea episcopilor nu asigură automat o succesiune de adevăr, continuitatea apostolică părea a fi planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. Pentru mine era limpede acest lucru fiindcă oferea o legătură fizică şi tangibilă dar şi o legătură spirituală cu vechea Biserică iudeo-creştină.

În perioada ce a urmat Războiului de Şase zile din iunie 1967 am fost printre primii care s-au mutat din Oraşul nou din Ierusalim în Oraşul vechi. Am locuit împreună cu creştinii arabi în apropierea locului unde se născuse tatăl meu. Fiindcă nu ştiam exact unde avusese loc naşterea sa, este posibil să fi stat chiar în casa copilăriei lui. În timpul celor câteva luni petrecute aici am avut multe ocazii să vizitez bisericile şi locurile sfinte din Ierusalim. Partea protestantă din mine a întâmpinat greutăţi în a preţui bisericile mai tradiţionale şi mai bogat împodobite. Dar pe măsură ce făceam cunoştinţă cu cât mai mulţi creştini din Ierusalim, înţelegeam faptul că în Ţara Sfântă sunt creştini arabi care nu sunt nici protestanţi şi nici romano-catolici. Ei sunt ortodocşi.

În cartea Faptele Apostolilor 1, 8 vedem cum înainte de înălţarea Sa, Domnul Iisus le-a spus Apostolilor: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului”. Nu mi s-a părut un simplu accident faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica băştinaşă în Orientul mijlociu şi în Ţara Sfântă, pământul Bibliei şi al străbunilor noştri evrei.

Biserica Ortodoxă exista cu o mie de ani jumate înainte ca Protestantismul să se nască. Din locul său de naştere – Ierusalimul, Creştinismul Ortodox s-a răspândit către vest, în Roma şi Grecia, către nord, în Europa şi Rusia, către sud, în Egipt, şi către est în Persia şi India. În timp ce îmi amintesc de călătoria din Ţara Sfântă, nu pot să nu mă gândesc că există un plan providenţial în ceea ce priveşte prezenţa neîntreruptă a Creştinismului Ortodox în Ţara Sfântă – tot aşa cum există şi în cazul existenţei neîntrerupte a poporului evreu.

Biserica Ortodoxă este mai mult decât trupul mistic al celor credincioşi. Ea este, de asemenea, o realitate instituţională, concretă şi istorică cu o extindere uşor de recunoscut. Aparţinând Ţării Sfinte ca Biserică nativă în Ţara Sfântă, istoria Bisericii Ortodoxe poate fi urmărită înapoi, până la începuturile sale – până la Însuşi Hristos şi Apostoli. Această continuitate fizică şi istorică înrădăcinată în Ţara Sfântă are foarte mare importanţă pentru mine în calitate de evreu creştin.

Redescoperindu-L pe Dumnezeul evreilor

Am fost profund impresionat de faptul că cultul Bisericii Ortodoxe era uimitor, ceresc şi cu adevărat dumnezeiesc, de faptul că rădăcinile sale erau adânci iar originea ei [a Bisericii Ortodoxe] era din Ţara Sfântă. Ca evreu creştin am fost atras de Ortodoxie, dar cum mă împăcam şi cu teologia ortodoxă? Cum era concepţia despre Dumnezeu a Ortodoxiei în comparaţie cu cea a Protestantismului? Cum se raportau la concepţia iudaică?

Copil fiind, mă rugam adesea cu cuvintele: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronom 6, 4). Mai târziu, după ce am devenit creştin protestant, tânjeam după accentul pus de iudaism pe adorarea lui Dumnezeu ca Rege şi Creator. Pe când eram copil, în timpul slujbelor de dimineaţă din perioada Zilelor temerii reverenţioase recitam o rugăciune care cuprindea mai mult de patruzeci de cereri, fiecare începând cu „Tatăl nostru, Regele nostru (în ebraică Avehnu Malchanu)”. Deşi credeam în Treime şi în dumnezeirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, eram adesea pus în dificultate de întrebări precum: ce relaţie există între, pe de o parte, Tatăl, şi pe de altă parte, Fiul şi Sfântul Duh şi către Cine ar trebui să-mi adresez rugăciunile. Am descoperit că creştinii ortodocşi îşi îndreaptă închinarea în primul rând către Dumnezeu Tatăl. Ortodocşii cred că există un singur Dumnezeu fiindcă există un singur Tată.

Când cuvântul „Dumnezeu” este folosit în Noul Testament, el se referă aproape mereu la Dumnezeu Tatăl. Despre Fiul şi Duhul Sfânt se vorbeşte adesea ca fiind ai lui Dumnezeu – precum vedem în adresările „Fiul lui Dumnezeu” sau „Duhul lui Dumnezeu”. Biblia nu spune niciodată: „Tatăl lui Dumnezeu” fiindcă Tatăl nu este al lui Dumnezeu ci este Dumnezeu. Acest accent pus pe Dumnezeu Tatăl ca izvor al unităţii în Treime lipsea din experienţa mea protestantă. Şi totuşi mi se părea că este foarte iudaică, fiindcă explica mult mai clar relaţia lui Dumnezeu Tatăl cu Fiul şi Duhul Sfânt.

Ortodoxia învaţă limpede că atât Fiul cât şi Sfântul Duh îşi au originea din veşnicie în Tatăl, împărtăşind deplin firea dumnezeiească cu El. Tatăl este numit Izvorul Treimii; El este sursa eternă a Dumnezeirii, iar domnia Sa este unitatea celor trei Persoane. Aşadar vorbim de Tatăl mai întâi. Din acest motiv Apostolul Pavel salută astfel fiecare biserică: „Mulţumesc, întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi” (Romani 1, 8), sau „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!” (Efeseni 1, 2). Această terminologie a salutării este caracteristică în toate scrierile Sfântului Pavel.

Din acest motiv şi Crezul de la Niceea spune:

Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede”.

Cu tristeţe am descoperit motivul pentru care atât protestanţii, cât şi romano-catolicii, spre deosebire de ortodocşi, nu dau importanţă lui Dumnezeu Tatăl şi Duhului Sfânt. Crezul niceean iniţial al Bisericii celei nedespărţite din secolul al IV-lea spunea că Duhul Sfânt „purcede – numai – de la Tatăl”. Dar în Apus, începând din Spania secolului al V-lea, a fost adăugat cuvântul latin filioque („şi de la Fiul”), schimbând Crezul pentru a spune că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl şi de la Fiul”.

Iniţial, papa de la Roma s-a opus acestei schimbări, punând ca textul Crezului neschimbat de la Niceea să fie înscris pe două plăci de argint şi să fie expuse public la Mormântul Sfântului Petru. Doar în secolul al XI-lea, sub presiune politică a acceptat papalitatea cea mult slăbită adaosul filioque la Crez (când Crezul a fost inclus în Mesă). Toţi protestanţii au moştenit acest Crez modificat atunci când s-au desprins de Biserica Romano-Catolică în secolul al XVI-lea.

Adăugarea articolului filioque duce la accentuarea rolului firii divine comune a Treimii ca izvor al unităţii în defavoarea Persoanei Tatălui Care, spune Crezul, este „Unul Dumnezeu” şi sursă a unităţii. Închinându-mă la Dumnezeu Tatăl ca Creator al universului, Rege al lui Israel şi Dumnezeu şi Tată al Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum fac ortodocşii, am început să aflu cum să mă închin lui Dumnezeu aşa cum se închinau fraţii mei iudeo-creştini din Noul Testament.

Redescoperind adevărata noastră Jertfă

În 1967 am vizitat Zidul plângerii şi am păşit pe muntele templului unde stătuse odată străvechiul Templu evreiesc. Am fost uimit de rolul central pe care îl avea pentru vechii evrei jertfa şi cultul oficiat în Templu. Vechiul Testament arată limpede că sistemul sacrificial/rânduiala jertfelor era o parte integrantă a religiei iudaice şi a cultului de la Templu.

Din lecturile despre istoria evreilor ştiam că odată cu distrugerea din secolul I a Templului iudaic şi a sistemului sacrificial, evreii evlavioşi au fost aruncaţi într-o mare confuzie. Mulţi din neamul evreiesc s-au arătat de acord cu Fariseii răupovăţuitori care au decis că jertfa [de la Templu] nu era necesară. Ei susţineau că rugăciunile şi faptele bune pot înlocui jertfa. Astfel că ei au accentuat rolul cultului sinagogii locale (centrându-se pe omilii şi citirea Scripturii) în locul formei de închinare ce avusese loc în vechiul Templu iudaic din Ierusalim (care era centrat pe jertfă şi cultul liturgic bogat împodobit), care a încetat odată cu distrugerea Templului în anul 70 d. Hr. Aceasta este moştenirea iudaismului din ziua de astăzi.

Pe de altă parte, mulţi evrei evlavioşi au devenit creştini şi au susţinut că Hristos, Mielul lui Dumnezeu, a fost oferit de Dumnezeu Tatăl ca împlinire a sistemului sacrificial de la Templu. Evreii creştini de la început au considerat că Hristos este o Jertfă nouă şi mai înaltă, faţă de Care jertfele pământeşti ale Templului nu erau decât tipuri [prefigurari, n.n.]La Împărtăşanie, Ortodoxia re-prezintă Jertfa lui Hristos adusă lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. În timpul Dumnezeieştii Liturghii preotul exclamă: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”.

Redescoperind adevărata mistică

În Biserica Ortodoxă am început, de asemenea, să redescopăr Sfânta taină. Presupun că iubesc taina fiindcă Dumnezeu Însuşi nu este numai minunat, El este şi tainic. Evreii sunt consideraţi a fi un popor misterios, în parte datorită existenţei noastre neîntrerupte împotriva tuturor vitregiilor şi a implicării noastre în întemeierea religiilor iudeo-creştine. Raţionaliştii moderni dispreţuiesc taina dar eu am descoperit că creştinii ortodocşi se îmbogăţesc în ea. De fapt, Sfântul Apostol Pavel spune că chiar viaţa noastră în Hristos este o „taină”.

Cuvântul englez „mystery” vine din grecescul mysterion, care se referă la un ceva ascuns sau secret. Termenul grecesc din Biblie însă, nu se referă la un secret în privinţa căruia nu se poate da un răspuns. Mai degrabă este un secret temporar care este revelat oamenilor de Dumnezeu prin Duhul Său. Conceptul de taină este apropiat de cuvântul grecesc apokalypsis care se traduce în engleză prin „revelation” [revelaţie / descoperire].

Fiind evreu doream un cult care să inspire sentimentul de taină, să fie înrădăcinat în vechea practică iudaică şi care să fie centrat pe Dumnezeu şi Împărtăşirea cu El. Dar cultul pe care îl experimentasem ca protestant evanghelic avea tendinţa să considere cultul mistic drept periculos fiindcă mergea dincolo de „raţiune”. Aceasta era adevărat mai ales în privinţa slujbei de împărtăşire.

Ca nou creştin fusesem învăţat că pâinea şi vinul de la Împărtăşanie erau simboluri şi atât, şi că a merge dincolo de această explicaţie însemna să risc să cad într-o concepţie magică despre Împărtăşanie. Deşi citisem în Biblie că Domnul nostru Iisus a spus despre pâinea de la Împărtăşanie, „Acesta este Trupul Meu”, şi despre potirul cu vin, „Acesta este Sângele Meu”, mi s-a spus că pâinea şi vinul doar semnificau Trupul şi Sângele Lui.

Concepţia raţionalistă despre Împărtăşanie părea atrăgătoare pentru mintea mea dar nu şi pentru inima mea. Era semnificativ faptul că vechii creştini se refereau la Împărtăşanie doar ca la „o mare Taină”. Îndepărtarea tainei din Euharistie a sărăcit enorm cultul protestant, făcând să pară superficial. Era gol nu fiindcă lipseau Dumnezeu şi credinţa – mulţi protestanţi erau foarte vibranţi şi vii [în credinţa lor]. Însă, prin abordarea raţionalistă a adevărului spiritual, cultul protestant pierduse în necunoştinţă de cauză taina lui Dumnezeu.

În cea mai mare majoritate a lor, reformatorii protestanţi au reacţionat împotriva a ceea ce ei considerau a fi drept concepţia magică despre Euharistiei aşa cum exista aceasta în practica romană medievală. Mai mult – şi aici majoritatea ortodocşilor ar fi de acord – reformatorii erau nemulţumiţi de forma scolastică a doctrinei despre Euharistie a Romei, care tindea să formalizeze taina.

Biserica Ortodoxă mi-a dezvăluit existenţa unui echilibru bazat pe Noul Testament. Pe de o parte, Biserica Ortodoxă nu caută să explice taina precum face Biserica Romano-Catolică; pe de altă parte, ea nu neagă taina precum o fac multe Biserici protestante. Taina este pur şi simplu prezentă în Euharistie, întrepătrunzând Credinţa şi oferind la fiecare Liturghie realitatea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Ortodoxia a dezvăluit în mine un sentiment de evlavie faţă de Dumnezeu şi faţă de viaţă, un sentiment de uimire şi de taină. Îmi veneau în minte lucrurile măreţe înfăptuite de Dumnezeu în istorie: crearea lumii, Potopul, eliberarea evreilor din robia egipteană, naşterea, viaţa şi Învierea lui Hristos, slujirea tămăduitoare a Apostolilor. Ca evreu, tânjeam să-L trăiesc pe Dumnezeu ca pe o taină suprafirească. În lumina a tot ce făcuse Dumnezeu, nu era dificil pentru mine să cred că, dacă El a ales astfel, El putea să facă ca pâinea şi vinul să fie de asemenea, într-o taină, Trupul şi Sângele lui Hristos.

(…)

Botezul

Începând cu anul 1980, am început împreună cu Bonnie să facem demersurile necesare pentru a deveni ortodocşi în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe din America (OCA) … În aprilie 1981, am participat împreună cu Bonnie şi copiii la prima noastră slujbă de Paşti; a fost cea mai minunată slujbă la care am participat vreodată. În august 1981 am demisionat din funcţia de pastor al EOC şi am cerut în mod oficial să fiu primit ca mirean în Biserica Ortodoxă, împreună cu Bonnie şi copiii. Pe data de 8 noiembrie 1981, Bonnie şi cei trei copii ai noştri au devenit creştini ortodocşi în Biserica ortodoxă Sfântul Arhanghel Mihail (OCA) din Danville, California, unde era paroh Părintele Michael Procurat. Din cauza unor chestiuni ce ţineau de administraţie bisericească a trebuit ca să aştept pentru a fi primit în Biserică. Mi s-a părut foarte straniu să văd cum familia mea devenea parte a Bisericii Ortodoxe fără mine.

Am fost primit în Biserica Ortodoxă luna următoare, urmând un proces ce a constat din două etape. Prima etapă s-a desfăşurat într-o sâmbătă, pe data de 12 decembrie 1981, după slujba de vecernie. Aceasta a fost Slujba de primire a convertiţilor. S-au rostit rugăciuni de exorcizare, m-am lepădat de satana, întorcându-mă către apus l-am scuipat, am rostit mărturisirea de credinţă – Crezul. De faţă au fost Părinţii Basil Rhodes, Jonathan Mayo şi familia mea.

Biserica era întunecoasă, aerul înmiresmat de tămâie. În jurnalul meu am scris că atmosfera era misterioasă, poate chiar înfricoşătoare. Am trăit ca în vis anumite părţi din slujbă, de parcă rugăciunile se rosteau pentru cineva care murise. La sfârşitul ceremonialului, Peter, cel mai mic dintre copiii noştri, a slobozit un vaiet ascuţit. Mi s-a părut că Peter exprima într-un mod tainic durerea mărturisirii mele rostită din inimă.

Cea de-a doua parte a slujbei de primire a convertiţilor a avut loc în Ajunul Crăciunului din anul 1981. Am primit Sfânta Mirungere şi a fost o slujbă luminoasă spre deosebire de cea care avusese loc cu două săptămâni înainte. După ani de zbucium eram în sfârşit ortodox.

Ce consolare era să „vin acasă”, mângâiat de cunoştinţa faptului că Biserica Ortodoxă oferă ceea ce eu căutasem de atâta vreme: închinarea la Dumnezeul cel Unul şi Tatăl al Domnului nostru Iisus Hristos, [închinare] fundamentată scripturistic şi fidelă Crezului de la Niceea şi care recunoştea în acelaşi timp dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt! Biserica Ortodoxă aduce o Jertfă pe pământ care o reflectă pe cea pururea adusă în ceruri. Biserica Ortodoxă are o continuitate istorică şi o succesiune apostolică limpede şi care coboară de la Hristos şi de la Apostoli; Biserica Ortodoxă este Biserica dintru început a Ţării Sfinte. Creştinismul Ortodox respectă taina dumnezeiască şi nu caută o falsă claritate. Ortodoxia oferă un ideal atât ascetic cât şi sărbătoresc, fiind în acelaşi timp sensibilă la fragilitatea noastră umană. Mai presus decât orice, am descoperit că Biserica Ortodoxă se află în continuitate cu Biserica iudeo-creştină şi este împlinirea Iudaismului ortodox”.

(in: Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos. Călătoria mea de la Iudaism la Ortodoxie, editura Ecclesiast, 2011, traducere de Dr

ARTICOLUL URMATOR/ANTERIOR

COMENTARII

20 Commentarii la “MARTURIA UNUI EVREU CONVERTIT LA ORTODOXIE SI DEVENIT PREOT IN AMERICA: Pr. James Bernstein, “Uimit de Hristos. Calatoria mea de la Iudaism la Ortodoxie”

  • “Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis: “Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit creştinii. Aceştia îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci”.

    Atunci boierii şi dregătorii au zis către dînsul: “Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe la diferite popoare, ca să vadă şi să ştie felul de credinţă, adică, cum slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor spune ţie şi nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Împă-raţii s-au bucurat şi îndată au spus despre dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi episcopi şi preoţi.

    Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

    După săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simţeau, nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. “Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat”.
    -Din viata Sfîntul şi întocmai cu Apostolii, Vladimir, marele domn al Kievului,praznit pe 15 iulie-

  • Abia astept sa-l citesc. Are aceeasi privire sincera si necrutatoare cu a parintelui Nicolae Steinhardt. Oricum, ati ales cateva fragmente de marturisire exceptionale! Bine ar fi sa iesim si noi din lancezeala unei ortodoxii suficiente si sa ardem (fie si mocnit, dar sa ardem) in cautarile noastre catre Sf. Treime.

  • Am citit o bună parte din carte, dar din păcate nu pot spune că modul în care a perceput pr. James Bernstein convertirea sa la ortodoxie este asemănătoare cu cea a părintelui Nicolae Seinhardt. Continuă să fie foarte puternic ataşat apartenenţei sale la poporul iudeu, şi chiar după botezul său ca şi creştin ortodox, el continuă să se considere în primul rând evreu, lăsând nu odată să se înţeleagă acest lucru cu claritate. Părintele Nicolae Steinhardt a perceput botezul său în creştinimul ortodox ca o convertire totală, şi deşi nu cred că a uitat vreodată că este evreu, nu a căutat să ne aminească obsesiv acest lucru. Cele mai frumoase pagini scrise despre poporul român pe care l-am citit eu, au fost scrise de părintele Nicolae Steinhardt. Ce om delicat! Ce suflet mare!

  • Frumos! Drumul convertirii este unic pentru fiecare cautator al adevarului, iar trairea credintei, de asemenea. Foarte frumos i-a daruit Dumnezeu raspuns la fiecare intrebare care il macina in adanc! Cata fericire sa regaseasca “firul rosu” al credintei Vechiului si Noului Testament, el fiind evreu! Sa ne punem in locul lui!
    Mare bucurie! Un asemenea om poate fi un foarte bun propovaduitor printre cei din neamul lui.

  • ….Iata un iudeu in care nu este viclesug( ca si parintele Nicolae Delarohia,maica Ecaterina Fermo s. a.)…Impresionanta convertire….

    1. Pingback: ANTIHRISTUL ESTE „MESIA” ASTEPTAT ASTAZI DE EVREI – marturiseste in fata unui rabin Mitropolitul Serafim de Pireu. Ce este si ce rol are CABALA?
  • Exceptional acest articol!Voi cauta cartea,ma intereseaza in mod deosebit.Va multumesc mult!

  • Ortodoxia mea cea sfântă
    Comoară vie şi divină,
    Averea unicei biserici
    Înveşmântată în lumină

    Greu încercat’ai fost pe lume.
    De la Hristos cel răstignit
    Şi până azi oamenii şi demoni
    Cu mare ură te-au lovit.

    Fecioară fără de prihană
    Cu viers divin şi cânt frumos
    Veşmântul tău cel sfânt i’acelaşi
    În care te’mbrăcat Hristos.

    Acelaşi port, acelaşi cântec,
    Aceiaşi sfântă modestie,
    Aceiaşi viaţă şi lumină
    Păstrezi în sfânta-ţi feciorie.

    Lumea urându-te pe tine
    Şi preaslăvitele-ţi comori
    Şi-a făurit sluţenii proprii
    Şi mândri-au zis că-ţi sunt surori.

    Dar tu rămâi neprihănită
    De compromis – cu Lucifer-
    Străină de această lume,
    Că tot ce ai e de la cer.

    În duşmănia lor nebună
    Sunt mulţi ce vor să te sluţească
    Să te dezbrace de lumină
    Şi cinstea să ţi-o pângărească.

    Lupi deghizaţi în piei de oaie
    Aduc lumescul prin cel rău
    Nepricepând că-i imposibil
    Să-l schimbi pe omul –Dumnezeu.

    Hristos e cel ce te păzeşte
    (Cel răstignit şi înviat)
    Şi vei rămâne’n veci aceiaşi
    Nepângărită de păcat.

    Mişeii şi vânduţii lumii
    Se pângăresc numai pe ei
    Şi cei de’ungând şi-un duh cu dânşii
    La fel de orbi şi de mişei.

    Ortodoxia mea iubită
    Puţinii care te iubesc
    Sunt în Hristos smeriţi şi-n fapte
    De ascultare te slăvesc.

  • Tocmai am cumpărat cartea şi cu toate ca am doua slujbe, doi copilaşi micuţi, plus un doctorat de terminat, nu-mi vine să o las din mână şi aproape am ajuns la sfarşitul ei. Ma umplut de bucurie, dor şi râvnă pentru Dragostea dintâi. Se bucură şi bate din palme părintele Nicolae Steinhardt şi-l va săruta pe amândoi obrajii la întâlnire. Mulţumim editurii, traducătorului şi situ-lui d-vostră pentru cadoul minunat. Hristos în mijlocul nostru!

    1. Pingback: PATRIARHUL DANIEL ELOGIAZA PE „MARELE RABIN”, crede in ”bogatia spirituala comuna” a crestinilor cu iudeii si in ”misiunea profetica” a celor doua comunitati. CARE E ADEVARUL?
    2. Pingback: PACATUL “ORIGINAR” sau CADEREA LUI ADAM DIN RAI. Pr. James Bernstein despre intelegerea ei ortodoxa versus ratacirile catolice si protestante –
    3. Pingback: PARINTELE SAVA DE LA MANASTIREA OASA – americanul convertit la Ortodoxie si calugarit in Romania (VIDEO „In premiera” si text „Formula As”) – Razboi întru Cuvânt – Recomandari
    4. Pingback: CONVERTITI CONTEMPORANI LA ORTODOXIE marturisesc despre intoarcerea lor „ACASA”: „Ortodoxia e o trezire” – Razboi întru Cuvânt – Recomandari
    5. Pingback: Parintele Rafail Noica: OMUL, PRIN FIRE, ESTE ORTODOX (II). “Nu te poate convinge omul, nu cauta convingere de la om; incepe cu rugaciunea, cere-I Domnului sa convinga inima ta. GUSTATI SI VEDETI CA BUN ESTE DOMNUL!” –
  • Faptul ca autorul se declara evreu e firesc pentru ca, etnic, ramane evreu, dar asta e cu atat mai extraordinar: el, reface, in sfarsit, legatura dintre neamul lui IIsus cu Iisus Insusi! Tocmai ramanand evreu , devine cu adevarat evreu. Nu intamplator Iisus s-a nascut in sanul poporului ales.
    Spun asta pentru ca, cu voia lui Dumnezeu, acum 8 ani am avut o experienta de=a dreptul initiatica pe pamant evreiesc si cu evrei nascuti acolo. Nici macar nu trecusem inca la ortodoxie, cu toate acestea, stand cu ei si umbland cu ei prin toata tara,in locurile crestinatatii, dar participand ( ca musafir) si la o sarbatoare evreiasca ( Purim), am fost socata de cat de “cunoscut” imi parea ritualul lor de la Purim. Liturgic vorbind. Si, da, acea Taina, de care vorbeste si Bernstein, o simteam privindu-i doar. Nu stiu cum se numea ritualul lor liturgic de la Purim pt. ca explicatiile le-am primit in engleza, ulterior, iar cunostintele mele intr-ale religiilor erau, pe atunci, sumare. Primul cuvant care mi-a venit atunci a fost ” arhaic!”. Ma gatuia un plans de emotie, vazand cat de aproape suntem si totusi, ireconciliabili ( deocamdata).
    Tot acolo am inteles cuvantul lui IIsus cum ca nimeni nu e profet in tara lui. Si totusi, chiar obstinatia cu care refuza sa il “accepte” ma facea sa zambesc: de parca le-ar fi fost frica sa creada…

  • DOAMEN AJUTA!

    da am citit si eu carte si e fantastica. nu uitati ca intoracerea Domnului e precedeata de convertirea la crestinism al poporului Israel, acea ramasita care se va mantui la sfarsitul timpului. cititi cu atentie Rm 13.

    BISERICA ETIOPIANA si ERITREEANA are 90 % evrei, din descendenta lui David cu regina Saba, si chivotul se afla intr-o manastire etiopiana. practica circumcizia, nu manca ne kosher etc. si sunt ortodocsi.

    legat de PURIM se gaseste in Levetic, ‘ziua ispasirii lor”!

    CAPITOLUL 16
    Jertfa impacarii.

    1. Dupa moartea celor doi fii ai lui Aaron, care au murit cand au adus foc strain inaintea fetei Domnului, a grait Domnul cu Moise;
    2. Si a zis Domnul catre Moise: “Spune lui Aaron, fratele tau, sa nu intre oricand in locasul sfant de dupa perdea, inaintea curatitorului celui de pe chivotul legii, ca sa nu moara, ca deasupra capacului Ma voi arata in nor.
    3. Iata randuiala dupa care trebuie sa intre Aaron in locasul sfant: cu un vitel, jertfa pentru pacat, si cu un berbec pentru ardere de tot.
    4. Sa se imbrace cu hitonul de in sfintit, sa aiba pe trupul lui pantaloni de in, sa fie incins cu brau de in si sa-si ia si chidar de in: acestea sunt vesmintele sfintite; dar sa-si spele tot trupul sau cu apa si numai asa sa se imbrace cu ele.
    5. Iar de la obstea fiilor lui Israel sa ia din turma lor doi tapi de jertfa pentru pacat si un berbec pentru arderea de tot.
    6. Sa aduca Aaron. pentru sine vitelul de jertfa pentru pacat, ca sa se curete pe sine si casa sa.
    7. Apoi sa ia cei doi tapi si sa-i puna inaintea fetei Domnului la usa cortului adunarii.
    8. Si sa arunce Aaron sorti asupra celor doi tapi: un sort pentru al Domnului si un sort pentru al lui Azazel.
    9. Dupa aceea sa ia Aaron tapul, asupra caruia a cazut sortul Domnului, si sa-l aduca jertfa pentru pacat,
    10. Iar tapul asupra caruia a cazut sortul pentru Azazel sa-l puna viu inaintea Domnului, ca sa savarseasca asupra lui curatirea si sa-i dea drumul in pustie pentru ispasire, ca sa duca acela cu sine nelegiuirile lor in pamant neumblat.
    11. Apoi sa aduca Aaron vitelul de jertfa pentru pacatele sale, ca sa se curete pe sine si casa sa si sa junghie vitelul jertfa pentru pacatele sale;
    12. Sa ia carbuni aprinsi de pe jertfelnicul cel dinaintea Domnului, o cadelnita plina, si aromate pisate marunt pentru tamaiere doua maini pline, si sa le duca inauntru, dupa perdea;
    13. Sa puna aromatele pe focul din cadelnita inaintea felei Domnului, astfel ca norul de fum sa acopere capacul cel de pe chivotul legii, ca sa nu moara Aaron.
    14. Sa ia si din sangele vitelului si sa stropeasca cu degetul sau spre rasarit peste capac; si inaintea capacului sa stropeasca de sapte ori sange cu degetul sau.
    15. Dupa aceea sa junghie inaintea Domnului tapul de jertfa pentru pacatele poporului, sa duca sangele lui inauntru, dupa perdea, si sa faca cu sangele acela ce a facut si cu sangele vitelului, stropind cu el pe capac si inaintea capacului.
    16. Asa va curati locasul sfant de necuratia fiilor lui Israel, de nelegiuirile lor si de toate pacatele lor. Asa sa faca el cu cortul adunarii, care se afla la ei, in mijlocul necurateniilor lor.
    17. Nici un om sa nu fie in cortul adunarii, cand va intra el sa curete locasul sfant si pana va iesi. Asa se va curati el pe sine si casa sa si toata obstea fiilor lui Israel.
    18. Apoi va iesi la jertfelnicul cel dinaintea Domnului si-l va curati, luand din sangele vitelului si din sangele tapului si punand pe coarnele jertfelnicului de jur imprejur,
    19. Si, stropindu-l cu sange, cu degetul sau de sapte ori, il va curati de necurateniile fiilor lui Israel si-l va sfinti.
    20. Iar dupa ce va sfarsi de curatat locasul sfant, cortul adunarii si jertfelnicul, si curatind si pe preoti, va aduce tapul cel viu,
    21. Isi va pune Aaron mainile sale pe capul tapului celui viu si va marturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptatile lor si toate pacatele lor; si, punandu-le pe acestea pe capul tapului, il va trimite cu un om anumit in pustie.
    22. Si va duce tapul cu sine toate nelegiuirile lor in pamant neumblat si omul va da drumul tapului in pustie.
    23. Dupa aceea va intra Aaron in cortul adunarii si se va dezbraca de hainele cele de in, cu care se imbracase la intrarea in locul cel sfant, si le va lasa acolo;
    24. Isi va spala trupul sau cu apa in locul cel sfant, se va imbraca cu hainele sale si, iesind, va savarsi arderea de tot pentru sine si arderea de tot pentru popor, si se va curati astfel pe sine, casa sa, poporul si pe preoti.
    25. Iar grasimea jertfei pentru pacat o va arde pe jertfelnic.
    26. Cel ce a dat drumul in pustie tapului de ispasire sa-si spele hainele sale, sa-si spele trupul cu apa si atunci sa intre in tabara.
    27. Iar vitelul de jertfa pentru pacat Si tapul de jertfa pentru pacat al caror sange a fost adus inauntru pentru curatirea locasului sfant, sa se scoata afara din tabara si sa se arda in foc pielea lor, carnea lor si necuratenia lor.
    28. Cel ce le va arde sa-si spele hainele, sa-si spele trupul sau cu apa si numai dupa aceea sa intre in tabara.
    29. Aceasta sa fie pentru voi lege vesnica: in luna a saptea, in ziua a zecea a lunii, sa postiti si nici o munca sa nu faceti, nici bastinasul, nici strainul care s-a asezat la voi,
    30. Caci in ziua aceasta vi se face curatire, ca sa fiti curati de toate pacatele voastre, inaintea Domnului, si curati veti fi.
    31. Aceasta e cea mai mare zi de odihna pentru voi si sa smeriti sufletele voastre prin post. Aceasta este lege vesnica.
    32. De curatit insa sa va curete preotul care este uns ca sa slujeasca in locul tatalui sau.
    33. Sa se imbrace el cu vesmintele cele de in si cu vesmintele sfinte; si va curati sfanta sfintelor, cortul adunarii, va curati jertfelnicul si pe preoti si va curati si toata obstea poporului.
    34. Aceasta sa fie pentru voi lege vesnica: o data in an sa curatiti pe fiii lui Israel de pacatele lor”. Si Aaron a facut asa cum poruncise Domnul lui Moise.

    o zi binecuvantata va doresc!

    pr. radu din cluj

  1. Pingback: PACATUL “ORIGINAR” sau CADEREA LUI ADAM DIN RAI. Pr. James Bernstein despre intelegerea ei ortodoxa versus ratacirile catolice si protestante | Dragostea se bucură de adevăr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

RÂNDUIALĂ DE RUGĂCIUNE

Candela Rugul Aprins

ARTICOLE RECOMANDATE