Se fac tot mai des, în România, tot felul de Top-uri de aşa-zisă excelenţă într-un domeniu sau altul. Ultimul aflat pe piaţă este “Top 300”, cu personaje clasificate în ordine, după averea pe care o deţin. În America, Forbes l-a desemnat pe primul loc după avere pe Bill Gates, în acelaşi timp, fondatorul celei mai generoase fundaţii filantropice. La noi, pe primul loc, anul trecut, în rândul bogaţilor parcă fusese desemnat pitorescul personaj Gigi Becali…

Ce-ar fi, propunem noi,  să alcătuim un Top valoric adevărat al marilor români, cetăţeni ai altor ţări, sau ce activează în străinătate şi care prin realizările lor fac deopotrivă cinste atât ţării respective, dar mai ales României. Ideea mi-a venit urmărind euforia …“revendicativă” declanşată de obţinerea Premiului Nobel pentru literatură de către Herta Muller, care a descătuşat, neaşteptat, baierele “frustrărilor” de care vorbeam într-un articol trecut.

Câţiva cercetători, dar şi nişte neica-nimeni au început să scormoească prin tot felul de dicţionare şi liste Wikipedia să găsească musai laureaţi ai Premiului Nobel de origine română. N-ar fi nici un bai dacă nu am cădea în ridicol, cum s-a întâmplat zilele trecute într-un cotidian de mare tiraj, unde autorul a… descoperit încă un roman laureat cu Premiul Nobel, dar… împiedicat de către Ceauşescu să şi-l ridice. De atâta prostie ineptă chiar nu credeam să fie în stare nu doar autorul, dar mai ales conducerea ziarului care a făcut public această jenantă invenţie.

De exemplu, ceea ce au “descoperit” privitor la un mare fizician, afirmat la început în Marea Britanie şi apoi în fosta URSS, nu mai este de multe decenii o noutate…

Dar pe bună dreptate românii basarabeni, împreună cu românii de pretutindeni, nu pot fi decât mândri de extraordinara carieră ştiinţifică, dar şi de exemplară atitudine umană de care a dat dovadă, chiar în perioada stalinistă, cel care a fost Piotr (Petru) Kapita (Căpiţă), laureat al Premiului Nobel pentru fizică în anul 1975, savant  de origine română, de loc din Basarabia.

Despre  viaţa extraordinar de interesantă a acestui mare OM, care nu şi-a negat niciodată originile româneşti, având curajul să-l înfrunte chiar pe teribilul Stalin, poate vom scrie cândva. Deocamdată, iată un fragment din interviul acordat anul trecut de către fiul său cel mare, acum în vârstă de 81 de ani, Prof.univ.Serghei P.Capiţa, membru al Academiei Rusiei. Interlocutor, directorului Bibliotecii Naţionale din Chişinău, Alexei Rău. Interviul a fost publicat în limba română, în revista “Magazin bibliologic”:

– Stimate domnule academician, sunteţi descendent din viţă basarabeană. Mai ţineţi vreo legătură cu baştina strămoşească?

– Vreo legătură, e prea puţin spus. Precum vedeţi, vă răspund în limba română, pe când dvs. m-aţi întrebat ruseşte…

– Astăzi sunteţi pus pe surprize… Am în vedere, mai întâi, Comunicarea ce aţi prezentat-o aici, la Moscova, în cadrul Conferinţei internaţionale, prilejuită de aniversarea a 170-a a Bibliotecii de Stat a Rusiei, făcând un adevărat fureur. Şi a doua surpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră…

-Iată că şi dvs., când vă referiţi la această limbă, recurgeţi la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chişinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să cobor atât de jos, întreţinut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu cred că, în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate, care include, pentru un intelectual, şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei, care i-a dat viaţă şi l-a crescut.

Dacă bunelul şi bunica erau basarabeni, vorbitori de limbă română, dacă tatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut si am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şi mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie la părinţii şi la rudele soţiei mele…

– La conferinţa de astăzi aţi produs o mare senzaţie, prezentând o viziune neaşteptată asupra trecutului, prezentului şi viitorului societăţii, surpriza fiind amplificată şi de faptul că un fizician face revoluţie în sociologie…

– Cel de-al doilea aspect al surprizei nu este de fapt o surpriză, ci e vorba de continuarea unei tradiţii de familie. Tatăl meu, mai cu seamă în perioada de după decernarea premiului Nobel, a fost o prezenţă remarcabilă a vieţii publice ruse şi internaţionale. Eu nu am făcut decât să-i urmez exemplul. Împreună cu câţiva colegi savanţi din SUA şi Danemarca, am încercat să aplicăm modelarea matematică pentru a afla nu la nivelul presupoziţiilor, dar mai mult sau mai puţin exact, cum a fost comunitatea umană până acum şi ce ne aşteaptă în viitor. Rezultatele ce le-am obţinut, sunt revelatoare, iar concluzia principală este că schimbările despre care vorbim mereu de câteva decenii, sunt insignifiante în raport cu ceea ce ne aşteaptă. Adevărata mare schimbare a societăţii abia urmează să se producă.

– Aveţi în vedere o schimbare de ordin tehnologic?

– Tehnologiile, ca şi moda, sunt lucruri efemere şi nu ţin de esenţa fiinţei şi a fiinţării umane. Iar în câmpul acestora din urmă, progrese nu s-au prea înregistrat. Francis Fucuyama a demonstrat acest lucru de o manieră irefutabilă. Pe de altă parte, aşa cum arată rezultatele cercetărilor noastre, factorii decisivi în dezvoltarea comunităţii umane au fost – atât în epocile preistorice,, cât şi în timpurile istorice – nu economia, nu munca, ci spiritualitatea şi informaţia, cultura în sensul larg al cuvântului.

– Prin urmare, concluzia lui Maltus, spre care s-au orientat şi de care s-au ghidat atâta timp politicienii şi savanţii, că problema alimentară este forţa motrice a omenirii, se dovedeşte a fi greşită?

– Categoric. Analizele noastre arată că resursele alimentare pe globul pământesc au fost şi sunt mai mult decât suficiente. Problema stă în distribuirea acestor resurse, dar nu în deficitul lor. Afară de aceasta, explozia demografică, precum ne arată modelul matematic, a fost un fenomen temporar şi este influenţată, cât ar părea de paradoxal, tocmai de nivelul de cultură şi de capacitatea de receptare a informaţiei. Cât timp cultura se limita mai mult la îmbunătăţirea aspectelor de civilizaţie, s-a redus progresiv mortalitatea şi a crescut numărul populaţiei. Punctul de vârf al exploziei demografice l-au constituit anii 1950-2000. Din 2001 a început stabilizarea, iar din 2200 numărul populaţiei Terrei va fi într-un regres continuu din cauza reducerii considerabile a natalităţii. Şi oricât ar părea de paradoxal, factorul principal care determină această tendinţă, este, în plină revoluţie informaţională declarată, tocmai criza informaţională. Vorba e că omul a ajuns la limita posibilităţilor sale de receptare a informaţiei. Formarea profesională durează deja până la vârsta de 30 de ani. Dar şi după aceea, instruirea trebuie continuată, altfel nu faci faţă concurenţei. Şi atunci cum să-ţi rămână timp ca să mai şi lucrezi, să te reproduci, să transmiţi cunoştinţele acumulate către generaţia tânără? Limitele receptării au condus la un fenomen nou în ţările postindustriale: aproape la 30% din populaţie se manifestă analfabetismul funcţional (războiul din Irak, de exemplu, a arătat că o mare parte din ostaşii americani nu posedă pe deplin armele intelectualizate).

– Apropo, cineva dintre vorbitorii de astăzi a scos pe tapet problema disproporţiei crescânde, în cadrul resurselor tehnologice noi, între preţurile la hard şi la soft, cele din urmă fiind deja de aproape douăzeci de ori mai mari. Nu este şi acest indiciu o răsfrângere indirectă a ceea ce remarcaţi dvs. că se petrece în cadrul resursei umane?

– Fără doar şi poate. Dar aş ţine să fac imediat o replică vis-a-vis de sintagma „resursa umană”. Tratarea factorului uman ca resursă are şi ea partea sa de contribuţie la ceea ce se întâmplă cu omul şi cu societatea. Se conturează două puncte ale căii parcurse până acum: de la frate al naturii, în vremurile primordiale, la resursă, în perioada contemporană. În general, modelul matematic al căii acesteia arată că s-a produs o comprimare a timpului şi a istoriei. Fiecare perioadă istorică nouă a fost de două, trei ori mai scurtă decât precedent! Densitatea informaţională, culturală, psihologică, biologică a crescut în proporţie geometrică, presându-l pe om cu o forţă fără precedent.

– Aţi specificat mai sus că din anul 2200 va începe scăderea progresivă a populaţiei Terrei. Probabil că momentul acela se va constitui într-un fel de linie de demarcare, de trecere la noua societate, intrată în adevărata mare schimbare la care v-aţi referit. Cum va fi acea societate?

– În primul rând, va fi radical schimbată componenţa de vârste: oamenii în etate vor fi mult mai mulţi decât cei tineri. Va fi, deci, o societate îmbătrânită, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de stare. Se va produce o criză acută de concepţie colectivă asupra lumii şi una de conştiinţă. Vor intra în declin familia şi statalitatea. În locul timpului comprimat va veni altceva.

– Nu vor însemna oare toate acestea începutul sfârşitului?

– Dacă nu se va întâmpla nici o catastrofă cosmică, nu va dispărea nici societatea. Ea va traversa, desigur, o perioadă de reabilitare, de reanimare după cele prin câte a trecut. Şi apoi îşi va reveni. Dacă, desigur, se va întoarce la natură, la spiritualitate, la cultură, lăsând aspectele tehnologice pe un plan secund, unde le este locul, aşa cum ne-a prevenit şi filosoful german Heidegger, şi marele Fucuyama.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

– Iar eu vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă rog să transmiteţi cititorilor revistei „Magazin bibliologic” urările mele de fericire şi de mai bine. Mai ales cititorilor de prin părţile Sorocii