Mareșalul ION ANTONESCU și senatul Universității București

 

E pentru prima oară când mă încearcă un sentiment dureros de repulsie și rușine pentru faptul că aparțin Universității București prin studiile universitare efectuate la Facultatea de filologie, prin anii petrecuți la catedră ca profesor și prin titlul de doctor în științe filologice dobândit în anul 1978.  Declar public că suspend acest capitol al biografiei mele atâta timp cât în senatul Universității București va mai exista vreunul dintre impostorii care deunăzi au decis să-i retragă mareșalului Ion Antonescu titlul de doctor honoris causa, acordat acestuia în anul 1941.

Refuz să fiu coleg cu asemenea rebuturi intelectuale. Veritabile eșecuri umane!

Din comunicatul publicat cu această nefericită ocazie aflăm că aceeași universitate a retras imediat după decembrie 1989 titlul de doctor honoris causa atribuit lui Nicolae Ceaușescu. Mă desolidarizez categoric de membrii senatului Universității București în legătură cu cele două decizii care dezonorează mediul universitar românesc și contrariază sentimentele nutrite de publicul românesc față de Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu.

În legătură cu mareșalul Ion Antonescu am de făcut următoarele precizări:

1 . Este o dovadă de crasă incompetență să iei o decizie atât de importantă pentru conștiința publică românească întemeindu-te pe (1)sentința așa numitului Tribunal al Poporului din 1946, care a funcționat împotriva practicilor judiciare curente și pe (2) raportul așa numitei comisii Elie Wiesel. Aceste documente sunt contestate de majoritatea experților în materia respectivă.

Sentințele date în procesele politice de după 1945 nu pot fi luate în serios, e lucru quasi unanim recunoscut că acele sentințe au fost viciate de situația României ca stat ocupat militar și politic de URSS, de regimul iudeo-comunist instalat ilegal la guvernarea României!

Cât privește raportul comisiei Elie Wiesel, care susține în mod aberant producerea unui genocid antisemit în Transnistria administrată de guvernul Ion Antonescu, au fost aduse nenumărate dovezi privind lipsa de imparțialitate din partea comisiei amintite și abaterile flagrante de la regulile argumentației științifice. Voi relua în continuare câteva din argumentele care anulează, între oameni de bună credință, concluziile denaturate legate de așa zisul holocaust din Transnistria.

2. În realitate, administrarea de care a avut parte Transnistria sub guvernarea Ion Antonescu constituie un capitol glorios din istoria românilor!

Repet: Transnistria sub guvernarea Ion Antonescu constituie un capitol glorios din istoria românilor!

Autorii raportului Wiesel au ignorat documente de maximă importanță, dând crezare unor surse de informații dubioase, unor falsuri, unor minciuni sfruntate! Ne-au rămas declarații explicite ale unor personalități într-adevăr reprezentative pentru evreimea din România, declarații care disculpă categoric regimul, persoana și guvernarea mareșalului Ion Antonescu în legătură cu acuzația de genocid! Nume precum Wilhelm Filderman, Moshe Carmilly Weinberger, Alexandru Șafran, Sigmund Jagendorf, Nicolae Steinhardt, Vasile Grossman, pot fi oricând invocate în apărarea lui Ion Antonescu. Mă limitez la un singur citat din așa numitul Testament al lui Wilhelm Filderman, ani de zile lider necontestat al evreilor din România. Text semnat în 1955:

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

(…)

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. 

3. Transnistria ocupată de armata română a fost un spațiu în care guvernul Ion Antonescu a organizat un vast lagăr de concentrare a persoanelor de pe teritoriul statului român pe a căror loialitate față de politica guvernului nu se putea contat. Erau vizate în primul rând persoanele suspecte de activități subversive de spionaj în favoarea statelor cu care România era în stare de război, Rusia comunistă în primul rând. Sute de comuniști au fost strămutați din România în Transnistria pentru a fi împiedicați să se angajeze în activități ostile Țării. E drept, majoritatea acestor comuniști erau evrei, dar printre acești comuniști s-au aflat și etnici ne-evrei, români! Cei mai mulți dintre evreii strămutați în Transnistria erau persoane de curând venite în România, fără acte de cetățenie română, apatrizi majoritatea. Un mare număr de evrei „transnistreni” erau persoane care își dovediseră adversitatea funciară față de interesele românești prin acte de terorism anti-românesc săvârșite cu ocazia cotropirii Bucovinei și Basarabiei de armatele sovietice după ultimatul din iunie 1940.

Asemenea măsuri de apărare s-au luat și în Statele Unite față de cetățenii americani de etnie japoneză a căror loialitate față de statul american a fost considerată ca îndoielnică. Trebuie spus că persoanele strămutate în Transnistria s-au bucurat însă de condiții de cazare normale, în casele unor localnici din satele și orașele transnistrene. Condițiile în care au viețuit aceste persoane au fost inspectate de entități neutre, precum Vatican, Crucea Roșie Internațională, Corpul diplomatic din București etc. Ne-au rămas de la aceste inspecții documente lămuritoare, explicite, care nu atestă niciun fel de genocid, dimpotrivă!

În Transnistria s-a putut munci și trăi în condiții civilizate, mult superioare celor din lagărele similare americane.

Nota bene: persoanele strămutate în Transnistria aveau libertate de mișcare, puteau părăsi localitatea unde erau cazați. Aceste localități erau păzite de jandarmii români pentru a împiedica accesul militarilor germani sau al bandelor de criminali naziști ucraineni, veritabili „vânători de evrei”. Există documente și în această privință, documente ignorate de comisia Elie Wiesel! (Vezi mărturia scriitorului sovietic Vasile Grossman, corespondent de front în Transnistria)

Mulți evrei strămutați în Transnistria au putut dezerta trecând linia frontului la sovietici. Așa a făcut tatăl scriitorului Norman Manea, lăsându-și de izbeliște familia la discreția autorităților românești, care însă n-au găsit de cuviință să exercite vreo presiune asupra familiei dezertorului Manea… Incidentul a fost total ignorat de persecutorii români inventați după 1990.

4. Comunicatul Senatului mai face o referință stupidă, de-a dreptul prostănacă la Auschwitz. Singura legătură care se poate face între Auschwitz și guvernarea antonesciană este că România a fost, probabil, singura țară europeană care n-a trimis niciun evreu în lagărele de concentrare naziste! Nu cunoșteau acest detaliu năimiții din senatul universitar? Cu acest grad de incompetență ce caută acești indivizi la conducerea Universității, inclusiv rectorul, care și-au dezonorat astfel demnitatea de membri ai Senatului universitar?!

5. Transnistria ca moment emblematic din istoria românilor se subsumează unui capitol mai vast: comportamentul românilor față de prizonieri sau ca armată de ocupație. Un capitol – repet cuvîntul, glorios, fără egal în istoria Europei și a secolului 20!

Rezumându-ne la guvernarea Ion Antonescu, menționez tratamentul de care s-au bucurat prizonierii anglo-americani, sute de aviatori inamici ajunși în custodia autorităților românești, prizonieri de la care au rămas zeci de mărturii privind omenia românilor, a autorităților. Un tratament similar s-a aplicat și prizonierilor sovietici! Să facem o comparație cu soarta românilor ajunși prizonieri la ruși? Să amintim de milioanele de prizonieri germani supuși de aliați unui regim criminal de exterminare după semnarea capitulării germane din aprilie 1945?

6. Toată campania de denigrare a lui Ion Antonescu are în fapt această țintă finală: să se ascundă modelul românesc al omeniei active cu care ne-am afirmat cel puțin în istoria ultimelor două secole. Suntem înconjurați de state care au pe conștiință crime abominabile, abateri nenumărate de la legile războiului, de la normele umanității, ale civilizației. Cui în Senatul Universității bucureștene nu-i convine excelența românească în această materie?! Ce pildă de onestitate intelectuală ne oferă această onorabilă instituție care, în principiu, ar trebui să fie în fruntea făcătorilor de bine ai neamului românesc?! Dar care, iată, prin recenta decizie, se acoperă de rușine și-și atrage disprețul întregii societăți civile românești! Senatul Universității intră astfel în cârdășie cu forțele politice care întrețin complotul anti-românesc activ de mai bine de un secol, transferând adversarilor noștri capitalul de prestigiu al Universității bucureștene.

7. Opinia publică românească, a românilor cât de cât avizați în problemele cu care suntem confruntați, și-a afirmat în mai multe rânduri susținerea pentru rejudecarea procesului prin care mareșalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte! Mă număr printre milioanele de români care deplâng și felul în care s-a desfășurat procesul lui Nicolae Ceaușescu și care cer rejudecarea acestui proces! Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu au dreptul la o evaluare corectă a faptelor lor. Cu cele bune și cele rele deopotrivă.

Rejudecarea proceselor, acesta este mesajul românilor doritori de bine pentru soarta Țării. Senatul Universității București se înscrie astfel în contrasens cu voința majorității românilor, în contradictoriu cu normele academice și civice, cu adevăratele tradiții ale mediului academic, universitar din România.

8. Să vă fie rușine!

 

Cu lehamite,

Ion Coja

 

 

 

 

 

Universitatea din București anunță într-un comunicat de presă că a decis retragerea titlului de Doctor Honoris Causa acordat mareșalului Ion Antonescu.
Hotărârea a fost luată de Senatul Universității din București în ședința de miercuri, 15 februarie 2023.

„Decizia privind retragerea titlului onorific a avut la bază faptul că Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război, fiind condamnat la moarte în data de 17 mai 1946 de către Tribunalul Poporului din București, instanță care a funcționat sub coordonarea Comisiei Aliate de Control, fiind asimilată sistemului de tribunale care au judecat crimele de război ale liderilor Germaniei naziste și Italiei fasciste.

De altfel, pe tot parcursul guvernării sale autoritare, mareșalul a manifestat o puternică atitudine antisemită, fapt exprimat și public cu numeroase ocazii.
 
Ca atare, chiar dacă numărul evreilor români și al celor din teritoriile aflate sub administrație românească uciși în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie, concluzia Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România este că în perioada respectivă în România și în teritoriile aflate sub controlul său au fost uciși sau au murit ca urmare a represiunii între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni.
 La aceștia se adaugă mare parte dintre cei 25.000 de etnici romi trimiși în Transnistria.
 
Dat fiind că responsabilitatea lui Ion Antonescu pentru uciderea evreilor din Basarabia, Bucovina și Transnistria este indiscutabilă, faptele și acțiunile mareșalului Ion Antonescu pot fi încadrate la art. 7.1.4 privind retragerea titlului din Regulamentul privind acordarea titlurilor onorifice al Universității din București, conform căruia „persoana nominalizată a fost condamnată definitiv și irevocabil pentru crime împotriva umanității”.

Totodată, Senatul Universității din București a ținut cont de faptul că acordarea acestei distincții onorifice mareșalului Ion Antonescu în anul 1941 s-a produs în condițiile distorsionării principiului autonomiei universitare și în spiritul promovării cultului personalității pentru conducătorul statului”, se menționează în comunicat.

În legătură cu decizia de retragere a titlului de Doctor Honoris Causa, prof. univ. dr. Marian Preda, rectorul Universității din București, precizează că „astăzi, Senatul Universității din București doar a constatat că nu mai poate asocia instituția cu Mareșalul Ion Antonescu și i-a retras titlul de DHC, așa cum a procedat imediat după Revoluție prin retragerea titlului lui Nicolae Ceaușescu. De asemenea, s-a hotărât formarea unei comisii care să verifice toate titlurile de DHC acordate în trecut de Universitate.
 Rolul fiecărei personalități istorice, cu bune și cu rele, este consemnat de istorici și nu poate fi schimbat prin decizii administrative.
Locul în istorie al Mareșalului Antonescu nu s-a schimbat în ultimii ani, dar criteriile etice ale Universității din București sunt astăzi altele decât cele din 1941.
 După 1989, UB nu a acordat titlul de DHC niciunui ministru în funcție, cu atât mai puțin șefului statului aflat în funcție, așa cum a făcut-o în trecut în cazurile dictatorilor Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu.
 Nu putem critica obediența politică din prezent a altora menținând-o, prin inacțiune, pe cea din trecut a propriei noastre instituții.
 Cu atât mai mult trebuia să ne disociem de Mareșalul Antonescu cu cât dovezile privind contribuția sa directă la Holocaust sunt evidente.
 L-am întâlnit de două ori pe domnul Fulop, etnic evreu cu cetățenie română care avea 13 ani când a fost arestat împreună cu întreaga familie, cu alte zeci de mii de evrei din România și a fost dus în lagărele naziste.
 Din zeci de membri ai familiei sale extinse a fost singurul supraviețuitor. Am vizitat lagărul de la Auschwitz și memorialul Holocaustului din Washington DC. Dimensiunile Holocaustului, dovezile atrocităților și mărturiile supraviețuitorilor sunt cutremurătoare. Oricine a dat ordine și a contribuit la toate acestea este responsabil în fața istoriei. Iar mareșalul Ion Antonescu, ne arată dovezile istorice, este unul dintre responsabilii pentru ce s-a întâmplat pe teritoriul României și pe cele prin care a trecut armata română sub comanda sa.”

Acest demers nu este singular în istoria Universității din București, imediat după Revoluția din 1989 Senatul UB adoptând decizia de a retrage titlul președintelui Nicolae Ceaușescu ca urmare a rolului nefast pe care l-a avut în evoluția României, reamintește instituția de învățământ superior.

În completarea acestei hotărâri, Senatul Universității din București a decis constituirea unei comisii de analiză a titlurilor onorifice de Doctor Honoris Causa acordate în toată perioada regimurilor dictatoriale din România, decizia venind să reconfirme angajamentul ferm al Universității din București față de valorile esențiale ale umanității, libertate, demnitate și respectul față de democrație și statul de drept.