Mareșalul Ion Antonescu, despre unii diplomați români din perioada interbelică PDF Imprimare Email
Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
Duminică, 16 Noiembrie 2014 18:51
Ion Antonescu, art-emisLa 21 noiembrie 1941, Ion Antonescu a pus următoarea Rezoluție pe o Notă ce-i fusese înaintă, la 15 noiembrie, în legătură cu noua Lege de organizare a Ministerului de Externe. Folosind prilejul, mareșalul a criticat extrem de dur modul de lucru al unora dintre diplomații români care reprezentaseră România în străinătate în perioada interbelică. Dacă lucrurile au stat așa, comportarea lor a fost de neacceptat și explică, în bună măsură, izolarea în care s-a aflat țara în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales în 1940 când a pierdut o treime din teritoriu și populație. Pentru obiectivitate, prezint Rezoluția fără comentarii, dând cititorului posibilitatea să-și facă propria părere. Documentul se află în fondul Președinția Consiliului de Miniștri de la Arhivele Naționale Istorice Centrale. (Alesandru Duţu).

„21.XI.

Legea de organizare nu se poate face cu ușurința cu care se lucrează la Ministerul de Externe. Ea este în studiu și va apare la timp. Ea va satisface interesele generale ale țării, nu pe acelea ale câtorva persoane. Bugetul „nu poate fi întocmit” din această cauză? Este o modalitate de a acoperi dezordinea birocratică în care înoată acest Minister. Dl. care a întocmit această Notă, și acela care a văzut-o și înaintat-o ca șef, să-și dea osteneala să vadă în ce hal se găsește arhiva acestui Minister.

Eu am spus odată Regelui Carol că Ministerul de Externe este o instituție căreia ar trebui să i se pună gaz și să se dea foc. Am făcut această afirmație pe baza unei experiențe făcute timp îndelungat. Am fost, din 1920 și până azi însărcinat cu multe chestiuni grele și delicate. Aceste însărcinări m-au pus în contact cu Ministerul de Externe de foarte multe ori, și cu Legațiile noaste de la Varșovia, Constantinopol, Belgrad, Paris, Bruxelles, Londra și cu aceia care au lucrat la Comisia de reparații și Congresul Suprem. Peste tot, fără excepție, am constatat o dezordine, o incurie, o nepăsare, o necunoaștere a problemelor, o dezorientare, o lipsă de inițiativă, de conștiință, de suflet și de dragoste românească îngrozitoare. În schimb, am întâlnit peste tot în diplomația noastră „prinți” improvizați, „conți” acuzați de homosexualitate, oameni care veneau la 11 ½ la birou în plină desfășurare a unor acțiuni și tratative capitale pentru interesele neamului și plecau la 13, oameni care se lăudau că nu citesc nici „Universul” (fiindcă îi dezgustă) și că nu cunosc nici Constituția țării, oameni care făceau confuzie între tratatele de pace care ne priveau direct, în schimb făceau trafic de divize, de parfumuri și nu aveau decât preocupări finaciare personale; oameni care criticau, în limbi străine, bineînțeles și față de străini; oameni care se lăudau că nu au nicio legătură cu țara pe care însă o sugeau cât puteau, oameni care nu vorbeau nici românește și care făceau din această demență titlu de glorie etc. etc….

Iată de ce Legea nouă întârzie. Ea trebuie să fie bine studiată findcă noua organizare trebuie să pună capăt acestei cangrene, care dăinuește și astăzi. Și în trecut și în timpul cât am dirijat Ministerul de Externe, m-am lovit necontenit de dezordinea haotică a acestui Minister, care nu are nimic ținut în ordine, nicio urmă a eforturilor și activității foștilor miniștri (tratative, conversații, memorii, declarații, luptă etc.). Niciun dosar în ordine, nicio clasare a documentelor. Când am cerut în octombrie trecut documentarea în privința tratativelor de la Craiova, de la Turnu-Severin, de la Budapesta din 1940, mi s-a prezentat un morman de zdrențe. Nicio urmă în privința desfășurării tragice a acțiunii care s-a sfârșit cu arbitrajul de la Viena. A trebuit să forțez saltarele (sertarele – n.n.) d-lor Gigurtu, Tătărescu și Manoilescu ca să aduc în arhiva Ministerului schimbul de scrisori între regele Carol și Führer și între dl. Gigurtu și Göring.
Dumnezeu știe dacă nu au dispărut din nou.

Lucrările prezentate Comisiei de reparații și în dezbaterile Genevei, lucrări capitale pentru noi, erau de o superficialitate criminală. Iată de ce am toată desconsiderarea mea pentru oamenii care servesc astfel țara și care în schimb își plimbă cu importanță suficiența prin toate saloanele și prin mijlocul tuturor străinilor, fiindcă cei care muncesc nu au timp să se plimbe cu aere bismarkiene printre oglinzi și oameni care îi privesc și îi judecă cu dispreț. Singura preocupare și mai importantă a aceastor domni este să se scoale târziu, să stropească cu noroi în tot ce este românesc și muncitor și să se preocupe de avansarea, de decorațiile și de devizele care cred că li se cuvin. Pentru partea finală a comunicării, să se găsească o soluție care să realizeze automat dezideratul Ministerului de Externe. Secretariatul propuneri. 

Mareșal Antonescu”

Cunoscând foarte bine cum s-au comportat unii diplomați români în perioada interbelică (și nu numai ei), la scurt timp după ce a preluat conducerea țării (25 septembrie 1940), Ion Antonescu a atras atenția, în Consiliul de colaborare, că „[…] nimănui nu-i este permis să huzurească, să petreacă şi să se îmbogăţească din banii statului. Modeşti, măsuraţi în toate acţiunile lor, ţinută corectă, tăcută şi resemnată, demni şi grupaţi în semn de solidaritate, fără nici o discuţie în afară de strictul necesar pentru îndeplinirea serviciului, iată care trebuie să fie conduita acelora care reprezintă o frântură din interesul acestei naţii în străinătate”.