Marele Manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceausescu, Iorga – cap. XVII

Capitolul XVII
CĂRŢI CARE UCID

— Mă tem că ne-am apropiat foarte mult de acest răspuns!… Şi doar nu pentru asta ne-am apucat noi de purecat cartea grecului!… Recunoaşte! Nu ţinteam atât de departe! Eu în nici un caz! A fost o discuţie foarte bună. Ai condus-o impecabil! Mergem până la capăt?
— De ce n-aş face-o?
— De teamă! Ca şi mine! De teama de-a ne confrunta cu sancţiunea publicului, mai ales cu o sancţiune nedreaptă a acestuia, nedreaptă şi neînţelegătoare!… Plus asasinii! Nu le va conveni să-i arăţi cu degetul!
— Aşa departe vom ajunge?
— Până la capăt! Eşti dispus la acest risc!… Eu nu mă înghesui s-o fac! Am pornit de la o discuţie, de la un interviu, despre un Ioan Petru Culianu, asasinat, se pare, pentru cărţile scrise, una din cărţi fiind despre o carte, care, tot aşa, i-a atras autorului o moarte dintre cele mai violente! Giordano Bruno! Cărţile ucid uneori!… Zilele astea am aflat de suferinţa cumplită care s-a abătut asupra lui Alexandru Saucă, bunul meu prieten. La viaţa lui a scris o singură carte! După 1989! Dar ce carte?! Că vor crede toţi care au citit-o că moartea lui Alexandru Saucă, iminentă în această clipă, de la carte i s-a tras!… Mâna unora este foarte lungă!
— Mâna revoluţiei!
— Spune-i cum vrei, important e să ştii a cui este!
— Şi dumneavoastră ştiţi acum a cui este mâna care a apăsat pe trăgaciul…
— Nu! Nu mă interesează amărîtul de executant. Am mai spus-o! Mă interesează instituţia, cel sau cei ce au hotărît asasinarea lui Culianu. Marele manipulator! Mergi până la capăt?
— Un moment! Nu-mi vine să cred!
— Atunci n-ai de ce te teme!
— Nu mă tem decât de…
— … de ridicol?
— Exact!
— Eh, n-avem decât să fim noi primii care vom rîde de prostia noastră! Dacă o să mai apucăm!… Precum vezi, unele cărţi ucid!
— Haideţi, domnule profesor! Chiar nu glumiţi?
— Sunt prea obosit ca să glumesc! Dar şi ca să răspund de zece mii de ori la aceeaşi întrebare!
— Care întrebare?
— „Chiar nu glumiţi, domnule profesor?”
— Bine, îmi cer scuze! Vă ascult! Cine a comandat asasinarea lui Ioan Petru Culianu şi scrierea unei cărţi pe acest subiect?… E bine aşa?
— Nu-i rău!
— O clipă! Staţi aşa! M-am…
— Să nu-mi spui că ţi-ai dat seama cine sunt asasinii!
— Nu! Mai grav! Mi-am dat seama că şi despre cartea noastră s-ar putea spune că a fost comandată! Mai ales dacă vom prezenta o ipoteză despre identitatea asasinilor!… O ipoteză care, bănuiesc, nu va fi uşor de dovedit cu probe juridice!
— Da, nu va fi uşor! N-am pretenţia că-i pot înfunda pe asasini în faţa justiţiei!
— Admiteţi un 5% şanse de a greşi?
— Chiar mai mult de 5%!
— Şi, atunci, acest procent nu va fi taman procentul în care vom putea fi suspectaţi noi că am derutat publicul, cu sau fără a ni se fi comandat s-o facem!… Exact ca şi Ted Anton!
— Nu-i rău raţionamentul!… Deci riscul este total: dacă am nimerit şi vom identifica corect identitatea asasinilor riscăm să-i supărăm şi s-o păţim şi noi, cel puţin la fel de urît ca şi Culianu!
— Se poate şi mai rău?
— Oricând este loc pentru şi mai rău!… Iar dacă ipoteza noastră va fi greşită, atunci intrăm în jocul asasinilor, le facem pe plac, exact ca şi când ei ne-ar fi comandat acest dialog, această carte, acest dialog între doi năuci! Asta ai vrut să spui?
— Cam da!
— Ceea ce ne-ar obliga să nu mai fim atât de critici, de severi cu Ted Anton al dumitale! Văd că vrei să-l scoţi basma curată!
— Nu! E doar ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!
— Şi noi cum ne vom putea apăra de ideea, de suspiciunea că şi cartea noastră este comandată?
— Comandată de cine?
— De securitate mai ales!…
— Cum? Cum ne putem apăra?
— Simplu! Prin raportare la cartea lui Ted Anton! De la ea a pornit şi comentariul nostru, înseşi ipotezele noastre despre adevăraţii asasini pornesc de la informaţiile oferite de Ted Anton!
— „… ipotezele noastre”?
— Ale mele! Fie!… Deci, dacă am folosit corect aceste informaţii, dacă am raţionat cât de cât onorabil, judece asta cititorii noştri, cei ce se vor păcăli şi vor cumpăra această carte!
— Şi-o vor mai şi citi până la capăt!
— Eh, dumneata. mergi şi dumneata până la capăt ori ne oprim aici?
— Cred că e deja prea târziu!
— Fă-ţi toate socotelile! Ai copii!
— Păi, dacă văd că e prea… prea de tot…
— Ce faci?
— Facem alt final cărţii! Ştergem ce nu ne convine de pe casetă!
— În nici un caz! Ori ne oprim aici şi faci ce vrei cu caseta, ori mergem până la capăt, azi, înregistrând tot şi publicând apoi tot! Suntem oameni de cuvânt! Nu?
— Domnule profesor, nu curajul îmi lipseşte!… Dumneavoastră ştiţi ce urmează să spuneţi, iar eu nu! Vă e mai uşor să vă hotărîţi!… Curajul, după mine, este capacitatea de a te încrede într-un calcul, propriu, care întrevede reuşita! Am să mizez pe capacitatea dumneavoastră de a calcula corect, Căci n-aş vrea să fiu un kamikadze! Nu e pe gustul meu! Deci, v-aţi gândit, avem şi şanse de a supravieţui acestei cărţi? De ce şi de cine depind aceste şanse? Mi-ar părea bine să aflu că depind de noi!
— Depinde de noi să spunem tot ce ştim, tot ce gândim, să nu ţinem nimic ascuns, nici o taină, nici un secret! În felul acesta, nimeni nu va mai avea nici un interes să ne trimită în ceafă un glonţ de calibrul 38! Culianu, dacă ar fi apucat să spună, să scrie şi să publice tot ce ştia despre marele manipulator, azi, mai mult ca sigur, ar fi fost să fie încă în viaţă!
— Credeţi că Culianu a fost asasinat pentru că ştia prea multe? Numai pentru asta? Nu cumva a fost şi pedepsit, pentru nerespectarea unui angajament? A unei înţelegeri? A unei… a unei cârdăşii?
— Bună întrebare! E foarte probabil! Iar noi, slavă Domnului, nu ne vom situa în această poziţie! Dacă sunt deştepţi – şi cine s-ar îndoi de asta?, asasinii lui Culianu, după ce va apărea această carte, în care noi vom băga tot ce avem prin buzunare, îşi vor da seama că noi nu avem nici o vină, n-am făcut, decât să răspundem unei provocări, iar ei nu au nici un interes să ne lichideze!
— Despre ce provocare e vorba?
— Orice crimă înseamnă o provocare pentru societate: va fi sau nu va fi în stare să-l prindă pe criminal? Iar criminalul, când e prins, dacă e un criminal… normal, n-are de ce să se supere pe cei care l-au prins! Nu se poate supăra decât pe sine însuşi! Că n-a săvârşit o crimă perfectă, aşa cum s-a amăgit că va reuşi!
— Vasile Neacşu!… Chiar! De ce nu reeditaţi Carnavalul de la Constanţa?
— Dumneata eşti plin de idei excelente! Am şi uitat de bietul meu roman!… Mulţumesc de idee! Deci? Mergem până la capăt?
— După felul în care aţi pus problema…
— Mai există o posibilitate! Să nu-ţi faci cunoscută identitatea!… Să apari în carte ca „reporter”, să zicem. Iar nu cu numele! Nu! Nu-mi răspunde acum! Studiezi soluţia asta, eu n-am nimic împotrivă! Chiar mă avantajează faţă de… faţă de unii aceia! E ca şi când aş ţine o mână în buzunar şi nu se ştie ce voi scoate de acolo! Astfel că nimeni nu se repede să dea în mine căci nu cunoaşte pe de-a-ntregul potenţialul meu defensiv. Da! Rămâi anonim! Ca să mă poţi răzbuna dacă…
— Aoleu, domnule profesor, cum mă mai suciţi!
— Bun! Destul cu vorba! Trecem la… la fapte! Începem identificarea asasinilor lui Ioan Petru Culianu! Mai fă un ibric de cafea, fumează-ţi ultima ţigară pe ziua de azi, aeriseşte bine casa şi… pe cai!
— Vă ascult, domnule profesor!
— Voi folosi tehnica socratică, maieutică. Adevărul există deja, în capul dumitale, dar el trebuie ajutat să se nască, să iasă la lumina zilei! Eu voi fi numai moaşa!
— Doar sunteţi fratele celui mai grozav ginecolog din România!… Dar de unde ştiţi că port în mine acest adevăr? De unde ştiţi că sunt… gravid?
— Din ultimele întrebări pe care mi le-ai pus în urmă cu o jumătate de oră! Eu nu aveam în cap acele întrebări, deci nici răspunsul! Răspunsul este fructul acestei flori care se cheamă întrebare!… Frumos spus, nu?
— Absolut memorabil! „Răspunsul este fructul acestei frumoase flori care se cheamă întrebare”!
— Aşadar, mi-ai cerut părerea despre harul de ghicitor în cărţi, în cafea, în scrumieră şi-n ce se mai poate ghici al lui Culianu!…
— Aşa-i!
— Punând acest har în legătură cu pronosticul dat de Nené Culianu încă din septembrie 1989: Ceauşescu va cădea, iar Andrei Pleşu şi Dan Petrescu vor fi miniştri în primul guvern ce se va instala după căderea lui Ceauşescu!… S-ar putea ca aici să se afle cheia mult căutată!… Cum îţi explici că a ştiut Culianu aceste detalii? Mai ales despre Dan Petrescu, cu totul neaşteptat de nimeni să facă vreodată parte dintr-un guvern?!
— Nu acceptaţi explicaţia prin harul divinator, premonitoriu al profesorului Culianu?
— Mai degrabă sunt curios să aflu ce vei face dacă respingem de plano această explicaţie! Ce altă explicaţie vei găsi?
— O dă însuşi Culianu care, după decembrie 1989, se va lăuda cât de bine a calculat!
— Deci n-a ghicit!… El însuşi respinge această idee. Iar cei din preajma lui rămân, din discuţiile purtate cu Nené, rămân cu impresia că ştie mult mai multe decât spune! Ştie, iar nu că ar fi calculat! De unde ştie?
— De unde?
— Să nu ne grăbim şi să stabilim deocamdată o certitudine: Culianu era la curent, încă din septembrie 1989, cu ce se va întâmpla în România, în decembrie 1989. Era la curent cu căderea lui Ceauşescu şi cu venirea la putere a unor oameni noi, precum Andrei Pleşu şi Dan Petrescu. Se limita la atât ceea ce ştia Culianu? Oricum, ştia deja destul de mult.
— De unde ştia? Să vedem mai întâi cine erau la acea dată Andrei Pleşu şi Dan Petrescu! Ca statut public! Nu mă interesează biografia persoanei! Ce erau?
— Nu te grăbi!
— Erau nişte dizidenţi!
— Dar de ce spui „nişte dizidenţi”, pe tonul ăsta, de parcă ai spune „nişte derbedei”?!
— Fără să vreau! Poftim: erau nişte dizidenţi!…
— Aşa mai merge!… Nişte dizidenţi, adică tot ce făceau ei se afla imediat la „Europa liberă”, iar de acolo, pe unde scurte, afla toată ţara despre bravii noştri dizidenţi! În felul acesta cineva ne obişnuia, ne familiariza cu numele lor, cu faptele lor, astfel ca propulsarea lor în guvernul imediat post-ceauşist să fie acceptată ca lucrul cel mai firesc din lume!
— Dar de ce nu spuneţi invers: au intrat în guvern pentru că fuseseră dizidenţi, opozanţi ai regimului!
— Nu! Aici te rog să contezi pe mine! „Europa liberă” nu-i susţinea pe opozanţii regimului, pe toţi, ci numai pe unii, în mod selectiv! Mai ales în ultimii ani! În 1986 eu am stat de vorbă cu Vlad Georgescu şi i-am pus în braţe câteva texte anticomuniste, pe care deja i le trimisesem, cu ani în urmă, dar nu ştiam dacă îi parveniseră. Mi-a spus că le primise. „De ce nu le-aţi difuzat pe post?” l-am întrebat. Mi-a spus că s-a temut să nu păţesc eu ceva, nu era sigur că textele îi ajunseseră cu acordul meu. „Difuzaţi-le acum, încă sunt de actualitate!” Şi de actualitate au rămas până în decembrie 1989, dar de difuzat nu le-a difuzat niciodată! De ce? Pentru că eu nu eram în combinaţie, în cooperativă. Eram anticomunist, dar eram şi naţionalist! Şi, mai ales, eram de capul meu! Nu mă programase nimeni să fac pe anticomunistul! Aşadar, dizidenţii noştri nu fuseseră— numai dizidenţi, ei fuseseră angrenaţi ca actori într-un scenariu a cărui încununare a fost Decembrie 1989!
— Pe ce vă bazaţi?
— Mă mai bazez şi pe o discuţie avută cu Aurel Dragoş Munteanu, avută în februarie 1989! În februarie, cu un an aproape înainte de decembrie 1989! Pe scurt, a încercat să mă racoleze, să mă testeze, să mă tenteze… Cam toate la un loc. N-am marşat!
— De ce?
— Nu era pe gustul meu dizidenţa pe care o făcea Aurel Dragoş Munteanu. Trimisese nişte scrisori la „Europa liberă”, nu spunea mare lucru în ele. Eu aveam deziluzia mea cu „Europa liberă”, care nu-mi difuzase pe post texte mult mai dure. În plus, Petre Ţuţea însuşi nu agrea isprăvile lui Aurel Dragoş Munteanu. Am asistat la o discuţie între ei, n-avea nici o încredere Ţuţea în sprijinul şi bunele intenţii ale Occidentului faţă de noi, faţă de România!… Mi se pare logic să interpretez prezenţa lui Pleşu, Dan Petrescu, Aurel Dragoş Munteanu şi a altor dizidenţi în primul guvern postceauşist ca pe o dovadă că făcuseră parte, ca dizidenţi, din scenariul de pregătire a lui decembrie 1989, iar cei ce pregătiseră acest eveniment l-au controlat în continuare, atât în desfăşurarea celor petrecute atunci, cât şi în urmările provocate. Evident, cine hotărîse încă din septembrie 1989 care va fi alcătuirea primelor structuri ale puterii, nu puteau fi decât aceleaşi persoane sau aceeaşi instituţie care va controla şi desfăşurarea revoluţiei noastre, impunându-i cele hotărîte încă din septembrie 1989!
— Sau poate şi mai dinainte, dacă spuneţi că discuţia cu Aurel Dragoş Munteanu a fost în februarie 1989! Cine a luat aceste hotărîri?
— Deocamdată deduc că Ioan Petru Culianu, într-o formă sau alta, aflase un „secret” al acestei instituţii, ştia că Dan Petrescu şi Andrei Pleşu vor fi propulsaţi de „cooperativă” în fotolii ministeriale! Ba chiar ştia asta şi nu se sfia, adică nu se temea să divulge acest secret! Să-l facă public! Ştia că este inevitabil să se producă ce urma să se petreacă în România! Iar mai apoi, după, după ’89, deziluzia lui Nené îi va avea în vedere pe cei care aranjaseră desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989, şi-şi trăseseră toate beneficiile şi onorurile!
— Dacă înţeleg bine, în ipoteza că Ioan Petru Culianu a fost asasinat de o „instituţie” despre care marele profesor ajunsese să ştie prea multe, cel mai probabil ar fi ca acea instituţie să fie exact aceea care a pus la cale revoluţia din România, din Decembrie 1989!
— N-ai raţionat greşit, dimpotrivă!
— Mai pe scurt spus, cei ce l-au omorît pe Ceauşescu sunt şi cei care l-au asasinat pe Culianu!
— O-ho-ho!… Arzi etapele demonstraţiei, domnule! Ia-o mai domol! Fraza asta o pregătisem pentru finalul dialogului nostru!
— O „pregătiseţi”? Adică mă manipulaţi?!
— Aş fi vrut eu, dar n-a mers!… Însă, hai să ne întoarcem puţin, sunt de făcut două precizări. Una: nu e sigur că e vorba de a şti prea multe!… Nu este exclus ca să fie vorba de un dezacord! Aflând la un moment dat ce a aflat despre „instituţie”, Culianu să se fi opus, revoltat de ceea ce a înţeles că este menirea instituţiei! Sau să fi căzut la vreo înţelegere cu „ăia” înainte de a-i şti exact ce le poate pielea! Ce scopuri urmăresc! Şi să fi rupt înţelegerea şi să intenţioneze o dezicere, poate chiar publică. Ceea ce, pentru „ăia”, însemna trădare!
— Dar…
— Şi doi: cei ce l-au omorît pe Ceauşescu nu au făcut numai atât, ei sunt cei ce au conceput „revoluţia” din Decembrie din România şi, în general, tot ce s-a întâmplat în Europa de Est în toamna lui 1989!
— Anvergura „instituţiei” îmi pare a fi cel puţin planetară!
— Cum adică „cel puţin planetară”?
— În sensul că pot fi mai multe „instituţii” dintr-astea planetare, în teorie. Dar când, practic, una singură este planetară, atunci ea este mai mult decât planetară!
— Interesant raţionament!… Şi de ce crezi că ar fi singura instituţie planetară?
— După felul cum s-a dus de rîpă tot edificiul socialist, fără ca nimeni să protesteze! Fără ca nimeni să crâcnească! Să mişte în front!… Teribilă senzaţie de atotputernicie!
— A cui atotputernicie?
— Oricum, cred că e mai uşor să aflăm cine l-a asasinat pe Ceauşescu şi, în felul acesta, să ştim pe seama cui îl trecem şi pe Culianu!
— Deocamdată suntem în toamna lui ’89 şi suntem obligaţi să constatăm raporturile bune în care se află Culianu cu cei, fie ea şi instituţie, care îl vor da jos pe Ceauşescu! Cât erau de directe aceste raporturi şi la ce nivel, aceasta ar fi interesant de ştiut. Oricum, dată fiind anvergura „cel puţin planetară” a instituţiei, ea va fi fiind extrem de complexă, astfel că Nené, în cel mai bun caz, va fi avut raporturi directe destul de restrânse, probabil numai cu „secţia” română a instituţiei.
— Ce rol va fi avut Dan Petrescu în această relaţie?
— Sunt posibile trei ipoteze: Dan Petrescu, fiind cumnatul lui Culianu, îl atrage pe acesta în relaţie cu instituţia. Doi: Culianu, fiindu-i Dan Petrescu cumnat, îl atrage pe acesta în relaţie cu instituţia, făcându-1 sau recomandându-l să fie făcut dizident. Şi a treia ipoteză: coincidenţa. De capul lor, Dan Petrescu şi Ioan Petru Culianu au ajuns, independent unul de altul, în relaţie cu instituţia. Scrie-i numele cu majusculă: Instituţia. Să ştie că-i purtăm mult respect!
— Cum interpretaţi faptul că Dan Petrescu a dispărut destul de repede din viata politică?
— …Îl putem întreba! Nu este exclus să-şi fi dat şi el seama!
— De ce anume să-şi dea seama?
— De acelaşi lucru sau de altele similare celui care, curând după Decembrie 1989, l-a dezamăgit pe Nené Culianu! Ce spune în această privinţă Ted Anton?
— Îl citez, pg. 255: „Cu toată bucuria, s-a arătat imediat sceptic în privinţa imaginilor de la televizor. Era extrem de surescitat”, îşi amintea Nikki Wiesner, „dar spunea că în spatele evenimentelor se ascunde cineva, şi că ceea ce va urma nu va fi, un timp, foarte diferit de trecut” sau unde ni se relatează groaza cu care Culianu constată, îşi dă seama că „unii din aşa zişii luptători pentru libertate erau de fapt în solda KGB-ului” (Pag. 315)
Precizarea că Ioan P. Culianu s-a arătat imediat sceptic în privinţa celor ce se petreceau la Bucureşti, în Decembrie 1989, îmi aduce aminte de… de dumneavoastră! V-aţi dat seama, tot aşa, imediat, de substratul celor ce se petreceau atunci.
— Nu mi-am dat seama care este substratul, ci că există un substrat! Mi-am dat seama că ceea ce se vede nu este şi ceea ce se petrece propriu-zis!
— Când v-aţi dat seama prima oară?
— Într-o transmisie a „Europei Libere”, din 18, 19 sau 20 decembrie 1989, când s-a dat pe post o „înregistrare de la Timişoara”! O secvenţă de circa 20 de secunde, în care găseai tot ce trebuia: rafale de armă, ţipete de oameni împuşcaţi, lozinci anticomuniste scandate de mulţime, comenzi militare de deschidere a focului, ce mai? Tot tacâmul!… M-am pus în situaţia unui reporter, aflat la faţa locului, în Timişoara şi mi-am dat seama că înregistrarea aceea, atât de completă, se putea face numai în… studio.
— Alte semne că „se ascunde ceva”?
— Pe 21 Decembrie, în Piaţa Romană, mai exact spus în faţă la „Grădiniţa” – acum este berăria Efes Pilzen, se afla în mijlocul străzii un grup de tineri revoluţionari care scandau lozinci anticeauşiste. Noi, ceilalţi, pe trotuare. Tinerii arătau foarte bine, plăcuţi la vedere, energici, dar mai ales inspiraţi în a lansa lozinci extrem de antrenante pentru cei de pe margine. O cascadă de „strigături”, una mai isteaţă decât alta. La un moment dat mi-am dat seama că sunt totuşi prea multe, că e cu totul ciudat să ai atâta inspiraţie când de pe TAB – uri ţeava mitralierelor te ţine mereu pe linia de ochire!… Pe moment, mi-a fost ruşine de mine însumi, că nu sunt în stare să trăiesc momentul de entuziasm, de eroism, că sunt stupid de sceptic!… De lucid! Mai târziu, în noaptea de nesomn dinspre 22 Decembrie, gândul că ceva nu este în ordine în ce am văzut pe Magheru m-a copleşit, de spaimă că ceva se ascunde sub aparenţa revoltei!… Ce? … Cine? … În seara lui 22, când am văzut teatrul de proastă calitate care se juca la televiziune, m-a cuprins jalea, o jale de care nu m-am vindecat nici până azi!
— Jalea de ce?
— Jalea că suntem minţiţi! Jalea că mor zeci, sute de oameni ca să dea aparenţă de adevăr unei minciuni.
— Să revenim la cartea lui Ted Anton!
— Citează-mi ceva şi de la pagina 156.
— Ce să vă citez?
— Ce vei găsi mai interesant.
— Să vedem!… Este descris procesul Ceauşeştilor… Da, cred că am găsit, despre filmul procesului. La un moment dat un interlocutor nevăzut întreabă: „Ştiţi cine vă reţine?” „Da”, răspunde Ceauşescu. „Securitatea”.
— Deci, cine l-a omorît pe Ceauşescu?
— Securitatea!
— Şi cine l-a omorît pe Culianu?
— Securitatea!
— Ba nu ştiu!
— Păi n-aţi spus mai adineauri, confirmându-mă şi pe mine, că, şi citez, „cei ce l-au omorît pe Ceauşescu sunt şi cei care l-au asasinat pe Culianu”?!
— N-am spus-o eu, ai spus-o dumneata şi aveai perfectă dreptate! Dar am impresia că aveai dreptate fără să-ţi dai seama!
— Nu înţeleg!
— Adu-ţi aminte că am făcut distincţia între a omorî, adică a ucide, a apăsa pe trăgaciul ucigaş şi a asasina, adică a decide că un Ceauşescu sau un Culianu e nevoie să moară. E nevoie pentru unii sau pentru bunul mers al planetei sau mai ştiu eu pentru cine a fost nevoie – şi de ce?, ca Ioan Petru Culianu să moară, omorît la ceas oprit de lege şi de datini! Pe Ceauşescu, clar, l-a omorît securitatea, tot aşa, la ceas oprit de lege şi de datini, dar alţii au fost asasinii!
— Cine? Instituţia?
— Cel puţin Gorbaciov, dacă nu cumva, mult mai probabil, o instanţă superioară a Instituţiei.
— Da, înţeleg, la acest nivel, al asasinatului, e vorba de acelaşi asasin, aceeaşi Instituţie, care a decis asasinarea, suprimarea fizică a lui Ceauşescu!… Dar ar fi absurd, o ironie proastă a soartei, ca doi oameni atât de diferiţi, Ceauşescu şi Culianu, să supere atât de tare aceeaşi Instituţie! Cu majuscule, desigur.
— Cu majuscule, desigur, căci, îţi spuneam, Instituţia este deosebit de complexă, asta explicând reacţia sa identică – asasinatul!, în situaţii atât de diferite!
— Culianu are cuvinte extrem de aspre la adresa securităţii, numind-o o forţă de „o stupiditate epocală şi în acelaşi timp de o profunzime nemaivăzută”! Am citat dintr-un interviu din ianuarie ’91, publicat în „22” cu puţin înaintea nefericitei zile de 21 mai. În interviu, ne atrage atenţia Ted Anton, Culianu reia ideea amestecului KGB în revoluţia română!
— Amestecul KGB este indubitabil! E mai sigur, mai cert chiar decât contribuţia securităţii! În sensul că la răsturnarea lui Ceauşescu n-a participat întreaga securitate, ci numai aripa kaghebistă!
— Câte „aripi” a avut securitatea română?
— Cel puţin trei: aripa kaghebistă, aripa naţionalistă şi aripa bişniţară. Cu variante, cum ar fi acea zonă de interferenţă dintre kaghebişti şi bişniţari! Deci a securiştilor kaghebişti şi totodată bişniţari! Ăştia au fost şi sunt cei mai periculoşi!
— N-a existat o aripă CIA, alta Mossad etc.?
— Vor fi fost, câţiva, dar nu destul de mulţi ca să alcătuiască o aripă!
— Şi atunci, nu cumva e mai corect să spunem că Ceauşescu a fost omorît de KGB? Deci nu securitatea, ci KGB-ul, incluzând aici şi kaghebiştii aflaţi în structurile securităţii !
— Da, cred că e mai corect aşa: Ceauşescu a fost omorît de KGB!… Dar, cine l-a asasinat?
— Iar am uitat!… Deci, cineva de deasupra KGB-ului?
— De deasupra, de alături, din altă parte…
— Deci nu neapărat PCUS?
— Nici vorbă! Ce s-a întâmplat cu ţările socialiste din Europa în 1989, inclusiv cu URSS, dovedeşte că partidele comuniste cam pierduseră controlul asupra serviciilor secrete, asupra poliţiei politice, de genul securităţii româneşti! Nu întâmplător, la Moscova, ultimii doi secretari ai PCUS, deci preşedinţi ai URSS, Gorbaciov şi Andropov, fuseseră grade foarte înalte în KGB, în serviciile secrete sovietice. Andropov fusese chiar şef, numărul 1, dacă nu mă înşel!
— Nu, nu vă înşelaţi!
— Pe de altă parte, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Occident, unde principalii lideri, ai unor state, în frunte cu George Bush, Netanyahu, Mubarak etc., au fost şi ei ofiţeri de informaţii, „securişti” care va să zică! Mă întreb dacă nu cumva şefii acestor servicii şi-au dat mâna, pe deasupra ideologiilor şi programelor de guvernare, transformându-se, din executanţi ai unor decizii, în proiectanţi ai politicii mondiale! Nu m-ar mira să aflu că şi-au făcut un club al lor sau ceva asemănător şi pun la cale destinele lumii cu mai multă eficienţă decât politicienii din Consiliul de Securitate al planetei noastre!
— În cazul acesta ar putea fi tot ei, KGB-ul, asasinii lui Ceauşescu! Ei l-au omorît, ei l-au asasinat!
— Ai toate motivele să tragi această concluzie. Numai că există, în legătură cu căderea lui Ceauşescu, un mic detaliu, pe care nu-l cunoşti, şi care schimbă destul de mult datele problemei. Sunt nevoit să-i dau acestui detaliu o importanţă oareşicare, căci prea se fac eforturi teribile pentru a ascunde acest detaliu.
— Vă ascult! Sunt numai ochi şi urechi!
— Cunoşti faptul că Ceauşescu, după ce la Timişoara s-au produs primele dezordini, în mod cu totul neaşteptat şi-a găsit timp să dea o fugă până în Iran şi nimeni până azi nu a explicat ce anume atât de important avea de discutat sau de făcut Ceauşescu la Teheran.
— Într-adevăr, nu ştiu să fi auzit de-o explicaţie mai verosimilă. Ba că şi-a dus acolo câteva tone de aur, ba că alte aiureli!
— Eu nu cunosc explicaţia acestui voiaj bizar, dar mă simt tentat să leg de el o informaţie căpătată în ’92 de la un general SRI, care s-a mirat că-mi spune astfel ceva mie necunoscut. După expresia lui, „tot ministerul de finanţe cunoştea povestea asta”. Povestea fiind aceea că Ceauşescu, împreună cu Gadhafi, preşedintele Libiei, al Jamahiriei, şi cu ayatolahul Iranului au hotărât să pună fiecare ţară, mână de la mână, câte cinci miliarde de dolari, cu aceste cincisprezece miliarde de dolari urmând să deschidă o bancă prin care să se acorde credite cu dobânzi mici, în jur de 3%-5%, pentru ţările în curs de dezvoltare!
— La concurenţă cu FMI şi cu Banca Mondială?!… Ia te uită!
— O concurenţă la care nu ştiu dacă vestitele bănci ar fi fost încântate să răspundă!
— Ce dobânzi practică Fondul Monetar Internaţional?
— Mult mai mari!… Cel puţin de trei ori mai mari! Banca urma să se deschidă în martie 1990, cu un capital iniţial de 15 miliarde de dolari!… Îţi dai seama ce ar fi însemnat asta?
— Evident! Un adevărat cutremur financiar mondial!
— Numai cutremur?!… Ar fi fost începutul sfârşitului!
— Al cui sfârşit?
— Al sistemului financiar care domină şi controlează lumea de aproape două secole, dar îndeosebi după primul război mondial şi mai ales după al doilea! Un sistem care a perfecţionat arma cea mai eficientă şi mai primejdioasă din toată istoria lumii: arma financiară! O armă care aruncă în stânga şi în dreapta cu gloanţe, nu gloanţe ucigaşe, ci gloanţe înrobitoare, care te transformă în slugă, gloanţe de care oamenii în loc să se ferească aleargă în întâmpinarea lor, bătându-se, omorîndu-se între ei, îmbulzindu-se care să se lase mai din plin nimerit! Acesta este sistemul monetar şi financiar mondial! Un instrument al strategiei politice mondiale! Cine concepe această strategie politică mondială este, în mod absolut sigur, aceeaşi instituţie sau grup de persoane care concepe şi ţine în frâu şi pârghiile finanţei mondiale!
— Domnule profesor, da, cred şi eu că am ajuns la punctul în care se adună, ca într-o cheie de boltă, liniile de forţă, sensurile adânci şi ascunse ale celor două asasinate! Nu mă aşteptam deloc ca discuţia noastră pe marginea misterului care înconjoară asasinarea profesorului Culianu să ne ducă la felul în care s-ar justifica ori explica asasinarea lui Nicolae Ceauşescu!
— Nici eu, iubite domn, nu mă aşteptam la acest deznodământ!
— Iertaţi-mă, dar cred că deznodământul încă nu s-a produs. Tocmai asta vroiam să vă spun, că ajunşi în acest punct avem nevoie de puţină certitudine! Ca să ne bazăm numai pe un lanţ de deducţii mi se pare puţin cam… cam neconvingător!
— Poţi să foloseşti şi un cuvânt mai dur!… Aşa e! Măcar această afirmaţie, potrivit căreia Ceauşescu intra inevitabil într-un conflict pe viaţă şi pe moarte cu finanţa mondială, trebuie susţinută cu dovezi! Sunt de acord!…
— Deci?
— Prima dovadă este mărturia mea, cu privire la discuţia pe care am avut-o cu domnul general SRI – azi pensionar, mi se pare. Pot fi martor în acest proces?
— Procesul se desfăşoară în cartea scrisă de dumneavoastră, pare că sunteţi astfel parte în proces, deci nu prea puteţi fi acceptat ca martor! Sunteţi autorul unei ipoteze, ce poate fi susţinută numai pe mărturia unor terţe persoane! Neimplicate în discuţia noastră!
— Crezi oare că eu, în 1991 sau 1992, deci în urmă cu cel puţin şase ani, mă gândeam la scrierea acestei cărţi, la discuţia noastră de azi? Eu, cel din 1991?
— Cum adică să vă gândiţi? Nu vă înţeleg foarte bine!
— Ca să dovedesc că povestea cu acea bancă româno-iraniano-libiană nu o inventez eu acum, ad-hoc, pentru a lansa sau întări nu ştiu ce ipoteză la care eu ţin, cu privire la asasinarea lui Culianu, îţi arăt un articol, publicat de mine în 1992, în revista „Totuşi iubirea”, articol intitulat Greşeala cea fatală a fie-iertatului în care emit ipoteza, cu grad mare de probabilitate, că finanţa mondială era cea mai interesată în asasinarea lui Ceauşescu! Şi nu orice fel de asasinare!
— În ziua de Crăciun?… La fel cum şi Culianu a fost omorît în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, de ziua de naştere a mamei sale!… Zi care trebuia să fie de bucurie, şi pentru Nené, ca şi pentru români ziua de Crăciun!
— Poţi să nu te gândeşti la aceste similitudini?
— Mai rămâne de dovedit conflictul lui Culianu cu finanţa mondială!
— Păi ce-am vorbit zilele trecute?!, despre noul zeu al lumii modeme, banul, a cărui nefericită acţiune distructivă de religii, de spiritualitate, de cultură, de suflete, de destine, Culianu o deplânge şi o… o…
—… o înfierează!
— Da, ca nimeni altul!…
— Şi KGB-ul nu mai are atunci nici o vină! Nici securitatea!
— Aoleu! Cum poţi să spui aşa ceva?!
— Iar nu vă mai înţeleg!
— Păi n-am convenit că vom deosebi între asasin şi ucigaş? Între a asasina şi a ucide, a omorî? …
— Am înţeles! KGB-ul sau securitatea au fost ucigaşii, iar finanţa mondială asasinul!
— Tu ai spus-o!
— Domn profesor!
— Hai să concluzionăm: se pregăteşte revoluţia din România! Nu ştim încă cine o pregăteşte! Culianu intră într-o anumită relaţie (directă sau indirectă, la un nivel mai jos sau mai înalt al combinaţiei) cu aceste pregătiri, lucru care rezultă din faptul că e la curent, încă din septembrie, cu numele celor ce vor prelua conducerea Ministerului Culturii în ianuarie! E corect?
— Merge! Poate că ar trebui explicat cum de le-a câştigat încrederea pentru a fi pus la curent cu iminenta prăbuşire a lui Ceauşescu!
— Am vorbit despre asta! Acea publicistică activă în ultimii ani împotriva dreptei româneşti interbelice! Împotriva lui Ceauşescu! Împinsă până la denigrarea lui Eminescu, vădit exagerată şi netemeinică, la care Culianu s-a dedat! Dar, repet, după mine, după nasul meu, după flerul meu, acest atac era un simulacru, prin care Culianu încerca să câştige încrederea cuiva! A unor cercuri! A unor interese! A unor instituţii!
— Aşadar, cei ce au pregătit şi au dorit căderea lui Ceauşescu au fost totodată şi adversari ai dreptei interbelice!
— De dorit au dorit şi legionarii căderea lui Ceauşescu, îndeosebi a comunismului! Cine n-a dorit căderea lui Ceauşescu?!… Ne despărţim, noi, românii, fiecare cu altă părere, în ceea ce priveşte calea pe care s-a mers după! Un ultim consens naţional este acela privitor la procesul Ceauşeştilor, că a fost o mascaradă, o crimă nelegiuită! Dar de pregătit căderea lui Ceauşescu şi a sistemului, de acţionat propriu-zis în mod organizat pentru asta, nu am fost noi care s-o fi făcut. Ci alţii. Noi nu prea ştim exact cine! Culianu se pare că a aflat. Nu totul şi nu de la început. A ştiut ceva înainte de decembrie 1989 şi ce a ştiut s-a confirmat! După aia, post factum, a priceput sau a descoperit rolul jucat de Securitate în revoluţie, deloc de neglijat, iar mai apoi pricepe sau descoperă rolul jucat de KGB, fratele mai mare al Securităţii.
— Al acelei aripi a Securităţii care a complotat debarcarea lui Ceauşescu! Aripa kaghebistă, trădătoare!
— Bineînţeles!…
— De ce nu vă opriţi la KGB? De ce n-ar fi KGB cel care i-ar fi asasinat atât pe Ceauşescu, cât şi pe Culianu? Sau măcar pe unul dintre ei?!
— Bună întrebare! Sunt mai multe de spus în răspunsul pe care ţi-l pot da! Mai întâi, în privinţa lui Culianu, cred că acuzaţiile aduse de acesta la adresa KGB-ului nu erau ceva nou în publicistica mondială. Zeci, sute de publicaţii au făcut dezvăluiri chiar mai dure, fără să stârnească reacţia de răzbunare, de pedepsire a KGB-ului. În privinţa lui Ceauşescu, iarăşi s-a scris enorm despre implicarea KGB-ului şi nici unul dintre autorii acuzatori nu a păţit nimic!
— Nici Alexandru Saucă?
— Saucă, bunul meu coleg şi prieten, a scris o carte pe acest subiect, printre primele care relevă apartenenţa la KGB a unor importante personalităţi din Securitate şi Armată. A publicat cartea în ’91 sau ’92. Acum, după mai bine de 5 ani, este pe patul suferinţei şi, se pare, al morţii, cu un diagnostic care nu iartă: tumoră canceroasă pe creier şi metastază. Mai are câteva săptămâni de trăit! Şi eu mă întreb dacă îmbolnăvirea sa este sută la sută naturală!
— Parcă am citit undeva că ruşii au capacitatea de a provoca asemenea accidente!
— De ce au aşteptat atâta, în cazul lui Saucă? Cinci ani!
— Mă rog, nu insist!
— E bine că l-ai pomenit pe Saucă! O să-mi lipsească, nu doar ca prieten, ci şi ca cititor al aiurelilor pe care m-ai manipulat să le spun!
— Vă ascult! Continuaţi, vă rog!
— Lucrul care mă pune cel mai mult pe gânduri este efortul care se face pentru a se ascunde intenţia pe care Ceauşescu a avut-o de a fonda acea bancă! Iată, de opt ani, nimeni nu vrea să ia în discuţie această iniţiativă a lui Ceauşescu. Este un adevărat complot al tăcerii!
— Cine ascunde?
— În primul rând presa! Presa de mare tiraj, acea presă care poate fi controlată! Iar în mod simptomatic, comisia Senatului, care cinci sau şase ani de zile s-a ocupat de cercetarea „evenimentelor” din decembrie, n-a vrut, n-a vrut să afle nimic despre această bancă. Eu i-am atras atenţia unuia dintre membrii acestei comisii, senatorului Şerban Săndulescu, asupra obligaţiei comisiei de a lămuri raţiunea fiecărui gest săvârşit de Ceauşescu în acele zile: ce a căutat Ceauşescu, pe 17 sau 18 decembrie, în Iran?… Şi i-am povestit ce ştiam despre acea bancă, indicându-i şi sursa: un general de SRI! Iar când s-a discutat în Senat raportul Comisiei, de faţă cu zeci de ziarişti, am cerut explicaţii: cum se face că onorata Comisie nu a fost în stare să afle nimic despre intenţia lui Ceauşescu de a face o bancă, o nouă bancă mondială, în colaborare cu Libia şi Iran!
— Nu cumva puneţi prea mare preţ pe acea informaţie, pe acel general SRI?
— Bineînţeles că am mai întrebat pe câţiva, ştiau şi ei. Iar la un moment dat, în „Ziua”, a apărut o notiţă, complet anonimă, care rezuma din presa bulgară, din „Trud” următoarele, sub titlul Serviciile secrete americane şi sovietice l-au răsturnat pe Ceauşescu: „Situaţia grea a Bulgariei de astăzi, oricât ar fi de trist să o recunoaştem, aminteşte tot mai mult de România anilor’ 80, când Ceauşescu încerca să obţină independenţa financiară a ţării, se arată într-un comentariu apărut joi, în cotidianul bulgar „Trud”, preluat de Mediafax. Românii au reuşit atunci să achite datoriile externe, în valoare de 13 miliarde de dolari, sumă care este aproape identică cu actualele datorii ale bulgarilor faţă de băncile occidentale. În decembrie 1989, Ceauşescu le-a mai lăsat celor care „l-au împuşcat foarte repede” aproape 3 miliarde de dolari în rezerva valutară a ţării. România a intrat în Guiness Book of Records ca prima ţară care a reuşit să-şi achite datoriile externe, scrie „Trud”. Şi acum te rog să fii atent la ce urmează: „Principala cauză care a îndemnat serviciile secrete americane şi sovietice să-şi unească forţele în vederea răsturnării lui Ceauşescu a fost ideea acestuia de a crea, împreună cu Iran şi statele arabe bogate, un Fond Monetar Internaţional al Lumii a Treia, prin intermediul căruia să fie lichidat monopolul financiar al Occidentului, relatează cotidianul bulgar”. Notiţa este semnată (D. E.).
— Ce dată are ziarul?
— Uite că am uitat să notez. Am decupat un sfert de pagină, dar, dacă luăm aminte la celelalte ştiri, se poate afla. Iată, este o ştire despre moartea surorilor siameze Ioana şi Maria, la Spitalul „Marie Curie”, despre un Vladimir Boantă care „a părăsit organizaţia lui Lăzărescu”, adică a lui Dan Lăzărescu, Suveran Mare Comandor al Masoneriei româneşti. Cred că era prin ’95 sau chiar ’96, în orice caz cu mult înainte de a se depune raportul Comisiei Senatului. Raport în care nu se spune nimic despre proiectata bancă. Această tăcere ce poate să dovedească altceva decât că se fac presiuni ca acest „detaliu” să nu se afle?! Iar ceea ce mă sperie aproape este anvergura acestor presiuni !
— Da, m-aţi convins în privinţa intenţiei lui Ceauşescu! Iar eforturile care se fac pentru a se trece cu vederea această intenţie ar dovedi că ea are într-adevăr legătură cu căderea lui Ceauşescu!
— Cu asasinarea lui!…
— Da, asasinarea lui.
— Eu nu ştiu exact cu ce bilanţ va rămâne Ceauşescu în istorie! Dar, în cel mai succint palmares al acestuia, dacă mi s-ar cere ca, în cele mai puţine cuvinte, să spunem lucrul cel mai important despre Ceauşescu, probabil că am putea spune, ca ziarul bulgar „Trud”, că Ceauşescu a încercat să lichideze monopolul financiar al Occidentului şi a plătit pentru asta cu viaţa!
— După ce a lichidat cu satele, urma să lichideze şi monopolul Occidentului, adică să lichideze finanţa mondială!
— Mă rog, poţi să-l iei peste picior, dar subiectul discuţiei noastre nu este Ceauşescu, ci Culianu. Şi mă interesează acest punct, probabil unic, în care cei doi se întâlnesc: finanţa mondială, sistemul monetar, financiar occidental. Ceauşescu, în planul acţiunii concrete, practice, a vrut să-l lichideze, Culianu, în plan teoretic, a demonstrat necesitatea lichidării acestui sistem, aducător de mari nenorociri pe întreaga planetă şi mai ales compromiţând speranţele într-un viitor planetar, mondial, cât de cât acceptabil de un om ca Ioan Petru Culianu!
— Domnule profesor, jos pălăria! Aţi adus discuţia noastră într-un punct extrem de interesant, punându-i pe Culianu şi Ceauşescu în aceeaşi barcă. Sunt literalmente emoţionat, copleşit!
— Nu te grăbi să mă iei peste picior!… Dacă alătur cele două nume, Culianu şi Ceauşescu, ştiu bine la ce risc mă expun.
— Acelaşi?
— Da, dar cu un accent în plus: voi fi acuzat de prieteni comuni, ca şi de cititori necunoscuţi, că invoc numele şi prestigiul intelectualist, metafizic al lui Culianu, al morţii sale, pentru a cosmetiza imaginea lui Ceauşescu!
— Chiar dacă nu asta a fost intenţia, acesta va fi rezultatul!
— Mi-l asum liniştit! Imaginea actuală a lui Ceauşescu oricum se va modifica radical, în timp şi în favoarea lui Ceauşescu!… Stai, stai! Nu te repezi! Şi înainte de a te îndoi de asta, te rog să bagi de seamă că ai citit cartea lui Ted Anton şi nu te-a supărat deloc că Ted Anton se foloseşte de asasinarea tragică a lui Culianu ca să-i mai dreagă obrazul lui Petre Roman cel Fără de Obraz! Văd că nu te-a supărat nici pe dumneata, nici pe cei ce au recenzat cartea! Să vă fie la toţi ruşine!
— Dar de unde şi până unde aşa ceva în cartea lui Ted Anton?
— De la pagina 336 şi 363. Dar dacă nu ştiţi să citiţi, eu ce să vă fac?!… Iată ce scrie grecul, la pag. 363: „Crima (adică asasinarea lui Culianu în mai 1991 – n.n.) a concis cu declanşarea unei sălbatice campanii naţionaliste, antimonarhice şi în general instigatoare, în presa oficială sau oficios guvernamentală, dar mai ales în cea extremistă, din ţară. Nu putem oare să o vedem ca pe începutul sângeros al unei serii de „acţiuni” planificate, care au dus la mineriada din septembrie? (n.n) Pentru că la doar trei luni după crimă, ultima mineriadă răsturnă aripa reformistă a guvernului.”
— Cum de n-am observat porcăria asta?!
— Asta se cheamă manipulare! Eu nu fac manipulare, ci afirm deschis ce am de spus şi ofer ideile mele judecăţii raţionale a cititorilor. Eu nu mă strecor insidios şi pe nesimţite în subconştientul cititorului! Ci îi spun verde în fată că prefer să-i iau apărarea lui Ceauşescu, căci am zeci de motive ca să-l prefer pe Ceauşescu lui Petre Roman! Bietul Culianu, înainte de a-l căina că a ajuns să fie invocat alături de Ceauşescu, lamentează-te că s-au găsit golanii care să-l pună pe Nené în aceeaşi bancă cu Petre Roman! Păi între Ceauşescu şi Petre Roman distanţa este, sub toate aspectele, astronomic de mare şi de dureroasă!
— De ce dureroasă?
— Pentru că ne doare tot mai mult uşurinţa cu care ne-am lăsat păcăliţi în ’89! Ştia el Ceauşescu ce ştia când a refuzat ca haimanaua de Petre Roman să-i fie ginere! Puşlamaua!
— Deci sunteţi perfect conştient de apropierea pe care o faceţi între asasinarea lui Culianu şi asasinarea lui Ceauşescu, cât este de riscantă pentru prestigiul acestei cărţi! Şi al dumneavoastră!
— Bineînţeles!
— Şi nu aveţi nici o reţinere?!
— Nici mie nu mi-e mai uşor! N-am ştiut până acum o jumătate de ceas că vom ajunge aici! Dar e de mirare că ne-a trebuit aşa de mult! Doar e simplu ca bună ziua. Dacă îl citeşti pe Culianu şi te întrebi, din tot ce a scris el, care sunt principalele idei care ar avea tangenţă cu viaţa politică, cu lupta politică de pe această planetă, hai, zi dumneata care ar fi acea idee?
— Cred că ar f… cred că sunt două idei: una privind dezastrul spiritual pe care îl provoacă noua zeitate numită money, acest veritabil pan-moneysm în care trăim…
— Fii atent: ai inventat un cuvânt care s-ar putea să rămână: pan-moneysm. Notează ziua şi ora: duminică, 1 februarie 1998, ora 0,46.
— Deci critica acestui cancer planetar care este sistemul financiar! Asta-i prima idee!
— Până aici perfect!
— Şi a doua idee, la fel de importantă, că există în lume un „mare manipulator” – persoană, grup de persoane şi de interese, care provoacă evenimentele politice importante. O putere ocultă care manipulează exercitând o anumită presiune asupra gândirii noastre, asupra memoriei noastre, prin memorie înţelegându-se ceea ce ne rămâne în cap şi ne modelează gândurile şi ne orientează acţiunile!
— Perfect şi de data asta!… Eh, îi punem pe două coloane pe cei doi şi nu mai miră pe nimeni ideea că au stârnit mânia aceleiaşi instituţii. Mai e nevoie s-o numesc?
— Nu!
— Aşadar, „monopolul financiar al Occidentului” sau, şi mai exact spus, finanţa mondială avea în Culianu şi Ceauşescu cei mai redutabili adversari!
— Nu cunosc, dar nu m-aş mira ca şi alţii să fi criticat, poate chiar mai aspru decât Culianu, sistemul financiar modern!
— Poţi să fii sigur de asta!
— Şi toţi aceşti critici ai marii finanţe au sfârşit cu un glonţ în ceafă?!
— Nicidecum! Numai că spre deosebire de alţi critici ai finanţei mondiale, Culianu era interesat şi de persoana „marelui manipulator” şi se afla în poziţia cea mai bună să descopere componenta religioasă – ca filozofie şi arhierei – a marii finanţe şi a marii manipulări. La fel, Culianu devenea vulnerabil când descoperea că în spatele aripii kaghebiste a Securităţii, deci şi în spatele KGB-ului, măcar în decembrie 1989 dacă nu şi în alte ocazii, s-a aflat finanţa mondială! Efectiv ştia, pricepuse prea multe!
— Dar de ce mizaţi pe componenta religioasă a marii manipulări?
— Pentru că e un oarecare fanatism religios pe care l-aş invoca pentru a explica anumite coincidenţe, despre care deja am vorbit. Altă obiecţie?
— Păi, dacă-mi aduc bine aminte, principalul reproş pe care îl aduce Culianu finanţei mondiale, banului şi, pe scurt, pan-moneysmului, contemporan şi viitor, este distrugerea omului religios! Cum s-ar putea ca o asemenea acţiune, o asemenea agresiune la adresa religiozităţii să fie coordonată de o instituţie care are o foarte importantă componentă religioasă?
— Eu îndrăznesc să presupun că ar exista această componentă religioasă, dar nu m-aş încumeta să fac vreo presupunere despre ce religie anume ar fi vorba! Aş deduce, din textele lui Culianu, că aproape sigur, n-ar putea fi vorba de creştini, de creştini catolici sau ortodocşi!
— Ziarul bulgar vorbeşte despre serviciile secrete sovietice şi americane!
— Lui Ceauşescu i s-a adus şi acest ultim omagiu: ca să fie doborît şi-au unit forţele Bush şi Gorbaciov, adică CIA şi KGB. Aceasta ar dovedi foarte multe lucruri, inclusiv acela că împărţirea lumii în două tabere, capitalişti şi comunişti, este una din isprăvile marelui manipulator!
— Cum aţi ajuns la această idee? La această concluzie?
— Simplu: în faţa ameninţării, a primejdiei ivite în calea finanţei mondiale, a monopolului financiar, a obligarhiei financiare – ca să folosesc termenul uzitat cândva la învăţământul politic, dispare orice antagonism ideologic între Est şi Vest, între cele două sisteme social-politice, între liderii acestor sisteme. Ei se pun de acord între ei şi fac echipă împotriva lui Ceauşescu. De ce? Pentru că acesta a pus în primejdie sistemul financiar mondial! Monopolul pe care unii îl deţin asupra câştigurilor fabuloase ce se obţin din operaţiunile financiare! Fără să tragi un foc de armă! Decât atunci când în cale se iveşte un Culianu, un Ceauşescu!
— Am impresia că exageraţi importanţa lui Ceauşescu!
— Exagerez?… Poate că nu exagerez destul!… Ar trebui să insist mai mult pe semnificaţiile politicii lui Ceauşescu, văzute nu din perspectiva noastră, a celor care stăteau zile în şir la coadă pentru a face un plin de benzină, ci văzute din birourile marilor trusturi financiare! Încearcă să priveşti lucrurile de acolo! Urcă-te acolo sus şi priveşte în jos, la Ceauşescu. Ce vezi?
— Văd „Cântarea României”! Pe stadionul 23 August o sută de mii de prăpădiţi care înjură, dar mişcă, la comandă, acele plăcuţe din care se făceau tablourile în manieră chinezească, atât de apreciate de cei doi! Alte câteva milioane se uitau la noi la televizor! Ce vreţi mai multă manipulare?
— Dar tu ai spus-o, că toţi năucii ăia, care zile în şir se antrenaseră în soare cum să mânuiască, să manipuleze cartonaşele, îşi făceau treaba înjurându-l pe Ceauşescu! De ce îl înjurau? Pentru că ascultaseră „Europa liberă” şi acolo li se spusese o mulţime de bazaconii despre Ceauşescu, omiţându-se esenţialul, lucrul cu care va rămâne în istorie: a încercat să lichideze monopolul occidentului asupra finanţei mondiale! Adică să lichideze finanţa mondială! Când îl înjurau pe Ceauşescu…
— … şi eu l-am înjurat!
— Deci, când voi îl înjuraţi pe Ceauşescu, fără să ştiţi ce era mai important de ştiut despre el, eraţi nişte oameni manipulaţi, dar nu de Ceauşescu manipulaţi, ci de marele manipulator, duşmanul de moarte al lui Ceauşescu! Şi aici vreau să insist ca să înţelegem cât de cât această poveste urîtă şi încâlcită! De ce era atât de primejdios Ceauşescu? Cum îl vedeau pe Ceauşescu marile caiafe ale finanţei mondiale? Cum?
— Nu ştiu! Nu vă mai întrerup!
— Păi ce făcuse, domnule, Ceauşescu? Că spune şi ziarul bulgăresc! Ce făcuse?
— Plătise datoriile! Dar cu ce sacrificii!
— Lasă sacrificiile. Ele nu se văd din biroul preşedintelui de bancă! De acolo ce se vede?
— V-am spus! Nu ştiu!
— De acolo se văd numai dobânzile, raţiunea de a fi a unei bănci! Şi ce se întâmpla cu dobânzile româneşti după ce Ceauşescu şi-a plătit datoriile?
— Nu sunt datorii, nu sunt nici dobânzi!
— Vezi că ştii!… România nu mai plătea dobânzi!… Eh, fă te rog efortul şi ieşi din mentalitatea ta, de om normal, care niciodată n-ai pregetat să-ţi împrumuţi prietenii când ai putut s-o faci, la fel cum şi tu te-ai împrumutat de la prieteni, fără ca să se pună vreodată problema de a plăti sau a pretinde dobândă la banii împrumutaţi! Părăseşte această stare, repet: de normalitate, şi încearcă să intri în pielea unui cămătar, care dă bani împrumut ca să primească dobândă! Pe el îl interesează să-ţi plăteşti datoria sau să-ţi plăteşti, corect, dobânzile?
— Şi una, şi alta!
— Nu! Numai una îl interesează: să-i plăteşti dobânzile! Căci dacă-i plăteşti datoria, el e obligat să caute alt nevoiaş căruia să-i plaseze banii, căci banii trebuie să circule, să aducă profit şi profitul cel mai comod este dobânda la banii cu care l-ai împrumutat pe un fraier! Lasă-l pe fraier să se muncească, să nu doarmă noaptea de grija datoriilor, să se dea peste cap să scoată din banii luaţi cu împrumut un profit mai mare decât dobânda ce trebuie s-o plătească!… E sau nu aşa?
— Da! Sigur că da!… Am reuşit să mă transpun!… Într-adevăr, nu am nevoie să mi se returneze împrumutul, ci numai dobânda!
— Şi cu dobânda ce faci?
— Îi împrumut pe alţii, de la care, tot aşa, nu mă interesează să primesc decât dobânzile! Când îmi returnează împrumutul şi-şi achită datoria, da, îmi dă bătaie de cap, să caut alt client!
— Pricepi repede! Bravo!
— Mă străduiesc şi eu!
— Ne întoarcem la Ceauşescu! Şi-a plătit, deci, datoriile! Aşa cum— zice ziarul bulgăresc, nu s-a mai întâmplat cu nici o altă ţară!
— Protocronismul românesc!
— Şi a mai făcut ceva! Ceva şi mai neauzit vreodată!
— Ce?
— Nu-ţi aduci aminte? După ce, în primăvara lui 1989 a anunţat că nu mai avem datorii, că le-am achitat, s-a… ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu. Am uitat…
— A dat o lege prin care se interzicea autorităţilor guvernamentale să se mai împrumute de la băncile străine! O asemenea lege nici măcar în cele mai urîte vise nu-şi închipuiseră marii bancheri că s-ar putea vreodată vota în vreo ţară de pe planeta noastră! Aici te rog să faci un efort să pricepi nu doar că era o lege cum nu se mai dăduse alta până atunci – asta este partea spectaculoasă a lucrurilor, dar era o lege care submina temeiurile sistemului financiar mondial!
— De ce?
— Închipuieşte-ţi că se apucau şi alte ţări să urmeze exemplul lui Ceauşescu! Al României! Să-şi plătească datoriile şi să nu mai împrumute nici un cent de la FMI, de la Banca Mondială ori de la altă sursă de creditare internaţională! Ce s-ar fi întâmplat?! S-ar fi adunat în safe-urile băncilor munţi de dolari care, scoşi din circuitul împrumut-dobândă deveneau hârtie de şters la fund! Iartă-mă că zic aşa!
— Las aşa în textul ce va fi publicat?
— Nu tăia nimic! Mi-a ieşit porumbelul din gură, lasă-1 acum să zboare!
— Vă ascult!
— Aici trebuie insistat, ca să înţelegem semnificaţia cea mai înaltă a prestaţiei lui Ceauşescu. Sistemul ăsta financiar se va prăbuşi, mai devreme sau mai târziu. Eh, Ceauşescu a creat un precedent extrem de periculos pentru acest sistem. Acest sistem se poate prăbuşi cel mai uşor dacă se va merge pe modelul Ceauşescu!…
— Parcă aş avea nevoie de câteva argumente în plus. Pe care să le adaug la aceste deducţii!
— Îţi aduci aminte care a fost situaţia financiară găsită de FSN când a luat guvernarea ţării în 1990?
— Excelentă! Aveau vreo trei miliarde în depozitul Băncii Naţionale! Miliardele pregătite de Ceauşescu pentru acea vestită bancă!
— Se punea problema să ne împrumutăm de la cineva? Aveam nevoie?
— Nu cred!
— Nu aveam nevoie! Mai erau de încasat câteva miliarde de dolari pe nişte creanţe, situaţia financiară era extrem de roză! Atunci te rog să-mi explici de ce Petre Roman s-a apucat să abroge legea Ceauşescu, din primăvara lui ’89?
— Legea care interzicea guvernului român să mai apeleze la împrumuturi din străinătate? A fost printre primele abrogate de noul guvern! Într-adevăr!
— Da!… De ce? Ce necesitate îl împingea pe nemernic la acest gest? Pe nemernicul de Petre Roman! De ce?
— Nu-mi dau seama! De ce?
— Pentru că aşa primise dispoziţia! Era controlat de finanţa mondială! Nu ştia cât va mai sta la putere, urmau alegerile, trebuia să se asigure că va scoate din funcţiune câteva legi ceauşiste care împiedicau îngenuncherea şi spolierea României. În primul rând legea aceasta, care interzicea guvernului României să mai ia credite din străinătate! Au abrogat-o şi, în momentul de faţă, suntem datori 8 miliarde de dolari! Felul în care liderii FSN au acţionat, atunci şi în continuare, făcând întocmai jocul finanţei mondiale, este o dovadă în plus, extrem de elocventă, că debarcarea lui Ceauşescu şi lichidarea lui fizică a fost opera acestei finanţe mondiale. Faptul că FSN-ul, ajuns la putere nu se ştie cum, face jocul finanţei mondiale, dovedeşte că FSN-ul a ajuns la putere datorită finanţei mondiale! E simplu! Cu alte cuvinte, că finanţa mondială l-a lichidat pe Ceauşescu! Când se întâmplă ceva, o crimă îndeosebi, te întrebi: cine avea interesul cel mai mare în producerea crimei? Cine a avut cel mai mult de câştigat de pe urma dispariţiei victimei? Nu?
— Aşa e!
— În cazul lui Ceauşescu, beneficiarul cel mai mare este sistemul financiar mondial! Căruia Ceauşescu i se opusese cu succesul cel mai mare! Evadase din sistem! Reuşise!
— Atunci Ceauşescu este un super-erou!
— Nu! Categoric nu!
— De ce?
— Ca să lămurim cazul Ceauşescu ne-ar trebui o altă discuţie, de zece ori mai lungă! Avem timp?
— Poate că altădată? Promiteţi?
— Vedem noi! Dar acum, nu! Reţine doar părerea mea în privinţa unui Ceauşescu super-erou: nu! Dar nu este răspunsul şi pentru cei ce vor să-l scoată criminal şi duşman al poporului român! Nu!… Nu, domnilor! Şi ne întoarcem la subiectul nostru: Culianu! Cine l-a omorît? Din ordinul cui?
— Ar însemna că şi Culianu a fost omorît de serviciile secrete americane şi sovietice?! Tot aşa: înfrăţite?
— Nu-mi dau seama!… Mai degrabă e prea mult să spunem aşa. Deşi…
— Deşi? …
— Deşi, dacă mă gândesc la prestaţia lamentabilă a poliţiei americane… Adu-ţi aminte! Primul comunicat al poliţiei, prima concluzie: sinucidere!!! Dacă n-a fost o prostie literalmente fără pereche, atunci a fost o diversiune, ca să-l ajute pe criminal să scape, să nu apară pe lista suspecţilor! Plus portretul robot, pus în circulaţie abia la câţiva ani după asasinat! Nu m-aş mira să existe o complicitate americană! În definitiv, Culianu în America, nu în Rusia a avut acele contacte care i-au furnizat informaţii despre cine va face parte din guvernul României după căderea lui Ceauşescu!
— Ce vreţi să spuneţi cu asta?
— Că sediul celor interesaţi de dispariţia lui Ceauşescu şi vizaţi de critica lui Culianu se află mai curând la New York! Aşa că nu se apucau ei să-l termine pe Culianu fără să se asigure de ineficienţa poliţiei americane! Ca să nu zic colaborarea poliţiei americane!… Ehe, la puterea pe care o au, este la degetul lor mic!
— Şi totuşi, dacă este identificat criminalul, iar acesta se va dovedi a fi un emigrant român, agent SRI, agent român, deci, trimis în America de fosta Securitate română? Adică, dacă se adevereşte versiunea lui Ted Anton?!
— Dar eu – acum îmi dau seama, nu contrazic această versiune! O înglobez! Nu m-aş mira ca asasinii lui Ceauşescu, adică marea finanţă mondială, aşa cum s-au folosit de KGB şi, prin KGB, s-au folosit de aripa kaghebistă a Securităţii, pentru a-l termina pe Ceauşescu, la fel, pentru a se debarasa de Culianu, nu m-aş mira să apeleze la aceiaşi mercenari! Fii sigur că cel care a apăsat pe trăgaci, dacă ştie ceva, ştie cui îi aparţine el, cine îi este şef, dar nu ştie mai departe, şeful său a cui slugă credincioasă este! Şi tot aşa, mai departe! încât, dacă va fi vreodată identificat criminalul, este absolut sigur că el nu ne va putea da nici o relaţie despre locul în care s-a hotărît asasinarea profesorului Culianu!
— Dumnezeu să ni-l odihnească!…
— Amin!