Capitolul XV
GR. T. POPA ŞI URMAŞII SĂI

— Deci dumneavoastră contestaţi sau nu holocaustul produs în Europa ocupată de Hitler? …
— Nu! Nu contest! Este holocaustul „altora”!
— Dar ştiţi că în presa din Israel aţi fost acuzat că încercaţi să fiţi un al doilea Faurisson.
— Eh, în presa din Israel?!… S-a găsit un nătărău să scrie aşa, nu înseamnă mare lucru! Asta nu înseamnă „presa din Israel”!
— Dar ce părere aveţi de cei care, aidoma lui Faurisson, contestă realitatea holocaustului? Aşa-zişii revizionişti.
— Este o ipoteză pe care n-o putem ignora. Ar fi cumplit să se adeverească!
— În ce ar consta grozăvenia?
— Mai întrebi?!… Dar la una din consecinţe cred că puţini s-au gândit… Aş numi-o bariera ticăloşiei. Omul, fiecare om, oricât ar fi de ticălos, are limitele sale, are o barieră psihologică, merge cu ticăloşia până la un punct… Mintea omenească, de cincizeci de ani încoace, are acest reper: holocaustul, cei şase milioane de evrei nevinovaţi ucişi de Hitler. Faţă de acest holocaust, toate crimele săvârşite după aceea, după 1945, pălesc şi-şi pierd din gravitate, făptuitorilor înşişi le-a fost mai uşor să le comită ştiind că sunt nişte bieţi copii pe lângă Hitler.
— La ce făptuitori vă gândiţi?
— La un Pol Pot, la crimele comuniştilor, îndeosebi imediat după război, cum au fost cele din Bulgaria, dar şi de la noi!… Sunt convins că în intimitatea lor, raportarea la Hitler, la holocaustul provocat de acesta, îi făcea să se suporte mai uşor, să se simtă mai oameni decât erau!
— Cu alte cuvinte, holocaustul a făcut să scadă mult preţul vieţii omeneşti!… Iar dacă holocaustul nu este real, ci inventat, cei ce l-au inventat nu sunt vinovaţi doar pentru o minciună, pentru o înscenare, pentru o diversiune, chiar dacă ea are dimensiuni colosale. Ar mai fi vinovaţi şi de faptul că după holocaust şi din pricina acestuia oamenii au ucis oameni cu un plus de uşurinţă, de lejeritate. Şi-au făcut mai puţine scrupule. Am înţeles bine?
— Da, se poate spune şi aşa!
— Dar dacă nu se confirmă ipoteza atât de năucitoare că n-a fost holocaust, atunci cui îi cade în sarcină vina de a fi făcut mai posibilă crima în lumea noastră?
— Evident, celor vinovaţi de holocaust! Vinovăţie care nu se reduce la cei şase milioane de evrei ucişi, exterminaţi, ci reverberează mereu, făcând noi victime, căci, fără voia ta, aşa fiind construită mintea omenească, criminalul nu se mai simte atât de criminal când ştie ce isprăvi au făcut nemţii lui Hitler! Ţi se umple sufletul de conştiinţa demnităţii tale! Oricât ai fi criminal!…
— E prea subtil pentru mine… Mă mulţumesc să consemnez poziţia dumneavoastră faţă de holocaustul de la Auschwitz, Dachau etc., etc. Nu-l contestaţi!
— Nu-l contest! Aş zice chiar că îmi „convine”, ca naţionalist român, căci abţinerea autorităţilor româneşti de a se încadra în politica Berlinului în chestiunea evreilor, care ne creează din nou un statut de excepţie, devine un argument în plus al preţuirii mele pentru felul românesc de a se manifesta în istorie! Frizând, periodic, ciclic, miracolul!
— „Miracol”?
— Da, miracolul românesc! Cred că am întâlnit cuvântul „miracol” şi în comentariul unor evrei, evrei serioşi, nu haimanale, făcut pe marginea soartei pe care au avut-o evreii în România anilor ’40!
— Pe dl. Nicolae Cajal în ce categorie îl includeţi?
— Dl. Nicolae Cajal a fost acuzat de un fost general de securitate, într-o carte apărută prin ’93, ’94, că a ajuns academician fără să-şi fi făcut studiile universitare ca lumea! Un singur an de studii în loc de şase!…
— Dl. Cajal este tînărul care i-a bătut cu pumnul în masă decanului de la medicină, marelui profesor Gr. T. Popa?
— Se pare că da!
— Şi n-avea dreptate s-o facă?
— Bine, eu sunt gata să accept că avea dreptate să ceară o reparaţie pentru tinerii evrei cărora nu li s-a permis să facă studii universitare în vremea lui Antonescu. Deşi e de verificat care a fost exact interdicţia! Dar, deocamdată, merg pe mâna lui Cajal. Şi-i dau dreptate şi în ce i s-a întâmplat lui Gr. T. Popa după ce a refuzat să-l primească pe junele Cajal direct în ultimul an de medicină: Canalul! Arestat şi trimis la Canal şi alte închisori celebre! Bine i-a făcut Cajal! Dar ce nu înţeleg eu este de ce dl. Cajal nu a făcut nimic pentru ca oameni infinit mai vinovaţi decât Gr. T. Popa să-şi primească pedeapsa cuvenită! Aceşti oameni infinit mai vinovaţi sunt cei care i-au ucis ori au contribuit în vreun fel la uciderea celor 400.000 de evrei pomeniţi pe inscripţia de la Templul Coral din Bucureşti! Câţi dintre ei au fost trimişi la Canal? Nici unul! De ce?
— Aţi mai pus această întrebare!
— Şi am s-o mai pun, până mi se va da un răspuns propriu-zis! În primul rând îl aştept de la dl. Cajal.
— Sunteţi convins că dl Cajal vă poate da un răspuns sincer?
— Cum adică?
— Funcţia domniei sale, de preşedinte al Federaţiei Evreilor din România, nu credeţi că îi impune să fie purtătorul de cuvînt al Federaţiei?
— Şi dumneata crezi că în Federaţie s-a pus la vot dacă a fost sau nu holocaust în România, iar dl Cajal este acum obligat să respecte decizia Federaţiei?
— De crezut nu cred, dar de ştiut ştiu că dl Cajal s-a bucurat anul trecut când ziarele au publicat scrisoarea lui Barbul Bronstein, din Sinaia, în replică la protestul senatorilor americani D’Amato şi Smith…
— Năucii care au considerat că îi priveşte pe ei să ne dea voie să-i reabilităm pe membrii guvernului Antonescu!… Ce măgari!
— Cred că ar merita să dăm în Anexa cărţii această scrisoare!
— Barbul Bronstein?… Barbu este unul dintre cele mai vechi nume româneşti. Este păstrat din latină… Când un evreu îi pune feciorului său un nume atât de românesc, păstrându-l pe cel de familie, acesta este un semn de mare seriozitate!… Acel părinte a vrut să semnifice prin asta că între a fi evreu din România şi a fi un bun român, nu există o contradicţie!… Cunosc scrisoarea! Este foarte elocventă! Îi ia apărarea lui Antonescu şi implicit afirmă că povestea cu holocaustul este o aiureală! Zici că i-a plăcut lui Cajal?
— Am din anturajul său informaţia că scrisoarea Barbului Bronstein i-a convenit de minune d-lui Cajal, ca să-i mai tempereze pe „nebunii” din Federaţie!
— Interesant!… Crezi că m-am pripit, că l-am judecat prea aspru pe dl Cajal?… S-ar putea să ai dreptate… Ia să încerc să mă bag în pielea lui, tînăr cum era în 1944… Şi luat de valul revanşei, căci, chiar dacă n-a fost holocaust, uşor nu le-o fi fost nici evreilor în România anilor ’40-’44… Başca restul Europei!… Dom’ne, este al dracului de greu să-i judeci pe alţii!… Am fost prea categoric!
— Povestea cu Cajal şi Gr. T. Popa de unde o ştiţi?
— Din grupul lor, al prietenilor lui Culianu, Silviu Angelescu, Şerban Angelescu, Paul Drogeanu, Radu… Dar m-ai pus pe gânduri cu Cajal… Da, situaţia este mult mai complexă, mai complicată!… Am fost prea categoric!
— Aţi văzut recenzia pe care nepotul lui Gr. T. Popa, publicistul Dumitru Radu Popa, o face cărţii lui Ted Anton?
— Am!…
— Şi?
— Ce?
— Ce v-a dezamăgit?
— Ideea că Ted Anton a reuşit să ajungă la cunoaşterea profundă a lumii româneşti! Poate că termenii sunt alţii, dar acesta este înţelesul! Pentru un filolog, specialist în românistică, este frapantă, dimpotrivă, lipsa de înţelegere faţă de lumea românească urîţită, simplificată, deformată până la schilodire!
— Îl critică pe Ted Anton că v-a făcut dumneavoastră o imagine idealizată, pe care n-o meritaţi! E un atac la persoană?
— Este în primul rând o prostie! Eu sunt supărat pe Ted Anton pentru felul cum a transmis cititorilor săi informaţiile pe care el le-a cerut de la mine!… Iar lui Radu i se pare că Ted Anton îmi dă prea multă importanţă!… Ce să răspunzi la asemenea neputinţă de a-ţi reprima antipatiile?! Mi-ar fi uşor să-i răspund dacă antipatia lui ar fi reciprocă! Dar nu-l antipatizez pe Dumitru Radu Popa!
— Ci?
— Să zic că-l compătimesc? … Poate!… Familia sa a avut de suferit după 23 august 1944!… Bunică-su, părinţii săi, alte rude!… Or, bietul Radu a fost în stare să semneze pactul cu Diavolul, cu cei care au adus atâta suferinţă în familia sa!
— Cu securitatea?
— Mai rău!
— Cum vine asta?!
— Vine cam aşa: securitatea a fost un instrument în mâna cui?
— A PCR!
— Care, la rândul său, n-a fost decât tot un instrument?! În mâna cui?
— ?…
— Îţi spun eu: în mâna antiromânismului, a antinaţionalismului. A cominternului etc!… Lucrurile însă au evoluat, lent, dar sigur, spre o ruptură între PCR şi comintern, ruptură oficializată în 1964! PCR şi securitatea, mai exact spus o parte din PCR şi din securitate a abandonat antiromânismul, ceea ce nu înseamnă că au încetat să facă deservicii şi mari suferinţe neamului românesc. Dar n-au mai făcut-o după un program conceput în acest scop! Ci din prostie, din incultură, din incompetenţă mai ales!
— Aţi şi spus-o în 1980, la Conferinţa scriitorilor din Bucureşti, referindu-vă la marile greşeli care se fac în economie: decât cu prostul la câştig, mai bine cu omul deştept la pagubă!
— Dar dacă oficial şi prin liderii săi PCR (y compris securitatea) a părăsit, a abandonat antiromânismul, asta nu înseamnă că în 1964 a dispărut din România antiromânismul! Cine l-a susţinut? În primul rând o parte, mai mult sau mai puţin abil mascată, a PCR şi a securităţii! Apoi, a devenit tot mai antiromânească „Europa liberă”, sub pretextul că ar fi anticomunistă şi anticeauşistă! Pe foarte mulţi i-a păcălit, făcându-şi ascultătorii mai slabi de înger să pună semnul egalităţii între anticomunism, anticeauşism şi antiromânism!
— Spuneţi lucruri foarte ciudate şi greu de acceptat.
— Domnule, nu uita: gestul de a-l împiedica pe Mircea Eliade să revină în România este un gest antiromânesc! O fi fost anticeauşist, dar asta nu mai are nici o însemnătate! Pe mine nu m-a bucurat că e un gest anticeauşist, ci m-a durut ca gest antiromânesc!
— O acuzaţi pe Monica Lovinescu de antiromânism?
— Dacă ea este cea care l-a determinat sau măcar l-a sfătuit pe Mircea Eliade să nu revină în Ţară, da, o acuz de antiromânism!… Hai să-ţi povestesc discuţia mea cu Virgil Ierunca, la Paris, în 1984. În ţară era încă vie disputa între Moses Rozen, care ceruse să nu se permită publicarea integrală a prozei politice eminesciene şi bunul meu coleg Pompiliu Marcea, care reacţionase cu indignare la pretenţiile insolente ale rabinului şef. Şi l-am întrebat pe Virgil Ierunca de ce nu se pronunţă de la Paris în această chestiune. De ce, fără să pomenească nimic despre această polemică între Moses Rozen şi Pompiliu Marcea, îl atacă totuşi în mod constant pe Pompiliu Marcea, pentru fel şi fel de fleacuri, în loc să-şi informeze ascultătorii asupra luptei dure în care acesta se angajase împotriva celui mai puternic individ din România?!
— „Cel mai puternic”?
— Aşa le plăcea nepoţilor rabinului să se prezinte: nepotul celui mai puternic om din România!… Ştiau ei ce ştiau!…
— Şi ce-a răspuns Ierunca?
— Nimic demn de a fi ţinut minte! A scăldat-o, fără nici o ruşine că l-am prins cu ocaua mică! De ce, domnule Ierunca, îi luaţi partea lui George Macovescu, care a fost primul care s-a dezmeticit şi a sărit în apărarea lui Ceauşescu atunci când acesta a fost atacat, în plin congres, de Gheorghe Pârvulescu?!… De ce uitaţi lucrul acesta, atât de grav pentru un democrat?! Pentru un anticeauşist ce sunteţi?!
— Pentru că George Macovescu era deja liderul scriitorilor cominternişti, antinaţionalişti, democraţi aşa zişi, aflaţi în graţiile „Europei libere”?
— Cam aşa ceva!… Eu, domnule, am avut meciul meu cu autorităţile româneşti!… Eu am fost anticomunist şi democrat, dar am fost aşa de pe poziţiile naţionalismului, ale unui naţionalism înaintea căruia nu am pus nici măcar pe tata!… Eu, cu câte am făcut eu înainte de ’89, ca protest anti, am fost dizident cât zece Dorin Tudoran şi Andrei Pleşu la un loc! Numai că eu nu am fost propriu-zis dizident, ci am fost rezistent, cum bine face această distincţie dl. Ilie Bădescu, mintea cea mai lucidă de azi! Am rezistat bolşevismului, afirmând în locul acestuia valorile naţionalismului. Eu am mizat pe naţionalism şi am dovedit că poţi să fii naţionalist şi în acelaşi timp anticomunist! Marea diversiune care s-a încercat, după 1964, de către cominternişti a fost aceea de a deplasa antipatia faţă de comunism spre naţionalism, băgându-le în cap românilor că naţionalismul înseamnă ceauşism, comunism!… Ar trebui sociologii şi psihologii să studieze cum de le-a reuşit aşa de bine stratagema! În 1984, când am fost din nou, după 15 ani, în Occident, am descoperit că românii din diaspora se tem să ia vreo atitudine împotriva revizionismului ungar ca să nu se creadă că fac politica lui Ceauşescu! Le-am spus la câţiva: sunteţi de un imbecilism total! Nu vă daţi seama că-i aduceţi astfel lui Ceauşescu cel mai teribil şi mai nedrept omagiu!…
— Şi care este vina lui Dumitru Radu Popa?!
— Vina este că nu-şi reprimă antipatiile! Iar antipatia sa faţă de mine – poate că mă înşel, dar aşa am simţit-o eu, venea de la modul meu de a mă simţi liber şi de a acţiona ca un om liber, cu care am stârnit nu numai dragostea şi preţuirea unora, ci şi ranchiuna altora, îndeosebi a indivizilor care făceau în particular pe anticomuniştii, dar mâncau o pâine albă de la comunişti! Ba chiar cădeau la pace! Nu le pica deloc bine să vadă că eu procedam exact invers, în public eram ferm anti, anticomunist, antibolşevic, iar în particular mai degrabă le recunoşteam comuniştilor unele merite!… Acele merite care decurgeau din naţionalismul meu! Instinctiv, practicam „modelul” Petre Ţuţea!
— Un exemplu de astfel de merite comuniste?
— Pe mine nu mă exaspera ideea că s-a găsit Ceauşescu să facă în Bucureşti cea mai mare clădire din lume! Unii se sufocau de indignare că s-ar putea ca o asemenea clădire să se înalţe în România, de către un cvasi— analfabet!… Pe mine mă amuza şi mă încânta asemenea idee!… A fi naţionalist înseamnă să-i recunoşti adversarului faptele care, deşi îi aduc acestuia faimă şi recunoştinţă publică, sunt binefăcătoare pentru neam, pentru naţiune! Ţuţea făcuse ani grei de puşcărie, dar era gata să recunoască valabilitatea politicii comuniste de industrializare! Or, Radu Popa lucra săracu’ pentru propaganda comunistă, el, al cărui bunic „făcuse” Canalul doar pentru că era una din minţile luminate ale neamului! Am avut discuţii pe acest subiect, îi era clar cu cine colaborează, dar deh!, nu avem decât o singură viaţă! Merită să mai faci şi compromisuri ca să te poţi bucura de ea!… Dacă-l ghicesc bine pe Radu, cred că-l durea să constate că unii, ca mine, se puteau bucura de viaţă şi fără să facă compromisurile pe care el, vai!, le acceptase! Unul ca mine, pentru oameni ca Radu Popa, este dovada stânjenitoare că a te băga slugă la tovarăşul Diavol nu este singura soluţie de supravieţuire!… Îmi pare rău că am vorbit atâta despre mine! Dar când l-am sunat pe Culianu în 1984, am dat peste un fost student bucuros să-mi ceară detalii despre isprăvile mele de la Bucureşti, din şedinţele de partid de la Universitate sau ale scriitorilor! La fel de bucuros cum eram eu să aflu că numele lui se impune tot mai mult în lumea academică occidentală!… Nu cred că Radu Popa a ştiut să se bucure vreodată de succesul altuia!… De-aia n-a prea avut nici la femei noroc!… Aş mai strica o întrebare, înainte de a închide acest subiect: ce s-a ales din prietenia cu Nené după ce Radu Popa a ajuns şi s-a stabilit la New York?… Altfel, băiat deştept Popa ăsta. Altceva i-a lipsit ca să se aleagă ceva de capul său!