Capitolul XIV
TĂCEREA LUI ELIADE

— Ziceţi că este falsă orice relaţie pe care am stabili-o între asasinarea lui Culianu şi legionarii din America?
— Aşa cred. Legionarii din America şi de oriunde!
— Atunci nu mai comentăm faptul „că o vreme Culianu ar fi adoptat idei de extremă dreaptă în timpul exilului”, intrând în contact, cu Iosif Constantin Drăgan, al cărui centru de studii din Italia „oferea o bibliotecă plină de scrieri gardiste pe care Culianu le-a cercetat spre a înţelege mai bine o perioadă complet străină de educaţia lui comunistă, însă legată strâns de trecutul familiei sale şi al mentorului său”.
— Ba cred că e de comentat! Eu am greşit când am trecut peste aceste informaţii care, dacă sunt adevărate, merită toată atenţia.
— Cu Iosif Constantin Drăgan aţi fost şi dumneavoastră în contact!…
— Nu mă gândeam la mine!
— Cu ce ocazie l-aţi cunoscut pe multimiliardarul român?
— Romul Munteanu m-a îndemnat să-l caut, prin Tudor Olteanu şi Traian Filip. Eu încropisem un proiect de expediţie ştiinţifică – etnografie, lingvistică şi istorie – la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, unde, din mai multe surse, aflasem că s-ar găsi nişte beduini care vorbesc un idiom romanic, îşi zic „lahi” şi sunt bănuiţi că ar fi urmaşii unui grup de daco-romani, dislocaţi din părţile Dunării de către împăratul Iustinian şi daţi mănăstirii, s-o păzească şi s-o slujească.
— Am auzit şi eu de aceşti „lahi”. Chiar există?
— Aşa s-ar părea. I-am expus lui I. C. Drăgan proiectul, l-a interesat, dar, la vremea aceea, nu se putea face nimic, toată peninsula Sinai era ocupată de armata Israelului.
— Părerile sunt împărţite în privinţa lui Iosif Constantin Drăgan. Unii îl consideră un Mecena, alţii…
— Nu are rost să stabilim noi, aici, care este adevărul despre Drăgan. Dar mă tentează o paranteză. Drăgan este unul dintre puţinii români care l-au cunoscut şi pe Petre Ţuţea, şi pe Ioan Petru Culianu. Adică pe cei mai deştepţi români de la acest sfârşit de veac!…
— Şi?
— Şi nu şi-a dat seama de norocul acesta! I-a dat cu piciorul. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu Nené Culianu, dar nu mi-e greu să bănuiesc. Ştiu însă exact cum a decurs relaţia lui Drăgan cu Petre Ţuţea…
— Vă ascult cu toată atenţia.
— Nu prea are legătură cu asasinatul!
— Aveţi de la mine dispensă!…
— Pe la mijlocul anilor ’80 eram în relaţii foarte bune cu Drăgan. Am încercat să-l implic în câteva proiecte de autentic mecenat, printre care două le ţin minte şi-mi pare rău de ele, că nu s-a făcut nimic: unul cu Grigore Vieru şi altul cu Petre Ţuţea. Petre Ţuţea depusese un manuscris la „Cartea Românească” şi nu erau speranţe să fie publicat. I-am propus lui Drăgan să-l publice el, i-am vorbit despre Ţuţea, auzise şi el la Paris despre cine era nea Petrache, i-am spus în ce situaţie materială grea se află, că trăieşte din mila câtorva pârliţi ca Marcel Petrişor, Pan Izverna sau Pituţ. Am aranjat şi o întrevedere, la care Drăgan a adus şi pe cineva să-i facă poze cu Petre Ţuţea, i-a oferit o ceaşcă măricică de ceai, eu i-am lăsat manuscrisul, pentru editura Nagard, de la Milano şi cam asta a fost tot!… Dă-ţi seama ce ar fi fost dacă l-ar fi prins Decembrie 1989 pe Drăgan ca editor al lui Petre Ţuţea!… Cu asta ar fi rămas sigur în istoria culturii româneşti!
— Altfel nu?
— Ba da, a făcut multe lucruri bune, altele le-a încercat, dar a fost blocat, cum a fost „cazul Odobleja!”! A fost blocat de aripa Masonică Kaghebistă din PCR!
— A existat aşa ceva?
— Controlată de Gogu Rădulescu! S-au opus cu ghearele şi cu dinţii ca nu cumva să se facă dovada că dr. Odobleja Ştefan din România este, de fapt, inventatorul şi creatorul ciberneticii. Cartea lui Odobleja, Psihologia consonantistă, publicată în franţuzeşte pe la începutul anilor’ 40, se pare că a ajuns în mâna lui Norbert Wiener, e o poveste întreagă, un lanţ de coincidenţe de care Odobleja, cât a trăit, nu a ştiut, dar îndată ce Wiener a apărut cu teoria sa cibernetică, Odobleja s-a simţit furat şi a început să spună în stânga şi-n dreapta că Wiener l-a plagiat, l-a furat!… Abia după moartea lui Odobleja s-a descoperit că o nepoată a lui Norbert Wiener a fost în posesia cărţii lui Odobleja, carte care s-a tipărit într-un tiraj foarte mic şi a rămas practic nedistribuită prin librării… Prin acea nepoată a lui Norbert Wiener, care a trăit o vreme în România, cartea lui Odobleja, o raritate, a ajuns la creatorul ciberneticii. Drăgan s-a luptat mult ca să i se facă dreptate lui Odobleja!…
— Cum a fost Drăgan ca preşedinte de onoare al Vatrei Româneşti?
— Ne depărtăm prea mult de subiectul discuţiei noastre. Să rămânem la afirmaţia lui Ted Anton, cum că, prin centrul de studii istorice al lui I. C. Drăgan, Culianu a cercetat documentele mişcării legionare.
— Au legătură cu asasinatul? Aşa ne-am înţeles!
— Au!… Un om ca Ioan Petru Culianu, dacă ar fi cercetat scrierile gardiste spre a înţelege mai bine fenomenul legionar, aşa cum l-am cunoscut eu pe Nené, era exclus ca el să nu le recunoască legionarilor meritele extraordinare pe care le-au avut, atât în teorie, cât şi în practica politică.
— Nu văd legătura cu asasinatul!
— Deci, postulez: un om cinstit, inteligent şi bine informat asupra istoriei legionare nu va face niciodată din atributul legionar un apelativ acuzator, infamant! Or, Culianu a fost un om cinstit, inteligent şi, după spusele lui Ted Anton, bine informat asupra istoriei legionare! Raportate aceste considerente la faptul că la sfârşitul anilor ’80 Culianu îl acuza pe Eminescu că ar fi fost un precursor al legionarismului, suntem nevoiţi să conchidem că Ioan Petru Culianu nu era sincer când formula astfel de acuzaţii, nu credea în ele. Dacă-ţi aduci aminte, am spus la un moment dat că eu însumi la „Europa liberă” ascultând acel text al lui Culianu despre Eminescu am rămas cu sentimentul că autorul simulează, joacă teatru, se preface că această filiaţie l-ar incrimina pe Eminescu! De ce s-ar fi pretat Culianu la un astfel de joc atât de urît? Iarăşi zic, după cât şi cum l-am cunoscut când era un tînăr absolut excepţional, Culianu putea să se preteze la aşa ceva numai pentru o miză foarte importantă, numai pentru un scop foarte înalt, care ar fi scuzat un mijloc atât de nedemn ca atacul la persoana intelectuală a lui Eminescu! Un astfel de scop, deosebit de „înalt”, este foarte probabil că era şi foarte primejdios!
— Adică unii aceia, pe care Culianu a încercat să-i păcălească, să-i înşele, şi-au dat seama de scopul urmărit, şi-au dat seama că s-au lăsat păcăliţi, de aici legătura cu asasinatul? Culianu a fost asasinat de cei pe placul cărora era ca Eminescu să fie acuzat de legionarism?
— Da, cam această deducţie se impune dacă cineva ne furnizează informaţia că Ioan Culianu a cercetat şi a înţeles fenomenul legionar!… Unul din regretele mele este şi acela că am scris cartea Legionarii noştri după dispariţia lui Ioan Petru Culianu. Mi-ar fi plăcut să o comentăm împreună. Aşa cum mă bucuram la gândul că Nené va veni în România şi-l voi da pe mâna lui Petre Ţuţea, să se minuneze amândoi, unul de celălalt!…
— Eu mă aşteptam ca, în textul citat, să băgaţi de seamă că Ted Anton ajunge să se contrazică pe sine însuşi, prin Ted însuşi înţelegând şi Andrei Oişteanu sau Monica Lovinescu.
— Nu, nu-mi dau seama ce vrei să spui. Poate că eşti prea subtil pentru mine!
— Eh, nici chiar aşa!
— Nu glumesc, zău! Despre ce e vorba?
— Despre faptul că Ted Anton consideră lumea şi epoca legionară ca fiind „complet străină de educaţia comunistă” cu care plecase Nené Culianu din România.
— Tot nu pricep!
— Păi nu a vorbit şi Ted Anton, şi Andrei Oişteanu, şi Monica Lovinescu despre identitatea, de esenţă, dintre legionari şi comunişti?
— Ah, da! Da! Ai dreptate!… Numai că despre Monica Lovinescu Ted Anton nu spune nici un cuvînt. Andrei Oişteanu însă o citează, într-adevăr, cu o afirmaţie pe care nu e sigur că trebuie s-o interpretăm în sensul propus de Oişteanu: „Când este acuzată Garda de Fier, poţi fi sigur că e vorba de Securitate”. Mi-ar trebui contextul ca să-i pot pune în seamă d-nei Monica Lovinescu aberaţia ticăloasă cu care Andrei Oişteanu încearcă să ne obişnuiască, ecuaţia legionari = securitate! Sigur că există şi o securitate „naţionalistă”, dar securitatea aceea care a băgat groaza în lume prin abuzuri împinse până la crimă, securitatea anilor 1945-’64, aceea era o securitate kaghebistă, cominternistă, cu care părinţii lui Oişteanu şi Vladimir Tismăneanu au colaborat cu entuziasm! Cu dăruire!
— Oişteanu sau Andrei Oişteanu?
— Adică de ce nu dau atenţie şi semnificaţie faptului că părinţii lui Oişteanu i-au pus un nume românesc, creştinesc?!
— Aşa cum aţi făcut, pe invers, în cazul lui Vladimir Tismăneanu!
— N-am nimic împotrivă, iar semnificaţia ar fi uşor de dedus: voinţa de a se româniza, de a se integra în lumea românească!… Ca etnograf, şi gurile rele spun că ar fi un etnograf bun, Andrei Oişteanu dovedeşte de la bun început ataşamentul faţă de fenomenul românesc. Pentru asta, jos pălăria! Dar, ca nou venit în neamul românesc, nu te grăbeşti, domnule, să subscrii la acuzaţiile cele mai grele şi mai neplăcute aduse neamului românesc, mai ales când ştii că cei mai mulţi români resping aceste acuzaţii şi le consideră mincinoase! Ci stai deoparte şi aştepţi ca alţii să limpezească lucrurile!
— Şi cum? Să n-aibă nici o părere?! Mai ales că e vorba de evenimente în care se presupune că au fost implicaţi alţi evrei din România, deci nişte co-naţionali sută la sută!
— Ba să aibă, dar să le prezinte corect, indiferent de concluzia spre care se simte atras! Ceea ce nu au făcut cei ce i-au băgat lui Ted Anton în cap ideea cu holocaustul din România! Bănuiam că Andrei Oişteanu are un amestec în intoxicarea americanului cu aceste informaţii lipsite de orice fundament istoric sau logic sau juridic. Dar mai ales insistenţa de a-i confunda pe legionari cu securişti!… Ai dreptate, Ted Anton „se scuză” la un moment şi spune adevărul: „lumea legionară era complet străină de educaţia comunistă!” La pagina 135.
— Gura păcătosului adevăr grăieşte!
— Despre aceeaşi perioadă „legionară” a istoriei noastre Ted Anton spune că era „legată strâns de trecutul familiei sale (a lui Culianu – n. n.) şi al mentorului său”. Dar Ted Anton nu ne lămureşte ce fel de legături, cumva „vincula”, existaseră între legionari şi părinţii lui Culianu.
— Despre legăturile dintre legionari şi Mircea Eliade, mentorul lui Culianu, mai este nevoie să spunem ceva?
— Este un subiect prea vast. Oricum, cartea lui Ted Anton nu va conta niciodată într-o discuţie pe acest subiect. A vorbi despre „refuzul (lui Mircea Eliade) de a condamna holocaustul petrecut la el în ţară” este o neruşinare, căci lasă cititorului impresia că Mircea Eliade face parte dintr-un grup restrâns de inşi care se încăpăţânează să nu recunoască (şi să condamne!) un holocaust despre care, în rest, toată lumea ştie că a existat! Care este scriitorul român, inclusiv evreu de limba română, care a condamnat holocaustul petrecut în România?! Cum era să condamne Eliade un holocaust al evreilor despre care majoritatea intelectualilor evrei din România şi mai ales scriitorii, ziariştii, atât de mulţi, au tăcut şi ei şi despre acel faimos holocaust n-au scris niciodată?!
— De ce n-au scris?
— Pentru că n-a existat!… „Tăcerea lui Eliade”!… De unde să ştiu eu sau altul, inclusiv un Saul Bellow, de ce tăcea Eliade când i se reproşa apartenenţa la Garda de Fier, pe motiv că aceasta „s-a transformat dintr-o organizaţie de tineret antisemită, într-o grupare de asasini”?!
— De mirare este şi că soţia lui Eliade, doamna Catrinel, nu l-a lăsat pe Culianu, după moartea lui Eliade, să facă o antologie din publicistica interbelică a lui Mircea Eliade, pentru a se vedea că nu fusese nici antisemit, nici fascist! De ce oare d-na Eliade nu l-a lăsat pe Culianu să lămurească lucrurile?
— Pentru că tăcerea este cel mai bun răspuns când ţi se face lehamite de cineva, când ţi se face ruşine de ruşinea celuilalt! A răspunde acuzapilor ce i se aduceau însemna să accepţi că acele acuzaţii au fost formulate cu bună credinţă. Or, ceea ce Eliade ştia foarte bine era tocmai faptul că acuzatorii săi cunoşteau adevărul! Sau măcar unii dintre ei şi dintre cei ce acuzau mişcarea legionară! Acuzau de crime şi de holocaust deşi ştiau bine că în felul acesta se abăteau de la adevăr!
— Care adevăr?
— Adevărul că legionarii nu au fost o grupare de asasini! Că el, Mircea Eliade, nu fusese un antisemit! Nu putuse să fie antisemit, astfel că acuzaţia de antisemitism conţinea implicit în ea ideea calităţii umane precare a lui Eliade. Sigur că nu răspunzi cuiva care te acuză nu de o idee politică, ci de a fi un rebut al speciei om! Eu, dacă aş fi acuzat de antisemitism, aşa m-aş simţi, insultat! Şi n-aş face nici o încercare de a răspunde unor acuzaţii care îţi neagă atributele esenţiale de om! De intelectual! De cărturar!
— Cum de răspundeţi însă acuzaţiei de genocid, de holocaust? Nu vă încearcă aceeaşi lehamite dinaintea unor astfel de exagerări?
— Dacă acuzaţia m-ar privi numai pe mine, fii sigur că n-aş lua-o în seamă decât ca pe o ciudăţenie a vieţii! Din păcate, această acuzaţie angajează prestigiul comunităţii din care fac parte, priveşte chiar soarta acesteia, viitorul celorlalţi! În chestiunea asta nu am dreptul să mă simt jignit şi să mă retrag în muţenia unui dispreţ rece şi suveran! Eu trebuie să fiu eficient, iar demn numai atât cât nu mă împiedică să fiu eficient, util fraţilor mei, semenilor mei. Semeni în sensul talmudic al îndemnului „iubeşte-ţi aproapele”!
— Care este sensul talmudic?
— Nu insist! Poate greşesc! Nu sunt nici foarte bine informat, n-aş vrea să colportez ideile greşite, exagerate, poate chiar răuvoitoare, ale altora. Îmi retrag referinţa la Talmud. O făceam aşa, după ureche!
— Dar în ce fel credeţi că acuzaţia de genocid, de holocaust priveşte viitorul nostru, al comunităţii româneşti?
— E aşa greu să-ţi dai seama şi singur?!
— Vreau să mă verific! Deci?
— Dumneata la ce te-ai putea gândi?
— Vor evreii să ne ceară despăgubiri pentru cele 800.000 de victime? Am auzit că pretind 50 de miliarde de dolari ca despăgubiri!
— Praful de pe tobă!… Noi nu suntem Germania!
— Cunosc şi eu această expresie, dar niciodată n-am înţeles-o. De ce „praful de pe tobă” înseamnă „nimic”?
— Pentru că, probabil, o tobă serioasă, o tobă în care baţi zi de zi, pe pielea ei, din pricina vibraţiilor, nu se poate aşeza praful! Praf pe tobă nu există!…
— Eu, nerodul de mine, mă gândeam la toba care se face din porcul tăiat la Ignat!… Mă iertaţi de întrerupere! Deci n-ar fi vorba de despăgubiri?
— În nici un caz despăgubiri de felul celor pe care le-au plătit nemţii. Ci alt fel de despăgubiri!…
— Care?
— Nu ştiu!… Dar insistenţa cu care se susţine această idee, a holocaustului, şi se susţine practic fără nici un argument cât de cât serios, această insistenţă m-aş mira să nu facă parte dintr-o stratagemă! Să nu urmărească ceva!
— Doctorul Milcoveanu, îl cunoaşteţi, l-am auzit susţinând în public că evreii, într-o anumită epocă, pe la începutul secolului, când s-a pus problema unei patrii, a unui nou Israel, ar fi avut în vedere şi România, o parte din ea, să devină ţara lor. Credeţi în această ipoteză?
— Din nou: dacă o asemenea ipoteză m-ar privi pe mine personal, mi-aş putea permite luxul, repet: luxul de a o lua sau nu în seamă. Fiind o ipoteză care priveşte comunitatea, n-am voie să pun preţ prea mare pe discernământul meu şi să cred sau să nu cred! Nu are nici o valoare părerea mea. O asemenea ipoteză mă depăşeşte, n-am voie să o resping pe motivul că nu are bun simţ, nu este logică etc., etc. Ea trebuie avută în vedere! Ea nu trebuie pierdută din vedere! Şi procedând astfel nu mă simt deloc antisemit! Evreii au şi ei dreptul la o patrie, la o ţară. E un adevăr indiscutabil! Unde să fie ţara lor?, asta e ceva discutabil! La fel şi mijloacele prin care urmau să-şi dobândească o ţară. Nu li se pot imputa într-un mod serios. Dacă iau aminte la ipoteza doctorului Milcoveanu o fac nu pentru a-i înjura şi mai tare pe evrei, ci pentru a mă pune în gardă. Atâta vreme cât le recunosc evreilor dreptul la o ţară, sunt obligat să-mi iau toate măsurile de precauţie ca acea ţară a evreilor să nu fie tocmai ţara mea… Eu nu le-aş putea reproşa faptul că au pus ochii pe ţara mea. Căci nu cu reproşuri îmi voi putea apăra bucata de pământ pe care o numesc ţara mea! Ci eu trebuie să-mi apăr ţara! E dreptul meu, cu nimic mai mare decât dreptul evreilor de a avea o ţară! Cu orice preţ! Şi eu, şi ei!
— Asta n-o mai pricep! Cred că le oferiţi prea mult evreilor, le cedaţi prea mult pe teritoriul principiilor.
— Dragul meu, numărul popoarelor existente azi este de vreo zece ori mai mare decât al ţărilor, al statelor. Cu cât te întorci în timp, raportul acesta creşte şi mai mult. Aşadar, majoritatea popoarelor nu ajung să aibă o ţară proprie, un stat propriu. Cu alte cuvinte, în principiu, fiecare popor care ajunge să aibă o ţară a sa, un stat al său, s-a dovedit prin asta „mai tare” decât alte popoare, incapabile să intre în posesia unui teritoriu naţional sau să şi-l păstreze – cazul evreilor. Dar eu nu le pot nega acestor popoare dreptul de a încerca să-şi dobândească un teritoriu propriu, dreptul de a încerca să-şi dobândească drepturi asupra unui teritoriu! Deci, eu nu le port pică evreilor, acelor evrei care au visat să-şi facă teritoriul naţional din pământul românesc! Dacă ar fi reuşit, vina era exclusiva noastră, a românilor!…
— Ne-am cam depărtat de subiect, dar mă simt tentat să fac un pas mai departe şi să vă întreb dacă nu cumva s-ar potrivi să intre aici în discuţie problema ţiganilor!
— Problema ţiganilor?!… Da, domnule, se potriveşte. Am impresia că şi ţiganii îşi pun astăzi problema unui teritoriu naţional, a unui stat. Poţi să scoţi o lege care să le interzică să se gândească şi să viseze la aşa ceva? No putem face nici noi, în România, şi nici alţii, în ţările unde ţiganii sunt trăitori!
— Chiar se gândesc ţiganii să aibă o ţară proprie?
— Ar fi anormal să nu se gândească, unii dintre ei, şi la această soluţie a problemei ţigăneşti.
— Şi e cumva din nou vizat teritoriul românesc? Mă rog, o parte din el!
— Ţiganii au simţul frumosului! Nu m-aş mira!
— Ce-i de făcut?!
— Să ne apărăm! Simplu!… Nu-i destul să faci o Constituţie în care postulezi caracterul indivizibil al statului naţional. Ci să concepi o politică, în toate planurile existenţei, care să preîntâmpine şi să zădărnicească orice tentativă previzibilă de a ni se uzurpa drepturile de proprietari ai teritoriului românesc. Iar existenţa unor astfel de tentative nu trebuie să ne scandalizeze, să ne emoţioneze ca un gest sperjur, de trădare, de dezicere criminală sau mai ştiu eu ce. Asemenea tentative sunt foarte, foarte fireşti. Nefiresc este să nu fii pregătit, ca popor, ca guvern, să le faci faţă!
— Deci, revenind la ipoteza doctorului Milcoveanu, nu le-aţi putea reproşa nimic evreilor care au visat la un Israel în Europa, cam în Moldova, de-o parte şi de alta a Prutului, până dincolo de Nistru?! Nici un reproş?
— Nici unul!
— Fireşte, azi, problema teritoriului naţional evreiesc s-a rezolvat!
— Eu n-aş fi aşa de optimist şi nu mă îndoiesc că strategii din marele sanhedrin evreiesc au luat în calcul şi varianta cea mai catastrofală, chiar dacă are şansele cele mai mici: evreii să piardă un război cu arabii şi să fie nevoiţi ca, măcar în parte, populaţia civilă să fie evacuată! Unde vor fi evacuaţi?
— În România?
— Am informaţii, şi sursa sunt câţiva senatori PNŢCD, printre care şi Ioan Lup, că există, în strategia de apărare a Israelului, varianta evacuării populaţiei evreieşti necombatante, o parte dintre aceştia, circa 350.000 de evrei, copii şi bătrâni, urmând să fie găzduiţi provizoriu în România, în hotelurile de pe litoral. Nu e nimic rău decât pentru cei ce se văd astfel nevoiţi să-şi părăsească tihna căminului. Pentru noi, românii, nu va fi însă decât un gest dintre cele mai fireşti să le oferim adăpost unor oameni aflaţi la nevoie, la aman! Am mai făcut-o, de atâtea ori! Numai că, dacă le punem în legătură, acest plan de evacuare în România a sute de mii de evrei şi propaganda tot mai deşucheată pe ideea holocaustului „secret” din România anilor ’40, simţi nevoia să limpezeşti puţin apele.
— Vreţi să puneţi condiţii? Condiţii de acceptare a evreilor refugiaţi?
— Adică să nu-i primim în România până ce autorităţile evreieşti nu-şi vor retrage acuzaţiile şi nu-şi vor prezenta scuze?
— Nu chiar aşa de abrupt spus, de tranşant, dar cam pe acolo totuşi.
— Ar fi un şantaj!… Nu! Eu mă gândesc că evreii înşişi ar trebui să calculeze bine dacă, din punctul de vedere al psihologiei publice, este bine pentru ei să vină cu acuzaţii atât de grave şi de şubrede, după care să apeleze la bunătatea şi omenia noastră. A noastră, adică a unor bestiali, a unor sangvinari! A unor criminali!
— Aveţi un dar de a simplifica lucrurile, de a le radicaliza apoi mai uşor, încât… zău…
— Ce vreau să spun este un lucru de bun simţ: liderii evrei, care ştiu bine adevărul despre soarta pe care au avut-o evreii în România, care ştiu bine că acel holocaust n-a existat, ar trebui să-şi dea seama că această „basnă”, a holocaustului, se poate întoarce împotriva evreilor. Nu exclud ca, în mintea unor strategi evrei, să bântuie gândul că românii, cu cât vor fi mai culpabilizaţi – pe drept sau pe nedrept, făcându-i să se simtă vinovaţi faţă de evrei pentru „holocaustul” din ’40, cu atât vor fi mai răbdători şi mai timoraţi în momentul în care evreii vor fi nevoiţi să se strămute în România cu zecile, cu sutele de mii!
— Până la urmă tot acolo ajungem: la condiţii!
— Dar nu pun eu condiţii sau, mă rog, noi românii! Ci e bine şi util ca de aceste condiţii să-şi dea seama strategii statului evreiesc, că sunt in statu nascendi în mintea oricărui român şi e mai bine să fie prevenite prin renunţarea la povestea cu cocoşul roşu a holocaustului din România.
— Nici evreii nu pot renunţa uşor!… Cred! Iată, ziarele de azi publică un caz nou de chemare în faţa instanţei, pentru crime împotriva umanităţii, a unui înalt funcţionar francez din timpul regimului de la Vichy: Maurice Papon. După cum scrie la ziar, se va examina responsabilitatea sa în organizarea a zece convoaie de evrei, care au pornit din Bordeaux către lagăre ale morţii, între iulie 1942 şi mai 1944. Papon era în acea perioadă secretar general al prefecturii Gironde.
— Foarte bine! Să plătească acest domn Papon pentru faptele sale!
După cum ştii, asemenea procese au mai fost în Franţa, în Italia, în Germania!… Cunoşti să se fi ţinut asemenea procese în România? Cunoşti vreunul? …
— Ştiu că imediat după război au fost nişte procese…
— Ca să-i identifici pe cei vinovaţi de uciderea a patru sau opt sute de mii de oameni, îţi dai seama ce proces, ce anchetă trebuia făcută?!… De ce nu s-a făcut? De ce nu apar şi în România procese ale celor care au scăpat de pedeapsă atunci, imediat după război? De ce nimeni nu-i caută pe criminalii de români care au ucis sute de mii de evrei?… De ce? Pentru că aceşti criminali, ca şi victimele lor, nu există! Unde sunt gropile comune în care au fost adunate miile de cadavre? … Dar mai ales unde sunt evreii cinstiţi şi rezonabili care să le dea peste mână zăpăciţilor cu capul turmentat de cifre apocaliptice?!
— Ar fi chiar aşa, un fum care iese fără pic de foc?
— Domnule, la fel, sub emoţia evenimentelor am crezut cu toţii că la Timişoara au murit 60.000 de oameni în decembrie 1989! Pe urmă, am lăsat-o mai moale. Numărul morţilor s-a dovedit a fi mai mic. De aproape o mie de ori mai mic! La fel, sub Dumnezeu ştie ce imbold, dar fără nici o argumentare, imediat după război s-au aruncat cifrele 200.000 sau 250.000 sau 400.000. După aceea toată lumea le-a uitat ori s-a făcut că le uită, căci nu se putea nicicum susţine! Ca după aceea, să ne trezim cu aceste cifre la memorialul Yed Vashem, la Washington şi în declaraţiile zănatecului de Moses Rozen! Au murit evrei în Transnistria, în lagăre, dar acelea nu erau lagăre de exterminare. Se trăia greu în acele lagăre, sub condiţiile normale ale supravieţuirii, dar oamenii mureau nu pentru că erau gazaţi sau executaţi în vreun fel! Iar cei mai mulţi au supravieţuit! În România n-a existat nici măcar ideea de exterminare a evreilor, enunţată de vreun politician, necum politica cuiva, a vreunui guvern, a unor autorităţi! Nici măcar vreun ziarist de doi bani, căci erau o liotă, nu s-a găsit să scrie vreun articolaş în care să susţină o asemenea idee! Cum să omori 400.000, după alţii 800.000 de oameni, iar o asemenea crimă să nu lase nici o urmă că s-a produs! Şi în primul rând lipseşte trupul, cadavrul, victima ca atare! Ani citit atent Cartea neagră a lui Matatias Carp. Nu are valoare probatorie pentru ideea de holocaust în România nici unul din documentele publicate în cele trei volume! Dimpotrivă, lectura atentă şi detaşată (cât se poate!) a acestor documente dovedeşte preocuparea autorităţilor româneşti de a nu li se pricinui evreilor internaţi în lagăre suferinţe mai multe decât cele inevitabile în asemenea condiţii. Deseori din aceste documente rezultă că evreii încercau să fugă din aceste lagăre, dar nu o apucau spre Est, spre URSS, ci spre Bucureşti! Iar mulţi din evreii care iniţial se retrăseseră odată cu trupele sovietice, încercau după aceea să se întoarcă sub ocupaţia armatei române!… Evreii aceia erau nebuni? Inconştienţi? Ei nu ştiau că în România este holocaust? … Fireşte, nu acord valoare de document rechizitoriilor redactate de un Avram Bunaciu, teribil de exagerate, indecent de imaginative în materie de aşa zise exterminări în masă. Cine să-l creadă, atâta timp cât, pe tot parcursul respectiv, între 1940 şi 1944, comunitatea evreiască nu semnalează în nici un fel producerea unor execuţii în masă!
— Nu vă înţeleg, ce vreţi să spuneţi?
— Vreau să spun că în Cartea Neagră a lui Matatias Carp, care este calul de bătaie al celor ce vorbesc de un holocaust în România, sunt consemnate mai multe intervenţii ale şefului comunităţii evreieşti, W. Filderman, şi alţi fruntaşi evrei, care reclamă autorităţilor că în urbea X un evreu a fost pălmuit sau înjurat rară nici un motiv, doar pentru că era evreu. Dar nu există nici o scrisoare din partea aceleiaşi comunităţi cu privire la holocaustul care, chipurile, se petrecea în Transnistria!
— Poate că nu se ştia de el, Transnistria e destul de departe!
— Se cunoşteau perfect de bine condiţiile de higienă, nevoile de medicamente, se intervenea pentru scoaterea copiilor din lagăr şi câte şi mai câte! Numai despre execuţii exterminatoare nu se spune nimic!… Nota bene! w. Filderman însuşi a petrecut câteva luni în lagăr în Transnistria şi, când s-a întors, n-a reclamat nici un fel de genocid! Nici un fel de omucideri în masă!
— Am vaga impresie că noi am spus prea multe despre această chestiune. Fiţi vă rog de acord cu mine că această problemă nu are legătură cu asasinarea lui Culianu!
— Sigur că nu are! Dar te rog să te superi pe Ted Anton, care în cartea sa despre asasinarea lui Culianu găseşte de cuviinţă să scrie pagini întregi de minciuni despre acest holocaust! Şi mai supără-te pe cei care au recenzat până acum această carte, în frunte cu Andrei Oişteanu şi Felicia Antip, care nici unul nu s-a mirat să găsească în carte aceste pagini care, zici dumneata, nu au nici o legătură cu asasinarea lui Culianu! Şi mai ales pe Andrei Oişteanu te supără, care a scris prefaţa cărţii lui Ted Anton, prefaţă din care nu lipseşte să fie pomenit şi comentat inexistentul holocaust din România! Oricum, se pare că Nené s-a referit în unele articole ale sale, publicate în revista „Lumea liberă”, s-a referit la „rolul” României în holocaust. Aşa că, din respect pentru Culianu, se cuvine să punem lucrurile la punct. Dar, dacă crezi că exagerez şi că ieşim din subiectul propus, mă opresc şi nu mai zic nimic! Ce propui? Ce discutăm mai departe?
— Parcă m-aş răzgândi eu acum! În definitiv, dacă vorbim atâta de manipulare, din ce spuneţi dumneavoastră s-ar putea deduce că povestea cu holocaustul din România ar fi un asemenea caz, de manipulare, de deturnare a adevărului privind nu moartea „unui om”, ci a zeci de mii de oameni. Privită ca manipulare, discuţia despre holocaustul…
— Ai pus ghilimelele?
— … despre „holocaustul” evreilor din România îşi are un loc firesc în dialogul nostru!
— Numai că nu avem spaţiu pentru a discuta acum ca lumea acest subiect.
— Poate că altădată! Ce recomandări aţi avea de făcut?
— Pentru cine va face o cercetare serioasă a acestui subiect, din cât am putut eu pricepe, va fi să ţină seamă de următoarele: adevărul despre „holocaustul” din România este cu totul altul decât susţine Moses Rozen şi urmaşii săi. Acest adevăr, odată stabilit…
— Va fi uşor de stabilit?
— Deloc! Dar va fi foarte uşor de stabilit că nu este adevărată povestea cu „holocaustul”, inventată de evreii de teapa lui Mozes Rozen! E suficient să stabilim că această versiune nu rezistă la nici un examen critic al probelor!… După aceea, separat, va trebui să fie cercetată manipularea! Minciuna! Care au fost tehnicile şi strategiile de prostit lumea!… E drept, cu „holocaustul” din România minciuna nu a prins cine ştie ce! 99% din români nu cred în aiureala asta! Dar procedeele de manipulare pot fi cel mai bine urmărite în felul cum s-a deturnat adevărul privitor la legionari. În mare, cele două cercetări trebuie făcute împreună. Minciuna despre legionari a prins mult mai bine! De aceea aş recomanda unor tineri, istorici, sociologi şi psihologi deopotrivă de buni, să purceadă neîntârziat la această cercetare, pentru a înţelege cum a funcţionat unul din cazurile cele mai frapante de manipulare, de insinuare în mentalul colectiv pentru a-i induce o apreciere exact contrară adevărului cu privire la o mişcare politică prin care, şi te rog să subliniezi, s-au simţit ameninţaţi în persoană strategii marii manipulări mondiale! Deci, de cercetat şi recuperat, în ce mai poate fi recuperat, fenomenul legionar! Dar cel puţin la fel de important pentru viitorul planetei noastre, exact aşa scrie: important pentru viitorul planetei noastre, este să cercetăm şi felul cum s-a articulat propaganda mincinoasă, mistificatoare, prin care legionarii, care, în acest sens, au prezentat cea mai valabilă formulă de resurecţie naţională, au fost transformaţi în întruchiparea răului!
— Hai să lămurim, dacă spuneţi că nu e greu, de ce nu acceptaţi ideea de holocaust în România? Câteva pagini în plus sau în minus… iar chestiunea este foarte importantă!
— Bun! Hai să pornim de la inscripţia aflată în curtea Templului Coral (evreiesc) din Bucureşti. Care vorbeşte de 400.000 de evrei omorîţi pentru singura vină că erau evrei. Cine i-a omorît?
— Păi, vreo 150.000 au fost omorîţi de horthyşti, iar restul de Antonescu!… După Mozes Rozen!
— Păi, de ce îi pune la socoteală Templul Coral din Bucureşti pe evreii ucişi de unguri, de Budapesta?
— Pentru că erau evrei din România?
— Erau evrei din Transilvania de Nord care, în perioada 1 sept. 1940-1944, a făcut parte din statul ungar! Or, în perioada aceea s-au făcut şi deportările evreilor! Românii şi guvernul român nu au avut nici un amestec! Decât, cel mult, în sens invers, primindu-i cu braţele deschise pe evreii care se refugiau din Ungaria în România, inclusiv din Transilvania de Nord refugiaţi!
— Eh, comunitatea evreiască din Bucureşti fiind a evreilor din România, i-a contabilizat la un loc pe toţi evreii ce au aparţinut de drept statului român!
— Atunci ce caută în aceste statistici evreii din Ucraina şi Transnistria, care sunt contabilizaţi în sarcina autorităţilor române? … După care logică sunt puşi la un loc cele două categorii de evrei, pentru a se ajunge la cifra de 400.000 de evrei, ucişi şi, într-o prezentare succintă a faptelor, trecuţi în seama responsabilităţii româneşti?
Deci, ori luăm în calcul teritoriul administrat la acea dată de statul român (şi atunci îi excludem pe evreii din Transilvania de Nord, ce cad în sarcina Budapestei), ori ne referim la graniţele României de azi sau din 1939, şi atunci nu-i mai pun la socoteală pe evreii care au murit în Transnistria! Şi într-un caz şi în celălalt, cifra de 400.000 nu mai rezistă! Şi inscripţia de la Templul Coral din Bucureşti se vădeşte a fi incorectă, inconsecventă, ca să nu zic altfel! Eu, de la bun început, din această inconsecvenţă, sunt frapat de evidenţa unei strategii antiromâneşţi! Căci, la majoritatea celor care iau contact cu aceste texte şi înscrisuri, inclusiv cele din muzeele de la Tel Aviv şi Washington, rămâne în minte cifra de 500.000 sau 400.000 de morţi trecută în dreptul României. Cel mult 1% din acest public reţine povestea încurcată cu Dictatul de la Viena, cu evreii din Transilvania de Nord şi celelalte! Restul, adică toată lumea, rămâne cu ideea că românii au ucis 400.000 de evrei!
— Acum, că nu sunt 400.000, ci 250.000, care este diferenţa?
— În principiu, nici una! Tot genocid se cheamă! Dar dacă se sare cu atâta uşurinţă de la 250.000 la 400.000 sau chiar 500.000, atunci am dreptul să încep să mă îndoiesc şi de cei 250.000!
— Şi la ce constatări vă duce această îndoială?
— La mai multe! Deduse toate din lectura atentă a documentelor publicate de cei ce susţin cu tărie realitatea acestui „holocaust” atât de puţin cunoscut! De ce a rămas atât de necunoscut? Doar încă din 1947 Ilya Ehrenburg scria: „În Bucureşti, legionarii sfâşiau oamenii în bucăţi, atârnau fete tinere de cârligele abatorului” (Drumurile Europei, Bucureşti, Editura Cartea Rusă, 1947, p. 16). Şi continuă: „Dacă într-adevăr antisemitismul este limbajul internaţional al fasciştilor, trebuie să recunoaştem că fasciştii români au studiat foarte bine acest limbaj. Învăţătura a început de mult, iar politica diferitelor guverne româneşti dintre anii 1922 şi 1934 nu poate fi numită decât o politică de pogromuri. De la asasinatele izolate şi persecuţii neorganizate, fasciştii au trecut la asasinatele în masă. Aproape o jumătate de milion de evrei au fost asasinaţi în lagărele de concentrare”. Deci, o primă întrebare: de ce nu s-a cercetat penal, cu mijloacele adecvate descoperirii făptuitorilor, asasinatele comise de „fasciştii” români? Ba chiar au fost uitate, astfel ca în 1995, americanul Ted Anton să se minuneze în faţa cititorilor americani că în Europa a putut să rămână necunoscut holocaustul a 400.000 de evrei?
— Nu cumva a rămas necunoscut până când au apucat să moară martorii?!
— Şi nu te mai poate duce gândul că avem de-a face cu un truc, cu un procedeu de manipulare?… Faci, în anii ’45-’47, acuzaţia de genocid, o formulezi în termeni categorici, pe urmă o laşi în aşteptare, din când în când mai scrii pe un perete sau într-o pagină obscură despre acest genocid, laşi să treacă vreo 40-50 de ani, timp în care dispar cei care ar fi putut depune mărturie despre cum a fost de fapt, iar când ştii că nu mai are cine să te contrazică, iei de la capăt acuzaţia, cumplita incriminare! Cine să-ţi mai dovedească că minţi?!
— Nu exageraţi?
— De unde să ştiu? La exagerări fără nici o măsură, nu este exclus că vei fi obligat să te aperi exagerând şi tu!
— Bine, dar mai sunt şi evreii serioşi! Precum W. Filderman, care a ţinut, împreună cu Sabin Manuilă, o comunicare la Congresul Institutului Internaţional de Statistică, Stockolm 8-15 august 1957, cu titlul Evoluţia numerică regională a populaţiei evreieşti din România. Concluzia acestei comunicări, citez: „în nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti”.
— Ar trebui cineva să adune toate declaraţiile făcute, în această chestiune, de dr. W. Filderman, fost preşedinte al Uniunii Evreilor din România, fost preşedinte al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România, fost preşedinte al Comitetului „Joint Distribution” pentru România, fost membru al Parlamentului Român. Adică un foarte bun cunoscător al situaţiei din România. A acuzat el vreodată autorităţile româneşti de genocid şi holocaust? Eu cunosc foarte bine textele feluritelor memorii şi sesizări pe care W. Filderman i le-a adresat lui Ion Antonescu, în anii războiului, atunci când se producea holocaustul. Se vede foarte clar din aceste texte că preşedintele Uniunii Evreilor din România cunoaşte foarte bine situaţia evreilor din lagăre, care fuseseră deportaţi de Antonescu, şi nu are nici pe departe reacţia pe care ar fi avut-o dinaintea unui genocid.
— Bine, dar însăşi deportarea evreilor şi „concentrarea” lor în lagăre, nu era o crimă?
— Cine a ajuns în aceste lagăre? Oameni care nu aveau decât o singură vină, aceea că erau evrei? E o minciună să se spună asta! În acele lagăre nu s-a ajuns pentru vina de a fi evreu! Se vede clar, din documentele publicate în Cartea Neagră, selectate deci de autor, evreul Matatias Carp, apropiat colaborator al lui W. Filderman, se vede clar că au fost adunaţi în aceste lagăre evreii care nu erau cetăţeni ai României, care trecuseră ilegal frontiera, ceea ce, în vreme de război, nu poate fi trecut cu vederea. Mai erau evrei din Bucovina şi Basarabia, suspectaţi sau chiar dovediţi că aveau simpatii pro-sovietice!… Asemenea lagăre au fost, mi se spune, şi în SUA, pentru americanii de origine japoneză, dat fiind că America era în război cu Japonia!… Acelea nu au fost lagăre de exterminare, căci, practic, evreilor din acele lagăre li se dădea voie să plece oriunde ar fi voit, numai nu în România! Antonescu i se adresează în mai multe rânduri lui W. Filderman, cerându-i ca, prin relaţiile sale, să obţină intervenţia şi sprijinul organizaţiilor evreieşti din străinătate pentru ameliorarea situaţiei evreilor din lagăre şi, eventual, pentru a le înlesni plecarea din lagăre în Palestina! În Palestina, domnule coleg!… Iar câteva din aceste documente vorbesc despre suspiciunea sau chiar acuzaţia adusă de unii evrei altor evrei cum că trag profit material din ajutorul pe care comunitatea evreiască internaţională îl acorda evreilor din Transnistria! Evrei care, majoritatea dintre ei, nefiind cetăţeni români, Antonescu nu înţelegea să-i întreţină din bugetul statului român! Au murit acolo evrei de foame sau din lipsă de medicamente? Au murit! Dar trebuie văzut de ce Antonescu nu se considera dator să-i hrănească şi să-i îngrijească în vreme ce sute de mii de români pe frontul de Răsărit se confruntau cu foamea şi cu lipsa de medicamente!
— Cred că dacă vom avea o anexă la aceste discuţii, aşa cum v-aţi gândit că ar fi bine să avem, n-ar strica să publicaţi cîteva documente pe această problemă.
— E foarte corect! Sunt documente pe care Culianu ar fi fost bucuros să le cunoască! Aşa că nu e deloc nepotrivit să fie prezentate în această carte! Da! Va fi o carte care-i va dezmetici pe mulţi! Măcar în privinţa „holocaustului” din România! Păi ce fel de lagăre de exterminare sunt acelea din care se putea pleca nestingherit oriunde în toată lumea, numai în România nu?!
— Şi de ce erau atât de indezirabili pentru statul român?
— Am mai spus-o de ce! Din două motive: pentru că unii dintre cei internaţi în aceste lagăre îşi dovediseră lipsa de loialitate faţă de statul român, iar alţii pentru că erau intraţi în mod fraudulos pe teritoriul românesc!… Şi nu uita, iubite coleg, că eram în toiul unui război dur, care cerea enorme sacrificii pentru cei rămaşi acasă, spre a sprijini efortul eroic al celor de pe front. Or, miile şi zecile de mii de evrei şi de ţigani care au fost adunaţi de Antonescu în lagărele de Transnistria se dovediseră a fi incapabili de a se integra în acest efort, în această teribilă încordare a puterilor naţionale!,… Dar asta să nu ne facă să uităm că mai erau în ţară, cu acte în regulă, vreo cinci sute de mii de evrei care nu au avut practic nimic de pătimit de pe urma lui Antonescu. Dimpotrivă, s-au simţit în siguranţă şi mulţi i-au rămas recunoscători mareşalului pentru asta! Dar ăştia erau evrei-evrei, nu evrei cominternişti, evrei spioni sau evrei puşlamale! Cu ăştia din urmă a avut ce-a avut Antonescu!
— Două sute cincizeci de mii?!
— Cifra e exagerată. Mă refer la evreii care au murit în acele lagăre, au murit din pricini care nu pot fi numite genocid! N-au fost două sute cincizeci de mii! Însă nu m-aş mira ca, în fond, cifra să fie exactă, incluzându-i însă şi pe evreii care au murit în acea parte a Europei omorîţi – de data asta literalmente omorîţi, de nemţi şi de sovietici, de ucrainieni îndeosebi. Aş vrea să văd muzeul holocaustului din Washington, am o curiozitate, o bănuială: că sovieticii nu apar pe lista autorilor holocaustului!… Ştii, pogrom este un cuvânt românesc, geto-dacic!
— De ce se ocoleşte vinovăţia sovietică?
— Asta n-o mai ştiu. Dar ce am sesizat, foarte clar pentru mine, este antisemitismul sovietic! Dovedit în n feluri! Sunt curios să aflu care este „contribuţia” sovietică la holocaust! Dacă ea este apropiată de zero, aşa cum bănuiesc, atunci voi fi nevoit să conchid că datele holocaustului au fost falsificate pentru a se face posibile anumite jocuri politice. Că, deci, interesele supravieţuitorilor şi, în primul rând, ale statului Israel sunt mai puternice, mai importante decât respectul şi compasiunea sinceră pentru evreii care au murit numai şi numai pentru că erau evrei, fără să aibă vreo vină personală. Cu alte cuvinte, aş fi nevoit să conchid că holocaustul a devenit o afacere pentru mulţi dintre cei însărcinaţi să administreze amintirea acestui holocaust!
— Sunteţi prea categoric!
— S-a făcut o mare greşeală de către cei care au inventat un holocaust în România şi mai ales de către cei care susţin în continuare această minciună. Căci, fiind atât de uşor să dovedeşti că în România nu s-a produs nici un holocaust, această dezminţire le pică foarte bine celor ce neagă, în general, holocaustul! I-am avertizat creştineşte, cu cele mai bune intenţii, pe cei care bat toaca despre holocaust antievreiesc în România, că nu fac altceva decât să-şi taie singuri craca!
Cât priveşte „contribuţia” sovietică, am în vedere şi ce mi-au povestit românii care au fost pe frontul de răsărit, că trebuiau ei să-i apere pe evrei de furia localnicilor slavi, ruşi, ucrainieni sau polonezi. Şi nu reuşeau întotdeauna, uneori interveneau prea târziu. După pogrom!…
Pe de altă parte, încă nu este elucidat ca lumea ce s-a întâmplat la Auschwitz! Mă refer la momentul când trupele sovietice au eliberat lagărul. Încă nu se ştie prea bine ce au făcut ruşii cu arhiva de la Auschwitz pe care au ridicat-o şi au dus-o la Moscova! De ce nu se publică integral această arhivă?, se întreabă unii. Iar alţii – tot aşa, care se dau a fi bine informaţi, vorbesc de dispariţia în URSS a mii de evrei pe care trupele ruseşti i-au găsit la Auschwitz! Evreii de a căror dispariţie nu se plânge nimeni, nici unul dintre liderii evreimii mondiale!… Nu cumva evreii morţi în hăurile Rusiei au fost traşi de pe Edgar Quinet pe strada Academiei? Adică puşi pe seama lagărelor din Transnistria?!