Marele Manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceausescu, Iorga – cap. XIII

Capitolul XIII
CEL MAI BUN STUDENT DIN ULTIMII CINCIZECI DE ANI

— Atât cât l-aţi cunoscut pe Culianu, i se potriveşte să zică cineva despre el că „a descins în Statele Unite cu dorinţa expresă de a ajunge pe listele de best-sellers”?
— Eu o iau ca atare, nu-l contrazic pe bietul grec, dar i-aş cere să priceapă că nu-i de colo să faci un best-sellers dintr-o carte care se ocupă de Giordano Bruno şi un text uitat al acestuia! Carte care îndeplineşte toate condiţiile de rigoare ştiinţifică, dar care mai este scrisă şi cu har literar!… Câţi pot să facă asta?!… S-ar putea însă ca nuanţa critică să fi apărut numai în traducerea românească. Limba română este o limbă mai rea de gură! Mai caustică! Mai răutăcioasă. Mai ales în varianta ei literară, croită după măsura bucureştenilor.
— Ajungem şi la pagina 86, la care aş zice să zăbovim ceva mai mult. O pagină care debutează cu consemnarea faptului că, la Bucureşti, „profesorii spuneau despre Culianu că fusese cel mai bun student al Universităţii în ultimii cincizeci de ani”. Care sunt acei profesori?
— Eu i-am făcut această „declaraţie” lui Ted Anton. Nu ştiu dacă există colegi care ar avea altă părere!…
— Sunt amintiţi colegii lui Culianu, printre care şi Dumitru Radu Popa, văr de-al doilea cu Nené, „un băiat scund şi foarte inteligent, al cărui bunic fusese decanul Institutului de Medicină”, şi despre care dumneavoastră aţi afirmat că este singurul din grupul Culianu care v-a dezamăgit. De ce?
— Nu ştiu dacă merită să mă explic, poate că ar trebui să-mi retrag această observaţie. Dar m-aş opri la precizarea pe care Ted Anton consideră că este necesar s-o facă: „al cărui bunic fusese decanul Institutului de Medicină”. Ce rost are această menţiune? Bănuiesc că Ted Anton a căpătat această informaţie chiar de la D.RP.-ul, care trăieşte de vreo 15-20 de ani la New-York. M-aş mira ca Dumitru Radu Popa să nu-i fi povestit lui Ted Anton din ce motive bunicul său n-a mai fost decan, ba a ajuns şi prin închisorile comuniste, se pare.
— Are vreo legătură cu cartea „noastră”?
— Are, de vreme ce în această carte România este ţara „unui mare şi necunoscut holocaust petrecut în anii 1941-1944!” Imediat după ce s-a încheiat holocaustul, în toamna lui 1944 sau cam pe atunci, la celebrul profesor Gr. T. Popa, decanul Institutului de Medicină, s-a înfiinţat un tînăr care i-a cerut să fie înscris direct în anul al VI-lea de studii. Motivul: în timpul dictaturii lui Antonescu nu avusese voie, ca evreu ce era, să urmeze facultatea de medicină, din pricina politicii de numerus clausus. Dacă ar fi avut voie, acum ar fi trebuit să intre în anul al VI-lea!… Profesorul Gr. T. Popa a avut proasta inspiraţie să găsească această cerere drept absurdă şi s-o respingă cu oarecare indignare. Urmarea: el n-a mai fost decan, iar petentul a devenit student la medicină în anul al VI-lea şi după un an de studii a ajuns doctor. Acel an de facultate a fost atât de temeinic încât, cu timpul, insul cu pricina a ajuns şi academician!…
— Nu văd legătura cu cartea noastră!
— Aşteaptă să închei povestea: anul trecut, într-un schimb de scrisori ce l-am avut cu domnul academician, pe tema holocaustului din România, l-am întrebat de ce, după venirea la putere a comuniştilor, de fapt a unui grup de comintemişti evrei ce petrecuseră la Moscova ultimii 5-10 ani ai lor, în perioada 1934-1944, de ce evreii comunişti nu au tras pe nimeni la răspundere pentru crima de genocid, de holocaust! Deci, dl. academician se gândise că e cazul să i se facă lui dreptate pentru pagubele suferite de persoana domniei sale de pe urma regulei lui numerus clausus, dar nu s-a gândit să ceară dreptate şi pentru cei 400.000 de evrei ucişi, zice el, de români. Nici el şi nici Ana Pauker, Iosif Chişinevshi, Valter Roman, Leonte Răutu, Silviu Brucan şi atâţia alţii, eiusdem farinae, nu au cerut nici unul pedepsirea celor ce pricinuiseră moartea a 400.000 de fiinţe nevinovate!
— Poate că…
— Nu mai pierde vremea! Lasă-l pe dl. academician Nicolae Cajal să găsească răspunsul acceptabil, dacă pe cel adevărat se fereşte să-l dea!
— Nicolae Cajal este academicianul care a făcut medicina într-un singur an?
— El este, în orice caz, preşedintele comunităţii evreieşti, este om trecut de 70 de ani, şi vreme de 50 de ani n-a suflat o vorbă despre un holocaust în România! Abia în ianuarie 1997 face ceea ce trebuia să facă încă din toamna lui 1944: denunţă genocidul antievreiesc din România! Cine să-l mai poată lua în serios?!
— Sunteţi mai ceva decât Cato cel Bătrân, cel cu Carthago delenda est… Faceţi ce faceţi şi iar vă întoarceţi la povestea acestui holocaust!
— La basmul cu holocaustul din România! Un basm urît! Dacă nu lămurim lucrurile acum, cât încă mai trăiesc câteva mii de martori ai acelor ani, vom rămâne pentru vecie stigmatizaţi de acuzaţia cea mai gravă ce se poate aduce unui popor: genochtonia, dacă o pot numi astfel, adică uciderea în masă, a unui popor, urmărind extincţia acestuia, dispariţia de pe faţa pământului! Păi ce valoare mai are să ne gratuleze Alexandru Şafran cu vorbe ca „blândul şi cumsecadele popor român”?! Or suntem aşa, blânzi şi cumsecade, cuvinte ce nu se potrivesc unor genocizi, deci n-a existat nici genocid, nici holocaust, or, dacă acestea sunt reale, atunci puneţi la zid acest popor de criminali; nu-l mai tămâiaţi cu vorbe bune, atât de nepotrivite !…
— Nu ne abatem de la subiectul nostru?
— Care este „subiectul nostru”?
— Cartea lui Ted Anton despre asasinarea profesorului Ioan Petru Culianu!
— Când s-a petrecut acest asasinat?
— Când?! În 1991, luna mai, ziua 21.
— Şi ce legătură are acest asasinat cu holocaustul din România, din 1940-1944, unul dintre cele mai puţin cunoscute holocausturi? Ai?!… E vreo legătură? Nu e nici una! Alta decât că minciună este toată povestea cu holocaustul din România, cum minciună este şi ipoteza despre asasinarea lui Culianu susţinută de Ted Anton & Andrei Oişteanu! Nu este o ipoteză greşită, ci o ipoteză mincinoasă!… Deci nu eu mă abat, ci Ted se abate de la adevăr, atunci când face o legătură între asasinarea lui Culianu şi holocaustul imaginar despre care preşedintele comunităţii evreieşti din România vreme de 50 de ani n-a suflat nici o vorbă! De ce a insistat şi Ted Anton, şi Andrei Oişteanu, asupra „holocaustului?” Nu aveau nici un motiv serios s-o facă. Ei! Dar eu sunt perfect motivat să insist şi să le dau peste mână neobrăzaţilor! Sunt?
— Nu ştiu!… Cam!
— Mai departe! Mergem mai departe! La ce pagină ziceai că te-ai oprit? La 86?
— Pagina 86 este pagina la care se află povestită o mică scenetă petrecută la un seminar condus de dumneavoastră, cu Ioan Petru Culianu protagonist. Relatarea este corectă?
— Mulţumitoare!… Deşi, recitind-o mai atent, îmi aduc aminte că eu i-am povestit lui Ted Anton cum, student fiind, la două examene, date cu aceeaşi persoană, una din puţinele persoane care nu aveau ce căuta la Universitate, am trecut cu brio examenul inventând nume de cărţi, de articole, idei, pe care le-am atribuit lui Andre Martinét, săracul. Şi i-am spus lui Ted Anton că atunci când la seminar Culianu a început să povestească de cărţi sau chiar autori pe care nu-i cunoşteam, în loc să mă arăt că sunt atoateştiutor ca acea profesoară de lingvistică romanică, eu l-am rugat pe eruditul învăţăcel să ne dea, mie şi studenţilor, colegilor săi, mai multe date despre autor, despre cartea citată, căci eu unul n-o cunoşteam.
— Atitudinea dumneavoastră i-a plăcut lui Culianu, dar de ce Ted Anton o numeşte „presupusa candoare” a lui Ion Coja?
— Întrebarea aceasta aşteaptă un răspuns mai degrabă de la dumneata decât de la mine!
— S-o înregistrez alături de alte mici răutăţi cu care îşi agrementează textul, de felul „aeroportul Otopeni – o construcţie ieftină şi prăfuită”, „Biblioteca Universitară cu ferestrele sale înalte şi podele murdare”, „sticle de vin cu dop de metal” etc., etc.?
— Ar însemna să faci din mine o instituţie naţională, nu voi fi eu acela care te va contrazice!… N-am chiar atâta candoare!
— Sunteţi pomenit de vreo zece ori în cartea lui Ted Anton, prima dată aici, la pagina 86. Aveţi ceva împotrivă dacă trecem în revistă şi celelalte menţiuni, grupându-le?
— Cum doreşti!
— Următoarea menţiune este legată de acel faimos chef, se povesteşte cum aţi plecat cu toţii pe străzile Bucureştiului, hăulind şi cântând sub ninsoarea bogată… „S-au oprit în faţa Ministerului de Externe, cu braţele petrecute pe după umeri. Roşu la faţă şi cu lacrimile curgându-i pe obraz din cauza frigului, profesorul Ion Coja a început să cânte cu voce tunătoare vechiul imn naţionalist dinainte de război, « Deşteaptă-te, române», pe atunci interzis. I-a îndemnat şi pe ceilalţi să i se alăture, arătând şi înspre gardianul înarmat cu mitralieră care stătea ghemuit în chioşc, ca şi cum zăpada albă şi cântecul i-ar fi putut aduna pe toţi împreună, studenţi, profesori şi poliţişti – contestatari, conformişti şi turnători, împăcându-i într-un rarisim moment „hierofanic”: „Deşteaptă-te, Române, din somnul etc., etc.” Cred că de data asta nu mai aveţi ce să-i reproşaţi „grecului”.
— Da, e destulă simţire în această relatare, bănuiesc că i-a făcut-o Silviu Angelescu sau Şerban Anghelescu! Pe mine Ted Anton m-a întrebat numai, povestindu-mi ceea ce el deja ştia. I-am vorbit de traducerea în latină, pe care eu o ştiu dintr-un vechi manual de limba latină. Hazul a fost că am declamat acest text latinesc în faţa „autorităţilor”, adică a poliţaiului care păzea Palatul Victoriei, pe atunci sediu al Externelor. Dar nu-mi aduc aminte să se fi temut Culianu de reacţia gărzii militare! El avea întotdeauna o anumită reţinere, se arăta mai rezervat decât ceilalţi în momentele de exuberanţă gălăgioasă!… Nici vorbă însă să fi fost un fricos! Era firea lui care îi lăsa pe alţii să fie mai spectaculoşi, mai epatanţi!
— Dumneavoastră nu v-a fost frică să daţi tonul la un cântec interzis?
— Eram deja în 1968, pe la mijlocul lui decembrie, (iar nu în ajunul Crăciunului, cum greşit consemnează Ted Anton), Ceauşescu îşi ţinuse vestitul său discurs, care ne marcase pe toţi. Nu în sensul că ne făcuse mai ataşaţi de Ceauşescu şi de partid, ci ne dăduse curaj să fim şi mai mult noi înşine! Să fim mai români!… Simţeam că acest cântec, pe care îl auzisem prima oară în 1957, la un post de radio clandestin, al partizanilor din Făgăraş, nu mai este, în 1968, primejdios. N-am fost curajos, ci am sesizat mai bine decât alţii spiritul vremii!
— Următoarea dumneavoastră apariţie în carte sună cam aşa: „un colonel îl contactase pe profesorul lui, Ion Coja, pentru a cere informaţii despre activitatea grupului Atlantida. Era în special interesat de Ioan Culianu”. E adevărat?
— Nu, nu mi s-au cerut „informaţii despre activitatea grupului Atlantida”, ci referinţe, cred că ăsta era şi termenul curent. Şi nu despre „grupul Atlantida”, ci despre câteva persoane: Culianu, Angelescu, Radu Popa şi Mihai Pop, feciorul marelui profesor şi coleg de facultate cu mine. Adică le-am făcut nişte caracterizări, aşa cum se făceau şi la partid, când recomandai pe cineva să intre în PCR. Pline de laude, de superlative. Cât era de colonel cel care mi-a cerut asta, nu mai ştiu şi n-am ştiut nici atunci. Era cu câteva luni înainte de a termina băieţii facultatea. Am bănuit că este o anchetă pe linia ministerului nostru, ca să-i oprească asistenţi pe cei trei absolvenţi. Am impresia că am dat ceva scris. Eu i-am povestit despre acest „colonel” lui Ted Anton când m-am întâlnit cu el în 1993, parcă. Dar n-am fost sigur că este nici măcar de la securitate. Se prezentase ca „inspector de cadre”, în biroul PCR, unde fusesem convocat. După acea, le-am povestit băieţilor că i-am avut la mână!… Angajarea în învăţământul superior se făcea foarte greu dacă nu aveai un dosar politic care să te propulseze. Le-am povestit deci că se interesa de ei cineva, autorităţile.
— Urmează povestea cu lucrarea de diplomă a acelei studente, pe ai cărei bani şi-a putut Culianu cumpăra cele necesare plecării în Italia.
— Se vede clar că Radu Popa i-a povestit lui Ted Anton acea întâmplare, cu toate înfloriturile posibile. Nici vorbă de fiica unui „şofer la Comitetul Central” sau, cum apare în versiunea americană, „fiica unui înalt funcţionar din Comitetul Central al PCR”!… Era vorba de o doamnă profesoară, soţia unui prieten, care preda deja limba rusă şi care făcuse la fără frecvenţă şi a doua facultate, limba română, căci cu rusa ei începuse să fie o problemă găsirea unei norme întregi. Fiind şi prieten cu soţul ei, iar ea urmând să nască – şi a născut un băiat care este azi unul dintre cei mai interesanţi gazetari lansaţi după 1990, am recomandat-o băieţilor din grup să o ajute în vreun fel, nu neapărat scriindu-i teza din scoarţă în scoarţă. Dacă-mi aduc bine aminte, i-au refăcut lucrarea cu care îşi luase prima licenţă. I-au modernizat-o; au curăţat-o de proletcultismele de dinainte de 1965. Toată sceneta, aşa cum o relatează Ted Anton, este „opera” lui Radu Popa. Are hazul ei, dar este mai mult invenţie! Radu a povestit-o de zeci de ori, modificându-i mereu detaliile pentru a o face mai „haioasă”. Dar este foarte nedrept cu biata femeie, azi pensionară, care a apelat la ajutorul lui Radu Popa la insistenţele soţului ei, care se temea că după naşterea copilului aşteptat nu va mai avea nici un chef de licenţă… Nu e cusher ce-a făcut Radu! …
— Dar nu-i dă numele persoanei!
— Asta n-a împiedicat-o pe doamna profesoară să citească cartea lui Ted Anton şi să-mi ofteze la telefon pe tema mizeriei umane.
— Următoarele trei sau patru menţiuni care se fac despre dumneavoastră vă pun în legătură cu Vatra Românească!
— Am văzut, dar nu pricep de ce TedAnton nu se miră, spectaculos şi captivant, de faptul că fostul profesor devine lider al organizaţiei care îl va asasina pe fostul student! De ce nu merge cu ticăloşia până la capăt?!
— Aţi discutat cu Ted Anton despre Vatra Românească?
— Cum era să n-o facem?! Pentru asta m-a şi căutat, dar exact ce i-am spus eu despre Vatră nu a publicat.
— A publicat părerile lui Tismăneanu, Vladimir Tismăneanu…
— Aşa! Vladimir!
— Ale lui Andrei Codrescu, Dan Petrescu, Norman Manea…
— Vom face o anexă la acest dialog al nostru. Acolo vom publica nişte texte, legate de unele probleme ivite pe parcursul discuţiilor noastre. Vom publica bunăoară textul care a primit cele mai multe aplauze la Târgu Mureş, când s-a ţinut, în mai 1990, primul congres al Uniunii Vatra Românească. Şi să-l raportezi la ce zic despre Vatra Românească Tismănenii dumitale!
— Ai mei? … Uitaţi că dumneavoastră înşivă aţi recunoscut – mă rog, aşa susţine Ted Anton, că aţi recunoscut apartenenţa sau dependenţa de securitate a Vatrei Româneşti. Citez: „Când i-am expus lui Ion Coja afirmaţia lui Culianu că fusese ameninţat de Vatra Românească înainte de a fi ucis, fostul său profesor căzu pe gânduri: „Vatra a fost infiltrată de SRI, spuse” .
— Măgarul şi ticălosul! Când mi-a „expus” afirmaţia lui Culianu n-am căzut deloc pe gânduri. Nu era o noutate! Aşa că am fost foarte prompt în a-i demonstra grecului că este vorba de „diversiune”, pusă la cale, foarte probabil, de cei care, ulterior, l-au asasinat pe Nené. Iar despre infiltrarea unor agenţi SRI în Vatră i-am spus măgarului că este un lucru absolut normal, pentru care nici să nu ne gândim să incriminăm pe cineva. Ar fi fost anormal dacă SRI n-ar fi încercat să ştie din surse proprii ce se întâmplă într-o organizaţie atât de numeroasă cum era pe atunci Vatra Românească!… De la aceste premise a plecat discuţia mea cu Virgil Măgureanu! L-am făcut atent, să cerceteze dacă oamenii lui infiltraţi în Vatră nu cumva nu-şi fac corect meseria, misiunea încredinţată!
— Care era această misiune?
— Nu ştiam, dar, punând binele înainte, mi-am zis că rolul lor trebuia să fie pozitiv!
— Pozitiv în ce sens?
— În sensul închegării unor structuri organizatorice trainice, fiabile, cum se zice acum! Funcţionale!
— Mergem mai departe?
— Aţi terminat cu mine?
— Cred că da!… Ne întoarcem la…
— La capitolul „Personaje sumbre, foarte inteligente”, este capitolul cu cele mai multe minciuni pe cm 2 de foaie.
— Nu mi-am dat seama!
— Este mai întâi minciuna că acea noapte, acel „moment de euforie” s-ar fi fost petrecut în noaptea de Crăciun 1968.
— Ce importanţă are acest amănunt?
— Are, pentru că în 1968, în seara de Crăciun, s-a petrecut cu totul altceva în Bucureşti, mii de studenţi au ocupat bulevardul 6 Martie – cum se numea pe atunci, azi bulevardul Kogălniceanu, şi au colindat ore în şir, într-o revărsare spontană care i-a surprins pe cei „avizaţi” cu totul nepregătiţi! Au fost şi câteva lozinci anti, dar cel mai mult i-a speriat faptul că mii de studenţi au ocupat centrul Bucureştiului. Au venit dinspre Grozăveşti să-şi colinde colegele de la căminul „6 Martie” şi mai ales pe cele de la căminul „Carpaţi”, de deasupra librăriei Eminescu.
— Care a fost reacţia autorităţilor?
— E o minciună că mulţi studenţi au fost „arestaţi, interogaţi şi bătuţi”. Mai grav este altceva, că guvernanţii au decis atunci, supăraţi de ieşirea în stradă a studenţilor, să se introducă armata la studente, în timpul facultăţii, iar băieţii, după ce deveneau studenţi, să facă în primul an de studenţie armată! Înţelegi cu ce scop!
— Nu tocmai!
— Ca să le intre disciplina cazonă în sânge!… Dar a fost şi un efect pozitiv: studenţii au căpătat de atunci vacanţă de Crăciun!… Şi-au dat seama Ceauşescu şi ai săi că dacă nu pot să interzică colindele, să colinde studenţii fiecare pe la ei pe acasă, iar nu în centrul Capitalei!
— Ce trebuie înţeles prin ceea ce Ted Anton numeşte a fi „brutalitatea României comuniste, în mare măsură ignorată de Occident la acea vreme”?
— Ted Anton, bine sfătuit de gaşca lui Vladimir ăla, Tismăneanu, mergând pe urmele acestor politologi de două parale duzina, nu lasă cititorilor săi nici o şansă pentru a înţelege că în istoria post-belică a României anul 1964 a însemnat o mare cotitură. Iar venirea lui Ceauşescu la putere în mod indubitabil a pus capăt „brutalităţii comuniste”. Iată, Ceauşescu a fost dat jos, a fost omorît chiar, şi nu vine mai nimeni să se plângă de felul cum a fost torturat în anii „epocii de aur”, deşi cu toţii ne aşteptam să fie cu miile cei ce vor avea să se plângă de brutalitatea securităţii ceauşiste. La fel, nu apar de nicăieri victimele propriu-zise. Fără excepţie, regimul de exterminare a deţinuţilor politici a încetat să mai facă victime după 1964. Adică din momentul în care comunismul încearcă să capete o tentă naţionalistă!… Da, Occidentul a ignorat brutalitatea comunistă! Dar e vorba de brutalitatea comunismului pe vremea când, printre liderii regimului, românii reprezentau o minoritate!… Atunci, în anii ’50, a ajuns Dumitru Bacu în Occident, cu manuscrisul unui cutremurător documentar despre experimentele din penitenciarul de la Piteşti, unde, riguros controlată de Ana Pauker şi Nicolschi, s-a desfăşurat sinistra, cumplita „reeducare”! A umblat ani de zile Dumitru Bacu, din editură în editură, şi nimeni în Occident n-a vrut să-i publice cartea. Motivul cel mai invocat: numărul prea mare de ne-români care erau pomeniţi în carte, ocupând funcţii de vârf în structurile represive ale statului de democraţie populară. Da, Occidentul n-a vrut să ştie de crimele pe care le săvârşeau în România oamenii instalaţi la putere de Armata Roşie! Şi asta pentru că aceşti valeţi şi argaţi ai Moscovei erau mai ales evrei, maghiari, ţigani, lipoveni…
— Iarăşi vă legaţi de…
— Nu de evrei mă leg, ci de evreii, unii evrei, criminali şi trădători de ţară! De unii evrei! De unii maghiari! De unii ţigani! Ş.a.m.d! Iar, nota bene ! nici măcar despre acei trei-patru sute de evrei, nu mai mulţi, ci doar câteva sute de evrei care alcătuiau grosul şi elita PCR-ului la 23 august 1944, nu se poate spune că au fost toţi nişte criminali ori trădători! Printre ei s-au aflat şi oameni dintr-o bucată, ca Alexandru Graur, de pildă… Nu-mi dau seama ce analist politic ratat s-a grăbit să-i ofere lui Ted Anton ideile sale, greşite şi de rea credinţă, despre România postbelică, comunistă. Şi mai ales despre România de după 1964.
— În acelaşi capitol se spune că „Securitatea a utilizat în mod discret radiaţiile pentru a-i îmbolnăvi pe scriitorii pe care îi reţinuse”. Care sunt scriitorii aceia?
— N-am habar! Au fost fel şi fel de zvonuri, inclusiv despre iradierea manifestanţilor de la Braşov, din ’87. Dar nu s-a confirmat nimic după 1989! Absolut nimic! Deci, tot minciună!
— Ion Pacepa, după ce a ales libertatea şi a rămas în Occident, a spus că „scopul principal al politicii interne a lui Ceauşescu era monitorizarea gândurilor întregii populaţii”.
— Eh, e ceva distanţă de la monitorizarea gândurilor la iradierea anatomiei scriitorilor, a opozanţilor!
— Dar nu vedeţi ce bine seamănă monitorizarea gândurilor cu manipularea acestora, practicată în Occident?
— Este acelaşi lucru. Făcut ceva mai subtil în Occident! Mai subtil şi, prin asta, mai imoral!
— Mai imoral sau mai amoral?
— Bună întrebare!
— Şi răspunsul?
— Şi una, şi alta! Imoral pentru că neagă omului virtutea sa cea mai aleasă: capacitatea de a-şi dori să fie liber, să trăiască în libertate. Şi amoral deoarece în slujba acestei monitorizări sunt desfăşurate mari forţe profesioniste, de strictă şi tot mai restrânsă specialitate, care transformă minciuna în domeniu de cercetare şi de aplicare a ştiinţelor, a celor mai diverse ştiinţe!
— Ce alte minciuni mai cuprinde capitolul despre „personaje sumbre” din anii studenţiei lui Culianu? Prin această sintagmă la cine se referă Ted Anton?
— Cred că se referă la oamenii securităţii şi îndeosebi la acel domn Ureche care a stat de vorbă cu ei, cu grupul Culianu. Nu-i exclus ca acest Ureche să fi fost cel care mi-a cerut mie referinţele despre băieţi… Cât priveşte minciunile… mă aşteptam să le sesizezi singur dumneata. Nu ţi-a sărit nimic în ochi, minciuni care sunt evidente oricărui cititor, neavând nici o legătură cu grupul Culianu? Hai! Zi dumneata ce alte minciuni mai cuprinde acel capitol!
— În afară de povestea cu acele radiaţii discrete cu care securitatea i-a îmbolnăvit pe scriitorii recalcitranţi şi disidenţi, altceva nu mi-a…
— Vezi cum prinde de uşor minciuna! Cartea aceasta, peste ani de zile, va fi un document istoric, de care specialiştii se vor folosi pentru a reconstitui societatea şi lumea românească a anilor ’70! Şi ce se vor mai amuza pe seama noastră acei specialişti; comentând cât am fost de troglodiţi, dacă am făcut din semiotică „o materie interzisă la facultate”; cum consemnează grecul mincinos!… Nici vorbă de aşa ceva! Se făcea semiotică chiar în exces! Devenise o modă căzută aproape în ridicul. Ca şi structuralismul şi toate celelalte tehnici de formalizare !…
— Spuneţi dumneavoastră cum a fost! Dialogul nostru va fi şi el, cândva, un document de care specialiştii se vor folosi pentru a reconstitui lumea românească a anilor ’70.
— Lumea universitară, academică!
— Bună şi asta! Cum a fost cu semiotica?
— În grupul lui Culianu i se spunea „semitica”. Le plăcea să se joace cu vorbele, calamburul, în care cel mai meşter era Radu Popa, puncta discuţiile lor cu o frecvenţă debordantă, uneori obositoare. Nu degeaba Radu Popa se pricepea să-l imite perfect pe Şerban Cioculescu, şi el mare amator şi producător de calambururi…
— De ce „semitica”? Ce legătură are cu evreii?
— Cu unii evrei, care o practicau şi o propovăduiau ca pe o religie, aproape. Unii însă, nu toţi. Cel puţin în România, unde alţi evrei, aş zice evreii care erau stăpâni pe meseria lor, cum au fost cei doi Wald, Lucia şi Henri…
— Soţi?
— Nu! Nu erau soţi, dar au fost în domeniul lor nişte profesionişti, nişte intelectuali autentici! Şi buni colegi! În nici un caz impostori, cum erau mulţi dintre semioticieni…
— În ce consta impostura?
— În exagerare, în exces. Teoretizau în exces. Căci ceea ce era de teoretizat fusese deja teoretizat de alţii!…
— Câteva nume?
— N-are rost!… Oricum, se înfiinţase oficial la facultate un cerc de semiotică, cu întâlniri săptămânale, studenţi şi profesori la un loc! Printre alţii, Grigore Moisil, din când în când! Sorin Strati, Solomon Marcus… Nici vorbă de interdicţii!… Iar jocul de cuvinte semiotică-semitică nu era, de fapt, decât o ocazie de calambur, pe care o oferea limba şi pe care acei tineri puşi pe joacă, nu numai pe studii aprofundate, nu aveau cum să-l rateze. Dacă aş da nume, cred că numele de români ar fi mai multe printre „semiticienii” noştri. Însă, ce-i drept, aluzia lor privea şi semiotica practicată de Occident!
— Lumea universitară românească a anilor ’70, a începutului de deceniu, avea acces la disputa de idei, la viaţa academică occidentală, la frământările acesteia?
— Poate că nu existau banii pentru a aduce sau pentru a traduce tot ce apărea în Occident, ca dispută teoretică, dar voie de la împărăţie era!… Când am fost prima oară în Occident, în 1969, cu un grup de studenţi, ţi-am povestit despre ei, câţiva erau de la filologie, studente mai ales. La Nancy ni s-a dat o studentă care să însoţească grupul nostru, un fel de ghid. Era studentă în ultimul an la filologie, se pregătea să devină profesoară de limba franceză. După câteva zile, studentele noastre au descoperit că viitoarea profesoară nici măcar nu auzise de Saussure, de Martinet, de Meillet! Au venit la mine foarte „supărate”, să-mi ceară socoteală, pentru ce noi, la Bucureşti, le chinuiam cu autori francezi despre care studenţii franţuji nici nu au habar! Şi era vorba de studente care se pregăteau să devină profesoare de română, de rusă, de spaniolă!… Aşa s-a întâmplat mai târziu şi cu Foucault, cu Piaget, cu Genet! Başca autorii americani!…
— Cred că au…
— O clipă! Să nu trecem mai departe fără să consemnăm şi reacţia limbii române la ceea ce se petrecea pe atunci!
— A limbii române?!
— Cred că-i pot spune aşa!… A limbii române vorbită în redacţia editurilor care publicau cărţi ştiinţifice. A editurii care se numea chiar „ştiinţifică”. Excedate de textele de lingvistică matematică, structuralistă, transformaţională, de semiotică şi alte noi discipline, în care textul era împănat cu formule şi tabele, cu scheme şi alte minuni de astea, doamnele de la editură au inventat un cuvânt nou, superb, absolut reconfortant pentru unul ca mine, care nu am crezut niciodată în acest mod de a vorbi despre isprăvile spiritului uman: prin cifre şi formule! Cuvântul moftem, zicând despre o carte pe care nu le plăcea s-o îngrijească, să o pregătească pentru tipar, din pricina acestor scheme şi formule, că sunt cărţi cu mofteme! Pe lângă nebunia acestor formule zice-se matematice, mai bântuia şi nebunia de a propune termeni noi, termeni care, majoritatea, se terminau în sufixul -em: nu numai morfem, fonem, semantem, dar şi sem, plerem, semem, filosofem şi alte em-uri. Ce părere ai? Moftem! Cărţi cu mofteme şi cărţi fără mofteme!… Eh, eu şi colegii mei, care au făcut cărţi şi articole după modelul lui Al. Graur, am scris toţi texte fără mofteme! Şi cred că la fel ne-am comportat şi în viaţa de toate zilele. După acelaşi model! Fără mofteme şi fără mofturi! Îmi pare bine că şi cărţile lui Culianu, câte am citit, sunt tot aşa, fără mofteme!… A dracului limba asta românească. E dată în… Doamne, iartă-mă!
— ?
— De fapt este meritul acelor doamne redactor la Editura Ştiinţifică!… De fiecare dată m-am bucurat când am putut să fiu de faţă la apariţia unui nou cuvânt.
— Care este ultimul cuvânt nou pe care l-aţi auzit, mai de curând?
— Cuvântul gaudeamus, folosit de un reporter radio despre deschiderea noului an universitar. „Gaudeamusul a fost cântat şi la facultatea cutare”… Nu cred că se va impune! Nu va fi preluat de vorbitori, nici măcar de studenţi. L-am auzit ieri, la radio! O invenţie a reporterilor! Stupidă!
— În continuare, aş propune să ne limităm cu lectura noastră critică, pe cât se poate, la aspectele care ar putea spune ceva în legătură cu asasinatul.
— De acord! Putem încerca! Dar nu sunt sigur că vom reuşi. Vorbeşte dumneata!
— Aş reţine, sensibilizat de ipoteza nouă care se desprinde din dialogul nostru, următorul fragment: „Culianu compara magia lui Bruno cu activitatea contemporană a agenţilor publicitari, a firmelor de relaţii cu publicul, a celor care controlează schimbările politice, şi a propagandiştilor…”
— Din păcate, Ted Anton nu subliniază şi el ceea ce dumneata ai găsit de cuviinţă să subliniezi. De ce ai făcut această subliniere?
— Pentru mine este uimitor să se afirme existenţa unor persoane „care controlează schimbările politice”! Eu, în adâncul gândurilor mele, ştiu mai departe, pentru totdeauna, că istoria o face poporul, că există nişte legi obiective, inexorabile!
— Încearcă să rămâi aşa!
— Chiar şi cu riscul, dar nu mai este risc, ci certitudine, certitudinea căderii în ridicul?…
— Deseori m-am simţit foarte bine, deşi ştiind că sunt ridicul pentru o vorbă sau o atitudine la care n-aş fi renunţat însă nici în ruptul capului. Merită şi în cazul tău!
— Mulţumesc!… Iată ce impresie le-a făcut Culianu, stabilit în Occident, în Italia, colegilor săi de studii de la Milano: „împovărat cu secrete sumbre pe care însă nu le împărtăşea nimănui”.
— Mă faci să-mi imaginez şi să mă întreb de ce n-avem parte de ea, o istorie plină de secrete reconfortante, întremătoare şi plăcute, iar nu sumbre. Cum ar arăta nişte secrete ale istoriei care să nu fie sumbre, ci dimpotrivă?! Care ar fi antonimul lui sumbru?
— Senin, vesel, bine dispus…
— Mai departe! Altceva?