Capitolul XI
K.G.B. ?

— Domnule profesor, eu v-am ascultat sfatul şi am recitit cartea lui Ted Anton!
— Asta ar trebui s-o fac şi eu! N-am avut timp!
— Eu v-aş propune s-o faceţi acum, împreună cu mine. Mi-am făcut o serie de adnotări şi v-aş propune să comentaţi unele afirmaţii şi informaţii conţinute în cartea lui Ted Anton.
— Nu uita de prefaţă! Ai recitit-o?
— Bun! Începem cu prefaţa. Faţă de ceea ce aţi spus deja dumneavoastră, eu aş merge mai mult pe informaţiile cuprinse în această prefaţă.
— Poate că am fost nedrept cu Andrei Oişteanu!…
— Fără să fac nici o apreciere, cred că Andrei Oişteanu l-a ajutat, este persoana care l-a ajutat cel mai mult pe Ted Anton, oferindu-i comentarii şi analize pe diverse subiecte şi probleme.
— Zi-mi, mai degrabă, ce informaţii ai dobândit din prefaţă.
— Citez şi eu: „apartamentul din Chicago i-a fost spart şi răvăşit, furându-i-se computerul şi toate dischetele (noiembrie 1989)”. Ce părere aveţi? Să fie aceeaşi mână criminală? … Pe cine ar fi interesat dischetele lui Culianu? Adică i-ar fi interesat ce este în mintea lui Culianu?
— Securitatea română? Ea ştia bine ce este în mintea lui Culianu! Cât le este Culianu de adversar! Ce-ar fi putut afla mai mult din dischete, despre cât de tare îi desconsideră Culianu?! Nu prea aveau motive să facă acea spargere!
— Şi-atunci cine?
— Cineva care putea bănui că în acele dischete se află alte lucruri decât ceea ce publicase deja Culianu ori afirmase în public şi că aceste „alte lucruri” Culianu are motive să le ţină ascunse. Cel puţin deocamdată. Cineva îl bănuia pe Culianu că este periculos prin ceea ce gândeşte propriu zis, iar ceea ce gândeşte propriu-zis era de bănuit că se va putea înţelege de pe dischetele sale!
— Am putea spune că Culianu se afla deja, în noiembrie 1989, în conflict cu cineva mai mult sau mai puţin identificabil ca persoană, capabil să-i organizeze acea descindere în apartament, despre care poliţia americană, fireşte, nu ştie nici până astăzi cine a făcut-o! Un conflict care duce la spargerea apartamentului şi furtul „hârtiilor” pare să fie un conflict foarte serios!
— Corect gândit! Pare foarte probabil să existe o legătură între spargerea apartamentului în 1989 şi asasinarea lui Culianu peste un an şi jumătate! Ted Anton, dacă îmi aduc bine aminte, trece peste această întâmplare!
— Ea ne obligă să remarcăm teribila ineficienţă a poliţiei americane, care n-a aflat nici cine i-a spart casa lui Culianu, în 1989. Li se întâmplă aşa de des americanilor să fie neputincioşi faţă de infractori? Sau nu este o întâmplare?
— Depinde de cine încalcă legea!
— Mergând mereu pe marginea textului, o să cam trecem de la una la alta, cam fără nici o legătură. Vă avertizez! – Dă-i înainte.
— Oişteanu îl laudă pe Ted Anton că a ştiut să evite riscul de a genera „tendinţa de supraevaluare a operei lui Culianu şi de idealizare a personalităţii sale”.
— Trăim într-o lume în care atâtea nulităţi au fost supraevaluate, unele dincolo chiar de premiul Nobel, încât mă apucă lehamitea văzând câtă teamă ar putea avea acest domn Oişteanu ca nu cumva Culianu să fie supraevaluat şi idealizat! Păi asta e datoria noastră, de colegi şi prieteni, să-l supraevaluăm şi să-l idealizăm! Alţii, după noi, să vină şi să cântărească, să măsoare exact cât preţuieşte opera şi personalitatea lui Culianu.
— Zice mai departe că Ted Anton „are curajul să-şi coboare eroul de pe piedestal”.
— E o prostie! Pe Culianu încă nu l-a urcat nimeni pe piedestal. Repet: este datoria noastră s-o facem, să-i ridicăm un piedestal şi să-l urcăm pe el!
– Aş fi fost curios să aflu contextul în care Eugen Vâlsan, „un legionar bătrân din Chicago”, a spus despre Culianu că „aparţinea familiei noastre”.
— Nu cred că s-a referit la familia legionarilor, ci la familia celor ce gândesc naţionalist. Dar, fireşte, ar fi interesant textul.
— Trebuie să recunoaştem că Andrei Oişteanu nu este pe deplin adeptul ipotezei lui Ted Anton, a „unui asasinat politic, produs fie de membri ai mişcării (neo)legionare, fie ai serviciilor secrete româneşti”. Căci, după ce expune această ipoteză, cu argumente suplimentare faţă de american, Oişteanu al nostru conchide: „aveau suficiente motive să-l considere ca fiind foarte incomod, dar parcă insuficiente ca să-l ucidă. Un element din această complicată ecuaţie ne scapă printre degete”. N-aţi fost prea aspru cu Andrei Oişteanu?
— Dar asta nu înseamnă că respinge ipoteza, ci doar sesizează o mică slăbiciune de argumentare, absenţa acelui element care „ne scapă printre degete” şi care, atunci când va apărea, ipoteza va fi fost fiind demonstrată fără nici un cusur!
— S-ar putea să aveţi dreptate. Oişteanu lansează şi el o ipoteză, „ar putea fi vorba de un asasinat-avertisment”, asasinat săvârşit de aceleaşi forţe, dar urmând un efect psihologic: să-i facă pe românii din exil să-şi ţină gura şi să nu mai critice guvernul. Este citat Liviu Cangeopol: „cei care l-au ucis pe Culianu asta vor: să ne fie frică şi în exil”.
— În felul acesta, românii din exil au o scuză în plus la îndemână pentru a nu face mai departe nimic pentru Ţară: să nu păţească şi ei ca bietul Culianu!… Fiecare se simte astfel în stare să fie un al doilea Culianu, nu e deloc greu, e destul să vrea, dar este prea riscant şi nu se merită! Nu?!
— M-a pus pe gânduri, totuşi, comentariul lui Andrei Oişteanu: „Dar, pentru ca să joace un astfel de rol (rolul de avertizare – n. n.) şi pentru ca mesajul să ajungă la destinatar, asasinul trebuia să fie „semnat”. Altfel, nu s-ar înţelege cine şi pe cine avertizează. Or, se pare că, în acest caz, însuşi modus operandi a ţinut loc de semnătură: „Un glonte în ceafă – a declarat Ion Pacepa, este o execuţie în stil tipic KGB-ist”.
— De ce nu te ţii de cuvânt? Era vorba că iei în seamă informaţiile, datele, faptele! Iar nu comentariile d-lui Oişteanu, ipotezele sale care sunt mult mai neserioase şi mai nătângi ca ale noastre, cele de alaltăieri!
— Faptul că aduce în discuţie KGB-ul mi se pare interesant în raport cu ce spuneaţi alaltăieri despre tatăl lui Oişteanu, că ar fi KGB-ist!
— Este fratele unui KGB-ist! Al lui Leonte Răutu! Şi mai ales Kominternist! Iar asta are relevanţă numai pentru că Andrei Oişteanu, mergând pe urmele lui unchi-su, s-a dedat în prefaţă la un atac la adresa naţionalismului românesc din care se înţelege foarte clar că el este autorul propriu-zis şi al acelor pagini ticăloase din cartea lui Ted Anton care încearcă să reducă istoria României şi problemele României la prigoana legionară împotriva evreilor! Ocazie cu care se lansează pe piaţa americană o serie întreagă de minciuni şi calomnii la adresa românilor! Asta mă obligă să-mi aduc aminte bârfele care încarcă ascendenţa genealogică a lui Oişteanu cu un tată profesor universitar la Ştefan Gheorghiu fără să fi absolvit o facultate şi un unchi agent sovietic în România.
— Să fie adevărate aceste bârfe?
— Sunt sigur mai adevărate decât holocaustul din România! Despre care, probabil la sugestia lui Andrei Oişteanu, Ted Anton a considerat că are o legătură cu asasinarea lui Culianu, trăncănind aiurea pe seama holocaustului! Derbedei neruşinaţi!
— Easy, boy! Easy, boy!
— Însă este foarte preţioasă informaţia pe care ne-o dă despre Ion Pacepa, ce părere are acesta în privinţa asasinatului! Cine este Pacepa?
— Cum cine?
— Nu ştii? A fost şeful securităţii româneşti, sau aşa ceva, vreme de mai mulţi ani, până s-a refugiat în SUA.
— Ştie toată lumea cine este Pacepa!
— Atunci de ce nu vă folosiţi de ceea ce ştiţi?!
— Nu vă înţeleg!
— Păi Pacepa ăsta cunoaşte bine România, nu? Şi mai ales ce instituţie cunoaşte foarte bine Pacepa? Nu cumva instituţia al cărei şef a fost ani de zile?! Zi!
— Ba da! Sigur că o cunoaşte!
— Şi atunci, dacă o cunoaşte aşa de bine, mult mai bine decât Oişteanu, Ted Anton şi Liviu Cangeopol luaţi la un loc, cum de nu se raliază la ipoteza că securitatea română l-a ucis pe Culianu?!
— Deci KGB-ul?
— Nu! Nu spune chiar asta Ion Pacepa! Şi de fapt nu mă interesează ce spune, ci ce nu spune! De ce oare Ion Pacepa nu incriminează securitatea, despre care, de când a ales libertatea, a spus o mulţime de lucruri neplăcute despre fostul său loc de muncă, neplăcute şi adevărate, probabil? De ce?
— De ce?
— Pentru că pe nimeni securitatea n-a mai asasinat „ca să-i facă pe românii din exil să-şi ţină gura”. Nu reuşim să demonstrăm măcar pentru România, pe plan intern, după 1964, că s-a mai produs vreun asasinat „semnat” de securitate! Dar’mite să fi trimis securitatea un asasin tocmai la Chicago!…
— Adică securitatea n-a omorît pe nimeni?
— Nu spun asta! Spun că de când securitatea „ultra-naţionalistă” a ajuns la putere, în 1964, nu prea se cunosc cazuri de oameni omorîţi pentru ideile lor politice. După Decembrie 1989 ne-am aşteptat cu toţii să aflăm despre acei zeci şi sute de români asasinaţi în perioada 1965-1989 din ordinul lui Ceauşescu. N-a apărut nici un nume! Nici un frate, fiu sau părinte care să reclame un asemenea asasinat! Şi vine acest Ted Anton, secondat sârguincios de Andrei Oişteanu, să ne asigure că numai nişte securişti, dintr-ăia ultra-naţionalişti, aveau motive să-l ucidă pe marele profesor român! Andrei Oişteanu, iar nu Ion Pacepa!… Dacă Pacepa nu şi-ar fi spus nici o părere, atunci tăcerea sa putea să însemne ceva, o confirmare cât de palidă a ipotezei lui Ted Anton! Dar când Ion Pacepa cere cuvântul şi nu acuză securitatea, asta seamănă cu o declaraţie foarte clară. Pacepa era cel mai îndreptăţit să recunoască mâna securităţii! Eu am întrebat pe un fost subaltern al lui Pacepa, în legătură cu Culianu, dacă securitatea română a avut un servici de lichidare fizică a adversarilor. Mi-a spus că un asemenea servici a avut numai KGB-ul!… Încep să-l cred.
— Cum apreciaţi somaţia lansată de Andrei Oişteanu: „Cred că noile autorităţi ale României (şi mai ales directorul SRI) au obligaţia legală şi morală să dea un răspuns oficial şi public în «cazul Culianu»”.
— Obrăznicie şi prostie, fiecare în proporţie de 90%!… Un asemenea răspuns s-ar putea cere numai poliţiei americane, care s-a mişcat atât de încet şi de ineficient! Auzi la el! De unde o astfel de „obligaţie legală şi morală”? După care text de lege, stimabile? Şi ce înţelegi prin „noile autorităţi ale României”? Cele alese în noiembrie 1996? …
— Cred că de ele este vorba.
— Atunci să afle Andrei Oişteanu că noul director al SRI, când i-am povestit de ipoteza implicării Uniunii Vatra Românească în asasinatul „nostru”, nici nu i-a venit să creadă că poate să circule în presă şi alte publicaţii aşemenea aberaţie! Du-te, Andrei Oişteanu, şi ia-l de guler pe directorul SRI şi cere-i socoteală, de ce nu dă un răspuns oficial şi public despre implicarea Vatrei Româneşti în asasinarea lui Ioan Petru Culianu!… Mi se face greaţă!… Mai ai ceva despre prefaţă… Să nu-i mai zic o dată, ce fel de prefaţă!
— O simplă mirare, despre Dumitru Radu Popa, membru marcant al grupului de colegi ce se adunase în jurul lui Culianu. Despre cum apreciază referinţele din cartea lui Ted Anton „asupra spaţiului cultural şi politic românesc”.
— Am reţinut şi eu aprecierea avocăţească a lui D. R. Popa: „referinţe profunde”. Din grupul de colegi ai lui Culianu, D. R. Popa este, pentru mine, singurul care a dezamăgit … Sau, mă rog, m-a dezamăgit. Se compensează cu bravul său cumnat!
— Mai e ceva de spus despre prefaţa lui Andrei Oişteanu?
— Ţi-a scăpat fraza cea mai hazlie a lui A. O., despre Ted Anton. Cum că, scriind această carte, „autorul rămâne expus riscului (de altfel, asumat) de a călca pe un teren minat şi de a fi, la rândul lui, victima unei agresiuni”. Fireşte, la acest risc trebuie să înţelegem că se expune şi însuşi Oişteanu, care, în prefaţa sa, a plusat la cam toate inepţiile lui Ted Anton şi, în mod limpede, la antiromânismul acestuia.
— Chiar îmi notasem să vă întreb dacă nu consideraţi că şi noi ne expunem sau vă expuneţi la un risc destul de mare în cazul în care aţi avea dreptate.
— Mai trebuie să şi dovedeşti că ai dreptate. Or, noi nu am dovedit mare lucru cu privire la asasinarea lui Culianu. Noi, dacă am reuşit să fim în vreo privinţă convingători, am fost convingători cu privire la cartea lui Ted Anton! Câte parale face!…
— Trecem la cartea propriu-zisă. Aş remarca, din perspectiva anchetei poliţieneşti, că Ted Anton pune suficient de bine în evidenţă cât era de nepotrivit momentul ales de criminal.
— Nepotrivit pentru criminal!
— Pentru criminal, fireşte. Citez: „Ziua de 21 mai era marcată de agitaţia creată de târgul anual de carte şi de atmosfera ce precedă sfârşitul semestrului”. O asemenea zi, la ora unu şi câteva minute, la câţiva paşi de câteva birouri unde se lucra, în program obişnuit! E de mirare că asasinul…
— Zi-i criminal celui care a apăsat pe trăgaci!
— … a ales un asemenea loc şi moment!
— Comanda se execută, nu se discută. Au contat raţiuni superioare, pe care le-au avut în vedere asasinii, cei care au hotărît moartea, dar nu numai moartea, ci şi semnificaţia acesteia!
— Ce semnificaţie?
— În nici un caz cea care îi dă frisoane lui Liviu Cangeopol şi altor români din exil, gata să se simtă şi ei ameninţaţi! Pen’ ce, dom’ne?! Pen’ ce?! Că n-aţi făcut nimic cu care să supăraţi securitatea! Nici înainte, nici după 1989!…
— Iar ca să obţină această semnificaţie, acest mesaj complex, au combinat între ele momentul crimei – ziua de 21 mai (ziua mamei lui Nené şi ziua celor doi mari împăraţi creştini, Constantin şi Elena) şi locul crimei (grupul sanitar al Universităţii din Chicago).
— Corect!
— Cum raportaţi la acest asasinat faptul că iniţial s-a crezut că este o sinucidere, versiune dată şi la televiziune, în ziare?
— Mi-e greu să-mi explic cum de au putut să se gândească la sinucidere, când nu s-a găsit la faţa locului arma cu care s-a tras! Pare că cineva a lansat acest zvon, cum se întreba unul dintre studenţi, indignat: „Cine răspândeşte acest zvon?”
— Cui îi putea folosi un asemenea zvon?
— Cui? Criminalului! Când se produce o sinucidere, nu mai e nimeni suspect, iar criminalului îi este mult mai uşor să dispară fără să fie băgat în seamă, remarcat!
— Asta ar presupune că însuşi criminalul a lansat acest zvon sau un complice al său!
— Da! Iar dacă nu luăm în calcul ipoteza unui zvon lansat cu bună ştiinţă, vom fi nevoiţi să acceptăm că acel campus universitar era plin de imbecili, de minţi infantile! Acelaşi lucru şi despre poliţie, care, dacă înţeleg bine sensul informaţiei „raport iniţial”, a transmis presei şi televiziunii informaţia că Nené, săracul, s-a sinucis. Dacă poliţia română ar fi avut un asemenea comportament, dă-ţi seama ce ar fi fost la gura unuia ca Ted Anton! Că avem de-alde ăştia destui şi-n presa noastră.
— Studentul Greg, care respinge de la bun început ideea că profesorul Culianu s-ar fi putut sinucide, i-a dat lui Ted Anton informaţia că, în urmă cu un an, Culianu îi spuse că „intrase într-un teritoriu periculos cu unele din scrierile sale”… Dar nu i-a spus despre ce scrieri este vorba.
— Mă îndoiesc că ar fi fost vorba despre scrierile lui Culianu publicate în gazetele româneşti din exil. Adică scrieri despre mizeria regimului politic de la Bucureşti. E mult mai probabil să fie vorba de aceleaşi scrieri şi de acelaşi teritoriu minat, primejdios, despre care îi vorbise în 1984 şi lui Andrei Oişteanu. Or, în 1984 nu prea existau scrieri politice, împotriva regimului comunist, publicate de Culianu şi care puteau stârni replica violentă a securităţii româneşti!… Ci era vorba de un teren pe care el efectua cercetările sale, de istoric al religiilor.
— Totuşi, să nu-i fi precizat Culianu nici unui cunoscut de-al său care sunt scrierile acestea, prin care a păşit pe un teren periculos?!… Când deschizi o discuţie pe acest subiect nu se poate să te opreşti mereu la jumătatea drumului. Oare logodnicei sale nu i s-a destăinuit cu nimic?
— Mai e timp să apară o astfel de informaţie!… Măcar atât poate că se va obţine prin textul acestui dialog, dacă vei reuşi să-l publici. Măcar această informaţie.
— Nu am discutat destul despre intenţia sa de a pleca în România. Are vreo legătură cu asasinatul?
— Foarte posibil, foarte probabil! Culianu intenţiona aşadar să facă o călătorie în România. Îşi luase bilet la avion până la Paris, iar acolo îl aştepta o maşină deja arvunită cu care să plece mai departe, în ţară… Ştiau toţi apropiaţii săi, inclusiv studenţii şi colegii. E foarte probabil că vor fi ştiut şi asasinii.
— Iarăşi iese bine securitatea!
— Nu-i vina noastră! Explică-te!
— Păi, pentru securitate, era mult mai uşor să acţioneze în România, să-i însceneze o moarte naturală chiar! Deci, securităţii i-ar fi convenit ca Petru Culianu să vină, să ajungă în România.
— Eu mă întreb chiar dacă decizia lui Culianu de a se întoarce, de a reveni pentru câteva săptămâni în România, nu a precipitat reacţia asasinilor săi. Culianu era de douăzeci de ani în Occident. Douăzeci de ani în care niciodată nu şi-a mai revăzut ţara. Să fie oare o întâmplare că este asasinat aproape în ajunul plecării spre România? … Şi împiedicat astfel să se întoarcă în România, la fel cum alţii, cu alte mijloace, l-au împiedicat la vremea lui şi pe Mircea Eliade să revină în Ţară! Ce zici?
— Ce-i putea deranja sau speria pe asasini la ideea că Petre Culianu se întoarce în România, revine printre rude, prieteni, colegi. Pun această întrebare în interiorul ipotezei dumneavoastră!
— Ipoteza mea?! Care-i aia?
— Ipoteza că Ioan P. Culianu a intrat în conflict cu structurile oculte ale puterii mondiale, ale „guvernului” mondial.
— Dar nu-i ipoteza mea! Eu n-am nici o ipoteză! Noi discutăm, croşetăm şi bârfim pe marginea ipotezelor lansate de alţii!… Iar aceste ipoteze, o dată lansate, intrate în circulaţie, frământând mintea celor care l-au cunoscut pe Nené, devin parte a realităţii. Devin realitate, chiar dacă nu sunt purtătoare de adevăr! Dar este adevărat că ele există! Nu le putem ignora!
— Nu mi-aţi răspuns la întrebare!
— Nici nu ştiu ce să-ţi răspund!… Să brodez şi eu, dezvoltând ipoteza amintită nu mi-ar fi greu.
— Vă ascult! Vă ascultăm!
— Fie!… Eu, dacă m-aş fi bucurat să mă revăd cu Nené şi chiar aşteptam cu înfrigurare acest moment (mereu îl chestionam pe Silviu Angelescu asupra acestei perspective), era pentru o mulţime de lucruri pe care trebuia să i le spun!
— Care?
— În primul rând despre… marea manipulare din decembrie 1989 şi de după. Nu ştiam că el scrisese deja lucruri atât de pătrunzătoare despre „marele manipulator”. Aş fi vrut să verific dacă m-am înşelat atunci când mi s-a părut mie că acceptă şi intră în jocul anti-românesc al unor instituţii ca „Europa liberă” pentru a câştiga încrederea şi pentru a pătrunde în structurile guvernării planetare, pentru a le cunoaşte preocupările şi intenţiile. Ar mai fi fost şi altele! Oricum, din perspectiva amintită, asasinii erau interesaţi ca Ioan Petru Culianu să nu revină în România, să nu cunoască direct, nemijlocit realitatea românească post-decembristă…
— Altă întâmplare ciudată: cu puţin înainte de a fi asasinat, Culianu a trimis regelui Mihai, în Elveţia, o cutie în care a pus mai multe cărţi, de-ale lui Eliade şi de-ale sale. Le promisese, atunci când regele fusese la Chicago şi Nené îl însoţise, ca o gazdă. După asasinat, la locuinţa lui Culianu sosi un fax trimis de la biroul regelui: cutia expediată ajunsese, dar era deschisă şi goală. Iar regele era curios să afle ce-i trimisese profesorul …
— Dacă are vreo legătură cu asasinatul – ceea ce iarăşi este foarte probabil, ar însemna că asasinii l-au urmărit pe Nené pas cu pas, tot ce făcea, în felul acesta văzându-l că trimite regelui cutia prin poştă. Faptul că au putut să intervină pe circuitul poştei, între Chicago şi Versois, şi să golească cutia de conţinut înseamnă că, într-adevăr, în spatele criminalului se mai află şi alte persoane, cel mai probabil o instituţie, o „organizaţie sau un grup de organizaţii” atotputernice, capabile să umble în cutiile poştei americane ori elveţiene.
— Consideraţi că securitatea română n-ar fi fost în stare de aşa ceva?
— Atât de prompt, nu! O anchetă poliţienească serioasă ar fi trebuit să verifice dacă regele Mihai a mai avut parte de un asemenea tratament. Dacă cumva ceea ce s-a întâmplat cu coletul trimis de Culianu nu i s-a mai întâmplat niciodată regelui, atunci această întâmplare devine şi mai probabil că are o legătură cu asasinarea lui Culianu: asasinii s-au temut de ceea ce i-ar fi putut trimite regelui. Şi de „unde ştim că nu-i trimitea regelui ceva interesant, interesant pentru sau despre „aceia”?! Iar cei care au deschis coletul şi au văzut că erau cărţi, de ce le-au mai luat din colet?! La ce le trebuiau cărţile? Se aşteptau să găsească în cărţi şi altceva, decât textul propriu-zis tipărit? Şi nu cumva coletul conţinea într-adevăr şi altceva decât acele cărţi? … Altceva ce? Având vreo legătură cu „nisipurile mişcătoare” de care se simţea ameninţat Culianu?… Nu mi se pare un furt obişnuit, ei înşişi fiind, amândoi, nişte oameni deosebiţi, ne-obişnuiţi!… Când cel mai performant dintre români îi trimite fostului monarh al României un colet, nu cumva coletul este la nivelul excelenţei celor doi? Abia aşa explicându-se producerea furtului, şi el neobişnuit. Şi mai întreb: de unde ştie Ted Anton ce conţinea pachetul trimis de Culianu regelui Mihai?
— Am reţinut acum, recitind cartea lui Ted Anton, aprecierea lui Ted Anton precum că „viaţa lui Culianu a fost o permanentă căutare spirituală pentru aflarea cheii structurilor universale care ne guvernează viaţa cotidiană. El pretindea că a găsit această cheie în imaginaţie” (p. 61). Bănuiesc că e vorba de o apreciere pe care Ted Anton a cules-o de la cei care l-au cunoscut, colegi sau studenţi.
— Răspunsul, „pretindea a fi găsit această cheie în imaginaţie”, este dezolant de simplist, de simplificator. Nu putea fi astfel rezumat rezultatul la care va fi ajuns Nené.
— Dar cum?
— Nu m-aş încumeta să fac eu un astfel de rezumat, câtă vreme l-am citit pe Culianu atât de lacunar, de superficial. Dar, pentru cineva cufundat în mod autentic, organic aş zice, în istoria religiilor, în lumea religiilor, oare, ce sunt religiile?, altceva decât nişte vaste opere, vaste construcţii ale imaginaţiei, lumi, universuri întregi imaginate, pentru un astfel de specialist studiul religiilor devine studiul gândirii, al imaginaţiei, al unor reguli ale gândirii, ale imaginarului, nişte constante sau consonanţe ce pot fi regăsite în religii foarte diferite, aflate la mari distanţe în timp şi spaţiu. Nu mă îndoiesc că Ioan Culianu a căutat aşa ceva! Dar mi-e uşor de tot să bănuiesc că interesul pentru această perspectivă îl obliga să fie atent la orice semn că, pe lângă acele „structuri universale” ale „imaginăriei”, mai există şi nişte structuri politice „care ne guvernează viaţa cotidiană”. Nişte structuri oculte ale puterii politice, mult mai eficiente decât cele vizibile şi eligibile prin votul nostru universal, direct şi secret! S-a scris o bibliotecă întreagă pe acest subiect. De mirare ar fi să aflăm că asemenea structuri nu există! Chiar insist: dacă cineva ar vrea să scrie o carte de senzaţie, cu care să bulverseze aşteptarea publicului, cred că aceasta ar fi cartea care ar reuşi să demonstreze că în lumea asta a noastră totul se petrece la vedere, că nu există nici o componentă ocultă a istoriei!… Ai băgat de seamă că după ’89 toată planeta asta a uitat cuvîntul care definise până atunci idealul nostru politic: transparenţă! Glastnost! Era bună transparenţa s-o pretinzi de la comunişti! S-a dus dracului comunismul, nimeni nu mai vrea transparenţă în capitalism! Au amuţit toate ziarele, toţi politicienii şi, mai ales, toţi politologii lui peşte! Asta nu-i manipulare? Cine le-a dat ordin să tacă, să nu mai pomenească nimic de transparenţă? Tac toţi, nenorociţii, în frunte cu Gorbaciov! Nu mai vor transparenţă!
— Aveţi ceva de comentat pe marginea afirmaţiei lui Ted Anton că „fosta poliţie secretă comunistă românească” a fost „o forţă atât de perversă încât nici chiar omoloagele ei din Europa estică nu aveau încredere în ea”?
— Această afirmaţie are vreo legătură cu asasinarea lui Culianu? … N-o văd! Sau n-am date suficiente ca să pot comenta!… Cât priveşte perversitatea unei poliţii secrete, în general vorbind, ea nu are de ce să mire pe cineva!… Aici securiştii, ei, foştii securişti ar putea fi interesaţi de un comentariu, ca să demonstreze că n-au fost ei cei mai ticăloşi din lagărul comunist! Eu ce să comentez?!