Capitolul X
REVERSUL DEMOCRAŢIEI

— Domnule profesor, aş vrea să ne întoarcem la o afirmaţie extrem de interesantă, după mine, pe care aţi făcut-o data trecută. Anume că „sistemul democratic obligă la instituirea unor grupări care să conducă din umbră societatea”. Vă amintiţi.
— Aşa am spus?
— Şi aţi continuat: „Fără ele, prin votul electoratului, nu se poate asigura o continuitate!”
— Da! Mi-aduc aminte! Nu e greu de dovedit! Ia Constituţia României, una dintre cele mai corecte constituţii din punctul de vedere al principiilor democratice. Şi încearcă să înţelegi ce anume asigură continuitatea unui destin istoric, a unei strategii româneşti de lungă durată! Nimic! Nici o instituţie a statului român nu are această menire!
— În alte sisteme cum e?
— În monarhii, bunăoară, există o linie de strategie naţională care se lasă, ca moştenire politică, dar şi ca legământ politic, de la un monarh la altul! Din tată în fiu! Există grupări constituite în jurul monarhului, cu oameni selectaţi de acesta, care nu sunt în situaţia penibilă a parlamentarului: azi eşti, mâine nu eşti. La fel, în statul totalitar, ai garanţia continuităţii pe o perioadă nedefinită, adică pe durata existenţei „dictatorului”, care se impune ca dictator tocmai prin promovarea unei idei politice, a unei strategii cu care societatea respectivă este de acord şi acceptă iniţial dictatura! Nu discut despre dezagregarea acesteia, ci despre situaţia teoretică, acceptând punctul de vedere al celor care ar lăuda monarhia sau dictatura.
— Deci, ar fi vorba de persoane care asigură continuitatea!
— Evident! Persoana, căreia îi atribuie identitate, adică însuşirea de a fi aceeaşi pe parcursul întregii existenţe, persoana monarhului sau a dictatorului, ea asigură continuitate cel puţin pe durata vieţii sale.
— În democraţie care sunt impedimentele?
— Pluralismul politic şi alegerile! Pluralism politic înseamnă idei diferite despre strategia naţională cea mai bună. Unii o văd într-o anumită direcţie îndreptată, alţii într-alta! Prin alegeri, câştigă dreptul de a guverna când unii, când alţii, ceea ce face ca strategia naţională să se modifice, teoretic, de fiecare dată când se schimbă partidul de guvernământ!
— Avea dreptate Petre Ţuţea că o guvernare, oricât ar fi de proastă, cu trecerea timpului devine mai bună, ca vinul! De fapt nu Ţuţea, ci Sombart, spuneaţi.
— Este, în esenţă, proverbul românesc: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!… Iar dacă ţinem seama de faptu1 că nevasta marelui sociolog neamţ, Sombart ăsta, era româncă, nu-i exclus ca neamţul să fi spus vorba aceea atât de deşteaptă după ce i s-a tradus proverbul românesc!
— Deci democraţia atentează la continuitatea vieţii politice!
— Nu vezi ce s-a întâmplat la noi după alegerile din noiembrie 1996! Şi încă e nimic pe lângă ce se va întâmpla în 2000, dacă vom vota iarăşi schimbarea!
— Soluţia credeţi că este una singură: constituirea unor „organizaţii sau grupuri de organizaţii” care să conducă propriu-zis societatea românească, pe deasupra caruselului democratic, atenuând efectele haosului creat prin alternanţa partidelor la putere. Organizaţie care să conducă ţara pe ascuns, fără ştirea alegătorilor!
— Exact! În momentul de faţă România suferă de lipsa unei astfel de organizaţii! A unei astfel de instituţii! Nu este obligatoriu să fie ocultă! Dacă continuăm să ne jucăm de-a democraţia, fără să construim ceva stabil, aflat deasupra fluctuaţiei jocului electoral, vom ajunge la cheremul celor care sunt capabili să-şi propună o strategie pe termen lung şi s-o urmărească. Ne vor include în strategia lor!
— Şi acum vreau să vă pun, probabil, întrebarea cea mai interesantă!
— Aha! Aici vroiai să ajungi?! Te ascult!
— Deci, sistemul democratic nu poate supravieţui decât dublat de aceste structuri oculte!
— Întocmai! Cel puţin până azi!…
— Deci, acolo unde şi atunci când se instituie un regim democratic, este nevoie, este imperios necesar să se constituie şi aceste forţe din umbră, necunoscute publicului, dar foarte eficiente!
— Exact!
— În alte sisteme de guvernare, monarhist sau dictatorial, nu este nevoie de aceste „organizaţii”! Nu este imperios nevoie de ele! E corect?
— Corect!
— Dar, şi atenţie, vă rog!, nu cumva raportul cauză-efect ar trebui inversat? Nu cumva democraţia trebuie privită nu drept causa efficiens a acestor organizaţii, ci ca efectul lor?
— Nu te înţeleg!
— Nu cumva aceste „organizaţii”, de care nu e nevoie nici în regimul monarhic, nici în cel dictatorial, au adus ele în lumea noastră sistemul democratic, deoarece numai acest sistem reclamă, pentru a supravieţui, existenţa unor forţe politice oculte, care să guverneze ele de fapt societatea, ţara? Se ştie bine că revoluţia franceză este opera unor astfel de organizaţii! Iar revoluţia franceză a abolit monarhia şi a instituit republica, adică acel sistem care convenea cel mai mult funcţionării în continuare a acestor „organizaţii!”
— Adică mă întrebi dacă nu cumva democraţia este regimul politic creat în lume de aceste organizaţii politice oculte, democraţia făcând nu numai posibilă, dar şi necesară existenţa acestor organizaţii? Asta este întrebarea?
— Cam da! Nu cumva existenţa acestor organizaţii precede instaurarea democraţiei, aşa cum orice cauză precedă efectul?
— E o întrebare într-adevăr deşteaptă!
— Nu mă luaţi peste picior! Eu am pus-o pentru că, aşa cum aţi prezentat dumneavoastră lucrurile, părea că întâi se instituie democraţia şi abia apoi se constituie aceste forte oculte!
— În România, da! Aceasta este situaţia! Dictatura ceauşistă a fost atât de strictă încât nu s-a putut constitui înainte de ’89 o „organizaţie” ocultă puternică, bine concepută, care să impună democraţia şi să rămână în funcţiune, conducând din umbră societatea. Nu ştiu exact cine a făcut revoluţia din decembrie 1989, dar a făcut-o prost şi ne-am trezit în democraţie, însă fără suportul nevăzut al „organizaţiei”. De aceea suntem în haos şi anarhie de atunci!
— Suntem iarăşi o excepţie, noi, românii!…
— Am impresia că mai aveai ceva de spus, iar eu te-am… te-am dezumflat.
— Ar rezulta, de aici, că manipularea este necesară mai ales în democraţie. Că democraţia este un sistem politic incapabil să funcţioneze fără sprijinul unei manipulări, quasi-totale a maselor!
— Cam da! Adu-ţi aminte ce spunea Jean Jacques Rousseau despre democraţie!
— Mi-e greu să-mi aduc aminte de lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată! Ştiu doar ce spunea cine? Churchill? Că democraţia este un sistem politic plin de defecte şi neajunsuri, dar altul mai bun nu există, n-a fost încă conceput!
— Vezi ce subtilă manipulare?!… Jean Jacques era mult mai cinstit decât perfidul Albion când spunea că democraţia este un sistem politic potrivit pentru zei, nu pentru oameni!…
— Am impresia că n-am ştiut să mă fac înţeles. Eu am vrut să spun că, dacă luăm în serios legătura pe care o faceţi dumneavoastră între democraţie şi structurile politice de guvernare oculte…
— N-o lua în serios, dar ia-o în calcul!
—… dacă tragem concluzia că democraţia nu poate funcţiona decât acolo unde structurile de guvernare alese în mod democratic sunt dublate şi controlate de structurile oculte, atunci înseamnă că sistemul democratic nu este rezultatul unei evoluţii politice, al unui progres!
— Domnule, democraţia a fost inventată la Atena, de greci, iar grecii înşişi au abandonat-o, lumea uitând de ea vreme de circa două mii de ani! Democraţia revine în epoca modernă şi devine sistem de guvernare în SUA şi Franţa. Aceste două ţări sunt campioanele democraţiei. Se ştie bine că SUA este creaţia unor organizaţii de tip masonic, a căror existenţă şi al căror rol s-a menţinut până azi! Dar în Constituţia SUA nu se suflă nimic despre asta, în schimb sistemul social funcţionează aparent în conformitate cu Constituţia, în fapt fiind hotărîtoare deciziile luate în cadrul structurilor oculte.
— În CFR?
— Dacă toată lumea ştie de existenţa acestui CFR, înseamnă că el este numai firma, vitrina pusă la dispoziţia trecătorilor. Trecători care însă nu au voie să facă nici un pas dincolo de această vitrină. Ei au dreptul doar să meargă la vot! Am citit cu atenţie constituţia americană. Ea nu ar putea să asigure o viaţă socială normală dacă totul s-ar reduce la instituţiile şi structurile menţionate în constituţie. În Franţa, abolirea monarhiei în 1789 şi instaurarea republicii se ştie, de asemenea, că este opera unor asemenea organizaţii, de tip secret, ocult.
Democraţia, pe cale de a fi impusă în toată lumea, unu: are la origine asemenea organizaţii, este creaţia acestora! Doi: este sistemul politic în care pot funcţiona nestingherite aceste organizaţii! Trei: democraţia are ea însăşi nevoie, pentru a funcţiona, de aceste organizaţii!
— Bine, dar în aceste condiţii, se mai poate vorbi de funcţionarea democraţiei? Ceea ce funcţionează astfel, condiţionat de existenţa unor structuri de guvernare oculte, se mai poate numi democraţie?
— Se poate numi, toată lumea aşa o numeşte, democraţie! Dar, fireşte, nu mai este democraţie. E ceva care funcţionează aparent pe baza votului universal, a pluralismului politic, a statului de drept!
— Pluralism politic, cu zeci de partide, dar tocmai „partidul” care conduce nu participă la alegeri, nu este nicăieri înregistrat, nu are sedii cu firmă la poartă! Sau, mai exact spus, acest partid, neînregistrat, are membri în toate partidele, şi nu membri de rând, ci numai şefi, numai lideri! Fain partid!
— Iar statul de drept, cu drepturile omului etc., etc., este fundamentul juridic al unei realităţi cu care ne obişnuim tot mai mult şi nu ne mai deranjează: o legislaţie complicată, făcută să-i ajute pe marii infractori să nu dea socoteală pentru faptele lor nici la calendele greceşti! Şi mai ales să-i ajute pe magistraţii necinstiţi să-şi justifice deciziile!
— Acum, spuneţi-mi, toate aceste considerente politice ce legătură au cu asasinarea lui Ioan Petru Culianu?
— Au, pentru că noi verificăm şi ipoteza, ipoteză care nu este a noastră, ci a fost deja expusă de alţii, potrivit căreia bietul Nené ar fi fost victima unor structuri oculte, a puterii planetare sau quasi-planetare, pe care Culianu a ajuns să o cunoască şi să-şi dea seama de unele lucruri cărora, e foarte probabil, n-ar fi acceptat să le păstreze secretul. Repet, citind atent cartea lui Ted Anton îţi dai seama că este o carte mistificatoare, mincinoasă, scrisă cu intenţia de a propaga o ipoteză absurdă, inacceptabilă între oameni serioşi. În mod ciudat, ediţia românească a cărţii e însoţită de o prefaţă care încearcă să întărească ipoteza lui Ted Anton. Prin rudele sale, mai ales prin unchiul său Leonte Răutu, autorul acestei prefaţe este în filiaţia unei structuri politice care a umblat, pe căi oculte, să stăpânească această planetă: cominternul! Aripa subversivă a bolşevismului sovietic, acesta, precum se ştie, şi el creaţie a unor grupări politice oculte, intemaţionaliste. Sesizaţi de aceste date, certe şi uşor de verificat, am frunzărit, împreună, o parte, o mică parte din scrierile lui Culianu. Şi am constatat că o serie întreagă de referinţe, analize şi informaţii puse de Culianu la dispoziţia cititorilor săi atestă preocuparea sa pentru cei „care domină lumea de azi”. Or, lumea de azi este în primul rând lumea democraţiei şi a celor care, ascunşi după acest paravan, stăpânesc lumea, o controlează, o manipulează. Teoretic vorbind, nu sunt de condamnat cei cuprinşi în asemenea structuri oculte. Nu e uşor să faci bine altora! De multe ori e nevoie să-i minţi şi să-i păcăleşti pe cei cărora le vrei binele, îţi sunt dragi. Căci nu e pentru mintea lor, nu e spre binele lor să ştie totul!… Ce relaţii, ce legături, ce vincula, au fost între aceşti „aceia” şi Culianu? Cumva Culianu este cel care a greşit? S-a făcut Culianu, în vreun fel, vinovat faţă de „aceia”? I-a minţit? I-a înşelat? I-a trădat? … Sau, mă rog, se pregătea să o facă şi a fost asasinat înainte de a apuca să ne spună şi nouă ce a aflat despre identitatea şi intenţiile, mai ales intenţiile „marelui manipulator”?…
— Să nu uitaţi şi de noi, ce riscăm în acest dialog!
— Nu uit, şi teama de ridicul m-a cenzurat mereu. Numai că noi nu trebuie să ne raportăm la adevăr! Căci nimeni nu ştie cine şi de ce l-a asasinat pe Culianu! Noi ne raportăm şi suntem literalmente înlănţuiţi de ceea ce lumea gândeşte despre cine şi de ce l-a asasinat pe Culianu. Iar aceste gânduri este adevărat că ele există! Existenţa lor, fie şi ca gânduri ce se vor dovedi vreodată greşite, este un lucru cert, dovedit, verificabil şi verificat. S-a manifestat public prin cărţi şi articole în presă. La acestea ne raportăm şi numai prin această raportare se cuvine să fim judecaţi. Căderea în ridicul, de care ne-a fost atâta teamă, se poate petrece numai prin raportarea dialogului nostru la textele semnate de Ted Anton, Andrei Oişteanu şi alţii.
— Dar raportarea la textele lui Culianu, îndeosebi cele pe care le-am comentat?
— Eh, numai aici mi-ar părea rău dacă am greşit cu ceva. Dar nu cerem nimănui să meargă pe lectura noastră. Ceea ce mi-am propus a fost să-i determin pe cititori să fie mai atenţi la unele accente pe care alţi comentatori nu prea le-au sesizat. Iată, de pildă, într-o recenzie-reclamă făcută eseului Religia şi creşterea puterii, publicată la finele volumului Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, aflăm că „în final, pe fondul unei critici a utopiei, regretatul istoric al religiilor se opreşte îndelung la Nietzsche şi Heidegger, comentându-le opiniile despre nihilism ca destin inevitabil al Occidentului şi, în cele din urmă, datorită uniformizării treptate a modelului occidental, al întregii lumi”. Ni se pare evident că, din neglijenţă sau cu o motivare anumită, necunoscută şi de neînţeles pentru mine, comentatorii lui Culianu ignoră o anumită faţă, o anumită voce a lui Culianu.
— Deci, nu e vorba numai de Ted Anton şi Andrei Oişteanu, din păcate!
— Mă simt dator să repet: nici pe departe nu mă consider avizat şi informat asupra celor scrise de Culianu, asupra operei „autorului român cu cea mai importantă prezenţă pe plan mondial”. M-am băgat şi eu în vorbă mai ales după ce, căutându-mă şi stând de vorbă cu mine, Ted Anton mi-a dat dovada relei sale credinţe! M-am simţit obligat să îndrept câteva „strâmbe” băgate de grec, fie pe seama românilor, în general, fie pe seama lui Culianu însuşi! Mi-ar fi plăcut să am timp să-l citesc pe îndelete, cu creionul în mână! Aşa ar trebui să-l citească cineva, atent la tot ce a scris Culianu şi raportându-l la evidenţa faptului că unii se străduiesc să-l deformeze, să-l sărăcească de idei şi atitudini, ba chiar să-l minimalizeze. Pentru că l-am citit aşa cum l-am citit, nu este deloc exclus ca eu să fi înţeles anapoda unele lucruri, să nu fi prins unele amănunte. Poate chiar esenţialul!… Sigur că, în felul cum l-am comentat pe Culianu, mi-am asumat singur riscul cel mai mare! Dar mi s-a părut mult mai important să le dau ce merită la alde Ted Anton! Mai ales când am constatat că oamenii de bună credinţă sunt tentaţi să fie foarte satisfăcuţi de cartea lui Ted Anton.
— Am impresia că este aici vorba şi de un complex de inferioritate, care îi face pe unii să se bucure când un occidental, un american, scrie o carte despre un român, despre România. Chiar dacă e vorba de o carte defăimătoare! Bine că le-am putut stârni interesul!
— Domnule dragă, sigur că ai dreptate! Unii au acest complex de inferioritate! Îi înţeleg. Şi eu sunt un om complexat!
— Dumneavoastră? Ce complexe aveţi?
— Unul singur: complexul de superioritate!
— Glumiţi!
— Poate că este hazliu să spun că am acest complex. Dar nu am glumit deloc! Deseori, când dau peste ceva americănesc, cum e cartea acestui Ted, mă amuză, mă înduioşează chiar să constat, să văd că le lipseşte americanilor ceva care face ca pentru ei viaţa să fie mai simplă, mai uşoară, mai clară şi mai searbădă, totodată. Mă uit la ei, la filmele lor, în care îşi spun unul altuia „I love you” mai des decât îşi spun „bună ziua!” Eu am atâtea reţineri, n-am mai spus „te iubesc” de ani de zile, iar copiilor mei cred că nu le-am spus niciodată! Sau maică-mii!
— Aveţi vreo idee despre Culianu, cât de bine şi de uşor s-a integrat în Lumea Nouă?
— Eh, mi-ar fi plăcut să aflu de la el cum a fost!… Ţin minte că am discutat o dată despre America, despre savanţii americani. Mai exact spus, m-a rugat să-i povestesc cum a fost la un învăţământ politic de-al nostru, de-al profesorilor… Cred că s-ar potrivi să salvez de la uitare acea şedinţă de învăţământ politic.
— Să vedem!
— O conducea Alexandru Graur… Era de fapt o dezbatere ştiinţifică, academică. Tema: teoria lingvistică a lui Noam Chomsky. Participanţi: toţi foştii mei profesori cu care acum, de câteva luni de zile, proaspăt angajat ca preparator, devenisem coleg. Astfel că, decent şi bine crescut, am stat în banca mea, ultima, şi nu prea m-am băgat în vorbă. Discuţiile s-au încins îndeosebi când s-a ajuns la dicotomia competenţă-performanţă şi s-a ridicat problema problemelor: întru cât, în ce măsură această dicotomie spune altceva şi înseamnă altceva decât dicotomia propusă de Ferdinand de Saussure cu o jumătate de secol mai înainte: langue şi parole? Cam toată lumea era de acord că e vorba de altceva, dar nu se înţelegeau când încercau să precizeze diferenţa între langue şi competenţă, respectiv parole şi performanţă. Ora, de două ore, de învăţământ politic se apropia de sfârşit, eu tăcusem tot timpul, ceilalţi se zbuciumaseră cam fără nici un rezultat, când Alexandru Graur mi s-a adresat peste capul tuturor, spre ultima bancă în care mă refugiasem şi aşteptam, docil, consumarea timpului regulamentar.
— Tovarăşe Coja, ai ceva de spus?
— Domnule profesor… toţi ceilalţi îi vorbeau cu „tovarăşe academician”, eu am vorbit întotdeauna cu „domnule profesor”, chiar şi în şedinţele de partid… Zic, dar: Domnule profesor, Noam Chomsky ăsta mai trăieşte cumva?
— Sigur că trăieşte! S-a mirat de ignoranţa mea, parcă o văd, Mara Rădulescu.
— Păi, dacă trăieşte şi e în viaţă, zic eu, atunci e uşor de aflat ce a vrut Chomsky să spună în plus faţă de Saussure cu dicotomia sa. Îi facem o scrisoare din partea cercului nostru de învăţământ politic, şi-i cerem să ne explice el care este deosebirea între langue şi competenţă, între parole şi performanţă. Căci, oricum, era datoria lui s-o facă de la bun început! Încă de când a lansat dicotomia competenţă – performanţă.
Răspunsul meu i-a plăcut lui Graur, vedeam bine. Ceilalţi colegi, îndeosebi colege, aproape că se simţeau jignite. M-am oferit să-i scriu eu, dacă mi se permite s-o fac în numele tuturor.
Povestea asta făcuse oarecare vâlvă şi ajunsese şi la urechile unor studenţi. Căci am încheiat spunând cam aşa: Eu, din Linguistic structures a lui Chomsky am priceput un singur lucru: că nu l-a citit pe Saussure! Şi că, atunci când spune ceva mai de doamne ajută, nu face decât să descopere încă o dată America! Da, nu l-a citit pe Saussure, pare că nici n-a auzit de el! Căci era obligaţia lui, a lui Chomsky, ca atunci când a propus distincţia între competenţă şi performanţă să se raporteze la Saussure, să se delimiteze el de Saussure! Dacă n-a făcut-o cred că nu este din infatuare sau incorectitudine, ci e pentru că pur şi simplu nu cunoaşte dicotomiile saussuriene, alea pentru care studenţii noştri în anul 1 nu promovează examenul de lingvistică generală dacă nu le ştiu!…
— Ce-a zis Culianu?
— Ce era să zică? I-a plăcut, îi plăcuse, de aia m-a pus să-i povestesc şi eu cum a fost! Acum, ca să fac mărturisiri complete, aş mai avea ceva de adăugat: nu mai ştiu cum venise vorba, şi un coleg, pare-mi-se Clement Mârza, care cunoştea cel mai bine lingvistica americană, ne povestise istoria lui Chomsky, cum a ajuns să elaboreze teoria sa: lucrase într-o echipă de lingvişti, sub contract cu Marina Americană, la construirea unei maşini automate de tradus. Fuseseră plătiţi cu un milion de dolari, maşina nu o construiseră, dar, ca rod al cercetărilor, a apărut… celebra broşurică numită Syntactic structures care, iată, toţi jurau că va revoluţiona lingvistica! În această ordine de idei am avut şi eu ceva de spus, în final de şedinţă: „eu, dacă ar vrea cineva să-mi dea un milion de dolari ca să-i fac o maşină automată de tradus, cred că i-aş spune de la bun început că este imposibil să construieşti aşa ceva! Că atâta lingvistică câtă ştiu eu mă împiedică să cred că e cu putinţă să concepi şi să execuţi o asemenea maşină! Dacă dl. Chomsky acesta le-a cheltuit americanilor milionul de dolari fără să-i avertizeze că sunt bani pierduţi, înseamnă că stă cam prost nu numai cu cunoştinţele de lingvistică, ci şi cu conştiinţa…” Eh, eram tînăr şi rău! Gata să muşc în cei cu o generaţie mai vârstnici. Se pare că e apocrifă povestea cu milionul şi maşina de tradus! Dar atunci, pe loc, a avut răsunet îndârjirea mea împotriva lui Chomsky. Mărturisesc că, un pic, mă purtam aşa şi ca să-i fac plăcerea lui Al. Graur, care nu credea deloc în lingvistica matematică, în formalizarea lingvisticii etc. Timpul i-a cam dat dreptate! Oricum, Nené m-a întrebat de câteva ori „Când îi scrii lui Chomsky?” Nené a fost primul student care m-a tutuit!…
— Şi ce i-aţi răspuns?
— Cred că de fiecare dată altceva. În genul „mi-a promis Mârza că-mi face rost de adresă” sau „i-am scris, dar cred că o să-mi oprească scrisoarea la securitate!” Mă rog, hazul se consumase la şedinţa aceea de învăţământ politic, şi se consumase între mine şi Graur! Ceilalţi colegi n-au priceput mare lucru! Şi-au zis că aşa e Coja ăsta, cam trăznit! Dar nu şi-au dat seama cât de ridiculă fusese toată discuţia aceea!
— Cum privea Culianu metodele noi, formalizante, din lingvistică şi celelalte discipline filologice?
— A cochetat puţin cu structuralismul. Era la modă, o modă acceptată şi de strategii ideologi ai ţării. Lucrarea sa, cu care s-a prezentat încă din anul I la un cerc ştiinţific studenţesc, despre religia dacilor, cred că conţinea în titlul ei şi cuvântul structuralism. În conţinutul ei nu mai avea nimic de-a face cu structuralismul, dar avusese nevoie de această acoperire ca să intre într-un domeniu faţă de care nu era uşor de prevăzut care va fi atitudinea oficialităţilor universitare. Lucrarea a avut un succes aparte, inclusiv la Cluj, unde s-a prezentat la Sesiunea naţională a cercurilor ştiinţifice studenţeşti! Avea un subtext protestatar, subversiv, un fel de elogiu al religiozităţii. Aici e cazul să-l pomenesc pe profesorul Mihai Pop, care le fusese îndrumător ştiinţific. Unul din marii profesori pe care i-a avut Culianu la Bucureşti.
— Care alţi profesori i-au plăcut?
— Mihai Pop a fost un profesor care a făcut şcoală aproape numai de la catedră! N-a scris foarte mult. Dar şi-a pus pecetea, îndeosebi a unui stil, pe toţi studenţii mai simţitori pe care i-a avut. Nené ţinea foarte mult la „auşlu” Pop, aşa îi spuneau, cu acest vechi cuvânt românesc, toţi cei din grupul său.
— Ce înseamnă „auşlu”?
— „Bătrânul”, în dialectul aromân… Altul a fost Cicerone Poghirc, iarăşi un profesor, ca profesor, deosebit. Graur spunea de Poghirc că, atunci când l-a asistat să vadă cum îşi ţine orele, ca preparator tînăr şi începător, i-a venit în minte să spună că lui Poghirc i se potriveşte catedra cum i se potriveşte unui cazac să stea în şa!… Nici Poghirc, deşi ştia foarte multe, n-a scris prea mult, înainte de a pleca şi de a se stabili în Franţa, la Paris. Chiar, la fel a fost şi Nicolae Raţă, ale cărui cursuri de teoria literaturii le plăcuse atât de mult încât deseori ei, grupul lui Culianu, declanşau aplauzele studenţilor la sfârşitul cursului. Ceva ce nu se mai întâmplase de la G. Călinescu. Şi, dacă nu mă înşel, nici nu s-a mai întâmplat de atunci.
— Nicolae Raţă?
— Cum îţi spuneam: nici el nu a scris prea mult, nu a publicat. Din grafofobie, probabil, ca şi Saussure. Dar ce caracter frumos?! În 1971, când s-a ţinut o adunare de partid extraordinară, cu participarea şi a ne-membrilor de partid, şi s-au prelucrat, dacă nu mă înşel, „tezele din iunie”, cerându-ni-se să depunem toate eforturile pentru a deveni autentici intelectuali comunişti, în R III ne-au adunat pe toţi, a luat cuvântul Nicolae Raţă, pe cât de scund pe atât de răspicat, spunând că, după opinia sa şi a multora din sală, expresia „autentic intelectual comunist” conţine o contradicţie în termeni, deoarece cine este „intelectual autentic” nu poate fi comunist, iar cine este comunist sigur nu poate fi intelectual.
— Şi care a fost reacţia sălii?
— Aplauze nesfârşite! Inclusiv ale celor din prezidiu! Era şi Cornel Pacoste, el conducea şedinţa. A aplaudat şi el.
— A participat şi Culianu la acea adunare?
— Nu! Nu cred! Se transferase la Facultatea de limbi străine, oricum. Nu ştiu dacă mai era student!
— Alţi profesori?
— Mircea Martin… Foarte apropiat şi iubit de tot grupul! Să nu uit, în grupul lor mai era şi Paul Drogeanu, o figură descinsă parcă din Craii de Curtea Veche. O carte care le fixase câteva repere importante, ca stil de viaţă la care năzuiau!… O menţiune aparte pentru Ce-me-ilă! Corneliu Mihai Ionescu!… Cred că era singurul dintre profesori pe care o discuţie cu Culianu nu avea de ce să-l… să-l…
— … să-l complexeze?
— Nu! Nu ăsta e cuvîntul! C.M.I. este unul din marii profesori, marii erudiţi ai Universităţii! Are şi un soi de rafinament, de har de a valorifica decadenţa lumii din care provine… De fapt e o lume pe cale de dispariţie, dar nu dispare prin decădere… Impresia de decadenţă o dă conştiinţa dispariţiei! Unul dintre puţinii aristocraţi ai generaţiei mele!… Am asistat la câteva maliţii, schimbate între CMI-ilă şi băieţii din grup, absolut încântătoare. CMI se simţea în largul său într-o discuţie cu Culianu, am asistat la câteva, se suspectau reciproc că în ochii publicului universitar, studenţi şi profesori, amândoi concurau pentru acelaşi titlu: summa erudiţiei bucureştene!… Mereu îmi reproşez că mă văd prea rar cu Cemeilă!…