Capitolul VIII
„OMUL SECURITĂŢII”

— Ce părere aveţi de discuţiile din presă despre un Culianu „om al Securităţii”?
— Ce părere să am?! Va trebui, probabil, să-mi schimb părerea despre Securitate!
— Cum aşa?
— Păi dacă un om de talia lui Culianu, probabil cel mai performant român pe plan intelectual la acest sfârşit de secol, a colaborat cu Securitatea, asta înseamnă, în mod sigur, că Securitatea n-a fost o instituţie diabolică, antiromânească!… Dacă îl iau în serios pe Dan Petrescu, cumnatul lui Culianu, care în 1990 îl acuza pe cine credeţi? Pe Noica însuşi că a fost agent de influenţă (sau alt termen a folosit, de specialitate), şi asta pentru că Noica a insistat mult pe lângă Eliade să se întoarcă în ţară, măcar pentru o vizită, atunci începi să te gândeşti altfel la securitate!
— Şi care-i adevărul în privinţa lui Noica?
— Nu ştiu de unde a aflat Dan Petrescu, după 1989, că Noica a încercat să-l determine pe Eliade să facă un asemenea gest faţă de Ţară. Dar eu ştiam de asta cu mulţi ani înainte de ’89, de la Noica însuşi, care, la întâlnirea cu studenţii, din amfiteatrul Odobescu, la Filologie, a povestit cum a încercat să-l convingă pe Mircea Eliade să vină în ţară şi să ia direcţiunea unui institut ştiinţific, de studii sud-est europene, parcă. N-a ascuns de nimeni că a încercat să facă asta! Şi ni s-a părut atunci, tuturor, că acest gest al lui Noica era cât se poate de normal pentru un naţionalist ca Noica!
— În ce constă în acest caz naţionalismul lui Noica?
— În faptul că a ţinut la ţară mai mult decât la idei politice! Sigur că Noica era anticomunist, dar în acelaşi timp ştia că acest comunism va dura cât va dura şi până la urmă se alege praful de el. Eternă este patria, este neamul! Şi era în folosul neamului, al tineretului din ţară ca un om ca Mircea Eliade să se întoarcă acasă!
— Dar întoarcerea lui Mircea Eliade în România ar fi servit şi propagandei oficiale!
— Asta nu mai conta aşa de mult!… Important era mesajul către tinerii studioşi, care ar fi fost astfel încurajaţi să nu-şi mai pună singura lor nădejde de reuşită în ideea emigrării, a părăsirii României. Noica le-a făcut atunci studenţilor care se înghesuiseră ca sardelele ca să-l vadă şi să-l audă, le-a făcut o pledoarie, ba chiar o demonstraţie că nimic nu-i împiedică să se realizeze în plan intelectual în România, chiar dacă vor fi repartizaţi la ţară! A fost aproape dur cu studenţii, că se lamentează fără motiv! Cine e puternic şi are dăruirea necesară, găseşte calea spre împlinire!… În esenţă, Noica a făcut la acea întrunire cu studenţii propagandă unor idei din documentele de partid! Dar politrucilor nu le-a plăcut discursul său, căci Noica nu a negat greutăţile cu care se confrunta tineretul studios, nu a lăudat condiţiile „minunate” oferite de partid, ci a pledat pentru ca, în ciuda acestor oprelişti, intelectualii tineri să-şi asume responsabilităţile unei intelectualităţi naţionale, legate de Ţară! A fost magnific!…
— Care credeţi că ar fi fost consecinţele revenirii lui Mircea Eliade în România?
— Sigur că ar fi fost un succes al lui Ceauşescu! Dar ar fi fost un şi mai mare succes al ideii româneşti, al românismului! Vă daţi seama ce emulaţie ar fi fost printre tinerii studioşi, ce lecţie de naţionalism! De patriotism! Am discutat, prin ’92, cu Paul Anghel despre această încercare a lui Noica. A făcut-o cumva inspirat sau autorizat de guvernanţii comunişti? Asta nu-l coboară cu nimic pe Noica, ci îi înalţă pe guvernanţi, odioşii guvernanţi comunişti!… Se pare, susţinea Paul Anghel, că Mircea Eliade acceptase la un moment dat, dar a renunţat la insistenţele Monicăi Lovinescu. Care au fost argumentele, nu ştiu. Când le vom afla vom putea decide dacă demersul d-nei Lovinescu a fost din prostie sau din ticăloşie! Efectul a fost acelaşi însă, lovind în interesul naţional! Dacă Ceauşescu îl aducea pe Mircea Eliade la Bucureşti, atunci e clar că ar mai fi avut cu cine să se sfătuiască, cu altcineva decât cu Bobu sau Gogu Rădulescu!… Dacă se confirmă că Ceauşescu a avut intenţia de a-i readuce în ţară pe oameni ca Mircea Eliade sau Viorel Trifa, atunci refuzul celor din emigraţie de a se întoarce în ţară va fi să scadă din răspunderea lui Ceauşescu pentru ce s-a întâmplat în ţară sub dictatura sa! Ţine minte vorba asta!
— Consideraţi că diaspora românească, emigraţia, ar avea şi ea partea ei de vină pentru situaţia în care se află România?
— Nu-ţi voi răspunde propriu-zis la întrebare, ci îţi voi spune ceva şi mai important: sintetizând un noian de fapte şi informaţii, mie îmi iese concluzia că una din preocupările constante ale strategiei antiromâneşti este aceea de a decapita acest neam românesc, de a-l lipsi de exemplarele sale cele mai reuşite. Fie prin izolarea lor în închisorile anilor 1946-1964, fie prin provocarea şi stimularea emigrării. Emisiunile „Europei libere” şi ale „Vocii Americii” făceau o subtilă propagandă în acest sens! După 1989, această emigrare a exemplarelor umane cele mai reuşite a fost stimulată pe faţă, prin diverse burse şi alte procedee. La care dacă adaugi vânzarea de copii, liberalizarea avorturilor, îmbolnăvirile de sida la copii, uşurinţa cu care orice afro-asiatic poate deveni cetăţean român, absenţa oricărei politici care să sprijine familiile tinere ş.a.m.d., descoperi o ciudată concordanţă a factorilor distructivi, care literalmente urmăresc scăderea numerică şi calitativă a neamului românesc! Vorbesc foarte serios! Ştiu că par astfel că am făcut o fixaţie, o monomanie, dar… nu! Nu fabulez şi nici nu delirez! Românii din diasporă ar trebui să fie primii care să conştientizeze acest atac la fiinţa neamului nostru! Această strategie antiromânească în care ei s-au înscris fără să-şi dea seama. Şi fără nici o vină!… Nu le cer decât să fie conştienţi de bătaia lungă a gestului lor de a-şi părăsi Ţara! Adunate, aceste sute de mii de evadări în Occident, a unor oameni majoritatea de mare calitate, sfârşesc prin a se transforma pe plan naţional într-o hemoragie secătuitoare!
— Şi Culianu?
— Ce-i cu el?
— A colaborat sau nu cu securitatea?
— Cred că lui Culianu i s-ar potrivi mai curând formula pe care eu am propus-o şi în chestiunea raporturilor dintre Securitate şi Biserică. Nu Biserica a colaborat cu securitatea, ci invers! Securitatea a colaborat, probabil, cu Biserica! Aşa, când şi când!
— Cum vine asta?
— Bunăoară, Biserica este într-o luptă veche şi care va dura multe decenii, secole chiar, cu sectele! Or, deseori, sub acoperirea unor secte acţionează servicii de spionaj şi de diversiune străine, ceea ce făcea ca în mod natural Securitatea să se intereseze şi ea de activitatea şi dedesubturile acestor secte, aşa cum se interesează şi azi, în continuare, SRI-ul. Dar greul luptei îl duce Biserica, iar SRI-ul azi, ca şi Securitatea ieri, se află de aceeaşi parte a baricadei cu Biserica, sprijinind-o! La fel şi cu Culianu. Nu este exclus ca din contactele pe care le-a avut Culianu cu Securitatea, tovarăşii de acolo să-şi fi dat seama că Nené trebuie ajutat să-şi urmărească proiectul vieţii sale: să lucreze cu Mircea Eliade! Mă îndoiesc că i-ar fi dat lui Culianu vreo misiune specifică! Am un coleg, un prieten chiar care a fost trimis în străinătate, în anii ’70, ca lector de limbă română. A stat acolo vreo trei ani. Când s-a întors l-am întrebat – şi mi-a jurat că-mi răspunde sincer, în ce legătură a fost cu securitatea. Mi-a spus că înainte de plecarea în străinătate, pe când îşi pregătea actele, a fost chemat la centrul universitar de partid şi i s-a făcut cunoştinţă cu un tovarăş Marinescu, aşa s-a prezentat acela…
— Eugen Marinescu?
— Da, aşa am întrebat şi eu, fireşte, în glumă. Jenică al nostru a fost el activist înfocat, dar este unul dintre cei care n-au încetat, din pricina asta, să fie cumsecade şi excelent coleg!… Deci s-a întâlnit cu acest tovarăş, care se numea Marinescu cum mă cheamă pe mine Constantinescu, şi a avut o discuţie scurtă, de un ceas, despre ce intenţionează să facă tovarăşul profesor în Occident, în străinătate. Colegul meu i-a răspuns că se gândeşte cum să procedeze ca, pe lângă orele de limba română ţinute studenţilor, să mai întreprindă şi alte acţiuni sau activităţi prin care să facă reclamă şi propagandă pentru cultura românească, pentru istoria românească etc. Şi a precizat: „nimic politic! Dacă amestec politica stric totul!” Ştii ce i-a răspuns tovarăşul securist Marinescu? I-a spus: „foarte bine, tovarăşe profesor. Exact asta vă recomandăm şi noi! Dacă credeţi că vă putem fi cu ceva de folos, vă las numărul meu de telefon şi mă căutaţi!” Nu l-a căutat colegul meu şi totul s-a rezumat la această discuţie! Nu-mi vine greu să-mi imaginez ceva de genul acesta şi în cazul lui Culianu!…
— Dar dumneavoastră?
— Eu? Ce?
— Aţi colaborat cu securitatea sau securitatea a colaborat cu dumneavoastră?
— N-ar fi rău să discutăm vreodată şi chestiunea asta!
— De ce nu acum?
— Ca să nu „mâncăm” din spaţiul pe care această discuţie îl poate oferi chestiunii asasinatului şi prezentării, în toate deficienţele ei, a cărţii despre acest asasinat!
— Cred că nu poate fi lipsit de interes pentru cititori să afle că, de pe urma acestei cărţi, a lui Ted Anton, dumneavoastră vă aflaţi într-un proces de calomnie cu d-na Felicia Antip şi ziarul „Adevărul”. Să precizăm că d-na Felicia Antip, făcând o recenzie la cartea lui Ted Anton, a făcut afirmaţia următoare: „Ioan Petru Culianu a fost atacat şi, potrivit afirmaţiilor sale, ameninţat în repetate rânduri de organizaţia Vatra Românească, incriminată de el, între altele, într-un interviu acordat revistei „22”, ca fiind „dominată de securitate”. Or, fostul mentor, aparent protector şi pe de altă parte supraveghetor numit de securitate al lui Culianu, profesorul Ion Coja a fost, de la bun început, „principalul ideolog” al Vatrei Româneşti”. Aţi dat-o în judecată pe autoare pentru sintagma „supraveghetor numit de securitate”, adică pentru acuzaţia că aţi colaborat cu securitatea, aţi executat ordine şi misiuni comandate de securitate. Ceea ce presupune apartenenţa la structurile securităţii! Am rezumat corect?
— Mulţumitor!
— Chemată în justiţie, d-na Felicia Antip va trebui să dovedească că aţi lucrat în securitate. Dacă nu va reuşi s-o facă, va fi bună de pedeapsă şi de plata unor despăgubiri. Corect?
— Corect! Doamna Felicia Antip însă nici n-a încercat să dovedească că avea dreptate, a dat vina pe o greşeală de traducere şi şi-a cerut public iertare. În presă şi la tribunal. Am iertat-o!
— Justiţia, în asemenea cazuri, nu pretinde celui calomniat să dovedească şi el că nu e adevărată acuzaţia incriminată.
— Mi se pare absolut firesc!
— Dar dacă cititorii acestei cărţi, carte cu care ne vom alege din discuţia noastră, v-ar cere să dovediţi şi dumneavoastră că n-aţi fost în securitate, cum aţi face? Le recunoaşteţi cititorilor acest drept?
— Eh, m-aţi încolţit bine!…
— Nici vorbă! V-am pasat mingea şi mingea se află în terenul dumneavoastră.
— Vă avertizez, domnule coleg, că, dacă această carte apare, unii recenzenţi vor spune că am profitat ca să vorbesc mai mult despre mine decât despre Culianu!
— Îmi asum eu orice răspundere în privinţa aceasta! Nu cred că voi mai avea ocazia să stăm atâta de vorbă. E normal să profit ca să pun toate întrebările pe care cititorii cărţii „noastre” s-ar gândi să vi le pună dacă ar fi ei în locul meu. Cred că întrebarea aceasta vi s-a mai pus!
— Da, mi s-a pus chiar şi în termenii cei mai serioşi cu putinţă! Adică în mod oficial!
— Când?
— În vara lui ’96, când candidam la preşidenţia României şi am avut o întâlnire cu fruntaşii din Liga Studenţilor, care urmau să se hotărască să susţină un singur candidat dintre cei trei profesori de la Universitate care candidau pentru Cotroceni: Nicolae Manolescu, Emil Constantinescu şi Bentea, Măndelul!
— ?… Care Bentea?
— Adică eu! Nu cunoşti aceste cuvinte, Bentea, Mandea, Pieptea? Cu sensul de eu?… Ei, bine la întâlnirea cu studenţii mi s-a pus întrebarea dacă am fost în securitate, cum afirmau unii că aş fi fost chiar colonel.
— Ce le-aţi răspuns?
— Mai întâi le-am explicat cum de s-a ajuns la această idee. Mă rog, părerea mea!
— Cum?
— A trebuit să las deoparte toată modestia şi să le povestesc, ceea ce în parte mai ştiau şi ei, câte am făcut eu înainte de ’89!
— În celebrele dumneavoastră luări de cuvînt la adunările de partid sau ale scriitorilor!… Daţi câteva exemple de subiecte pe care le-aţi atacat în asemenea ocazii!
— Păi, mai întâi le-am povestit, în mai multe adunări PCR, despre un coleg de facultate, care în anul întâi a rămas repetent şi, dat afară din Universitate, a intrat la Securitate. Eu am învăţat, mi-am făcut datoria, aşa cum cerea partidul, şi am rămas chiar în învăţămîntul superior. Numai că atunci când eu am fost angajat ca preparator, la Universitate, am fost pus să semnez un angajament destul de ciudat!
— Aha!… Devine interesant!
— Nu! Nu era un angajament faţă de securitate, ci faţă de Universitate, precum că nu voi solicita niciodată locuinţă din fondul de stat!… În schimb, colegul meu, repetentul, devenit securist, a primit imediat locuinţă! Şi nu numai atât: salariul lui, de fost repetent, era binişor mai mare decât al meu, fostul student fruntaş! Concluzia: dacă nu-mi vedeam de treabă, dacă nu luam în serios sloganul comunist Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi! şi alte documente de partid, rămâneam repetent şi era mai bine!… Vă daţi seama ce efect aveau vorbele astea într-o adunare în care o treime dintre participanţi erau studenţi!
— Nu-mi e deloc greu să-mi închipui!
— Aici aş insista puţin: intrarea în securitate era răsplătită în primul rând prin atribuirea unei locuinţe. Eu am stat în gazdă, studenţeşte, schimbând vreo douăzeci de adrese, de ajunsesem de pomină, până în 1980. Primul copil născându-se când locuiam în gazdă, în acelaşi apartament cu un student de la Politehnică. Mai înainte am stat în gazdă, însurat fiind, într-un apartament din Drumul Taberei, unde mai locuiau două studente cu care aveam curs, erau la filologie, în anul I. Ne întâlneam dimineaţa la uşa toaletei şi, peste câteva ore, în amfiteatrul Haşdeu!… Era nemaipomenit de plăcut!
— În total, câţi ani aţi stat în gazdă?
— Ca student, patru ani. Ca cadru didactic, cincisprezece ani!… Viaţa e dură pentru un colonel de securitate!
— Alte subiecte!
— Am reclamat, în plenul adunării de partid, că-mi sunt ascultate convorbirile telefonice! Am deplâns demolarea satelor! La curs, le-am vorbit studenţilor despre nebunia celor ce au demolat, în ziua precedentă, clădirea arhivelor, cea construită de B. P. Haşdeu! Am reclamat că în România socialistă copiii orfani sunt vânduţi în străinătate!… M-a bătut Dumnezeu şi, după Revoluţie, am asistat neputincios cum sunt vînduţi mii de copii! Pe vremea lui Ceauşescu nu ştiu dacă s-au dat mai mult de 10-15 copii!… Hai să scurtăm discuţia asta, mi se face scârbă! Eu am avut curaj, poate, sau altceva, dar eu nu am tăcut nici în faţa lui taică-meu, dacă am crezut că n-are dreptate! Şi n-am respectat pe nimeni mai mult decât pe părinţi! Iar când nu mi-a plăcut de şeful de catedră sau de decan, le-am spus-o în public, prin text tipărit!… Şi înainte, şi după 1989! De ce am făcut-o? De ce am avut curajul ăsta? Pentru că eram colonel de securitate?… Probabil că ăsta a fost motivul pentru care soţia unui general de securitate, colegă de facultate, a cerut în Comitetul PCR al Universităţii. să fiu dat afară din învăţămînt, să nu mai constitui un exemplu primejdios pentru studenţi, care, fiind uşor de derutat, apreciază luările mele de cuvînt din adunările generale! Eu, ani de zile n-am mai plătit cotizaţia la sindicat susţinând că liderii noştri sindicali nu-şi fac datoria! Ne trădează!… Aşa se purtau oamenii Securităţii?! Atunci bravo Securităţii dacă a avut oameni ca mine!
— V-aţi înfierbântat!…
— Păi, domnule, nu-mi era deloc uşor să iau cuvîntul şi să spun ce spuneam! Era un risc asumat cu deplină conştienţă! Dar mai presus de teamă a fost respectul de sine, de mine însumi! Fireşte, cei mai mulţi colegi mă iubeau şi mă preţuiau pentru „ieşirile” mele. Inclusiv şefii pe linie de partid, rectorul, oamenii serioşi! Dincă, Ioviţ-Popescu, Ghiţă F1orea, Augustin Gârbea, d-na Olivia Clătici… Dar n-au lipsit amărîţii care, încercând să-şi explice curajul meu, erau fericiţi să se agaţe de explicaţia cea mai convenabilă: eram securist, colonel de securitate, de-aia aveam curaj! Iar ei, ticăloşii, nu aveau curaj nici cât o găină pentru că, deh, nu erau colonei de securitate! Mizerabilii!
— Eu, vă pot spune şi eu că l-am auzit pe un profesor, coleg de-al dumneavoastră, dând altă explicaţie curajului cu care vorbeaţi în şedinţele de partid şi ale scriitorilor.
— Şi abia acum îmi spui?!
— Că veni vorba!…
— Hai, scuipă tot!
— Zicea că aveţi la Constanţa un frate…
— Ah, sigur că m-am bazat pe fratele meu, ştiam că dacă voi fi dat afară de la Universitate nu mă va lăsa să mor de foame! M-am bazat şi pe soră-mea, pe cumnatul meu, Ion, Dumnezeu să-l odihnească. Buhul de mine se mai ducea şi până la Constanţa uneori, iar ei, fireşte, erau temători pentru mine, dar nu m-au descurajat, dimpotrivă. Maică-mea, la fel. Mai îmi zicea, săraca, să tac, că n-am să schimb eu lumea. N-am s-o schimb, îi răspundeam, dar de tăcut n-am să tac! Nu ţi-am tăcut eu dumitale, că eşti femeie serioasă, şi am să le tac unor golani?
— Zicea…
— Cine, domnule?
— Domnul ambasador!
— Care ambasador?
— Domnul profesor, colegul dumneavoastră, care acum e ambasador!
— Ah, amărîtul!
— Zicea că aveţi un frate cu funcţie mare la Constanţa…
— Funcţie mare? Nu greşea!… Şi ştii care era funcţia lui frate-meu? Îţi spun numai una: fiind bun prieten cu fostul său coleg de liceu, Emil Popescu-Mac, preşedintele clubului Sportul Studenţesc, convenise cu Mac şi, de câte ori Sportul Studenţesc juca cu Dinamo sau cu Scorniceşti, Mac sau Nelu Chelemen îi făcea atenţi pe jucători că e un doctor, la Tulcea – şi aşa i-a rămas lui Aurel renumele printre fotbaliştii de la Sportul, „doctorul de la Tulcea”, care-i plăteşte cu 1000 de lei pe jucătorii care dau gol lui Dinamo sau celor de la Scorniceşti. Pentru fiecare gol o mie de lei!… Şi mia era mare pe atunci!…
— Asta făcea domnul Aurel?
— Avea el boala lui pe Scorniceşti şi pe Dinamo, deşi se cunoştea şi se împrietenise bine cu Cornel Dinu şi alţi fotbalişti de la Dinamo! Avea ce avea cu instituţia! Şi cu sponsorul!
— Interesantă poveste!
— După ’89 s-a întâlnit în Germania cu câţiva dintre cei ce beneficiaseră de această primă! Cu Aurică Munteanu, dacă nu mă înşel.
— Şi n-a avut necazuri cu Securitatea?
— A avut el, dar nu pentru asta! Însă ştii ce e frumos? Când a avut Dinamo meciul cu Internazionale Milano, el, Aurel, a fost sufletul galeriei de la peluza dinspre Şoseaua Iancului! Eh, ce zici?
— Ce să zic?
— Aşa gândeşte un naţionalist!… Ca frate-meu! Îţi permiţi să ai antipatii pentru unii dintre ai tăi, dar când se iveşte străinul, străinul ca adversar, eşti solidar cu neamul!… Precum câinii care se pot mârâi şi muşca între ei, pentru ciolan, dar când apare în apropiere un lup, sar toţi la el, uitând pentru ce se duşmăniseră între ei până atunci!… Am avut multe de învăţat în familie, în acest domeniu!… Al comportamentului civic!
— E un tip aparte fratele dumneavoastră!
— Hai să-ţi povestesc totul despre meciul cu Inter. Juca acolo, extremă, unul Jair, un mare jucător, negru şi obraznic, mereu făcea gesturi triviale pentru care tribunele îl huiduiau, ai fi zis că-i plăcea să fie huiduit. La un moment dat, venind după minge, a ajuns până la gardul care despărţea tribunele de teren. Lumea l-a primit cu huiduieli. Apropiindu-se să ia mingea, ciorogârla a mai făcut câteva gesturi, cu braţul îndoit, spre public. Alte huiduieli, mai tari. Eram cu frate-meu, cam rândul patru-cinci de la peluză. Şi când lumea s-a ridicat în picioare să-l huiduie ca lumea pe Jair, frate-meu a mai făcut vreo câţiva paşi şi a ajuns lângă gard, a mai făcut unul şi a trecut gardul, după care l-a luat la fugărit pe celebrul extrem-dreapta al milanezilor!… S-a întors frate-meu în aplauzele peluzei… După câteva minute, iar scapă mingea la peluza noastră, iar vine Jair, iar huiduieli, iar gesturi obscene şi iar se repede frate-meu şi sare gardul, mai din vreme de data asta, mai sar vreo zece-douăzeci de inşi după frate-meu şi cu toţii încep să-l fugărească pe negraci, până la centrul terenului! Ce mai?! Bâlci mare!… Duminica următoare, când m-am dus iar la meci, la meci de campionat, ce să vezi? Gardul de o jumătate de metru pe care-l sărise frate-meu, fusese înălţat, de vreo doi metri era acum, gard ţeapăn şi inexpugnabil. Ctitoria fratelui meu, Aurel Coja. Cel cu funcţie mare la Constanţa!… Funcţie de partid sau în Securitate?… Nenorocitul! Ambasador, ai?!
— Îmi cer scuze, cred că am insistat prea mult! Vă mai întreb doar atât: cum s-a terminat negocierea cu liderii din Liga Studenţilor?
— Au hotărît ca din cei trei profesori de la Universitate care candidau pentru preşidenţia României eu să fiu susţinut de ei!
— Interesant!…
— Asta era când candidam din partea PDAR numai! Mai apoi, când PDAR s-a coalizat cu Partidul Umanist şi cu Mişcarea Ecologică, studenţii mi-au transmis că vor să renegocieze sprijinul lor, deoarece nu le place să fie în aceeaşi barcă cu persoane care în mod sigur au lucrat în Securitate şi au tras din asta toate profiturile posibile.
— La cine se refereau? La Dan Voiculescu?
— Nu mai contează!… Cert este că, în final, eliminarea mea din cursă, prin acel aşa-zis baraj preelectoral, mi-a făcut un mare serviciu, aducând, celor interesaţi, dovada cea mai clară a onorabilităţii mele politice. Faptul că am fost „lucrat” de un veritabil colonel de securitate din securitatea bişniţară şi de un dovedit agent KGB, care au pus mână de la mână împreună cu alţi indivizi dubioşi ca să mă scoată din competiţie, a devenit pentru mine un veritabil certificat de onestitate!… Închipuie-ţi, dacă rămâneam în cursă, susţinut de indivizi ca Victor Surdu şi colegii săi din Uniunea Naţională de Centru! Nu mă mai spălam niciodată de această ruşine! Tot trecutul meu nepătat se ducea pe apa Sâmbetei! Şi când spun „trecutul meu nepătat” citez dintr-un comentariu al postului de radio Deutsche Welle care aprecia că dintre toţi candidaţii la preşidenţia României eu eram singurul care aveam aşa ceva! Un trecut nepătat… Başca viitorul!
— O ultimă întrebare: dl. Emil Constantinescu a ştiut că Liga Studenţilor v-a „ales” pe dumneavoastră?
— Da, a aflat! Dar de ce mă întrebaţi asta?
— Aşa, de…
— Nu, nu! Aveţi dumneavoastră un motiv! Hai, puneţi pe masă tot ce aveţi în buzunare! Hai! Tot!
— Mă gândeam că în vara lui ’96 dl. Emil Constantinescu a făcut o „excursie” la Tighina împreună cu Victor Surdu!…
— Nimeni n-a înţeles ce căutau. acolo!
— Capital electoral! S-au dus să-l viziteze pe Ilie Ilaşcu!
— Dar nu li s-a permis să intre în puşcărie!
— Era de aşteptat să nu li se permită! Nu te duci într-o astfel de expediţie decât dacă te-ai asigurat că ţi se va da voie să-l vizitezi pe deţinut!
— Şi atunci?
— Şi atunci înseamnă că au mers la Tighina pentru alte motive, alte scopuri!
— Care?
— Nu ştiu! Dar îl citez pe un deputat PNŢCD, cu care mă ştiu foarte bine, şi care era îngrijorat, în vara lui ’96, de călătoria lui Constantinescu, însoţit de Surdu, în Transnistria! „Surdu e omul ruşilor!” mi-a spus deputatul ţărănist! „Înseamnă că l-a dus pe Constantinescu la discuţii cu ruşii sau cu ucrainienii!”
— Discuţiile astea nu le puteau avea şi la Bucureşti?
— Asta l-am întrebat şi eu pe domnul deputat şi mi-a spus că sunt naiv! De ce pleacă atâţia, ba în delegaţii, ba bursieri sau mai ştiu eu ce, în străinătate?! Ca să se poată discuta cu ei în voie! La Bucureşti, Ion Diaconescu şi încă câţiva din conducerea PNŢCD, a Convenţiei, ştiau minut cu minut ce face şi unde se află Constantinescu, cu cine se întâlneşte etc., etc. Sunt cuvintele domnului deputat!
— Grav! E grav ce spuneţi!…
— Eu nu spun nimic. Mă întreb numai dacă, în orele lungi şi nesfârşite ale acelei călătorii, care, din câte ţin minte, s-a desfăşurat când dumneavoastră eraţi încă în poziţia de candidat al PDAR la preşidenţie, Surdu şi Constantinescu nu au discutat şi despre dumneavoastră, despre candidatura dumneavoastră! E imposibil să n-o fi făcut!
— Mi-aduc bine aminte că acela a fost un moment foarte clar pentru mine că Surdu mă „lucrează”. Faptul că nu ne-a spus nimic despre călătoria pe care urma s-o facă, faptul că nu m-a invitat şi pe mine, ca să-mi fac şi eu, vezi, Doamne, capital politic dintr-o astfel de călătorie, a fost pentru mine un semn foarte clar asupra intenţiilor lui Surdu. Nu văd ce amestec ar avea dl. Constantinescu.
— Dacă s-a pretat să facă jocuri cu Surdu, înscenând acea escapadă la Tighina, de ce n-ar fi amestecat Constantinescu şi-n celelalte jocuri ale lui Surdu? La Congresul PDAR din primăvara lui 1997, când Surdu a fost nevoit să părăsească preşidenţia, dl. Emil Constantinescu a transmis Congresului un mesaj, care conţinea referiri explicite la ajutorul pe care l-a primit Constantinescu de la Surdu. Dumneavoastră aţi înţeles despre ce ajutor este vorba?!… Păi cum i-ar fi picat lui Constantinescu, în campania electorală, să se afle că studenţii cărora el le fusese ani de zile rector nu-l susţin?! Că studenţii vă susţin pe dumneavoastră!
— Stimabile, dacă mă iubeşti, hai să schimbăm subiectul! Am vorbit prea mult despre mine!
— Vă rog să puneţi o concluzie! Şi pe urmă mergem mai departe.
— Domnule, ticăloşilor dovediţi sau care nu ştiu bine ei înşişi că sunt şi cât sunt de ticăloşi, nimic nu le pică mai bine decât să dovedească despre toţi ceilalţi că ticăloşi sunt şi ei! Învăţătura cristică este extrem de înţeleaptă: daţi Cezarului ce este al Cezarului!… Acuzaţiile aduse Bisericii sunt absurde şi ticăloase. Am încercat să dau un răspuns acestor acuzaţii, din partea mea, profesor universitar, scriitor, publicist, fost senator, care n-am scris un rând de susţinere a regimului comunist, înainte de 1989! Domnii de la „România liberă” nu mi l-au publicat. O să-l ataşăm noi la anexa acestei discuţii! Pentru că este o legătură clară între o seamă de idei ce apar în cartea lui Ted Anton şi atacurile împotriva Bisericii, găzduite în „România liberă” şi alte ziare: fac parte din aceeaşi strategie antiromânească! Dar ideea principală este una singură: în România, spre deosebire de celelalte ţări ortodoxe încăpute pe mâna comuniştilor, Biserica a avut realizările, dacă pot spune aşa, realizările cele mai frumoase! Este meritul Bisericii Ortodoxe că a menţinut credinţa, că nu s-a lăsat distrusă de ateismul marxist-leninist! S-au dărâmat zeci de biserici, dar s-au construit sute de biserici noi în perioada dictaturii ceauşiste!
— Sute de biserici?
— Poate chiar mai mult! Informaţia o am de la Ioan Alexandru, poetul creştin şi militant anticomunist. El mi-a spus, când am comentat împreună, înainte de ’89, demolarea unor biserici, că s-au construit şi renovat, pe vremea lui Ceauşescu, peste o mie de biserici!… Asta ce înseamnă? Că am avut o Biserică tare! Sau că, la noi, spre deosebire de bulgari, ruşi, ucrainieni etc., credinţa poporului a fost prea mare, prea puternică, prea veche ca să se lase risipită în vânt de prigoana bolşevică!… De ce să nu recunoaştem deschis că menţinerea credinţei în România, indiferent pe seama cui o punem, a fost un adevărat miracol! Eh, vezi, asta nu convine cuiva! Că din nou, anumite planuri, s-au împiedicat în „ciotul” românesc! Ţuţea spunea că una din ţintele vizate prin declanşarea primului război mondial, a primului!, a fost să lovească în Biserica Ortodoxă! Instaurarea ateismului agresiv ca politică de stat în URSS şi, după al doilea război mondial, extinderea acestui regim asupra a 90 la sută din lumea ortodoxă, a dus la distrugerea vieţii ortodoxe în mai toate ţările socialiste. Singura biserică ortodoxă care a rezistat, ba chiar s-a întărit în această perioadă de restrişte, de cumplite persecuţii, a fost Biserica Ortodoxă Română! A dejucat toate planurile! Toată strategia antiortodoxă! Cum să i se ierte asta?
— Cine nu-i iartă asta Bisericii noastre?
— Cum cine? Cei care au hotărît ziua, ora şi locul în care să înceapă primul război mondial, pe urmă al doilea ş.a.m.d.! Au putut declanşa două războaie mondiale şi nu mai ştiu câte altele locale, regionale, başca revoluţiile! Dar n-au fost în stare să distrugă Biserica asta românească, plină de popi beţivi şi curvari! N-au putut s-o rupă de la inima neamului nostru! De ce? Pentru că Biserica ortodoxă şi neamul românesc sunt una! Şi punct! M-am săturat de discuţia asta! M-am săturat de proştii şi ticăloşii din presa românească, din viaţa noastră politică! Mă călugăresc! Până mâine!
— Pe mâine, atunci!
— Noapte bună!
— Bună dimineaţa!