Capitolul VI
„ULTIMUL REFUGIU AL COMUNISMULUI”
— Haideţi să mai stabilim o concluzie! Ce-i reproşaţi lui Andrei Oişteanu? În afară de faptul că este fiul lui taică-su şi nepotul unchiului său Leonte Răutu?
— Îi reproşez că face din acest asasinat un pretext de a mai da câteva copite în naţionalismul românesc!
— Ideea că „naţionalismul este ultimul refugiu al comunismului” nu este a lui Andrei Oişteanu…
— Dar a cui?
— A lui Adam Michnik!
— Şi care-i deosebirea?!… Prostia este la fel de mare, indiferent cine a spus-o primul! Da, naţionalismul este ultimul refugiu al comunismului, dar asta nu înseamnă că naţionalismul se încarcă astfel de păcatele comunismului! Ca şi când naţionalismul este o formulă pe care o descoperă comunismul muribund! E ca şi când o prostituată şi-ar găsi ultimul refugiu la o mănăstire, unde se retrage să-şi petreacă ultimii ani de viaţă, iar cineva ar comenta această situaţie spunând că mănăstirile sunt lăcaşuri concepute pentru uzul prostituatelor!
— Eu aş zice şi altfel: faptul că „naţionalismul este ultimul refugiu al comunismului” dovedeşte că lupta dintre naţionalism şi comunism, după trei sferturi de veac, se încheie cu izbânda naţionalismului. Înşişi comuniştii, pentru a mai supravieţui în istorie câţiva ani, s-au văzut nevoiţi să devină la un moment dat naţionalişti, formula comunistă, internaţionalistă, dovedindu-se falimentară!
— Ai spus un lucru extraordinar de deştept! Perfect adevărat! Naţionalismul există în societate dinainte de 1917 şi a fost sentimentul cel mai contrariat de apariţia ideologiei şi practicii comuniste! Va fi singurul adversar constant al comunismului! În măsura în care un comunist este naţionalist el nu mai este propriu-zis comunist! Din oportunism sau pur şi simplu deşteptându-se, comuniştii, dar nici pe departe toţi, ci doar unii dintre ei, devin la un moment dat naţionalişti. Asta dovedeşte un lucru banal: ideea naţionalistă este „mai tare” decât cea internaţionalistă, comunistă! Şi comuniştii, oameni şi ei, se agaţă de ea ca să se salveze!
— Nu există posibilitate de conciliere, de compromis, între comunişti şi naţionalişti?
— Pe naţionalişti ce-i supără la comunişti? La comuniştii de care am avut parte în acest secol? Îi supără mai întâi teoria luptei dintre clase, care subminează unitatea unui popor ca întreg; teoria dictaturii proletariatului, care inhibă competenţele, propulsând în fruntea societăţii tot felul de nulităţi cu „origine sănătoasă” şi, mai ales, atitudinea activă, agresivă a ateismului de stat. Dacă comuniştii ar renunţa la aceste idei, concilierea cu naţionaliştii n-ar mai ridica probleme. În afară de una: ce mai rămâne din comunism dacă renunţă la teza luptei dintre clase, la teoria dictaturii proletariatului şi la ateism? Mai rămâne ceva?
— Asta vom vedea cu altă ocazie!
— Poate ceva mai târziu, dar o asemenea discuţie îşi are locul ei în această carte despre Culianu. Eu nu cred că Ioan Petru Culianu a intrat în PCR ca să scape de insistenţele securităţii, care încerca să-l racoleze. Te rog să reluăm această chestiune! Să-mi aduci aminte, te rog!
— Greşesc dacă fac o paralelă cu acei publicişti, scriitori, oameni de cultură care, imediat după ’89, s-au declarat mari europenişti, lepădându-se de orice sensibilitate faţă de „sărăcia şi nevoile” neamului, delimitându-se net de orice protocronisme româneşti, de orice specific naţional, pentru ca mai apoi, câţiva ani mai târziu, să-i vezi, încet-încet, că descoperă necesitatea unei Europe a patriilor, nu a unor apatrizi dezrădăcinaţi?
— Nu cred că greşeşti, e chiar foarte subtilă observaţia dumitale. Nu ştiu exact la cine te gândeşti dintre publiciştii noştri… Dar ştiu că multe burse Sörös se dau unor tineri selecţionaţi dintre cei cu vederi mai cosmopolite, mai intemaţionalişti, iar tinerii aceştia, după câteva luni petrecute pe la marile universităţi din Occident îşi însuşesc altă lecţie decât cea programată de sponsor şi se întorc în Ţară naţionalişti. Mult schimbaţi în acest sens! Şovinismul occidentalilor îi ajută pe mulţi românaşi să se dezmeticească, să priceapă că nu tot ce zboară se mănâncă!… Dar mai ales descoperă valoarea stilului românesc de viaţă, de care nu şi-au dat seama cât timp s-au născut şi au trăit în interiorul acestui stil, acumulând nemulţumiri şi fiind conştienţi numai de ceea ce nu le convenea! Occidentul îi ajută să vadă partea cea bună a lumii de acasă, cu care nu se mai întâlnesc pe alte meridiane!… Ai avut dreptate! Sunt mulţi cei care azi descoperă temeinicia poziţiei naţionaliste! Din ce în ce mai mulţi!
— Să ne întoarcem la prefaţa scrisă de Andrei Oişteanu. Am impresia că Andrei Oişteanu a stat mai mult de vorbă cu Ted Anton. Nu cumva el i-a oferit acele date scandalos de inexacte despre istoria şi cultura românilor?
— E posibil, dar n-aş crede!… Eu însă m-aş întoarce la „legenda care spune că ar fi vrut Culianu chiar să treacă la mozaism”. Cei mai mulţi o consideră aberantă. Dar eu aş lua-o în serios să văd dacă îi găsesc vreun sens. Deci, iau în serios informaţia aceasta şi mă întreb în ce condiţii ea ar fi cel mai probabil să fie adevărată?
— Înţeleg. Vă gândiţi la ipoteza că Ioan Culianu era în căutarea centrului de putere al lumii, în căutarea organizaţiei sau grupului de organizaţii care conduc lumea, o conduc din umbră, neştiuţi de presă, de electorat, ceea ce le permite să fie foarte eficienţi! Ne-ar trebui argumente în plus. Simpla „legendă”, de care aţi auzit întâmplător, nu este suficientă.
— Cartea lui Ted Anton mai este, din când în când, bună de ceva. Informaţiile despre familia Culianu, îndeosebi despre tatăl lui Nené, sunt grozav de lămuritoare. Dacă-mi aduc aminte bine, tatăl lui Nené era preocupat de aflarea formulei generale a universului. Textul lui Ted Anton este destul de convenţional, dar eu mi-aş permite să-l înţeleg ad litteram: „Pe măsură ce îmbătrânea, devenea din ce în ce mai dependent de fiul său care venea să-l viziteze în căsuţa în care locuia. A murit în 1964, Iăsându-i moştenire fiului doar o seamă de caiete în care îşi notase formulele matematice cu care încercase să înţeleagă universul”.
— Ce dovedeşte această informaţie?
— Te rog să răspunzi dumneata la această întrebare! Nu-i greu să te pui în situaţia unui tînăr extrem de dotat intelectual, sensibil, căruia tatăl îi moare când el nu are încă 15 ani. Fiind vorba de un tată cu totul deosebit, preocupat de formula universului. Te mai miri că un astfel de tînăr va fi, la rândul său, preocupat de „formula” bietei şi prăpăditei noastre planete? Nu este exclus ca de la acelaşi tată să-i fi rămas şi ideea că s-ar putea afla cine conduce această lume minunată. S-ar putea afla pentru că o asemenea conducere chiar există!… Eu mai degrabă m-aş mira să aflu că Nené nu era nicicum preocupat de această chestiune!…
— Şi ce rost ar fi avut trecerea la mozaism?
— Ar fi fost un mare pas făcut în direcţia bună, în direcţia unde se vor fi aflând cei ce conduc albastra şi inconştienta noastră planetă!
— De ce o numiţi inconştientă?
— Pentru că pe noi ne apucă dimineaţa discutând soarta planetei Terra şi numai noi doi ştim ce lucruri grozave punem noi la cale! Restul, vreo şase miliarde de nămeţi, dorm duşi, somn greu, fără vise şi fără visuri!
— Tot nu înţeleg!
— Din câte legende există, cu privire la această conducere ocultă a lumii, la aceşti stăpâni propriu-zişi ai planetei, cred că nici una nu exclude de la această guvernare o componentă iudaică extrem de semnificativă. În termenii acestor legende, acceptându-i, Nené Culianu, dacă era interesat să afle tot ce se putea afla despre aceşti deţinători ai puterii mondiale, îşi sporea mult şansele ca, prin trecerea la mozaism,. să le capete încrederea şi să le afle secretele.
— Oare din aceleaşi motive intenţiona să se şi căsătorească cu o evreică?
— Nu! Cred că Nené n-ar fi fost în stare să împingă jocul atât de departe. Era prea cinstit ca să sacrifice ingenuitatea şi onestitatea unei persoane nevinovate, utilizând-o, folosindu-se de ea. Dacă Nené vroia să se însoare cu fata aceea, cred că era vorba de o pornire sinceră, firească, iar nu de un calcul. Mă rog, poate mă înşel, dar aşa mi/l imaginez eu pe Nené! Iar despre logodnica sa îmi place să merg pe mâna lui Ted Anton, de data asta!
— Cu ce sentimente aţi resimţit moartea lui Culianu?
— Mi-era tare dor de el şi abia aşteptam să-l revăd. Din ’72, când a plecat, nu l-am mai văzut. Am vorbit la telefon în ’84 şi mai aflam unul de altul de la cunoscuţii comuni. Cum ar fi domnul profesor Cicerone Poghirc. Sau Sandu Sincu. Ştiam că urmează să vină în ţară, cât de curând, şi îl aşteptam cu oarecare înfrigurare. L-aş fi dus la Petre Ţuţea, ca să vadă cât au avut de pierdut şi cei care au plecat din ţară! Şi ca să-l mai întreb pe Petre Ţuţea, încă o dată, de faţă cu Petru Culianu, cîţi evrei au ucis legionarii.
— Şi ce-ar fi răspuns Petre Ţuţea?
— Ar fi răspuns şi ar fi demonstrat că nici unul! Îţi dai seama ce bine i-ar
fi picat lui Culianu acest răspuns? … Când am aflat că a murit, am avut sentimentul că ni se face încă o nedreptate, o mare nedreptate, nouă, românilor!
– Ce aţi mai avea de spus în legătură cu „legenda” unui Culianu preocupat să pătrundă secretele şi structurile guvernului mondial, cel ocult şi necunoscut decât unui număr mic de iniţiaţi?
— Aş mai aduce o mărturie, probabil cea mai şubredă dintre toate. În 1989, anul centenarului Eminescu, într-o serie de emisiuni dedicate acestei aniversări la „Europa liberă”, au fost difuzate şi comentate textele a trei autori, a trei critici: Nicolae Balotă, Ioan Petru Culianu şi Virgil Nemoianu. I-am pomenit pe cei trei în ordinea crescătoare a intensităţii atacului lor la adresa lui Eminescu. Nicolae Balotă, propriu-zis nu se deda la un atac împotriva Poetului, prezenta un text corect şi reţinut în a face cheful celor care îl invitaseră la microfon cu dorinţa vădită de a-l scădea pe Eminescu… Virgil Nemoianu fusese jalnic de obedient, descoperise şi el că una din cheile succesului în viaţă este antiromânismul şi trăia cu frenezie bucuria acestei descoperiri salvatoare din anonimatul condiţiei sale de anglist ajuns în Anglia pentru a se dedica de acolo, critic şi intransigent, fenomenului românesc!… Cu Nené Culianu lucrurile mi s-a părut că stăteau altfeL Făcea şi el nişte aprecieri pe care n-aş fi gândit niciodată că le voi auzi în gura lui Culianu, nu atât pentru că erau nedrepte faţă de Eminescu, cât pentru că erau de nivel relativ jos, reluând nişte teze pe care le ştiam deja, de la alţi detractori. Nu venea Culianu cu nimic original, nou, aşa cum totuşi s-a întâmplat cu Nemoianu.
— Cine a spus că originali sunt numai imbecilii?
— Nu, aici nu se potriveşte această vorbă şi nu mă mai întrerupe!
— Deci?
— De ce, totuşi, se producea Culianu cu acel text? Ar mai fi şi alte motive, mai imponderabile, care m-au făcut ca, în final, ascultând comentariile celor trei, să rămân cu impresia că Nené al nostru mima, juca teatru, compusese un text fatal mediocru, în care relua câteva locuri comune din suita de absurdităţi debitate pe tema Eminescu-fascistul! Am avut acest sentiment, dedus din subtextul textului, coroborat cu ce ştiam eu despre Culianu. Sentimentul că Nené Culianu se ascunde după acest text ca după o mască! Că trebuia, din motive care îmi scăpau, să ia şi el parte la campania de denigrare a Poetului, dar eram sigur că aceste motive nu puteau fi meschine, penibile, ca în cazul lui Nemoianu, ci aveau o anvergură deosebită, o miză teribilă, căci numai aşa, cu un scop pe cât de înalt, pe atât de util din punct de vedere comunitar românesc, se putea sacrifica pe sine Culianu până la a scrie ce scrisese despre Eminescu! Nu-i fusese uşor lui Culianu „să dea” în Eminescu, pentru aşa cumplită faptă nu-l putea nimeni plăti pe Culianu. Numai el singur îşi putea găsi un preţ acceptabil: să le câştige încrederea acelora sau măcar unora care îl puteau apropia de cei vizaţi prin ipoteza pe care o examinăm.
— Aveţi la îndemână acele texte?
— Nu! Le-am auzit doar, la „Europa liberă”, şi am scris atunci un fel de replică pe care am trimis-o spre publicare la revista „Europa şi Neamul Românesc”.
— Scoasă de Drăgan, nu?
— Da, scoasă de Iosif Constantin Drăgan, cu difuzare numai în străinătate, aşa că nici până azi nu ştiu dacă textul meu a fost publicat.
— Cum arăta?
— Bine, zic eu. Îl plezneam pe grăsanul de Nemoianu, iar când mă refeream la Culianu încercasem să strecor în text nişte aluzii numai lui accesibile, bănuind că textul, odată publicat, ar fi ajuns şi sub ochii săi. Aluzii din care el ar fi priceput că îi înţeleg jocul şi nu dau importanţă celor scrise de el. Dacă mai pot retrăi gândurile cu care am scris textul acelei replici, aş risca să cred că mesajul ar fi fost acesta: ţine-o tot aşa dacă eşti sigur că numai în felul acesta îţi poţi duce până la capăt menirea!… Îl îmbărbătam! Eram sigur că l-a durut teribil să scrie ce scrisese despre Eminescu!…
— Nu mai păstraţi o copie a acelui text?
— Cred că nu. Poate că e rătăcită totuşi pe undeva prin casă. Nu ştiu.
— De ce n-aţi încercat să vă publicaţi replica în ţară, la „Luceafărul”, bunăoară, unde Culianu mai fusese atacat cu ani în urmă.
— Da, fusese înjurat, prosteşte, de un fost coleg de an, de facultate! N-am ştiut la vremea respectivă, când am încercat să pun lucrurile la punct luându-i apărarea, că Artur Silvestri îi fusese coleg de an… Nu se prea putea scrie în ţară pe marginea textelor ce se difuzau la „Europa liberă”! A fost acesta unul dintre cele mai tembele principii ale propagandei PCR: să nu răspundă criticilor şi acuzaţiilor de la „Europa liberă”. Nici măcar atunci când acuzaţiile erau pe cât de grave, pe tot atât de uşor de dovedit că erau mincinoase.
— De pildă?
— Liderul mişcării minerilor din ’77, Ion Dobre, despre care „Europa liberă” ne spunea mereu că a fost asasinat într-un accident rutier provocat şi regizat de băieţii cu ochii albaştri. Iar în ianuarie 1990, Ion Dobre a apărut la TV, sănătos şi bine mersi!… Aici e, poate, cazul să-i întreb pe cei ce pun asasinarea lui Culianu pe seama securităţii româneşti, să-i întreb câte asasinate a mai comis după 1964 securitatea română?
— De ce după 1964?
— Pentru că acela este anul din care PCR, deci şi structurile subordonate lui, începe să dovedească un oarecare simţ pentru interesul naţional. În termenii lui Oişteanu sau Tismăneanu, amândoi, drăguţii de ei, odrasle de cominternişti paraşutaţi în România, în 1964 ar fi debutat în public naţional-comuniştii din PCR! Înainte de ’64, când securitatea română era pe mâinile cominterniştilor, sigur, au fost nenumărate asasinate. Dar după ’64, după ce Gheorghiu Dej o virează cu 1800 faţă de ruşi, se pare că lucrurile s-au schimbat şi în această privinţă. Crimele s-au împuţinat în mod sensibil. Se pot număra pe degetele unei singure mâini, probabil! Eu nu cunosc nici una!