Capitolul IX
MARELE MANIPULATOR

— V-a mai trecut supărarea?
— Domnule, m-aş mira ca Nené Culianu să fi avut vreo misiune din partea Securităţii. Dar, cum ne-am propus să luăm în consideraţie orice ipoteză şi să verificăm consecinţele fiecăreia, eu iau în calcul şi această idee, atât de dragă unor neica nimeni: Culianu securist!… Dar o asemenea poveste, dacă se confirmă, atunci va trebui să repunem în discuţie tot ce ştim noi despre Securitate! Asta este concluzia la discuţia de ieri!… Mergem mai departe! Ne întoarcem la cartea lui Ted Anton!
— Eu vă propun altă carte: Eros şi Magie în Renaştere. 1484, a lui Ioan Petru Culianu.
— Este, probabil, cea mai cunoscută şi mai discutată dintre cărţile sale.
— O carte care ne prezintă un Culianu profund preocupat de problemele planetei noastre, de „formula” vieţii sociale. Cred că cel mai mult ne va interesa partea a doua, intitulată atât de provocator: Marele manipulator. Eh, cine este acest „manipulator”? Marele?!
— Mai important decât să te întrebi cine este marele manipulator, este să ştii că el, marele manipulator, există! Iată, deja, Culianu face o descoperire foarte importantă din punct de vedere strict cultural, punând în circulaţie, introducând în conştiinţa lumii academice o lucrare extrem de interesantă şi până azi total ignorată, a lui Giordano Bruno: De vinculis in genere. Traducerea titlului: „Despre legături în general”, nu mi se pare satisfăcătoare. Vincula însemna, în latineşte, şi „lanţuri”, deci e vorba de acele legături care te leagă în lanţuri, în lanţurile căsătoriei, de exemplu. O nuanţă semantică pe care este bine s-o avem în vedere încă de la început. Legătură, dar nu în sens de „relaţie”.
— Legătură care te înlănţuie?
— Ca parafrază, merge. Dar, fireşte, lăsăm titlul aşa cum este, adică traducerea sa în româneşte. Important este că Ioan Petru Culianu recuperează pentru conştiinţa umanităţii un text a cărui oportunitate pare azi mult mai mare decât atunci când a fost scris!
— Adică e mai actual ca oricând!
— Nu-i rea nici formula aceasta. Voi da primul citat din comentariul lui Culianu, cu precizarea că sublinierile îmi aparţin, rugându-i pe cititori să mediteze asupra întregului citat şi să raporteze partea subliniată la discuţia noastră de până acum.
— Suntem numai ochi şi urechi, dacă îmi permiteţi să vorbesc şi în numele cititorilor.
— Îţi permit!
— Vă foarte mulţumesc!
— Aşadar, Nené dixit că: „Inedită până la o dată tardivă, puţin citită şi întotdeauna prost înţeleasă, De vinculis in genere este totuşi scrierea ce ar merita astăzi adevăratul şi unicul loc de onoare între teoriile manipulării maselor. Fără să o ştie, trusturile de inteligenţă care domină lumea s-au inspirat din ea, au pus în practică chiar ideile lui Bruno. S-ar putea, fireşte, să existe o continuitate, căci Bruno pare să fi exercitat o anumită influenţă asupra mişcării ideologice de la începuturile secolului al XVII-lea cunoscută sub numele de Rose-Croix, al cărei răsunet a fost enorm.”
— Deci „trusturile de inteligenţă care domină lumea”!… Deci e cineva, o organizaţie sau un grup de organizaţii, „care domină lumea”.
— Iar Culianu face această afirmaţie nu ca pe o descoperire, ci ca pe un lucru bine ştiut, de toată lumea.
— Nu prea înţeleg însă de ce ar fi atât de importantă secvenţa cealaltă, pe care aţi subliniat-o? „S-ar putea, fireşte, să existe o continuitate”…
— Este una din ipotezele cele mai importante, ipoteza de continuitate a celor ce domină lumea. Nici nu e de conceput că cineva ar domina lumea „pe blat”, fără ca proştii de noi să ştim ori să simţim, iar această dominare să nu aibă continuitate! Oricine s-ar gândi la o strategie de a conduce din umbră lumea, de a ajunge să exercite această conducere, se va gândi şi la modul în care să asigure o continuitate, de la o generaţie la alta, de la un secol la altul, a acestei conduceri. Deci, dacă vrei să demonstrezi că lumea se află sub stăpânirea ocultă a cuiva, va trebui să poţi totodată să demonstrezi şi că acel cineva care ne conduce o face nu de ieri, de alaltăieri, ci măcar de câteva generaţii bune.
— În cazul de faţă, este cineva care poate fi identificat atât în „trusturile de inteligenţă”, cât şi în mişcarea ideologică „cunoscută sub numele de Rose-Croix”. Despre Rose-Croix există o notă în carte care trimite la câteva titluri, recomandate „cu prudenţă”, printre care şi al lui Paul Arnold, La Rose-Croix et ses rapports avec la Franc-Massonnerie. Aşadar, masoneria, aflată în continuitate până azi cu aceste „trusturi de inteligenţă”. Ce sunt trusturile astea?
— Asta mă întreb şi eu. Dar până o să aflăm de la cineva mai învăţat decât noi, îţi voi spune la ce, totuşi, mă gândesc, când aud de ele: era prin primăvara lui 1990 când m-am întâlnit pe Magheru cu tatăl unei domnişoare pe care o pregătisem pentru facultate, o meditasem!
— Am auzit, da, şi eu, de trusturi de meditat copiii pentru examenul de admitere în facultate! Dar nu m-aş fi gândit că…
— Fugi, domnule, cu prostiile astea! Auzi la el! M-ai întrerupt cum nu se putea mai aiurea!
— Vă rog să mă iertaţi!
— Ce să te iert, domnule! Constat că nu te pot deloc manipula!
— Să mă manipulaţi?! Pe mine?! Poate în…
— Măcar cât să mă urmăriţi mai atent! Dar mintea dumitale sare, ricoşează parcă, în cele mai curioase direcţii!
— Prin asociaţie de idei, domnule profesor! Gata! Nu vă mai întrerup! Deci…
— Primăvara lui 1990, o zi cu soare, pe Magheru, eu şi acel domn, despre care nu ştiam mai nimic, el m-a oprit ca să mă felicite pentru prezenţa şi prestaţia mea în Vatra Românească. Unii mă înjurau, alţii mă felicitau!… De aici, discuţii despre ce se întâmplă cu noi, în ţară şi în lume. Eram deja în colţ, la Intercontinental, când individul, dl. M., să-i zicem, a arătat spre clădirea Universităţii şi mi-a spus cam aşa: „Domnule profesor, sunt câteva state în lumea asta, unde, în clădiri chiar ceva mai mari decât a Universităţii, sunt angajaţi şi lucrează cam cei mai buni absolvenţi din fiecare promoţie de studenţi, din diverse specialităţi. Şi ştiţi ce fac ei toată ziua: studiază probleme de şah politic! Mat în două mutări!… La fel şi ei, primesc fel şi fel de teme şi le studiază: în ce împrejurări ar putea fi restaurată monarhia în România?, de pildă. Sau: cum ar putea fi obligat Castro să-şi dea demisia? Cum s-ar putea constitui un stat naţional kurd? Cum s-ar putea împiedica constituirea unui stat naţional kurd? Cum s-ar putea reface România Mare? Cum ar fi posibilă constituirea unui stat Moldova, de la Nistru până în Ceahlău? Cum ar putea fi instaurată republica în Marea Britanie? Imaginează „scenarii” pentru tot felul de ipoteze şi obiective. Adică fac strategie politică! Caută răspuns, rezolvare posibilă, pentru cele mai bizare proiecte şi intenţii politice!…” Din discuţia cu acel domn, care mi-a precizat că a lucrat ani mulţi în diplomaţie, am înţeles că aşa ceva există numai în vreo cinci-şase ţări ale lumii. Drept care eu, câţiva ani mai târziu, l-am întrebat pe dl. Chebeleu, în comisia de politică externă a Senatului: „domnule consilier prezidenţial, există în România de azi vreo clădire, vreo încăpere măcar, în care unul, doi sau mai mulţi oameni plătiţi în acest scop, să se ocupe de elaborarea pe termen lung a unei politici externe româneşti? A unei strategii?”
— Şi ce v-a răspuns?
— Că există programul de guvernare al d-lui Nicolae Văcăroiu!
— Glumea?
— Nu ştiu! Dar, în orice caz, noi ne aflăm în această situaţie: guvernele se schimbă cel mult din patru în patru ani, preşedinţii României cel mult la opt ani o dată, deci, în cel mai fericit caz continuitatea unei idei de politică externă va atinge durata de opt ani! E bine că-i aşa?
— Nu-i bine deloc!
— Nu e bine, dar e democratic! Adică conform principiilor democratice din Constituţie!
— În alte ţări e tot aşa?… În alte ţări democratice, vreau să spun.
— În America sigur nu este aşa! Adică există nişte cercuri, nişte cluburi foarte exclusiviste, care se ocupă de politică în afara şi, probabil, deasupra Congresului SUA! Acolo se hotărăşte cine să candideze la preşidenţia SUA şi, foarte probabil, şi cine să câştige! Iar cine conduce SUA, conduce şi lumea!
— Cine?
— În nici un caz preşedintele SUA, ci cei care l-au ales să fie ales!
— Cine?
— Asta n-o mai ştiu eu!… Zic unii că CFR-ul!… Adică Council for Foreign Relations! CFR!… Dar vroiam să-ţi atrag astfel atenţia că sistemul democraţiei obligă la constituirea unor grupări care să conducă din umbră societatea. Fără ele, prin votul electoratului, nu se poate asigura o continuitate. Şi fără continuitate nimic nu e!
— Pe cine l-aţi citat?
— L-am parafrazat pe Sfîntul Pavel, iar de citat, în spiritul parafrazei, l-am citat pe Petre Ţuţea!
— Sfinţii Petre şi Pavel! Nu? … Dar n-am prea înţeles „în spirit”, care ar fi sensul citatului.
— Eram o dată cu Petre Ţuţea, la Athénée Palace, şi m-am întâlnit cu Marian Popa. Le-am făcut cunoştinţă, am băut o cafea împreună, iar Marian Popa, direct şi frust cum era, ca orice timid reeducat, l-a atacat pe bătrânul profesor fără prea multe preparative: „Domnule Ţuţea, care credeţi că este cel mai bun regim politic?” Răspunsul a venit mai prompt ca la Te uiţi şi câştigi: „Cel mai bun este regimul politic care a apucat să se învechească!” „Adică?” m-am făcut eu că nu pricep, din politeţe faţă de Marian Popa. „Adică toate sistemele politice au grave deficienţe. Prin învechire – sau, cum aş zice eu, Ion Coja, acum, prin continuitate – aceste deficienţe se mai estompează, se fac mai uşor de suportat!” Vezi, dar, cât de importantă este continuitatea! Virtuţile ei sunt cel mai corect sesizate de spiritul conservator!… Aşa, de dragul exactităţii, trebuie spus că Petre Ţuţea a dat acest răspuns, care ne punea pe gânduri, citându-l pe Sombart!
— În ce fel vă punea pe gânduri acest răspuns?
— Ne-am gândit amândoi, eu şi Marian Popa, la regimul comunist. Cam începuse să se învechească…
— Iar semnele bune tot nu apăreau!
— Ba! Erau destul de multe pentru cine avea ochi să vadă şi minte să priceapă!…
— Şi, atunci, de ce a căzut comunismul?
— Ca nu cumva să reuşească!… Şi nu e vorba de comunismul acela pe care l-am criticat câteva pagini mai sus! Ci de altceva! Cele petrecute în ’89, în ţările din Europa de Est şi URSS, sunt cea mai bună dovadă că istoria n-o face poporul, n-o fac masele decât foarte rar! În rest, o face altcineva!
— Cine?
— Marele manipulator al lui Ioan Petru Culianu. Şi trusturile de inteligenţă care-i stau la dispoziţie.
— Dar dacă asemenea trusturi există în mai multe ţări asta nu înseamnă că există mai mulţi manipulatori?
— Mai mulţi manipulatori şi un singur „mare manipulator”!… Cine ştie?! Singura certitudine este manipularea! Manipularea maselor! Mai departe, detaliile, nu avem de unde le şti dacă nu facem parte din „cooperativă”.
— Să ne întoarcem la text.
— De acord.
— Aţi stabilit, amănunţind textul lui Culianu, o continuitate: Giordano Bruno, Rose-Croix, Francomasoneria şi „trusturile de inteligenţă.”
— Rămâne să ne mai interesăm ce anume înseamnă pentru Culianu aceste „trusturi”. Pentru toată discuţia noastră este regretabil că nu cunoaştem textul lui Giordano Bruno, unic prin perspectiva din care a tratat subiectul „sub aspectul ei empiric, făcând abstracţie de orice consideraţie de ordin etic, religios ori social. Căci nimeni nu s-ar fi gândit să abordeze un astfel de subiect din punctul de vedere al manipulatorului însuşi, fără să pună mai întâi, ca principiu fundamental al cercetării sale, vreun drept divin sau uman intangibil în numele căruia manipularea să fi fost condamnată.” Reţine că sublinierea din text îi aparţine lui Nené!
— Ce importanţă trebuie dată sintagmei subliniate?
— Prin ea este precizată unicitatea cărţii lui Bruno. Cărţi care au mai scris despre manipularea oamenilor şi a maselor au mai fost, înainte şi după Giordano Bruno, concepute mai ales pentru a raporta, de obicei critic, actul manipulării la anumite principii morale. Giordano Bruno scrie ca şi când ar fi el un manipulator sau pentru a exprima punctul de vedere al manipulatorului însuşi. De unde cunoştea Giordano Bruno acest punct de vedere?
— El era manipulatorul, „marele manipulator”!
— Nu! Nici chiar aşa!… Nu era el manipulatorul, dar îl cunoştea, îl ştia bine de vreme ce-i prezenta punctul de vedere.
— Şi făcea această prezentare cu voia manipulatorului?
— Asta da întrebare!… Aici e cheia!… Faptul că această carte a rămas
câteva secole necunoscută ce te face să crezi? Că i-a convenit „marelui” manipulator existenţa ei?
— Nici vorbă!
— Pot să te întreb cum a murit Giordano Bruno?
— Ştie toată lumea! Ars pe rug!
— De ce?
— Pentru erezie! Ca eretic!
— Pot să te întreb cum a murit Petre Culianu?… Hai, zi!
— Ştie toată lumea! Împuşcat!
— De ce?
— Nu se ştie!
— Ba se ştie! Vatra Românească, securitatea etc., etc. Numai că ce se ştie nu este adevărat. Aşa cum am demonstrat noi!
— O clipă! Ce asemănare vreţi să faceţi între moartea lui Giordano Bruno…
— Moarte îi spui? Spune-i, domnule, asasinat!
—… şi asasinarea lui Culianu?
— Nu vezi că încep să semene? … Dar lasă acum, vorbim mai târziu.
Deocamdată să ne întoarcem la text. Citez mai departe, din aceeaşi pagină 134: „În secolul al XIX-lea se pot găsi, desigur, ideologi precum Karl Marx şi Friedrich Engels, care cred că religia este „opium pentru popor”. În această privinţă, ei nu fac, de altfel, decât să repete un enunţ din brunianul De vinculis, în care religia este privită numai sub aspectul ei de puternic instrument de manipulare a maselor. Dar, în timp ce Marx şi Engels au idealuri umanitare şi utopice, Bruno nu manifestă nici o preocupare de a salvgarda demnitatea sau bunăstarea umană: „singurul drept pe care îl are în faţa ochilor nu-i aparţine nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, ci manipulatorului însuşi.”
— Un manipulator care se consideră a fi în sau deasupra lui Dumnezeu şi a oamenilor! Iar acest manipulator ar fi religia?
— Aici cred că în loc de religia s-ar putea introduce cuvântul biserica. Biserica Catolică!… Că doar nu religia l-a ars pe rug pe Giordano Bruno! Nu religia a luat o asemenea decizie, a dat condamnarea, ci biserica!
— Deci marele manipulator este Biserica Catolică?
— Pentru vremea lui Giordano Bruno cred că se poate spune asta! Dar nu neapărat cu conotaţii critice, negative!
— Arderea pe rug rămâne ardere pe rug!
— Nu uita că înainte de asta, Giordano Bruno a avut parte de un proces. A avut dreptul la un proces!
— Ceea ce nu e valabil şi în cazul lui Culianu! Comparaţia dumneavoastră mi se pare forţată!
— Nicidecum! Atât doar că între timp, după patru secole, lumea s-a mai schimbat, şi pentru adversari nu mai există respectul de altădată!
— Deveniţi macabru!
— Eu mă gândeam la procesul în care Giordano Bruno s-a putut desfăşura, iar nu la diferenţa dintre un rug instalat în piaţa publică şi un glonţ, slobozit ucigaş într-o toaletă publică. Diferenţa este însă, oricum, tot în favoarea „asasinilor” lui Giordano Bruno, a lumii pe care o reprezentau!… Poate că n-ar fi stricat, pentru mine măcar, să ştiu tot ce se poate şti despre Giordano Bruno, înainte de a examina „cazul” Culianu! Din fericire, subiectul discuţiei noastre este cartea lui Ted Anton, ca purtătoare de neadevăr şi confuzii! Nu Culianu! Vreau să purtăm această discuţie la nivelul obişnuit al cunoştinţelor despre Giordano Bruno, accesibil majorităţii cititorilor lui Ted Anton! După însă, după ce vom încheia această conversaţie, deja mult prea mult lungită, îmi voi oferi plăcerea de a mă adânci într-un subiect care se arată a fi tot mai fascinant: Giordano Bruno!
— Am convenit mai adineauri că De vinculis este un text azi mai actual decât atunci când a fost scris! Parcă ar trebui insistat puţin asupra aceste chestiuni …
— Petru Culianu are grijă să ne avertizeze să nu confundăm materia tratată de Giordano Bruno cu „psihologia maselor”, căreia i-au dedicat studii deja celebre un Gustave Le Bon sau Sigmund Freud, disciplină care studiază „determinarea mecanismelor psihologice care acţionează în interiorul unei mase şi care prezidează la alcătuirea ei”, în vreme ce Giordano Bruno ne învaţă „cum să domini o masă”. Or, astăzi, sistemul democratic universalizează, adică acordă tuturor, dreptul de a vota, dar şi dreptul de a fi votat. Adică universalizează tentaţia şi obsesia puterii! Toţi vor să fie preşedinţi! De la preşedintele de scară, de bloc, până la preşedintele ţării şi al ONU, o mulţime de fotolii prezidenţiale sunt eligibile, îşi aşteaptă candidaţii, adică năucii care să uite de meserie, de familie, de prieteni, de însăşi sănătatea sa doar pentru a se şti ales! Iar după ce a fost ales, pentru a se asigura că va fi reales!… Or, asta înseamnă să ştii să-i convingi pe nămeţii de electori, electoratul, să-l convingi că tu eşti cel mai bun! Să-l convingi, adică să-l manipulezi!
— A manipula înseamnă a convinge?
— Grosso modo şi foarte pe scurt spus! Altminteri, manipularea înseamnă şi să-i determini pe oameni să aibă atitudini de care nu sunt conştienţi că le-au adoptat, că le influenţează gândurile şi faptele! În general, omul, deşi îi place să se numească fiinţă raţională, raţionează destul de puţin pe parcursul celor 24 de ore ale unei zile şi mai ales în ziua când merge la urne! Să voteze! Comportamentul său nu e determinat logic, prin judecăţi şi raţionamente! Cam tot acest determinism, care nu e controlat logic, prin facultatea raţiunii, devine domeniul, câmpul de acţiune al tehnicilor de manipulare! Manipularea devine mult mai eficientă decât intriga politică. Şi asta din pricina votului universal!…
— Sunt ideile lui Culianu?
— Nu! Îmi pare rău! Îmi cer scuze!… Să ne întoarcem la Culianu, la text: „Prinţul lui Machiavelli era strămoşul aventurierului politic, a cărui figură e pe cale de dispariţie. Dimpotrivă, magicianul din De vinculis este protagonistul sistemelor impersonale de mass-media, al cenzurii indirecte, al manipulării globale şi al brain-trusturilor ce-şi exercită controlul ocult asupra maselor occidentale”. Cum ţi se pare?
— Destul de elocvent! „Controlul ocult asupra maselor…” Mă întreb însă dacă în spatele a tot ce enumeră aici Culianu: sisteme impersonale de mass-media, brain-trusturi etc., el, Culianu, se gândeşte că ar exista o „persoană”, cineva, nişte persoane şi nişte interese ataşate de aceste persoane, interese pe care Culianu ar ajunge peste câţiva ani să le pună în primejdie, să le afecteze într-o asemenea măsură încât să stârnească reacţia atât de violentă a asasinilor, a persoanelor interesate în exercitarea acelui „control ocult asupra maselor occidentale”.
— Într-adevăr, ele fac impresia unor entităţi destul de impersonale. Dar nu uita un detaliu esenţial: noi ştim prea puţine lucruri despre structura acestor „organizaţii”. Singurul lucru pe care putem miza, considerându-l dovedit, este interesul lui Ioan Petru Culianu pentru „marele manipulator”!
— Dar, citându-l pe Giordano Bruno, marele manipulator nu este însuşi erosul? Acele „vincula” nu sunt înlănţuirile prin dragoste şi ură, amândouă însemnând eros?
— Mai degrabă eros reprezintă forţa care face posibilă manipularea! Iar marele manipulator, pomenit în titlul celui mai interesant capitol, dacă am citit eu destul de atent, marele manipulator nu ni se spune cine este!
— Şi atunci de ce Culianu dă acest nume acelui capitol?
— Nu ştiu. Dar poate fi un fel al lui Culianu de a spune ceva care să fie pe înţelesul unui singur cititor.
— Marele manipulator?!…
— Cam!…
— Deci acesta există?
— Nu! Nu neapărat ca persoană! Dar nu este nici exclus să existe ca persoană!… Iar dacă există, se pune o altă întrebare: acest personaj, marele manipulator, este un personaj negativ sau pozitiv? Malefic sau benefic? Bun, Culianu ne demonstrează că există acest „control ocult asupra maselor occidentale”, adică asupra planetei, în principiu. Dar nu ne spune dacă acest lucru este sursă sau sursa răului de pe lumea asta plină de rele în care trăim! – După tonul lui Culianu, rece şi doctoral, şi prin comparaţie cu statul temnicer, pare să fie vorba de un control, ocult într-adevăr, exercitat prin magie, dar necesar pentru funcţionarea societăţii.
— Sunt întru totul de acord cu această observaţie! Doar este extrem de rar când răul pe lumea asta s-a produs cu intenţia limpede de a produce răul! Aproape întotdeauna cei care produc răul pe lumea asta îţi pot prezenta proiectul lor care era ordonat, în teorie, de cele mai bune intenţii. Satan este un înger care a vrut să facă bine, şi a ieşit rău! Povestea aceea cu drumul care duce în Infern, pavat numai cu intenţii bune, adică intenţii bune călcate în picioare!, este o poveste extrem de adevărată ad litteram. Nici nu era nevoie ca Petru Culianu să se arate critic, să dezvăluie rolul sau rezultatul nefast al acestor manipulări, al acestui „control ocult”. Era destul să stabilească realitatea acestui control. Aş zice că deocamdată, deocamdată, era destul. Atunci, în 1984, era, deocamdată, destul!
— Şi ce s-a adăugat în sau până în 1991, făcând să se reverse paharul şi să provoace reacţia atât de dură a asasinilor? A marelui manipulator?
— Păi asta este întrebarea la care căutăm răspunsul. Deocamdată constatăm că răspunsul dat de Ted Anton nu mai poate fi menţinut! De asemenea, ca pe un punct câştigat, putem consemna interesul, aş putea zice chiar interesul deosebit pe care Culianu l-a arătat faţă de existenţa unor factori istorici oculţi, necunoscuţi marelui public! Cu o formulă mai corectă, interesul lui Ioan Petru Culianu pentru problemele social-politice ale planetei noastre, ale omenirii. Iar acest interes, această ipoteză a marelui savant, ne-a cam fost ascunsă! În primul rând de Ted Anton!…
— Cred că, după cele discutate până acum, pentru mine cel puţin, se impune recitirea cărţii lui Ted Anton!
— Ştii cum i se spunea, printre studenţii filologi mai ales, Facultăţii de limba şi literatura română?
— Facultatea de citire!
— Exact!… Iar Nichita Stănescu, pe la mijlocul anilor ’70, când era cât pe ce să accepte să-şi dea examenul de licenţă, zicea că facultatea noastră este facultatea de recitire !… Noi asta suntem, suntem oameni care recitesc cărţile!… O s-o recitesc şi eu! Dar nu în noaptea asta!
— E deja ziuă!
— Am îmbătrânit! Mă apucă dimineaţa, mă prinde iar dimineaţa treaz şi acasă!…
— O ultimă întrebare!
— Ultima!
— Culianu l-a cunoscut pe Nichita Stănescu?
— Nu! Nu cred! Pe mulţi n-a apucat să-i cunoască!… Pe mulţi pe care dacă i-ar fi cunoscut, cine ştie? N-ar mai fi dat aşa de mare importanţă întâlnirii cu Mircea Eliade! N-a apucat să-l cunoască pe Noica! Pe Daniel! Pe Papu! Pe Petre Ţuţea!… Deh, a plecat prea devreme!
— Dar a apucat să vă cunoască pe dumneavoastră!
— Da, pe mine şi pe Andrei Oişteanu!…
— Şi pe Andrei Pleşu!
— Ce-i cu Pleşu?
— Este cel despre care Ioan Culianu ştie încă din septembrie 1989 că, după Revoluţie, va deveni ministru. Ministru al Culturii. Şi el, şi cumnatul lui Culianu, Dan Petrescu.
— Am uitat, da! Scrie şi asta în cartea lui Ted Anton. Interesant! De unde ştia Nené?
— Nu ştia! Calculase! Calculase bine. Pot să-l citez.
— Ultima frază!
— Citez, deci: „Operaţiunile mele mentale rezolvaseră o problemă de şah pe care o rezolvase şi KGB-ul. Şi ea nu admitea decât o soluţie: căderea lui Ceauşescu. Iar universurile au fost astfel multiplicate, încât puţinii disidenţi au fost utilizaţi de computer pentru a face reclama păpuşilor de gumă care, ca Iliescu, aveau să îndeplinească un rol temporar în scenariu. Cunoscându-i deja bine, mintea mea a prevăzut probabil, că Pleşu şi Petrescu vor accepta noua situaţie.” Eh, ce ziceţi? Un Culianu bolnav şi el de scenarită!
— Rămâne cum am stabilit: noapte bună!