Capitolul IV
O INVENŢIE AMERICANĂ: STICLA DE VIN CU DOP DE METAL
— Aveţi dreptate, aşa că, revenind, am să vă cer dovezi mai clare privind opera de dezinformare pe care susţineţi că o efectuează Ted Anton în cartea sa!
— Exemplele sunt cam multe!… Eu, care sunt destul de legat de instituţia românească a „cârciumii”, a restaurantului, în care mi-am petrecut ceasuri şi zile dintre cele mai interesante ale vieţii, ale tinereţii mele îndeosebi, m-am simţit aproape jignit de unele afirmaţii ale bietului grec. I s-a povestit acestuia, de către Silviu Angelescu, Radu Popa ori Şerban Anghelescu, despre un chef rămas de pomină pentru Culianu „and his band”, într-un Decembrie 1968 sau ’69. Eram cu toţii un grup destul de gălăgios şi de vesel, care am plecat pe jos din holul facultăţii până la Şosea, unde tocmai se deschisese restaurantul „Select”. Grecul zice despre „Select” că era „un loc prozaic”! Nici vorbă! Încă de atunci era un restaurant deosebit de altele şi cine a avut ideea să ne ducă acolo – Culianu şi Angelescu simţiseră bine că era un loc potrivit să tragi o băută ca lumea! Ţin bine minte acel chef, pe drum le-am spus băieţilor că „miroase a zăpadă”, că în curând va cădea prima zăpadă din acea iarnă. Am intrat în restaurant pe la ora prânzului şi am ieşit târziu, după miezul nopţii, într-un Bucureşti acoperit de zăpada care continua să cadă cu fulgi mari, calzi. I-am explicat lui Nené că în fiecare an eu simt cu câteva ceasuri înainte „prima zăpadă”, îmi miroase! Ca la lupi! „Ca la adevăraţii daci!” a completat Nené şi vorba asta n-am mai uitat-o, mai ales după ce am aflat ipoteza etimologică potrivit căreia sensul străvechi al cuvântului dac ar fi fost „lup”… Da, simţeam în fiecare iarnă, cu câteva ore înainte, căderea primei zăpezi! Am pierdut acest simţ în ultimii ani! Nené a fost impresionat de povestea mea!… Au fost mai multe elemente care, adunate la un loc, au făcut ca petrecerea aceea să rămână de pomină, ca o pecete a farmecului bucureştean pusă pe tinereţea noastră.
— Şi grecul ce vină are?
— Păi, „magarul” de grec spune că am băut atunci „multe sticle de vin din sticle cu dop de metal”. Multe au fost, dar nu cu dop de metal! În viaţa mea n-am băut vin din sticle cu dop de metal! Iar patronii de la „Select” ar trebui să-l dea în judecată pe grec pentru asemenea insultă. Blasfemia de a pune dop de metal unei sticle de vin am văzut-o prima oară în Occident şi a fost acela un imens semn de întrebare pentru mine cu privire la calitatea vieţii în mult lăudatul Occident! Dop de metal la o sticlă de vin?!
— Glumiţi! V-a supărat aşa de mult? …
— Nu glumesc deloc! Cheful este o instituţie românească extrem de importantă!… În 1969 am fost în Occident, în Franţa, cu o echipă de teatru studenţesc, au jucat o piesă de-a mea, Adio, Julieta, adio! La întoarcere, le-am povestit băieţilor impresiile mele. Una dintre cele mai şocante impresii mi-a făcut-o faptul că în restaurantele franţuzeşti, la Nancy, oamenii îşi comandau câte un pahar de vin! Păi ce pădure de sticle se aduna la piciorul mesei când mergeam noi la cârciumă!… Atunci, în avionul de întoarcere a fost şi o familie de români din America, se întorceau în ţară după 20 de ani. Avionul era aproape gol: numai trupa noastră de studenţi şi cei doi bătrâni. Au intrat imediat în vorbă cu noi. Mai glumind, mai în serios, bărbatul ne-a mărturisit că abia aşteaptă să ajungă la Iaşi să tragă un chef cu prietenii de odinioară. Cel mai mult îi lipseşte în America cheful, petrecerea cumsecade! Americanii nu ştiu să petreacă, să chefuiască! Se îmbată în fiecare sâmbătă până ajung să meargă în patru labe, iar lunea la servici povestesc cât de bine s-au simţit, că au ajuns să latre sau să miaune prin bar! Ca toate dihăniile! Exact aşa ne-a povestit!… Poate că exagera!
— Chefurile dumneavoastră cum se terminau?
— În voioşie, făcând mereu haz unul de altul, mereu băgând pe cineva la „mijloc”, discutând cele mai înalte subiecte, de la o sticlă la alta tot mai inspiraţi!… Sunt convins că atmosfera aceasta de chef românesc i-a lipsit cel mai mult lui Nené în America!
— Îi plăcea să bea?
— Ca oricărui om normal! Plăcerea era însă a conversaţiei, a dezbaterii!… A hazului! Mi-aduc aminte, într-o vreme, apăruse distracţia cu poezia proletcultă. La asemenea petreceri aducea cineva o carte de poezii, de-ale lui A. Toma sau Deşliu de obicei, poezii cu eroi ai muncii socialiste, şi se recitau strofele sau poeziile cele mai pe linie, perfecte ca absurdităţi literare, se făcea un haz nebun!… Nu mai scria nimeni asemenea bazaconii în anii’ 60 şi trăiam cu toţii stupefacţia că asemenea texte au fost cu putinţă!… Anii 64-71 au fost nişte ani foarte faini!…
— Să ne întoarcem la cartea lui Ted Anton!
— O carte în care ni se povesteşte la un moment dat cum Nené Culianu, invitat la o petrecere americănească, la sfârşit pune mâna pe aspirator şi, împreună cu ceilalţi musafiri, deretică şi pun casa la punct! Dacă am înţeles eu bine, acesta ar fi un obicei la americani: când se termină petrecerea, nu pleci până nu dai o mână de ajutor gazdei pentru a repune casa in statu quo ante fuit. Mă rog, poate că n-am înţeles bine acest moment (vezi p. 323), ceea ce însă e oricum sigur şi nu răzbate deloc din carte e că, în comparaţia pe care o face Ted Anton între România, în care Culianu s-a născut şi a trăit până la 25 de ani, şi America în care s-a autoexilat, este o prostie sau un act de reacredinţă să nu vezi şi partea bună a „răului” întruchipat de lumea românească. Sunt convins că, după o asemenea petrecere care se încheia punând mâna pe coada aspiratorului, lui Nené i se făcea dor de Bucureştiul cel balcanic, în care puteai să petreci până la ziuă, după care plecai să hăIăduieşti pe uliţele rău luminate şi pline de praf, unde însă nu te pândea nici un fel de pericol. Nici unul, altul decât acela de a da peste o crâşmă deschisă s-o iei iar de la capăt!
— Idealizaţi, domnule profesor!
— Deloc nu idealizez! În ̉69, când am fost prima oară în Franţa, am avut de petrecut o noapte la Paris, înainte de a lua trenul spre Nancy. Ne-am dus la ambasadă şi ni s-a încropit loc de dormit pe unde s-a putut. Eu însă nu am acceptat ideea de a dormi în singura noapte petrecută la Paris, aşa că am plecat prin oraş, spre disperarea responsabililor, temători să mă desprind de grup. Dar temători şi cei de la ambasadă, să nu păţesc ceva în Parisul pe care mă încumetam să-l bat la pas, pe jos. M-au avertizat că sunt nenumărate primejdii! Că nu-i „ca la Bucureşti”! Eh, asta lipseşte din reconstituirea lui Ted Anton, a unui Bucureşti pus în antiteză cu celelalte metropole, ale Occidentului: Bucureştiul studenţiei lui Culianu era un oraş cu o viaţă de noapte foarte vie, lumea circula fără nici o teamă, a te plimba după miezul nopţii pe jos, de la un capăt la celălalt, din piaţa Victoriei până la Sebastian, nu era o aventură, ci un traseu extrem de pitoresc şi de relaxant! L-am făcut de mai multe ori, iar o dată, în drum, l-am lăsat acasă şi pe Nené, undeva, pe la piaţa Coşbuc! Şi la acele ore, oricât de târzii, întâlneai o mulţime de oameni care, tot aşa, se plimbau, de dragul nopţii, al Bucureştiului, al şuetei! Or, cartea lui Ted Anton se îndârjeşte să imagineze un Bucureşti din care Nené Culianu nu prea avea ce amintiri frumoase să păstreze! Magarul!
— Am înţeles că domnul profesor Angelescu este şi dânsul nemulţumit de felul cum a fost povestit acel chef de pomină, de la „Select”.
— Nu mă mir!
— Dînsul este supărat pe meniul imaginat de Ted Anton! Pot să citez?
— Te rog!
— „Festinul a început la două după-amiaza, Victor şi Nené toastând cu şampanie ieftină, asortată la mititei şi ouă fierte. Au urmat salate şi ciorbe, supă de vită, apoi morun şi sarmale, precum şi multe sticle de vin din sticle cu dop de metal”.
— O oroare! Şampanie cu mititei şi cu ouă fierte! Curat american life style!
— Mi se pare mie sau sunteţi uşor antiamerican?
— Acum, că nu mai am de ce să fiu antisovietic, desigur că voi trece la antiamericanism! Mai ales că s-au paraşutat în tabăra pro-americană o mulţime de haimanale care au huzurit, câteva generaţii, pe banii Moscovei, ai NKVD-ului, ai ajutorului roşu etc., etc. Cum să nu devii antiamerican?!… Dar încă nu sunt! Ci încep să devin. M-a ajutat întrucâtva şi cartea acestui american de două parale! De doi dolari duzina!
— Domnule profesor, nu cumva îl luaţi prea în serios?
— Îţi repet: dacă n-ar fi vorba de Culianu, cine l-ar lua în serios?! Dar, înainte de a trece la alt subiect, aş mai adăuga ceva, pe ideea deosebirilor între români şi americani în materie de chef! Chiar dacă nu este locul şi momentul potrivit, voi încerca să mă răcoresc, tac de vreo şapte ani şi mi-e destul; imediat după Decembrie 1989 a apărut la TV o madamă, numită Valmy, care s-a apucat să ne civilizeze, învăţându-ne printre altele şi cum să te comporţi atunci când eşti invitat la masă, într-o familie. Adică să ne explice care este maniera americană de a răspunde unei astfel de invitaţii. Printre altele, ne sfătuia ca nu cumva să plecăm de acasă flămânzi, ci să mâncăm acasă bine, astfel ca ajuns la locul cu pricina să guşti doar, câte puţin, din ce ţi se pune dinainte! Mie nu-mi vine să cred că există undeva în lume un asemenea obicei! O asemenea practică! Dar dacă acea fantomatică cucoană nu bătea câmpii, nu pot să nu comentez cu jale pe marginea acelui stil american: mai bine lipsă! Păi nu există suferinţă şi jignire mai mare pentru o gazdă de români, mai ales când te-a mai şi invitat din vreme, decât aceea de a nu mânca tot ce-ţi pune în farfurie şi de a nu cere încă un polonic de „zupă” sau încă o bucată de friptură ori de plăcintă! Şi mai ales pentru Culianu, odraslă de vechi moldoveni, de va fi avut parte de asemenea gazde americane, ştiu că a simţit pe pielea lui cât de multe a pierdut schimbând viaţa din dulcele târg al Ieşilor, pe trepidantul şi civilizatul stil de viaţă american!
— Ted Anton spune că Ioan Petru Culianu ar fi fost grec!
— Nu spune chiar asta, deşi, ai dreptate, cineva mai grăbit poate să rămână cu această idee din lectura cărţii lui Ted Anton, care spune că „Familia Culianu se refugiase din Grecia în România pe la 1720, de teama persecuţiilor otomane” (p. 68). Ai dreptate! Cum vine aia să afirmi aşa ceva despre „familia Culianu”?! Poţi vorbi despre o ascendenţă grecească, probabil a numelui, dar din 1720 până în 1950, când se naşte Ioan Petru Culianu, se succedaseră vreo cincisprezece generaţii, astfel că, biologic vorbind, Culianu mai era grec într-o proporţie mai mică de un procent! În plus, printre grecii care se refugiau după 1720 în „România” cei mai mulţi se pare că erau aromâni!… Însuşi numele Culianu vine de la Culea, nume foarte frecvent printre aromâni. Nu l-aş amenda aici pe Ted Anton decât pentru exprimare superficială, neglijentă.
— Nu vă gândiţi că ar putea fi de vină şi traducerea? Sau însăşi informaţia primită ca atare, pe care Ted Anton a transcris-o direct în carte?
— Nu exclud această posibilitate! Îmi pare bine că o aveţi în vedere!… Nu exclud să repet astfel greşeala, chiar dacă n-a fost propriu-zis greşeala mea, pe care am făcut-o cândva, într-un articol, întemeiat pe un fragment din romanul Iarna decanului, a lui Saul Below, fragment citit (şi tradus deci) la „Europa liberă”. Pornind de la o afirmaţie a autorului, despre Bucureştiul de după cutremurul din 1977, am scris în „Flacăra” un articol, Decanul corigent parcă intitulat, acuzându-l pe Saul Below de denaturarea faptelor. Fireşte, dădeam şi citatul incriminat, aşa cum îl luasem de la „Europa liberă”. O distinsă colegă, d-na profesoară Lucia Wald, având textul original, englezesc, m-a făcut atent la fraza comentată de mine că era greşit tradusă, căci prezenta ca afirmaţie, la modul indicativ, ceea ce în original era o presupoziţie; un „condiţional-optativ”. Pomenesc acest precedent şi pentru că îl priveşte pe Saul Below, atât de apropiat de Eliade şi Culianu. Îmi fac astfel, acum, mea culpa.
— Mă iertaţi dacă am să insist, dar cred că ar trebui luată mult mai în serios răspunderea celor care i-au oferit lui Ted Anton informaţii nu numai despre Culianu al anilor 1950-1972, ci şi, în general, despre România, despre români, despre istoria noastră.
— Nu cred că Ted Anton a studiat acest subiect, dar îşi expune în cartea sa punctul său de vedere, concluziile sale, cu toată convingerea. Mi se pare destul de evident că el preia de fapt ideile, rezumatul pe care i-l face altcineva, o sinteză de istorie a românilor pe care i-a oferit-o cineva. Cine?
— Asta aş fi vrut şi eu să vă întreb. Căci, în scurtul răgaz al şederii lui Ted Anton în România, nu cred că şi-a petrecut timpul studiind în bibliotecă fenomenul românesc! Documentarea s-a făcut prin discuţii cu diverse persoane. Cu dumneavoastră a discutat numai despre Culianu?
— Fireşte, am discutat şi altele, indirect legate însă de Culianu.
— Cu alte persoane se pare însă că nu! Că a discutat şi multe lucruri fără nici o legătură cu Ioan Petru Culianu.
— Bunăoară?
— Bunăoară povestea despre „holocaustul românesc rămas necunoscut lumii de afară” (p. 73). Nu cred că v-a scăpat.
— Nu mi-a scăpat, dar nu m-am mirat să dau de ea în această carte!
— Ce legătură are cu asasinarea lui Culianu?
— Fireşte, nici o legătură, dar asta între oameni serioşi! Ceea ce, din păcate, nu e cazul cu autorul acestei cărţi. Astfel că până la urmă apare şi legătura, între felul cum este scrisă această carte, a cărei tentă antiromânească este supărător de evidentă, şi această imensă neruşinare care este povestea cu holocaustul din România. Introducând această minciună în cartea sa şi insistând asupra ei, Ted Anton nu ne mai lasă nici o îndoială asupra strategiei sale: ancheta în jurul asasinatului devine un prilej potrivit pentru discreditarea unor valori româneşti, a românescului, în general. În plus, minciuna cu holocaustul îi mai cădea bine şi pentru a lovi din nou, cu direcţie mai precisă, în Mircea Eliade legionarul. Membru al Gărzii de Fier, al acelei mişcări ai cărei membri, după ce „au ratat încercarea de a-l răsturna de la putere pe Antonescu, în ianuarie 1941, şi-au transformat mânia în pogromuri teribile” (p. 72). Mie aceste referinţe îmi par a fi legate programatic de efortul care se face, după Decembrie 1989, de a se acredita ideea că holocaustul antievreiesc din timpul ultimului război mondial ar fi început în România. Este teza defunctei haimanale Mozes Rozen. Susţinută, indirect, şi de analiştii politici ca Vladimir Tismăneanu, care văd în mişcarea legionară „cea mai directă expresie a antisemitismului naţional din Europa răsăriteană” (p. 71). Eu nu mai ţin exact minte dacă am atins acest subiect în discuţia cu Ted Anton. Dar rămâne de neînţeles cum a făcut Ted Anton de nu a întâlnit în România pe nimeni care să-i spună că teza răposatului rabin este pe cât de falsă, pe tot atât de ticăloasă!
— Cum vine asta?
— Adică cei ce o susţin ştiu bine că mint, dar asta nu-i împiedică să rămână neclintiţi pe această idee. De ce? Pentru că ea face parte din program, din sarcinile de servici ale vastei diversiuni antiromâneşti. Aşa cum aruncă Ted Anton afirmaţia despre „holocaustul românesc”, cititorul, american şi român, rămâne cu impresia că lucrurile acestea sunt unanim acceptate, că nimeni nu le contestă în România.
— Pe scurt, încercaţi dumneavoastră să puneţi lucrurile la punct!
— Nu prea ai ce pune la punct, căci susţinătorii tezei unui holocaust în România nu propun probe, pe care să le poţi verifica dacă sunt corecte sau nu! Fac afirmaţii şi nu se sinchisesc deloc de argumentele cu care alţii le contestă teza. Se fac că nu există aceste divergenţe de opinie. Adică mint în toate felurile posibile. Începând cu Vladimir Tismăneanu şi terminând cu Andrei Oişteanu, al căror antilegionarism de zi cu zi ne obligă să ne aducem aminte nu că sunt evrei – ar însemna să cădem în capcana pe care ne-o întind, ci că sunt odrasle de vajnici activişti bolşevici, poate chiar KGB! Bat amândoi toba pe tema antisemitismului legionar, ascunzând faptul că mişcarea legionară a apărut ca răspuns la încercarea unora de a extinde bolşevismul în România, de a provoca şi în România o revoluţie „a muncitorilor şi ţăranilor”, aşa cum avuseră loc revoluţii după 1917 în mai toate ţările est-europene, după modelul celei bolşevice, sovietice. România, din nou, a ocolit regula şi nu s-a lăsat prinsă în această nebunie., Şi asta nu datorită legionarilor, ci datorită bunului simţ al ţăranului român care, aflat în tranşeele frontului de răsărit, a rezistat propagandei bolşevice care îl îndemna să întoarcă armele împotriva exploatatorilor! Adică împotriva ofiţerilor şi a regelui! Legionarii însă, apăruţi în istorie după încheierea Marelui Război, au încercat să organizeze propriu-zis rezistenţa naţională dinaintea ameninţării de la Răsărit! Faptul că propaganda comunistă din România o făceau îndeosebi unii evrei – nota bene, am spus unii evrei, iar nu evreii – a avut ca rezultat tenta antisemită pe care a căpătat-o lupta legionarilor. De asemenea, antipoliticianismul legionar i-a pus din nou în adversitate cu unii evrei, cu alţi evrei, cei care făceau parte din oligarhia financiară şi erau părtaşi la mizeria şi corupţia din viaţa noastră politică, publică. Ca să nu lungim prea mult vorba, eu i-aş întreba pe aceşti nemernici care vorbesc despre un holocaust în România, cum explică ei faptul că în România acelor ani veneau evrei de pretutindeni, unii trecând chiar graniţa ilegal, deci cu mari riscuri, iar de plecat n-a plecat nici un evreu decât cu acte în regulă, prin aranjamente legale. Ce fel de holocaust era acela de care nimeni nu încerca să fugă, ci dimpotrivă, îi atrăgea pe toţi evreii din această parte a Europei?!
— Se pare că sursa de informaţii pentru Ted Anton a constituit-o Vlad Georgescu, cu a sa The Romanians. A History, publicată în America, în 1991.
— Mă îndoiesc că Vlad Georgescu a vorbit de „pogromuri teribile” provocate de „mânia” legionarilor! Mai curând ei, legionarii, au fost ţinta unor pogromuri! Subiectul acesta, „crimele legionare”, l-am cercetat oareşicât mai mult şi vorbesc în cunoştinţă de cauză! Nici Nené Culianu nu l-a ocolit.
— Interesul său nu era mijlocit de interesul pentru biografia şi personalitatea lui Mircea Eliade?
— Într-o oarecare măsură! Dar nici un român naţionalist nu poate ignora acest capitol de istorie românească!
— De ce credeţi că ar fi legionarii atât de importanţi pentru naţionalismul românesc?
— Pentru mine, ca naţionalist, legionarii reprezintă un capitol sau, mai exact spus, reprezentau un capitol care îmi încurca toate socotelile. Erau toate bune şi frumoase în privinţa românilor, ce neam de oameni deosebiţi şi nemaipomeniţi suntem, până ajungeam la legionari, când nu mai înţelegeai nimic, nu înţelegeai cum românaşii tăi au fost în stare să omoare oameni nevinovaţi şi să-i atârne în cârligele de la abator, doar pentru că erau de alt neam, de altă religie!
— Nebunia unor inşi izolaţi, a unei infime minorităţi nu poate pune stigmatul crimei, al ruşinii pe obrazul unui întreg popor!
— Legionarii n-au fost o „infimă minoritate”… Pentru înţelegerea fenomenului românesc nu este productiv să te faci că legionarii nu există! Eh, în privinţa asta vă fac o mărturisire: abia aşteptam, după 1990, să vină Nené în ţară ca să-l duc la Petre Ţuţea! Să-i pun lui Petre Ţuţea, în faţa lui Petre Culianu, acele întrebări la care răspunsul primit de mine de la Petre Ţuţea mi-a rânduit viaţa, mi-a aşezat-o, confirmându-mi de cele mai multe ori temeiurile încrederii mele în destinul românesc.
— Cam ce întrebări i-aţi pus?
— Una din ele a fost următoarea: „câţi evrei au omorît legionarii’?” Şi răspunsul a fost prompt, fără nici o ezitare: „Nici unul!” Urmat, fireşte, de explicaţii. Absolut convingătoare!
— Inclusiv cu privire la ianuarie 1941?
— Îndeosebi!
— Nu pricep! Aici trebuie să fiţi mai explicit.
— Am fost, într-un schimb de scrisori cu dl. Nicolae Cajal, republicat în volumul Legionarii noştri.
— Eu v-aş ruga să reveniţi, cu un rezumat al celor susţinute de dumneavoastră! Închipuiţi-vă că aţi fi avut ocazia să-i vorbiţi lui Ioan Petre Culianu despre legionari, cum că legionarii n-au ucis nici un evreu.
— Ţuţea i-ar fi spus mai întâi că în ianuarie 1941, când, în zilele „rebeliunii”, s-a pus în joc dacă mai rămân sau nu la guvernare, legionarii nu aveau nici un motiv să se ţină de lucruri care nu-i ajutau să rămână la putere, ci dimpotrivă, şi pe care oricum nu le săvârşiseră nici până atunci, cât fuseseră stăpâni pe ţară: să devasteze magazinele evreieşti, să-i bată pe evrei, să-i omoare! Şi asta unde? Într-un cartier mărginaş al Bucureştiului, în vreme ce în centrul oraşului, în piaţa Victoriei îndeosebi, se ajunsese la o încleştare pe viată şi pe moarte a forţelor politice: legionarii pe de o parte, Antonescu şi armata pe de altă parte!… Deci, logic vorbind, momentul era cel mai nepotrivit. Al doilea element pe care l-ar fi pus în evidenţă răspunsul lui Petre Ţuţea era următorul: după rebeliune, poliţia a arestat aproape trei mii de legionari. Curând însă, şefii legionari şi-au dat seama că majoritatea celor arestaţi nu erau legionari. Aveau cămaşa verde pe ei şi diagonala de piele, centura etc., dar nu ştiau să spună din ce organizaţie fac parte, cine le este şef etc. În plus, cei mai mulţi erau cam tuciurii şi trădau apartenenţa la un lumpen proletariat din care niciodată nu se selecţionează membrii mişcării legionare. În final, fiind sesizată şi conducerea penitenciarului, s-a făcut o verificare de către legionari şi dintre 3000 de arestaţi s-a constatat că numai trei sute erau propriu-zis legionari. Restul de 2700, îşi puseseră pe ei cămaşa verde şi ieşiseră la furat şi terorizat populaţia evreiască din Văcăreşti-Dudeşti!
— Toate astea le ştiţi de la Petre Ţuţea?
— Da! Numai că astăzi, când stăm de vorbă, mai pot adăuga un detaliu, de care nu ştiam nimic până săptămână trecută când m-a căutat un domn, Teja, aromân din Cadrilater, legionar, care a cunoscut-o în anii ‚70 pe mama lui Constantin David. Ştii cine e fost Constantin David?
— Probabil că tot un aromân!
— Nu! Constantin David a fost un erou al clasei muncitoare, despre care eu învăţam la şcoală cum a fost asasinat de burghezo-moşierime! Arestat şi asasinat! Dar biata femeie, mama eroului, ce crezi că-i povesteşte d-lui Teja? Îşi lăuda feciorul pentru servicii aduse cauzei atunci când, înainte de ianuarie 1941, a reuşit să aducă din URSS un transport de câteva mii de cămăşi verzi, „de-alea, de-ale legionarilor”! Ce zici de asta? Un evreu comunist care aducea şi punea la dispoziţia colegilor săi de partid comunist mii de cămăşi verzi, confecţionate în Uniunea Sovietică. Asta înaintea „pogromului” legionar antievreiesc din ianuarie 1941!
— Despre toate astea Mircea Eliade nu ştia nimic?
— N-am de unde să ştiu! În orice caz, răspunsul pe care-l dă Mircea Eliade lui Ioan Petru Culianu, când acesta îi cere o părere „obiectivă”, mi se pare extrem de interesant prin propoziţia „documentele la îndemână sunt insuficiente”. Ia să vedem, îmi dai dreptate? Ce ţi se pare important în această afirmaţie?
— Nu-mi dau seama. Cred că în orice situaţie, în orice problemă de istorie e nevoie să ai la îndemână „documente suficiente”!
— Ani de zile, dacă-ţi aduci aminte, s-a spus că legionarii au fost în solda naziştilor, că au fost susţinuţi de aceştia în toate planurile: ideologic, politic, financiar etc. Ei, bine, în arhivele naziste, toate aflate în mâna foştilor aliaţi, nu s-a găsit nici măcar un petec de hârtie care să dovedească o asemenea filiaţie, între Hitler şi Codreanu, între nazişti şi legionari! Deci, documentele aflate la îndemână nu dovedesc vinovăţia legionară.
— Şi atunci, Mircea Eliade de ce se plânge că sunt insuficiente?
— Pentru că pe lângă documentele acuzatoare la adresa mişcării legionare, pe care fel şi fel de istorici pârliţi le caută de o jumătate de veac şi nu le găsesc, deşi li s-au pus „la îndemână” toate arhivele din Europa, mai există şi documentele care i-ar putea disculpa pe legionari, numai că aceste documente nu mai sunt la îndemâna cercetătorilor! Ele, acestea sunt insuficiente! Mai corect spus ele sunt insuficient puse la îndemâna celor interesaţi! Eu, bunăoară, aş fi foarte curios să parcurg documentele de arhivă privitoare la cei 120 de evrei asasinaţi de legionari în 21-23 ianuarie 1941. Aş fi foarte curios să parcurg acele documente pentru a înţelege de ce pentru nici unul dintre evreii ucişi nu s-a găsit criminalul vinovat.
— Păi spuneaţi că poliţia a făcut trei mii de arestări!
— Poliţia a arestat trei mii de persoane, implicate în jafuri, vitrine sparte, sechestrare de persoane etc., etc.
— Dar au fost şi 120 de evrei asasinaţi numai pentru că erau evrei. Există lista cu numele lor, mormintele din cimitir etc., etc.
— Da, dar din cei trei mii de arestaţi nici unul nu a fost cercetat să se vadă cine i-a omorît pe cei 120 de evrei! Nici măcar comunitatea evreiască nu a cerut să se facă cuvenita anchetă!
— Ce vreţi să spuneţi cu asta?
— Vreau să spun că totul miroase a diversiune, dar n-aş putea spune exact în ce constă aceasta!
— În schimbul de scrisori cu dl. Nicolae Cajal v-aţi arătat mirarea şi nedumerirea privind faptul că după 23 august 1944, când evreii „au ajuns la putere”, nimeni nu a fost tras la răspundere pentru asasinarea evreilor din ianuarie 1941. De ce?
— După 23 august nu s-a făcut o anchetă serioasă nici cu privire la ianuarie 1941, nici cu privire la celelalte „pogromuri teribile”, şi mai ales cu privire la acel „holocaust rămas necunoscut”. S-a încercat ceva, sub presiunea opiniei publice sensibilă la episodul Abator, din ianuarie 1941, când, se spunea, zeci de cadavre au fost atârnate în cârligele de la abator şi s-a pus pe ele inscripţia „carne cucher”. Salariaţii de la Abator, printre care şi câţiva evrei, au semnat un protest, cerând să înceteze minciuna despre crimele de la abator, din ianuarie 1941. Ancheta s-a oprit, a fost suspendată, dar asta nu-i împiedică pe unii să continue a se emoţiona, cu lacrimi mincinoase, pe seama evreilor ucişi la abator!…
— Cum explicaţi acest comportament aberant?
— Comportamentul nu este aberant, ci perfect logic în interiorul minciunii! E absurdă minciuna, dar, din momentul în care ai acceptat-o şi te-ai înhămat la ea, nu e deloc aberant s-o ţii una şi bună, indiferent de argumentele cu care adversarii te combat!
— Ce e de făcut pentru restabilirea adevărului?
— Nu e greu de restabilit adevărul! Din păcate, istoricii se ocupă numai cu restabilirea adevărului. Or, adevărul, odată restabilit, mai trebuie şi impus. Impunerea adevărului se face prin cu totul alte mijloace decât aflarea adevărului, descoperirea acestuia. Şi prin cu totul alte persoane, nu mai este treaba celor ce au descoperit adevărul, a istoricilor. Ci a propagandiştilor – pot să le spun aşa? Propriu-zis, impunerea adevărului se face, în mare, cu aceleaşi mijloace cu care se impune şi minciuna, făcând-o să treacă drept adevăr!… Eh, istoricii se ocupă, din păcate, numai de restabilirea adevărului, iar adevărul restabilit de ei rămâne în paginile unor reviste de specialitate, în cel mai bun caz între coperţile unei cărţi!
— În cartea dumneavoastră despre Legionarii noştri propuneţi sau, mai exact spus, le cereţi istoricilor noştri să cerceteze ştiinţific, cu mijloace adecvate, minciuna.
— Eu aş propune ca în istoriografie să se deschidă un capitol nou, o disciplină nouă, care să cerceteze rece, academic, fără patetismele gazetăriei, acest fenomen care se cheamă diversiunea, fabricarea de falsuri, minciuna promovată la nivel naţional sau planetar! Iată, vine deunăzi cineva din America şi-mi arată mai multe cărţi în care se susţine şi se face dovada că Iosif Broz Tito nu este… Iosif Broz Tito!
— Cum aşa?!
— Foarte simplu! Cică în timpul războiului civil din Spania, Tito, luptător croat în armata republicană, cea susţinută de Moscova, a murit, poate că nu chiar din întâmplare. Deseori eşti ajutat s-o faci!
— Doamne, fereşte!
— Din clipa aceea, un ins, pregătit din timp de Moscova – e greu de presupus că o asemenea mutare nu a fost îndelung premeditată – un ins care, întâmplător, era la fel de croat ca şi dumneata, i s-a substituit, şi-a zis şi din clipa aceea i s-a zis pe numele nou, dar vechi, totuşi: Iosif Broz Tito.
— Interesantă chestie! Cât e de adevărată?
— Am găsit-o, prezentată ca adevărată, în mai multe cărţi, ale unor cercetători serioşi şi convingători. Toţi însă fac aceeaşi greşeală! Greşeala de care îţi vorbeam!
— Care?
— Se mulţumesc cu ceea ce ei consideră a fi „restabilirea adevărului”: Tito nu e Tito! Sigur, e interesant să afli că lucrurile stau aşa, dar eu cred că mult mai important este să înţelegem cum au făcut autorii acestui fals de au reuşit să prostească o lume întreagă! Cum au reuşit să anihileze reacţia de „respingere” din partea corpului social, căci Tito, în ’37-’38, nu era cu totul necunoscut! Iar cel care i-a luat locul nu a fost un aventurier care a riscat de capul lui, ca-ntr-un roman de Al. Dumas, ci a acţionat într-un angrenaj al minciunii, al diversiunii, în care se pare că au fost implicate şi alte mari capitale, nu numai Moscova, ci şi Londra, şi Washington, care au ştiut, au acceptat şi au dat şi o mână de ajutor la producerea acestui fals!
— Dar e cumplit!
— Deci, eu nu mă opresc la descoperirea adevărului despre ce a păţit adevăratul Tito şi cine este înlocuitorul lui! Eu mă întreb ce au făcut, Tito şi cei care l-au înşurubat în angrenajul politic, istoric, cum au făcut ca această substituire să ţină! Să meargă! Căci, să recunoaştem, orice om normal, raţional, ar gândi că aşa ceva este cu neputinţă! Bunăoară eu sau dumneata!… Alţii nu! Alţii pun pariu cu imposibilul şi, iată, reuşesc!
— Jos pălăria!
— Aşa aş zice şi eu, dacă nu aş şti, din aceleaşi surse, că pentru a reuşi această substituire a fost nevoie ca să fie îndepărtaţi de falsul Tito toţi cei care îl cunoscuseră bine pe adevăratul Tito. Şi înţelegi cum au fost îndepărtaţi, cît de departe au fost duşi.
— Pe lumea cealaltă?
— Cam!… Aşa că nu-mi vine să zic „jos pălăria!” Au fost astfel eliminaţi câteva sute sau mii de oameni. Ucişi! Li s-a luat nepreţuitul dar al vieţii ca să reuşească manevra nebunească, drăcească, a substituirii lui Tito! Tito însuşi a fost ucis pentru ca altul să-i ia… actele de identitate! Iată în ce lume trăim!…
— I se potriveşte un singur calificativ, luat în sensul strict, propriu, al cuvîntului: diabolică! O lume diabolică!…
— Da, o lume din care nu lipseşte, ci este foarte prezent şi activ, dumnealui…
— Care este, deci, concluzia, în privinţa evreilor ucişi în ianuarie 1941?
— În Anexele pe care te-ai gândit să le adaugi la discuţia noastră, te rog să bagi şi câteva considerente pe care le pot face eu asupra acestui subiect. Ca să nu ne depărtăm prea mult de firul cărţii, să reţinem numai concluzia la care am ajuns: va trebui să-i dăm încă o dată dreptate lui Petre Ţuţea: legionarii n-au omorît nici un evreu! Nici măcar din greşeală! Crimele puse pe seama legionarilor, avându-i victime pe evrei, sunt minciună! Diversiune murdară! Ţineam mult să-i prezint lui Culianu această concluzie! Avea nevoie să ştie asta! Şi încă multe altele ar fi aflat dacă ar fi ajuns în ţară!
— E de discutat şi acest subiect: intenţia lui Nené Culianu de a veni în România, să-şi revadă neamurile, prietenii, locurile copilăriei, ale studenţiei! Colegii de la facultate şi studenţii mai apropiaţi îi cunoşteau acest plan! Cum se raportează aceste elemente la asasinatul din 21 aprilie 1991?
— Mai întâi e de raportat aceste elemente la teza lui Ted Anton. Să zicem, deci, că securitatea română a comandat asasinatul, a decis asasinarea lui Culianu. Această securitate, la curent cu telefoanele pe care le dădea Nené în ţară, cu scrisorile pe care le trimitea, nu avea cum să nu ştie de intenţia lui Culianu de a veni în România. Nu credeţi că ar fi fost mai simplu să-l lase pe Culianu să vină în ţară şi aici să-l „aranjeze”?
— Aparent, da.
— Altă întrebare: nu cumva intenţia lui Culianu de a veni în România i-a grăbit sfârşitul? Nu cumva „instituţia” care a decis lichidarea lui Culianu avea anumite motive ca să nu-i convină întoarcerea lui Culianu în România? Eu nu mă pot împiedica să nu-mi pun aceste întrebări.
— Şi care ar fi fost aceste motive?
— Eh, cred că am ajuns şi la momentul cel mai delicat, pe care am tot încercat să-l amân, să-l întârzii. Dar nu mai am încotro şi va trebui să fac mărturisiri complete!
— Oho! Mărturisiri complete?!
— Nu e vorba de a recunoaşte ce fapte am săvârşit, ci de a mărturisi, de a recunoaşte public ce gânduri, ce ipoteze, ce presupoziţii mi-au trecut prin minte ori mi-au ajuns la ureche! Cum se cuvine să procedez? Să le consemnez pentru ştiinţa şi a publicului, cititor deja al lui Ted Anton, sau să le las mai departe neştiute decât de mine şi de încă vreo doi-trei cunoscuţi?
— Cred că sunteţi dator să le împărtăşiţi şi altora, să le mărturisiţi în public, dar cu condiţia să nu fie nişte ipoteze care să-l scadă pe Ioan Petru Culianu, să-i întineze cât de cât amintirea.
— Excelentă observaţie!
— Despre morţi numai de bine. Nihil nisi bene!
— Se pare însă că vechiul adagiu latin suna iniţial, la egiptenii cei mai vechi, altfel: despre morţi numai adevărul! Iar eu am sentimentul că adevărul, care încă ni se mai ascunde, este cu totul favorabil lui Nené.
— Pe ce vă bazaţi?
— Pe faptul că era mai deştept decât mine!…
— Nu prea înţeleg acest argument, dar fie! Mergem mai departe, nerăbdători să avem parte de mărturisirile dumneavoastră atât de complete!
— Domnule, să n-o mai lungim. Mi-a fost dat să aud următorul comentariu: „Mircea Eliade nu a ajuns întâmplător să fie un cercetător atât de avizat al istoriei religiilor. Studiind religiile, Mircea Eliade urmărea şi un scop mult mai terestru: să afle cine conduce lumea asta! În ce scop? Încotro vor aceşti necunoscuţi atotputernici să îndrepte omenirea? Şi în ce măsură aceia reuşesc să ducă lumea pe calea de ei imaginată, dorită şi decisă? Se pare că Mircea Eliade a fost trimis în lume cu această misiune. De către cine? Poate că de Corneliu Zelea Codreanu, poate că de Nae Ionescu, poate că de un grup de „înţelepţi” ai neamului nostru, din care vor fi făcut parte şi cei doi. Liderii legionari erau ferm convinşi de existenţa unor forţe oculte, a unor centre de putere altele decât cele cunoscute marelui public. Ei şi-au dat seama că întotdeauna a existat o componentă religioasă a puterii politice, că deseori această putere politică, viaţa politică însăşi, nu a fost decât expresia vizibilă pentru marele public a unei problematizări cu care se confrunta religia! Viaţa şi dogma religiilor lumii! Rolul lui Culianu a fost să ducă mai departe opera, căutările, lui Mircea Eliade. Nu cumva, în aceste cercetări, atât de primejdioase, Ioan Culianu, atât de înzestrat ca intelect şi intuiţie, a ajuns să afle lucruri pe care aceste forţe oculte nu pot accepta să le vadă dezvăluite „străinilor”? Culianu fiind urmaşul lui Mircea Eliade atât la catedra universitară, cât şi în cercetarea resorturilor ascunse ale puterii politice.” Am încheiat citatul. Deci este o ipoteză care mi-a fost prezentată, nu este o teorie proprie!
— Cine v-a prezentat această ipoteză?
— Mai mulţi inşi, dintre care unul este o persoană publică foarte cunoscută. Nu numai în România!
— Nu ne puteţi spune numele?
— O să-i cer voie, dar nu contează prea mult numele persoanei, ci cât e de verosimilă ipoteza!
— Dumneavoastră cum o apreciaţi?
— Nu-mi pot permite decât să fac unele legături, cu informaţii pe care le aveam, cu informaţii pe care le-am căpătat, totuşi, din cartea lui Ted Anton. Una dintre ele ne-o oferă Andrei Oişteanu: „În 1984, într-un dialog purtat la Universitatea din Groningen, I. P. Culianu îmi spunea că nu trebuie să ne ferim de zonele riscante ale cercetării, cele în care păşim pe „nisipuri mişcătoare”. Afirmaţia sa era simptomatică, pentru că în tot ceea ce a întreprins, Culianu nu a ales căile bătătorite şi lipsite de risc, nu a eludat ecuaţiile cu prea multe necunoscute. Altfel spus, ca om şi ca savant, el nu a ocolit zonele cu „nisipuri mişcătoare”, ba chiar, de multe ori, le-a căutat temerar. Din păcate, cred că ultima „zonă” în care a îndrăznit să se aventureze i-a fost fatală. „Nisipurile mişcătoare” i-au înghiţit făptura şi, odată cu ea, au dispărut motivele şi autorii crimei.” Am încheiat citatul. Cum l-aţi comenta?
— Să-l comentez eu?
— Aşa, ca exerciţiu.
— Mai întâi, nu văd de ce dl. Oişteanu mizează atât de mult pe neputinţa noastră, aproape ontologică, de a afla „motivele şi autorii crimei”!
— Bine spus că „mizează”!
— Cât priveşte „nisipurile mişcătoare”, acele zone riscante ale cercetării, pe care le frecventa Culianu, cred că ar fi în consonanţă cu ipoteza dumneavoastră!
— Care ipoteză?
— Cum că Mircea Eliade şi Culianu au urmărit, în cercetările lor, să afle cine conduce lumea asta. Cine se află în spatele guvernelor lumii, în spatele Papei de la Roma, în spatele ONU, în spatele FMI şi ce mai avem pe capul nostru, mascând existenţa unui guvern mondial, a unui preşedinte al Terrei sau Dumnezeu ştie cum arată această structură a puterii oculte care trage mai toate sforile de pe planetă… Am rezumat corect ipoteza dumneavoastră?
— Dar nu este, pentru Dumnezeu, ipoteza mea! Ea circulă, iar circulaţia asta este ceva real. De aceea n-o putem ignora şi, deşi este riscant pentru mine, am pus-o în dezbatere!
— Care este riscul de care vă temeţi?
— Riscul suprem! Cel mai mare!
— ?!…
— Ridicolul! Căderea în ridicul! Altminteri, alt risc, dacă există, cu atât mai bine! Înseamnă că asasinii vor reacţiona din nou şi, de data asta, poate că se vor da de gol!
— Ce înseamnă „de data asta”?
— Ţi-e frică?
— Nu, dar aş vrea să evaluez cât mai corect riscul. Aşa, ca joc al inteligenţei, care vrea să ştie în permanenţă pe ce lume se află! Altminteri, nu-mi displace ideea că lucrând la acest dialog, la această carte, ne expunem! Atât riscului de a ne întâlni cu glonţul ucigaş, cât şi riscului, cum spuneaţi dumneavoastră, cel mai mare! Căderea în ridicul.
— Să reluăm datele problemei: În 1984, Andrei Oişteanu are o discuţie cu Ioan Culianu, care îi declară că cercetările sale l-au dus în anumite „zone riscante”, veritabile „nisipuri mişcătoare”. Tenace şi viteaz (acesta e cuvântul!), aşa cum l-am cunoscut şi în anii studenţiei, când m-a frapat nepotrivirea dintre trupul subţirel, puţintel, aproape nevoiaş, şi un anumit curaj, curaj intelectual, de a lua în piept întrebările cele mai dificile, aşadar, tenace şi viteaz, Culianu îi declară că nu trebuie să ne ferim, deci, că el, unul, nu se fereşte de aceste riscuri! Deci, putem oare să spunem că încă din 1984 Culianu se simţea ameninţat? Sau, dacă nu chiar ameninţat propriu-zis, e clar că îşi asumase anumite riscuri!
— De acord!
— Nu ţi se pare normal ca una din ipotezele cu privire la asasinat să ia în consideraţie aceste riscuri, virtuale ameninţări şi primejdii, de care vorbea Culianu în 1984?
— Ba da, dar cu condiţia să ştim care erau acele „zone interzise” pe care le frecventa cercetarea ştiinţifică efectuată de Culianu şi pe care Culianu le simţea ca pe nişte „nisipuri mişcătoare”, tăcute, implacabile şi nemiloase.
— Nimic mai simplu! N-avem decât să-l citim cu atenţie pe Ioan Petru Culianu, în mod deosebit cele scrise în jurul anului 1984, când el s-a întâlnit cu Oişteanu la Groningen. Dacă reconstitui corect, cam în aceleaşi zile i-am telefonat şi eu lui Nené, din Germania, încercând să-mi dau cu el o întâlnire la Paris.
— N-am ştiut.
— Da, mi-a spus că nu poate veni la Paris, eu nu aveam viză pentru Olanda, nici bani ca să mă abat din drum, aşa că am avut o lungă discuţie la telefon. Fireşte, încerc să leg acea convorbire de problemele puse în discuţie acum. Aş rezuma-o, spunând că am dat peste un Culianu dezamăgit de Occident, care a încercat să mă prevină, să nu-mi fac mari iluzii în această privinţă. Lăsăm pentru mai târziu alte detalii.
— Un Culianu dezamăgit de Occident?… Asta e ceva nou!
— Nu este ceva nou, ci ceva ce ni se ascunde, în mod deosebit prin cartea lui Ted Anton, dar şi prin alţi comentatori. Deşi, spunând asta, s-ar putea să greşesc faţă de acei comentatori pe care eu nu-i voi fi cunoscând şi care, făcându-şi corect meseria, au pus în evidenţă critica, o critică foarte susţinută, pe care o face Culianu Occidentului.
— Văd că plusaţi, un Culianu nu doar dezamăgit, ci chiar foarte critic faţă de Occident. Se poate spune aşa?
— Eu n-aş zice „foarte”, ci profund critic. Hai să risc chiar termenul definitiv. Un Culianu definitiv critic faţă de Occident! Pe acest Culianu se străduie unii să-l ascundă!
— Am impresia că ne apropiem de partea cea mai riscantă a cărţii!…
— Fiind vorba de riscul acela, suprem?
— Bineînţeles!
— Nu! În privinţa asta sunt foarte sigur pe ceea ce spun! Şi nu mă bazez pe mărturia pe care eu aş putea-o face, citând discuţia mea telefonică cu Nené din 1984, sau comentariile pe care şi Culianu le-a făcut în 1968, când Occidentul i-a lăsat pe ruşi să-şi facă de cap în Cehoslovacia, mai lansând cu acea ocazie şi o doctrină Brejnev, a suveranităţii limitate. Amândouă deopotrivă de ticăloase, măcar că, mai mult sau mai puţin vizibil, ele se aplică acum în toată lumea! Au câştigat partida! Un om cu inteligenţa, sensibilitatea şi onestitatea lui Culianu nu putea să nu perceapă răul pe care-l reprezintă Occidentul.
— Domnule profesor dar…
— Drăguţă, ştii ce înseamnă pentru mine Decembrie 1989? Libertatea! Libertatea de a-mi spune sincer şi fără nici un rest părerea despre Occident! Libertatea de a critica Occidentul! Căci nu puteai spune nimic de rău despre Occident, despre sistemul occidental, înainte de Decembrie, că imediat erai suspectat, taxat drept om plătit, „de Ceauşescu”, să faci propagandă „societăţii multilateral dezvoltate”. Omul securităţii şi alte bazaconii! Eu, după câteva drumuri în Occident, am suferit, literalmente am suferit că nu puteam să spun ce văzusem, ce auzisem, ce pricepusem în Occident. Singuri, frate-meu, soră-mea, cumnatul meu şi nevastă-mea, cu ei puteam să spun ce gândesc, şi ei, care nu prea fuseseră în Occident, se uitau la mine foarte neîncrezători. Singură maică-mea, o femeie cu nişte intuiţii extraordinare, mă credea în tot ce aveam de criticat în privinţa occidentalilor!… Aşa încât nu-ţi face probleme! Măcar acum, după 1989, să nu mă tem de imbecili şi să-mi pot spune, fără teamă, opiniile mele despre Occident!
— Sunt numai ochi şi urechi!
— Numai că nu de mine este vorba, ci despre Ioan Petru Culianu şi părerile sale, nu ale mele, despre Occident. Părerile sunt scrise! Scrise! Negru pe alb!… Ale mele, cu altă ocazie!
Comenteaza