Capitolul III
CULIANU NAŢIONALIST?

— Simţiţi cumva nevoia de a redefini cei doi termeni?
— Cred că se va înţelege destul de bine ce înţeleg eu prin naţionalism dacă îţi voi spune că, încă de la începuturile Uniunii Vatra Românească, atunci când se vorbea de noi în toată lumea, eu am propus să organizăm noi, Vatra Românească, o internaţională a naţionaliştilor!… Cuprinderea naţionaliştilor într-o intensă cooperare internaţională cred eu că este cea mai bună replică dată năucilor de internaţionalizanţi! (… Am impresia că este pentru prima oară când se pronunţă acest cuvânt: internaţionalizaţi… ) E mai mult decât o replică, ar fi o lovitură dintre cele mai dure! Dată deopotrivă spiritului şovin şi meschin intolerant!
— N-aţi fost prea original cu „internaţionala naţionaliştilor”! A propus aşa ceva şi Le Pen!
—Da, dar când am făcut eu această propunere, în ’90, nu ştiam de Le Pen că propusese acelaşi lucru!
— Eh, les grands esprits toujours se rencontrent!
— Să ştii că-i aşa!… Şi află că o internaţională a naţionaliştilor a propus şi Ionel Moţa, în 1936, dacă nu mă înşel! La o reuniune internaţională ţinută în Franţa. Dar, nota bene!, aceiaşi legionari, când au fost invitaţi la un congres internaţional antisemit au refuzat să participe! În cea mai bună tradiţie a naţionalismului românesc!
— Am impresia că încercaţi să preveniţi o obiecţie, prejudecata unora că un spirit deschis la toate formulele culturale şi mentale, de pretutindeni şi din toate timpurile, cum a fost Culianu, nu poate fi naţionalist!
— Este o prejudecată stupidă! Păi tocmai asta vrea să apere naţionalismul: diversitatea formelor culturale şi mentale! Dreptul fiecărui neam, al fiecărei etnii de a-şi avea şi de a-şi păstra propria formulă culturală! Un spirit cu adevărat generos şi îndrăgostit de această planetă şi de specia om, este în primul rând un spirit capabil să se extazieze dinaintea diversităţii! Măreţia creaţiei divine se vădeşte exact prin această diversitate, împinsă până la irepetabilitate! Nu există doi!, clama Petre Ţuţea la Aiud, citându-l pe Parmenide. Nu există doi, există numai Unu! Căci doi ar însemna două obiecte identice! Or, ceea ce există – există ca individualităţi inconfundabile! Ca un număr infinit de unu, de unicate! Asta înseamnă Creaţie! Dumnezeu!… În schimb, total opusă Spiritului, Sfîntului Duh materializat „în Creaţie, este încercarea, prin om, de a se naşte în lume doi! Adică cohortele de oameni care se îmbracă la fel, gândesc la fel, simt la fel! Secolul nostru, secol apocaliptic, a debutat prin inventarea producţiei de serie, prin metoda Ford— Taylor, care desfiinţa ideea de muncă creatoare! Iar sfârşitul nostru de secol consemnează apogeul acestei agresiuni, al acestei ofensive îndreptate împotriva lui Dumnezeu: se descoperă procedeul clonării! Absolut diabolic!… Latinii aveau un cuvânt, pulcher…
— Care însemna „frumos”.
— Asta în epoca latinei clasice. Anterior, pulcher însemnase „pestriţ”. Evoluţia de sens este foarte semnificativă pentru ce va să însemne frumuseţea, frumuseţea lumii. Lumea este frumoasă în măsura în care este diversă, pestriţă.
— Dacă nu mă înşel, dialectal, în limba română împistriţarea sau împistrarea unui obiect înseamnă „înfrumuseţare, împodobire”.
— Corect! Căci aceasta este credinţa, încredinţarea din mintea oricărui om normal, sănătos: frumuseţea lumii este legată de varietatea ei, de regula unicatului irepetabil! Tot ce există este unic şi ireparabil! Şi numai în această măsură merită să existe! De aceea naţionaliştii ţin la specificul naţional! Şi e pe placul lor ca pretutindeni să se salveze şi să se păstreze, să sporească şi să se adâncească specificul naţional! Dacă eu ţin la specificul naţional nu înseamnă că-mi doresc să-i văd şi pe alţii „simţind” româneşte! Nu-mi doresc să văd acest specific românesc acoperind teritorii noi!… Lăţindu-se în toată lumea! Dacă aş nutri asemenea gânduri, atunci da!, naţionalismul ar fi o boală a spiritului! Şi n-ar mai fi propriu-zis nici o deosebire faţă de internaţionalişti, care asta visează şi ei: extinderea unui model cultural (sovietic sau american sau german etc.) pe teritorii cât mai vaste, în final un singur model urmând să acapareze întreg mapamondul! Spre aşa ceva ne împing internaţionaliştii! Comuniştii de ieri, europeniştii de azi! Alţi „işti” de mâine! Deci, prin profesia sa, Culianu nu putea fi decât naţionalist!
— Un naţionalist luminat! Autentic!
— Nu! Naţionalist şi atât! Punctum! Dacă vrei, poţi să spui aşa: un autentic specialist în istoria religiilor nu poate fi decât naţionalist! Naţionalismul, când nu este autentic, se numeşte şovinism, rasism, imperialism etc. Aşa că nu mai e nevoie să adaug cuvântul autentic când vorbesc despre naţionalism.
— A fost Culianu un naţionalist?
— N-avea cum să nu fie!… A fost!
— Dovezi! Pe ce vă bazaţi?, vorba lui Moromete, când spuneţi că Ioan Petru Culianu era naţionalist?
— Desigur, nu este o dovadă să declar eu că aşa l-am cunoscut, aşa l-am simţit! Dar vă rog să înregistraţi şi această declaraţie… În general, tot grupul de colegi care se adunase în jurul lui Culianu erau naţionalişti. Chiar şi Victor Ivanovici care se căznea să pară mai cosmopolit! Adică mai… grec! De altfel, când te înscrii la facultatea de limbă şi literatură română, obligatoriu te raportezi la această atitudine, la acest crez, la această poziţie naţionalistă! Din acest punct de vedere, cartea lui Ted Anton înregistrează unul din momentele ei cele mai joase, mai prostănace, atunci când autorul se miră cum de Ioan Petru Culianu, insul cel mai dotat al generaţiei sale, cunoscător deja a trei limbi străine, erudit cum nu se putea mai mult, s-a înscris la facultatea de limbă şi literatură română! Iată textul lui Ted Anton, perfect imbecil!
— Cine?
— Textul! Citez: „În 1967 Culianu a plecat din Iaşi spre Universitatea din Bucureşti unde s-a înscris la Facultatea de Limba şi Literatura română. Faptul poate să apară ca o alegere destul de ciudată pentru un tînăr provenit dintr-o familie cu vechi tradiţii în studiul ştiinţei. Literatura română părea un domeniu de interes minor (excepţie făcând România), făcut pentru studenţii nemulţumiţi sau pentru cei care ar fi dorit doar să-şi treacă timpul cu ceva. Cu toate acestea, din grupul de 103 studenţi ai acestei secţii şi-a ales Culianu prietenii cei mai apropiaţi care, la rândul lor, au făcut cariere intelectuale de anvergură”. Ce părere ai?
— Părerea că imbecil nu este textul!
— Ci autorul, bătând astfel câmpii, are măcar meritul de a-mi aduce aminte de o discuţie cu marele profesor care a fost Alexandru Graur. Într-un an, l-am însoţit, ca asistent, la câteva examene cu studenţii de anul V, unii de la Facultatea de limbi străine, alţii de la Facultatea unde ajung cei care „ar fi dorit să-şi treacă timpul cu ceva”. „Ce mare deosebire între unii şi ceilalţi!”, a exclamat, concluziv, Alexandru Graur! „Pe cât sunt de disciplinaţi şi de atenţi la curs cei de la limbi străine, pe atât sunt de gălăgioşi cei de la română. Dar la examen cei de la română se dovedeşte că au înţeles cel mai bine cursul!” De altfel, nu pentru ştiinţa lui Ted Anton, de la care nu am nici o pretenţie, ci pentru cititorii filologi, voi menţiona părerea, întâmplător a mea, că studiul lingvistic şi literar se face cel mai bine, în condiţiile cele mai fireşti, când te apleci asupra limbii materne, asupra literaturii scrise în limba maternă. Orice lingvist şi filolog autentic se formează, se exersează măcar, prin studiul limbii materne, al culturii naţionale. Înscriindu-se la Facultatea de limba şi literatura română, Culianu nu făcea decât să repete, instinctiv sau cu program, traseul intelectual al lui Mircea Eliade. Din acest punct de vedere, extrem de important pentru Nené a fost studiul folclorului românesc, în anul I, cu excelentul profesor Mihai Pop, care conducea şi un cerc studenţesc de cercetare ştiinţifică, unde Culianu s-a produs cu câteva lucrări, printre care a rămas de pomină o originală analiză „structuralistă” a textelor antice privitoare la Zalmoxis! Deci, interesul lui Culianu pentru religiile lumii s-a exersat la început pe religia geto-dacică, pe folclorul şi pe mitologia românilor!
— Şi asta ar denota naţionalismul lui Culianu?
— Nu! N-ar fi suficient atâta! Dar, la altele care ar duce la această concluzie, aş vrea să adaug momentul de cumpănă, pentru Culianu, când a avut de ales între India şi Olanda, moment consemnat de Ted Anton. Culianu a optat pentru Olanda, unde i se oferea o catedră de limba şi literatura română! Unde, adică, i se oferea să facă propagandă ideii româneşti!… În 1984, când am răzbit şi eu în Occident, i-am telefonat în Olanda şi am stat destul de mult de vorbă. Am priceput că punea multă pasiune în munca cu studenţii, s-a interesat dacă o pot ajuta pe nevastă-sa, care urma în vara lui ‚85 să vină în România cu un grup de studenţi olandezi românişti, dacă o pot ajuta să le facă studenţilor un program atrăgător… Câteva luni mai târziu, de Crăciun, mi-a trimis o carte de-a sa, Experiences de l’extase, care tocmai îi apăruse. Mi-a trimis-o cu dedicaţia: Lui Ion Coja, în Credinţa comună a unei patrii întregite de la Nistru până la Tisa, liberă de toate imperiile lumii. Dedicaţia este datată Crăciun 1 984.
— „Credinţa comună a unei patrii întregite de la Nistru până la Tisa, liberă de toate imperiile lumii’?” Frumoasă dedicaţie şi memorabilă formulare!
— Câţi ani avea în decembrie 1984? Avea aproape treizeci şi cinci, adică era la vârsta maturităţii depline! Vârsta cea mai frumoasă, vârsta zeilor!
— „Vârsta zeilor”?!
— Zeii se nasc, copilăresc, trec prin pubertate, adolescenţă şi aşa mai departe, dar nu îmbătrânesc, se opresc la o vârstă şi rămân nemuritori la acea vârstă, cea mai frumoasă, de maximă expansiune a vitalităţii: treizeci şi cinci de ani! Dedicaţia de mai sus, afirmarea credinţei sale „într-o patrie întregită de la Nistru până la Tisa, liberă de toate imperiile lumii”, Culianu o face cu numai câteva zile înainte de a împlini vârsta zeilor! Într-un moment când a fost cel mai mult el însuşi!
— Ţineţi cu tot dinadinsul să-l scoateţi naţionalist!
— Nu! Nici vorbă!… Dar e bine că mi-aţi atras atenţia. Aş greşi dacă aş încerca, în această discuţie, să propun un portret al lui Ioan Petru Culianu. Deci, nu acesta este scopul păIăvrăgelii noastre!
— Şi de ce credeţi că un asemenea portret n-ar fi potrivit să rezulte din discuţia noastră?
— Nu mă simt în stare să sintetizez trăsăturile acestui portret. Sunt multe texte şi întâmplări din viaţa lui Culianu care îmi sunt necunoscute şi care, foarte probabil, ar putea avea o valoare probatorie imposibil de ignorat! Eu am acceptat acest dialog al nostru, pentru a-mi spune părerea despre o carte care în mod evident este scrisă cu rea credinţă, pentru a-mi spune părerea asupra acestui dureros subiect care este moartea, asasinarea lui Culianu. Şi e nevoie să-mi spun părerea pentru a le da peste mână celor care, cu bună ştiinţă, transformă comentariul acestui trist eveniment într-o diversiune propagandistă, în esenţă antiromânească! Pe cât pot, ofer în această discuţie, pe lângă ipotezele şi impresiile mele, câteva date, elemente semnificative, care, adăugate altora, existente sau care se vor mai ivi, vor reuşi să recupereze pentru posteritate un Ioan Petru Culianu cât mai apropiat de cel care a trăit alături de noi! Un asemenea element este dedicaţia făcută de Ioan Petru Culianu, de Crăciun 1984, pe o carte a sa, trimisă unui fost profesor de-al său, la Bucureşti. Nu insist asupra semnificaţiei, este prea evidentă. Ştiu că îi va dezamăgi pe mulţi dintre cei cărora cartea lui Ted Anton li s-a părut o izbândă peste moarte a lui Culianu!
— Şi n-au dreptate?
— Cartea lui Ted Anton are două versiuni. Versiunea a doua, românească, a suferit unele modificări faţă de cea americană, urmare a semnelor primite de autor în primul rând de la unii recenzenţi. Dacă nu mă înşel, intervenţiile lui Andrei Oişteanu au avut cele mai semnificative consecinţe, determinându-l pe autor să-şi mai reprime din avântul unor judecăţi categorice asupra personalităţii lui Culianu. Rostul lui Ted Anton era să facă o anchetă cvasi-poliţienească asupra asasinării lui Culianu, iar nu să-şi dea cu părerea despre personalitatea umană şi academică a lui Ioan Petru Culianu. Dar grecul, tot grec. Însă grec, dar nu din stirpea lui Praxiteles, ci din soiul acelui atenian, pantofar de meserie, care privind statuile lui Praxiteles a băgat de seamă că sandalele acestora erau sculptate „greşit”, din punctul de vedere tehnic, strict cizmăresc! Praxiteles, după cum ştiţi, s-a arătat interesat de observaţiile critice ale concetăţeanului său… sandalagiu şi l-a ascultat cu toată atenţia. Încurajat de atitudinea maestrului, acel Ted Anton al antichităţii s-a apucat să formuleze obiecţii despre gamba sculpturii, despre armonia întregului, despre felul cum cad faldurile veşmintelor şi cine ştie unde ar fi ajuns dacă Praxiteles nu l-ar fi oprit, cu celebrele cuvinte: „cizmarului nu-i este permis să se pronunţe mai sus de sandale!” Pe greceşte nu ştiu cum vine vorba asta, vorba ne-a rămas în expresia ei latinească: „sutor, ne ultra crepidam!” „… Cizmarule, nu dincolo de sandale!”
— Dacă nu mă înşel era vorba de un pictor, Apelles, nu de Praxiteles!
— Se poate verifica, dar important este că Ted Anton ăsta a mers prea departe, trecând dincolo de ceea ce i s-a cerut şi dincolo mult de ceea ce era capabil să priceapă. Zic asta cu gândul la încercarea lui Ted Anton de a prezenta propriu-zis un fel de „viaţa şi opera lui…”, cu neputinţă de scris de cineva care descoperă peste noapte o personalitate de prim rang a intelighenţiei planetare şi un domeniu teribil de complex şi profund – istoria religiilor, le descoperă accidental, cu ocazia unui asasinat ai cărui autori poliţia nu reuşeşte să-i prindă! Şi când spun că „descoperă” aceste domenii înţeleg că află de existenţa lor.
— Eu cred că aşa ar fi procedat oricare alt ziarist în locul lui Ted Anton!
— Apreciez şi eu ideea şi încercarea lui Ted Anton de a înţelege lumea în care s-a născut, s-a format şi a trăit Culianu. Am putea spune „lumile”, căci au fost cel puţin două: lumea românească şi lumea specialiştilor din Occident, cercetători ai istoriei religiilor. El. trebuia însă să-şi dea seama că documentarea făcută îi permitea doar să schiţeze liniile generale ale unui peisaj. Tot ce putea el era să le transmită cititorilor săi informaţiile dobândite, să le transmită şi atât, lăsând interpretarea critică a semnificaţii lor cât mai mult la latitudinea cititorilor. Or, Ted Anton păcătuieşte în două feluri: informează greşit, incorect, denaturând deseori faptele, adică îşi dezinformează cititorii, şi, pe cât se poate, promovează prin text şi subtext o tendinţă, un parti-pris supărător de evident, iar când rezultatul acestuia este denigrarea cuiva, vecină cu calomnia, fireşte că eşti scandalizat de lectura acestei cărţi. Ai, la un moment dat, chiar impresia că relatarea crimei devine un pretext pentru a pune în circulaţie fel de fel de enormităţi care, direct sau indirect, vizează ceea ce se numeşte „imaginea”, imaginea României, a românilor!
— Nu vă ştiam obsedat de imaginea României!
— Desigur, în mare măsură imaginea deformată a unei persoane, a unei societăţi, îl descalifică pe cel care concepe acea imagine! Numai că, oricât aş fi de nepăsător la prostia şi incultura altora, trăim din păcate într-o lume de interdependenţe, nu trăim pe o insulă ruptă de restul lumii! Mai devreme sau mai târziu, aceste imagini deformate, mincinoase, au efectul lor, ajung să conteze, să facă parte din strategiile antiromâneşti din ce în ce mai active, mai eficiente!
— Haideţi să vedem şi textele incriminate. De acord?
— Iată, mai întâi, o mostră de… cum s-o numesc? Ted Anton rezumă, pentru cititorul american, Mioriţa în termenii următori: „Figura simbolică emblematică pentru mulţi români este o oaie năzdrăvană, Mioriţa, care prevede uciderea iubitului ei păstor de către propriii săi fraţi. În loc să se împotrivească sorţii sale, ciobanul îi spune Mioriţei sale cum să transforme tragedia în triumf cu ajutorul mitului. Ea trebuie să-i povestească „măicuţei bătrâne” că „s-a însurat/Cu o fată de crai,/Pe-o gură de rai”. Poetul Lucian Blaga a făcut din păstor un locuitor al „spaţiului mioritic”, acesta reprezentând o lume a imaginaţiei care nu poate fi agresată de nici un cuceritor. Mircea Eliade a considerat că păstorul este un evadat din istorie. Un occidental l-ar crede, pe ciobanul cu pricina, un nebun.” Am încheiat citatul… Fireşte, în această expunere a unuia dintre „miturile fundamentale” româneşti nu reclam reaua credinţă a lui Ted Anton, ci nivelul jos al capacităţii sale de cunoaştere, de înţelegere. Atâta poate omul!
— Atunci ce-i cereţi mai mult?!
— Dar eu nu-i cer să priceapă ce vrea să zică şi să fie Mioriţa. Nu-i cer să fie un al doilea Jules Michelet! Ci îi cer să-i lase în pace şi pe ciobănaş, şi pe oaia năzdrăvană, şi pe Blaga, şi pe noi toţi. Dacă n-are timp să cunoască şi să priceapă propriu-zis un subiect atât de vast şi de complex cum este istoria sau „filozofia” unui popor, atunci să-şi dea seama de asta şi să nu-şi permită să facă „rezumate” atât de nepotrivite, veritabile falsuri.
— Dar nu e mai probabil că în textul de mai sus avem de-a face cu „opera” unui românaş de-al nostru, care îi va fi rezumat astfel, în cinci minute, tot ce este „mai specific” românesc? Pentru uzul americanilor!
— Nu cred că un român, absolvent al liceului, chiar şi la seral, ar fi putut imagina un asemenea text!
— Aveţi o părere prea bună despre seraliştii noştri! Eu oricum cunosc texte tipărite despre Mioriţa, mult sub nivelul textului pe care Ted Anton şi-l atribuie! Şi-s texte semnate de inşi foarte cunoscuţi.
— Este exclus!
— Spuneţi-mi, numele Laurenţiu Ulici vă spune ceva?
— Nu ştiu cum şi dacă a făcut liceul, dar sigur a făcut facultate, la zi! Sunt martor!
— Ce facultate?
— Facultatea de limba şi literatura română! La fel ca mine, la fel ca Ioan Petru Culianu!
— Şi acum cu ce se ocupă?
— Aud că este preşedintele Uniunii Scriitorilor!
— Deci este filolog şi scriitor!
— Mă rog, fie! Critic, nu scriitor! Unde vreţi să ajungeţi?
— La textul său despre Mioriţa, publicat de curând, dacă nu mă înşel în revista „Privirea”. Nu l-aţi văzut!
— Nu! Nici vorbă!
— Am să vi-l aduc să citiţi şi să-mi spuneţi după aceea dacă mai rămâneţi supărat pe Ted Anton!
— Va trebui să mi-l aduci înainte de a încheia acest dialog!…
— Chiar mâine!
— Da, nu exclud deloc, ba mi se pare cel mai probabil ca în citatul ce l-am dat să avem de-a face cu o versiune pe care Ted Anton a primit-o de-a gata de la cineva din ţară. Nu-l văd eu pe Ted Anton ostenindu-se să citească măcar în traducere Mioriţa ori Trilogia culturii sau De la Zalmoxis la Genghis-Han, unde Mircea Eliade ne dă „interpretarea sa” la Mioriţa. Dar n-am să mă ostenesc să aflu care este berbecul care i-a oferit lui Ted Anton asemenea exegeze! Cartea este semnată cu numele lui Ted Anton totuşi!
— Eh, a păţit-o şi el, de pe urma unei documentări precare, dar n-a păţit-o mai rău decât Truman! Parcă de la dumneavoastră ştiu povestea!
– Şi eu o ştiu de la altcineva ş.a.m.d., punctul de plecare se pare că a fost George Macovescu.
— Eu am mai spus şi la alţii această frumoasă poveste, care, dacă nu aveţi nimic împotrivă, eu cred că s-ar potrivi s-o cuprindem în dialogul nostru. Eu o voi spune, dumneavoastră o veţi comenta.
— Dă-i drumul!
— Aşadar, la Washington, Mihai Ralea şi George Macovescu sunt primiţi în audienţă protocolară de preşedintele Americii. De Truman. Nu mai contează cu ce ocazie. O audienţă de rutină, de formalitate diplomatică. După un schimb protocolar de amabilităţi, preşedintele american, încercând să dea întâlnirii o turnură mai caldă, întreabă ce mai e nou în România. Şi înainte de a primi un răspuns, precizează: „cum vă descurcaţi cu dacii? S-au mai potolit?” Cei doi reuşesc cu greu să pareze asemenea întrebare, îngăimând un răspuns evaziv. Truman insistă: „Am înţeles că sunt foarte rebeli şi necivilizaţi! Mai ales dacii liberi! Dacă aveţi nevoie de ajutorul nostru militar, spuneţi deschis ce vă trebuie. În definitiv, Flota a V-a cam şomează acum în Mediterană! N-ar fi o problemă prea complicată să intervină! Dar numai la cererea dumneavoastră!” Aşa a fost?
— Da, şi se zice că Ralea şi Macovescu îşi muşcau buzele şi evitau să se uite unul la altul ca să nu izbucnească în rîs! Ce se întâmplase? Truman, ca orice preşedinte în asemenea situaţie, primise o oarecare documentaţie înaintea întâlnirii cu viitorul ambasador în SUA al îndepărtatei ţări din estul Europei. Ce a înţeles şi ce a reţinut el din documentaţie s-a văzut din întrebările puse. Nu prea reţinuse deosebirea dintre român şi roman. În engleză diferenţa este greu de sesizat.
— Greşeala nu-i prea gravă! Însuşi Coresi îi numea la fel pe români şi romani, şi n-a fost singurul! După patru sute de ani, preşedintele Americii reia aceeaşi idee că, în definitiv, romani şi români e totuna! Bravo lui!
— Pe vremea aceea, a lui Truman, nădejdea că vin americanii era mai mare ca oricând! Truman era preşedintele american în care îşi puneau speranţele toţi „reacţionarii” din ţară! Iar Truman, drăguţul, ştia despre noi că încă ne războim cu dacii lui Decebal!… Nu cu Armata Roşie!
— Cât de credibilă este această poveste?
— Asta cred că o poate lămuri dl. George Macovescu! Noi putem s-o luăm de bună şi să mergem mai departe! Si non e vero, e ben trovato!
— Eu aş insista ca să pun în evidenţă o oarecare evoluţie, de la Truman la Clinton, în ce priveşte nivelul lor de informare.
— Eu îmi aduc aminte că tot pe vremea lui Truman a venit în România cunoscutul ambasador american Averell Hariman. Acesta a avut o discuţie cu Iuliu Maniu, cam prin 1945 sau ‚46, când liderul naţionalist l-a întrebat ce au de gând americanii: mai vin sau nu? Iar Hariman i-a explicat că opinia publică americană nu e pregătită pentru o intervenţie a SUA împotriva Rusiei, care le-a fost aliată în timpul războiului. „Ca să putem interveni e nevoie de un pretext, de un motiv serios. Avem nevoie ca voi să rezistaţi, să vă opuneţi ruşilor şi bolşevizării ţării! În acest caz, dacă în România nu va fi linişte, noi putem interveni!”
— Cât sunteţi de sigur că a avut loc această discuţie?
— Prima dată am auzit această poveste pe la mijlocul anilor ‚80, de la Aurel Dragoş Munteanu! Iar el o ştia direct de la cel care fusese translator între Maniu şi Hariman. Mi-a povestit-o în drum spre Boteni, de faţă mai fiind Petre Ţuţea şi Marcel Petrişor. Ani de zile mai târziu, povestind această întâmplare într-un grup de senatori ţărănişti, distinsul domn Ioan Lup dacă nu mă înşel, m-a completat: „În schimb, mesajul lui Hariman către Malaxa, a fost cu totul altul. Marele industriaş i-a trimis emisarului american o persoană de încredere, blondă, cu ochi albaştri şi sub douăzeci şi cinci de ani, care l-a întrebat pe unchiul Sam ce să facă?”
— „Ce-i de făcut?”, eterna întrebare.
— Răspunsul lui Hariman a fost sec şi clar: „Bagajele! Făceţi-vă bagajele!” Şi astfel, ajuns în America, Malaxa va angaja la un moment dat un avocat, pentru problemele sale de armator, iar acel avocat, cu care s-a şi împrietenit, povestindu-i multe despre ţara din care venea şi pe care o iubise cu dăruire de sine, acel avocat se numea Richard Nixon şi va avea, ca preşedinte al Americii, o simpatie aparte şi evidentă faţă de România!
— De curând, a apărut o carte despre Nixon, în care Malaxa este menţionat că i-ar fi dat avocatului Nixon 100.000 de dolari, mită, pentru a primi cetăţenia americană.
— Cred că este o prostie! O fi primit Nixon aceşti bani, dar mai degrabă cred că Malaxa l-a „mirosit”, era un om foarte inteligent şi generos. Mai degrabă aş crede că a investit în Nixon. Şi cu folos!
— A fost primul preşedinte american care a vizitat România!
— Vezi?!
— Cred că nu ne-am depărtat prea mult de subiect. Cartea lui Ted Anton s-a adresat şi publicului american! În primul rând acestui public!
— Ştiu! Tocmai de aceea mi-e greu să accept ca această carte să dezinformeze mult mai mult decât îşi informează publicul!
— Totuşi, în comentariul făcut de Ted Anton mitului mioritic ceea ce este vizibilă nu este intenţia de a dezinforma, ci neputinţa de a înţelege.
— Şi mai ales neputinţa de a înţelege că nu înţelege!… De a înţelege că păşeşte pe un tărâm străin, căruia nu-i aparţine din punct de vedere intelectual, spiritual! E ca şi când m-aş apuca să-i scriu eu biografia lui Einstein, evoluţia ideilor sale despre lume etc. Eu, cu câtă fizică şi matematică mai ştiu! De aceea mi se pare nefiresc că Ted Anton a fost „ales”, nu ştiu exact de către cine, ca să scrie această carte! E ceva suspect în această nepotrivire! Dar, pe linia asta, n-aş vrea să mai revin!
— Domnule profesor, făcând o paranteză sau o notă de subsol în discuţia noastră, ce-ar fi să vă precizaţi poziţia, să o explicitaţi, cu privire la conceptul de naţionalist?
— N-ar fi rău să publicăm o Anexă, cu felurite texte şi documente, în care ar putea să intre şi „istoricul” meu discurs din mai 1990, de la prima conferinţă naţională a Uniunii Vatra Românească, cred că vei avea toate precizările de care ai nevoie!
— Pot să pun pariu că acolo n-aţi precizat distincţia dintre patriot şi naţionalist! Nimeni n-o face atât de bine ca dumneavoastră! V-am ascultat de câteva ori vorbind unor tineri.
— Eu nu fac decât să repet ce spunea Petre Ţuţea!… Ia să văd, dumneata eşti în stare să repeţi ce ai auzit de la mine, aşa cum eu am tot repetat cele aflate de mine de la Petre Ţuţea? Fireşte, proportions gardées!
— Mă prind! Aşadar, a fi patriot e una şi a fi naţionalist e alta! Corect?
— Perfect, până aici!
— A fi patriot este o obligaţie cetăţenească, prinsă în lege, în jurământul militar, care include însăşi disponibilitatea de a-ţi da viaţa pentru Ţară, pentru Neam!… Şi ce poate fi oare mai presus de sacrificiul suprem, de a-ţi da viaţa pentru Patrie? Există ceva mai presus?
— Nu! Nu există!
— Ba! Ba există! Mult mai greu este să-ţi dedici viaţa! S-o trăieşti preocupat de ideea binelui comunitar!
— Foarte interesant!… Nu m-aş fi gândit!
— Nimic nu te obligă să fii naţionalist! Este o vocaţie lăuntrică, este o chemare numai de tine auzită, este un blestem!, câteodată… Blestemul de a-ţi trăi toată viaţa cu ochii zgâiţi după o idee!
— „Ochii zgâiţi după o idee!…”
— Expressis verbis!… Cu urechile mele v-am auzit!… Să mori pentru Ţară, pentru Patrie, să fii patriot, la asta te obligă legea şi, dacă nu-ţi convine să lupţi pe front, în linia întâi şi să devii erou, atunci Curtea Marţială se ocupă de tine!… Legea te obligă, dacă e nevoie, să-ţi dai viaţa pentru Ţară!… Dar legea nu te poate obliga să-ţi trăieşti viaţa pentru Ţară! Asta este o opţiune, este opţiunea ta pe care nimic nu te poate împiedica să ţi-o asumi, căci aşa te-a lăsat Dumnezeu croit, croit sau condamnat, să trăieşti pentru Neam şi întru Neam, aşa cum alţii îşi găsesc menirea trăindu-şi viaţa întru Hristos!
— Astea nu-s vorbele mele!
— Le-am mai înflorit şi eu… Dacă am greşit, îmi cer…
— Nu, nici vorbă, îmi place! Zi mai departe!
— Dacă te muţi în altă ţară şi te faci cetăţean al unei noi patrii, legea şi bunul simţ te obligă să fii, la nevoie, patriot în acea ţară, adică să fii gata să-ţi dai viaţa, bunăoară ca soldat, la vreme de cumpănă. Dar naţionalist nu poţi să fii decât pe o singură idee naţională! Cea românească sau cea. ungurească sau sârbească!… N-o poţi schimba aşa cum poţi să-ţi schimbi cetăţenia!
— Minoritarii au voie să fie naţionalişti?
— Cum să nu fie?! Ei sunt sau trebuie să fie patrioţi, adică cetăţeni loiali ai statului în care trăiesc, fac armata şi asta am văzut ce înseamnă, dar, dacă sunt în stare să se dedice, să facă reper existenţial, cardinal din apartenenţa lor la o anumită etnie şi naţionalitate, sunt liberi să fie naţionalişti pe acea idee naţională, alta decât cea a majorităţii! Îi respect mult pe naţionaliştii din sînul minoritarilor din România! Dumneavoastră?
— Şi ei pe mine!…
— Sunteţi mulţumit?
— Nu a fost deloc rău!
— Ce aveţi de adăugat?
— Tot de la Petre Ţuţea, care, răspunzându-i la o întrebare, la o provocare lansată de Nae Ionescu, a spus că principala calitate a naţionalistului român trebuie să fie capacitatea de a se bucura când alt român se dovedeşte a fi mai deştept, mai talentat, mai înzestrat de bunul Dumnezeu! Să te bucuri că dacă e – şi n-are cum să nu existe cineva care să fie mai… mai performant decât tine, acela este român! Să te bucuri că-i român! Aşa cum s-a bucurat Vasile Alecsandri de Eminescu, că-i mai mare poet decât el, regele poeziei… Lui Nae Ionescu i-a plăcut mult acest răspuns!
— E valabil în mod special pentru naţionalismul românesc?
— Cred că da!… Eh, ce mai vrei?
— Povestea cu înţeleptul satului!… Dar s-o spuneţi dumneavoastră, aşa cum v-am auzit de mai multe ori povestind-o! S-o spuneţi pentru cititorii noştri! Cu toate detaliile! S-ar potrivi la ţanc!
— Detalii? Nu sunt prea multe!… Tot de la tandemul Petre Ţuţea— Simion Ghinea citire… Aşadar, Nae Ionescu, după ce-şi susţine în Germania teza de doctorat, împreună cu profesorii din comisie şi cu soţiile acestora, la agapa academică de rigoare, este rugat de soţia rectorului să le explice ce fel de oameni sunt românii, din al căror neam se trage un exemplar atât de reuşit precum proaspătul doctor! Şi Nae Ionescu le-ar fi răspuns, se zice, cam aşa: am să vă dau răspunsul cel mai scurt şi mai cuprinzător cu putinţă pentru a înţelege, distinsă doamnă, ce soi de oameni sunt românii mei. Vedeţi dumneavoastră, în lumea asta mare, pretutindeni, în Germania ca şi-n Elveţia, în Europa ca şi-n America sau Asia, în fiecare sat de pe planeta asta oamenii din acel sat ştiu că unul dintre ei este cel mai deştept, mai cu experienţă, mai înţelept, şi îi spun chiar aşa, înţeleptul satului. Înţeleptul satului este o instituţie care funcţionează pe toată planeta, în toate ţările, la toate popoarele, cu excepţia românilor. La români, nu există înţeleptul satului. Ei au creat o altă instituţie: prostul satului!
— Cum vine asta? s-a mirat doamna rector. Prostul satului?
— Vine cam aşa: la alte popoare este uşor să stabileşti cine este înţeleptul satului. Pentru că este unul singur! Într-un sat de români nu este cu putinţă să se ştie cine este înţeleptul satului pentru că sunt mai mulţi care candidează pentru acest post!… La români, este mai uşor de stabilit cine este prostul satului, căci este unul singur!…
— Românii e deştepţi!…
— Şi n-ar recunoaşte că altul e mai deştept nici cu poliţia, sub tortură! Dă-i românului să facă ceva, plăteşte-l s-o facă într-un fel anume, că mintea lui începe imediat să lucreze, dar nu ca să trişeze sau să eludeze obligaţiile, cum s-ar crede la o privire superficială şi neînţelegătoare, ci ca să găsească o cale mai bună, altă variantă, având mereu ceva de spus sub imperiul convingerii că se poate şi în alt fel şi că în alt fel este mereu şi mai bine! El mereu vrea să facă altfel! N-are încredere în indicaţii! În dispoziţii, în legi! Românul vede în orice interdicţie o provocare şi se simte tentat s-o încalce, să găsească fisura chiar şi la cele mai draconice legi, ca să-şi demonstreze sieşi că e mai deştept decât cel care a instituit interdicţia cu pricina! Se crede mai deştept şi nu se va lăsa convins că cineva poate fi tot timpul, în orice împrejurare mai deştept decât el! Înţeleptul satului?! De unde şi până unde!
— Unde-i multă minte este şi multă prostie!
— Poţi să ai minte mai multă decât el, românul acceptă, dar în sinea lui său cu voce tare completează: multă minte, dar nu-i toată bună!
— Şi de unde să le vină românilor sentimentul ăsta că ei e cei mai deştepţi?
— Una din două: probabil că ei chiar şi sunt mai deştepţi!… Dovezile există, o mulţime!
— Şi a doua?
— Românii se simt aşa – fără să fie, având în faţă spectacolul prostiei celorlalţi!… Suntem popor vechi, domnule coleg! Pe aici a trecut cam toată Europa şi am văzut câte parale face fiecare!
— Vorbiţi serios?
— Noi nu am creat o rasă, românească, ci un stil, românesc! Un stil de viaţă, de asumare a istorici, un stil cultural! Iar la acest stil au aderat, dintre mulţimile care s-au perindat pe la această răscruce aflată în calea tuturor răutăţilor, au aderat oamenii cei mai deştepţi!… Nu este exclus ca ei să fi adus acest sentiment, că românii e deştepţi!… Să-i luăm pe evrei, de pildă, despre care mulţi spun că ar fi foarte deştepţi! Nu contest, când mă gândesc la Graur, la Vianu, la Steinhardt!… Ce-s ăştia? Sunt nişte evrei care s-au făcut români, s-au simţit bine ca români! De ce? Pentru că sunt evrei dintre aceia, deştepţi!…
— Iar evreii proşti?
— Iar evreii proşti nu se simt bine printre români şi pleacă, deseori înjurându-i! După o vreme, când se mai deşteaptă, desigur, regretă!
— Ce spuneţi dumneavoastră este în contradicţie cu predispoziţia românului de a se lua singur peste picior, de a se autoironiza!
— Deloc! Autoironia este semn al inteligenţei!
— Nu, eu sunt de vină, m-am exprimat greşit! Vroiam să mă refer la numărul mare de români care au o părere proastă despre români! Românii care aproape că-şi reneagă apartenenţa la românime! Iar numărul lor este în creştere. Ei n-ar zice deloc că „românii e deştepţi”…
— E foarte bine că ai adus vorba despre aceşti nefericiţi l Stai să-ţi citesc dintr-o carte care abia a apărut, o carte grozavă, a lui Ilie Bădescu, Cu faţa spre Bizanţ, din capitolul prim, intitulat Sociologie fanariotă. Sigur că da, există această categorie de români, am cunoscut şi eu câţiva, nu puţini, dar nici mulţi, şi am încercat să-i înţeleg. Şi cred că i-am înţeles, ce e cu ei: sunt nişte oameni nemulţumiţi de ei înşişi, munciţi de pofte de mărire, de ranchiune şi de invidii, de presentimentul sau chiar au dovada eşecului personal, al ratării! Deunăzi, citindu-l pe Bădescu, m-am simţit confirmat în termenii academici cuveniţi. De aceea aş vrea să citez, câteva rânduri numai, notate de Ilie Bădescu în 1986, iulie: „Turcitul denotă un mare dispreţ pentru tot ce-i al lui şi pentru toţi ai lui de acasă. Scârba adunată în sine, sila de faptele lui sunt transferate în silă şi scârbă de neam. El este un profet al răului şi un damnat. Un fluviu de blestem sloboade el pentru ţară şi neamul lui pe care le socoteşte vinovate de toate neîmplinirile lui. Aşa îşi justifică turcitul vânzarea sufletului şi vânzarea de ţară.” Ce zici?
— Cumplit portret!
— Îi lipseşte un accent! Pe câţi turciţi dintr-ăştia i-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că ei mai au ceva în comun: viaţă sexuală lipsită de bucurii! Ba îi înşela nevasta, ba erau doi-trei la aceeaşi amantă… Nu cred în Freud, dar de regulă merg mână-n mână nevolnicia sufletească cu cealaltă, sexuală! Ama et fac quod vis!… Dar dacă nu poţi să iubeşti!…
— Nu vă înţeleg!
— Hai să luăm cazul acelui deştept de regizor care, de vreo zece ani, face numai filme antiromâneşti! Cu români mitocani, grobieni, canalii, puşlamale, hoţi, criminali, trădători, sperjuri, ce mai?! Ultimii oameni! Propriu-zis, ne-oameni!
— Care regizor?
— Eu n-am să-i spun pe nume!… Sunt convins că individul, când se uită în oglindă şi-şi mai aminteşte şi câte a făcut, i se întoarce stomacul pe dos!
— Exageraţi, domnule profesor!
— Nu exagerez deloc! Mi-e chiar milă de el, căci prost nu e şi sunt convins că realizează, măcar din când în când, cât de ticălos a fost acceptând să fie informatorul securităţii într-un moment când taică-său era arestat, arestat politic! Singur a recunoscut, după ’89, precizând însă că n-a apucat să toarne pe nimeni… Îl cred! Nici să torni la securitate nu e lucru uşor, trebuie să fii ticălos cu lumea, nu aşa, doar ca să te afli în treabă şi să te şi pricopseşti puţin!… Se jură că a fost întotdeauna anticomunist, dar a fost în stare să facă cel mai bun film de apologie a comuniştilor ilegalişti!… Căci talent are, pezevenghiul!… Ce film convingător! Dimineaţa, la km 9, dacă nu mă înşel! Făcea atât de credibilă minciuna încât m-am ruşinat la sfârşitul filmului de mine, că nu crezusem niciodată în realitatea acelui eroism al ilegaliştilor!… Mă rog, după o juma de ceas mi-a trecut!… Ca să-i înţelegi comportamentul acestui nefericit, mai trebuie introdusă viaţa sa sexuală, consumată sporadic – ce bine se potriveşte acest cuvânt!, în patul unei cucoane ceva mai vârstnică decât mamă-sa!… Să fii regizor de film şi de teatru, să roiască în jurul tău cele mai faine muieri, aproape toate doritoare să le doreşti, iar tu să ţii de mână o babă, ba s-o mai ţii de o singură mână, căci de cealaltă o ţine altul!… Nu se poate să nu ţi se facă scârbă de tine însuţi, de nenorocul de-a fi cum şi ce eşti!… Şi ce faci când ţi se face silă de tine? Începi să-ţi înjuri neamul, să te gândeşti că totul ţi se trage de la cei în mijlocul cărora te-ai născut tu atât de jigodie! Începi să tragi clopotele, să afle toată lumea ce neam de secături te-a născut!
— E vorba de… ?
— Domnule, cazul contează, nu persoana! Nu insista! Chiar dacă i se potriveşte de minune, ca o mănuşă! Ştiu la cine te gândeşti! Se potriveşte la mulţi! Aşa că, poate, n-ar trebui să fim prea supăraţi pe Ted Anton, când avem specia noastră de patrioţi care-l întrece, cu mult îl întrece pe bietul american, căci şi-n această materie le suntem net superiori!
— Dumneavoastră, în locul lui Ted Anton dacă aţi fi fost, ce lucru interesant pentru americani aţi fi avut de povestit despre români?
— O mulţime!
— Opriţi-vă la unul!
— Păi, păi le-aş fi povestit americanilor despre holocaustul de care au avut parte americanii căzuţi prizonieri la români în timpul războiului al doilea mondial! Cum s-au purtat românii cu prizonierii, cu piloţii americani şi englezi! E un capitol fără egal în acest secol atât de însângerat! Şi dacă mai pun asta în paralel cu soarta pe care au avut-o prizonierii americani la sud de Dunăre, în Bulgaria şi Yugoslavia, unde piloţii inamici capturaţi au fost îngropaţi până la gât şi apoi s-a trecut cu plugul peste ei, vei pricepe că este de datoria americanilor şi a englezilor să facă neuitat pentru omenire acest capitol de istorie românească, de istorie a omeniei româneşti!
— Prizonierii ruşi au avut parte de un tratament asemănător?
— Bineînţeles!… Cu deosebirea că ruşii au fost făcuţi prizonieri cu zecile de mii, iar prizonierii americani au fost câteva zeci numai, în plus, erau piloţi, adică luptători de elită, li s-a recunoscut acest rang! Ruşii prizonieri nu au fost ţinuţi în lagăre de muncă, ci au fost repartizaţi pe la ferme şi fabrici, de hrana lor îngrijindu-se patronii. Tata, care avea cea mai mare grădină de zarzavat din Dobrogea, a primit astfel de prizonieri şi s-a purtat atât de omeneşte cu ei încât la sfârşitul războiului câţiva dintre mujici l-au întrebat dacă n-ar putea să se aranjeze să nu mai plece înapoi, la mama Rusie! A rămas de pomină nea Ionică Iorgu, un moşier de la Caramurat, azi Kogălniceanu, care, prin anii ‚50, când a fost arestat pentru că „exploatase” poporul, a fost eliberat la intervenţia Consulatului URSS din Constanţa, care avea informaţii despre cât fusese domnu Iorgu de omenos cu prizonierii ruşi… Este şi acesta un subiect asupra căruia aş vrea să revin, inclusiv despre ce ştiu evreii, autorităţile evreieşti de azi, despre românii care, printre ei numărându-se şi taică-meu, s-au purtat… s-au purtat normal faţă de concetăţenii lor evrei! Faţă de vecinii şi de colegii sau prietenii lor evrei! Faţă de evreii necunoscuţi cu care viaţa i-a pus să aibă de-a face!… Să nu uităm şi să revenim mai încolo! Crezi că n-ar fi cazul?