Capitolul II
A FOST UN OMOR RITUAL?

— Haideţi să facem puţin pe specialiştii criminologi şi să vedem care ar fi elementele din care se poate deduce că această crimă a fost premeditată.
— Caracterul premeditat al asasinării lui Culianu rezultă clar şi din cartea lui Ted Anton. Ca şi caracterul „comandat” al crimei. Dar mai este ceva, despre care Ted Anton aproape că nu spune nici o vorbă, nici măcar pentru a mă cita: se pare că cei care au decis eliminarea din joc a lui Nené Culianu au hotărît şi cum şi unde să fie omorît bietul Nené. Nu le-a fost de-ajuns să-l ucidă, au vrut să-l ucidă într-un anumit fel şi într-un anumit loc, într-o cabină de WC, ceea ce nu mi se pare deloc întâmplător. Eu atribui valoare de semn acestui detaliu. Valoare semiotică! Ni se comunică ceva prin derizoriul şi mizeria locului şi a momentului de intimitate fiziologică joasă în care moartea l-a surprins pe marele decriptor de semne, de semnificaţii. Am avut, de cum am aflat aceste detalii ale asasinatului, am avut sentimentul că asasinii au ţinut cu tot dinadinsul să-l şi umilească, să-l batjocorească, să-l înece în penibil şi derizoriu, nu numai să-l lichideze fizic. E mai mult decât o crimă, este o pedeapsă, este o răzbunare! Este clar un mesaj, dar mai penibilă este plăcerea asasinilor de a se răzbuna şi prin atenţia şi, deci, semnificaţia acordată locului şi momentului ales pentru a-l asasina pe Ioan Petru Culianu.
— Încep să fiu convins că veţi ajunge la o versiune proprie asupra acestui asasinat. Mărturisesc că nu am dat nici o importanţă detaliilor din care dumneavoastră faceţi piese atât de importante la dosarul Culianu. Dar nu m-aţi convins! Încă.
— Mi-e şi mie penibil să fac comentarii pe tema acestor detalii. Haideţi să ne punem în postura criminalului. Îl numesc criminal pe cel care a apăsat pe trăgaciul revolverului, iar asasini pe cei care au decis asasinarea lui Culianu, au comandat-o!
— Observ că vorbiţi mereu de asasini, la plural.
— Bună observaţie. Ţine-o minte şi o comentăm mai încolo. Deci, să nu ne abatem de la subiect şi să încercăm să ne punem în postura criminalului care a primit o comandă: să-l „facă” pe Culianu. Dacă mi-aduc bine aminte, într-un raport al poliţiei americane, publicat şi în presa românească, se făcea observaţia că ar fi fost mult mai uşor pentru criminal să-l ucidă pe Culianu în alte locuri, în alte împrejurări.
— Mi-aduc aminte şi eu de acest comentariu al poliţiei americane.
— Deci, ce face de regulă criminalul? Îşi studiază viitoarea victimă, ştie locurile pe unde acesta trece ori se află la anumite ore şi alege, pe acest traseu, locul şi momentul cel mai potrivit când l-ar putea ucide fără martori, îl alege dinainte cu cel puţin 24 de ore! Or, momentul când cineva merge la WC nu e uşor de prevăzut! Alegi şi urmăreşti acest moment numai în măsura în care ţii cu tot dinadinsul să-l ucizi acolo şi atunci. Altminteri, dacă te interesează numai să-l omori, îl omori în n alte împrejurări, mult mai
convenabile pentru criminal. De aceea, alte crime petrecute în acelaşi loc şi în aceleaşi condiţii mă îndoiesc să mai existe în cazuistica respectivă! Aşadar, acord atenţie caracterului de unicat al acestui asasinat, unicat din punctul de vedere al locului (unde?) şi al momentului (când?) producerii crimei. După părerea mea nu este întâmplător unde şi cum a fost asasinat Culianu. Şi asta pentru că criminalului îi era mult mai uşor să-şi ducă angajamentul la îndeplinire alegând cu totul alt loc şi alt moment. Dacă n-a făcut ce era de aşteptat să facă este pentru că i s-a comandat nu numai asasinarea lui Culianu, ci şi locul şi împrejurarea în care să-l ucidă! Repet: asasinii au decis nu numai lichidarea lui Ioan Petru Culianu, ci şi locul şi momentul când acesta să fie ucis. Ucis şi totodată batjocorit!
— Recunosc, mă pune pe gânduri ce-mi spuneţi.
— Mi-e greu şi mie să insist asupra acestor detalii, am sentimentul că în felul acesta colaborez cu asasinii înşişi, subliniind decorul şi momentul mizer în care s-a petrecut pentru Nené clipa atât de solemnă, în principiu, a morţii. Am sentimentul că asasinii nu numai că i-au luat viaţa lui Nené, dar, într-un fel, i-au luat, i-au răpit şi moartea, l-au silit la o moarte aproape ofensatoare, batjocoritoare. Pe cine a supărat Culianu atât de tare? Prin ce? Şi cine sunt asasinii aş zice atât de rafinaţi încât să-i aranjeze o moarte atât de „specială”?
— Securitatea română!! Cine alţii?!
— Mie nu-mi vine să glumesc!
— Am vrut doar să subliniez cât de absurd ar fi să punem pe seama securităţii un asasinat atât de rafinat! De special!
— Dacă nu m-am înşelat cu raţionamentele de mai sus – ceea ce nu exclud de fel, ar însemna că asasinii au pus în decizia lor multă patimă şi ură, o răutate pentru mine neomenească! Nu le-a fost destul să ucidă, i-a bucurat să-l ştie pe Culianu şi batjocorit, nu numai mort! E ceva aş zice cu totul ne-european în aceste amănunte. Ceva ne-creştinesc! Ne-românesc! Aproape îmi vine să cred că „de dragul” acestor detalii s-a petrecut crima însăşi. Exagerez, fireşte.
— Cine ar fi capabil de asemenea „subtilităţi”?
— Eh, aici se vădeşte din nou reaua credinţă a lui Ted Anton. În carte este citată opinia oarecum similară exprimată de „prietenul lui Culianu”, profesorul Antony Yu, despre locul crimei, cabina de toaletă intimă: „E semnificativ din punct de vedere ritual. Este un loc care implică umilire simbolică şi fizică, murdărie, impuritate; este cel mai profan loc în care să-ţi sfârşeşti viaţa. (…). De fapt, m-am întrebat adesea dacă nu era un omor religios”. Această ipoteză, care i-am prezentat-o şi eu, este trecută cu vederea de Ted Anton, expediată în câteva rânduri, nu are nici o greutate în panoplia de ipoteze formulate sau culese de autor. În plus, eu i-am atras atenţia că această ipoteză, a unui „omor religios” – eu i-am zis „omor ritual”, exclude orice amestec al securităţii române! Iar Ted Anton nu a menţionat nici această concluzie, acest argument care vine împotriva versiunii pe care s-a străduit s-o acrediteze!
— Dacă nu securitatea – şi cred că aveţi dreptate, atunci cine?
— O persoană sau o instituţie în a cărei structură componenta religioasă este deosebit de importantă!
— Deci nu excludeţi cu totul ipoteza unui criminal…
— … sau asasin!
— … singuratic?
— N-o exclud! Ar putea fi deopotrivă un coleg gelos pe cariera academică a lui Culianu. Unui astfel de individ i s-ar potrivi cel mai bine detaliile bizare ale crimei: data, locul, momentul, modul în care a fost omorît Culianu. Asemenea crime s-au petrecut şi la case mai mari, n-ar fi de mirare ca rutina poliţiei americane să fi nimerit de la început ţinta. Primele investigaţii ale poliţiei americane au urmărit această pistă! Şi, ca să epuizăm această direcţie de investigaţii, vă rog să luaţi în seamă depoziţiile unor
colegi sau studenţi despre invidia şi neînţelegerea, din partea unor profesori, de care s-a izbit Culianu la Chicago, la faimoasa Divinity School.
— Daţi-mi voie să citez din cartea lui Ted Anton: „Culianu era pe cale de a deveni un recunoscut gânditor original, chiar dacă controversat, cel care în cărţile sale propunea o schimbare de paradigmă în studiul istoriei şi al ideilor. În special europenii îi apreciau demersul ca inedit şi de mare importanţă. Alţii, chiar şi dintre colegii de la facultate, îl criticau şi îi „sfătuiau” pe studenţi să nu meargă la cursurile sale. Tensiunea era atât de evidentă, încât nimeni n-o mai comenta, observase un student. Iar studenţii aflaseră că dacă voiau să-şi creeze o poziţie bună, nu era recomandabil să lucreze cu profesorul Culianu.” (p. 38)
— Adăugând şi detaliul că Nené nu obişnuia să dea note mari, înţelegem că pe studenţi îi atrăgea la Culianu ceva ce nu găseau la ceilalţi profesori! Invidia şi gelozia acestora, împinsă până la complot, complotul mediocrităţilor care găsesc ei cum să-i sancţioneze, să le strice „poziţia” studenţilor care lucrau cu Ioan Petru Culianu, intră într-un strident contrast cu ce lăsase Culianu la Bucureşti, o unanimă preţuire din partea profesorilor şi a studenţilor, a colegilor săi! Nu m-aş mira deloc ca, în ciuda unor aparente probe şi indicii, care duc spre alte ipoteze, criminalul să se dovedească în cele din urmă a fi un coleg, un amărît care nu putea să mai încapă în lumea asta de succesul, de succesele lui Ioan Petru Culianu… E şi asta o ipoteză, sugerată şi de unele declaraţii ale colegilor lui Nené. O astfel de colegă, una „dintre persoanele cele mai apropiate lui Culianu”, Gwen Barnes, scrisese chiar, cu ani în urmă, o povestire în care eroul, profesor la Divinity School, este ucis din „invidie profesională” (p. 331). Această ipoteză este şi ea practic trecută cu vederea! Abandonată înainte de a fi propriu-zis formulată! Şi, repet, este prima ipoteză pe care poliţia americană a luat-o în calcul.
— Dacă lucrurile stau aşa, eu aş simţi şi o oarecare nebunie a asasinilor, a asasinului!
— Sigur că da! Nebunia fanatismului?
— A fanatismului religios, bănuiesc! Acum înţeleg unde bateţi!…
— Eu nu bat nicăieri! Mă simt eu, eu că sunt în bătaia gândurilor! Şi, de fapt, cred că numai asta putem face: rostim cu glas tare gândurile pe care ni le stârneşte nefericitul sfârşit al unui om care n-a apucat să ducă până la capătul ei firesc o existenţă ce evolua spre un destin excepţional. Aceste gânduri nu pot ocoli faptul că Ioan Petru Culianu se ilustrase într-un anumit domeniu: al istoriei religiilor! Nu fac eu primul această legătură. Cartea lui Ted Anton ia în consideraţie această pistă! Nu? Oricum, fără să-mi fie uşor
să vă demonstrez, luaţi-o numai ca pe o părere, am avut sentimentul, gândindu-mă la felul cum a fost omorît Nené, am avut de la început sentimentul că a fost ucis după un anumit ritual, al unei morţi umilitoare, batjocoritoare, un ritual mie necunoscut, nu m-ar mira să aflu de la cineva mai informat decât mine că există tradiţii, probabil religioase, ale unei anumite religii, care au în vedere şi condamnarea la moarte, dar nu la moarte pur şi simplu, ci la o moarte umilitoare, mizeră, derizorie, penibilă, jenantă.
— Tot ce spuneţi se leagă, dacă înţeleg eu bine, de ideea că nu este întâmplător locul şi momentul în care a fost omorît Ioan Petru Culianu. Deci dumneavoastră acordaţi o semnificaţie acestor împrejurări!
— Exact! Dar n-aş spune că aceasta este o deducţie logică implacabilă, care exclude întâmplarea, rolul acesteia. Înclin însă să cred, ca şi Culianu însuşi, că nu sunt întâmplătoare coincidenţele! Iar faptul că a fost ucis pe 21 mai, ziua mamei sale şi, eventual să fi contat şi asta, zi de mare sărbătoare religioasă, creştinească, ortodoxă, ziua marilor şi sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, această coincidenţă mi-e greu să cred că a fost din întâmplare! Se recunoaşte în aceste detalii un rafinament, o aplecare spre semiotizare pe care mi-e greu s-o leg de Securitate şi, în general, de specificul unui serviciu de informaţii!
— Domnule profesor, haideţi să identificăm şi câteva elemente mai sigure, unde nu mai încape îndoiala.
— Deja v-am spus, ca lucru cert, dl Ted Anton acesta a omis cam prea multe din ceea ce eu i-am spus. Nu cumva a făcut la fel şi cu alte informaţii, căpătate din alte surse? I-am prezentat şi lui impresia, părerea mea că nu a fost o întâmplare locul şi momentul ales! A consemnat fugitiv, expediind-o fără nici un comentariu, părerea lui Antony Yu. Şi atât! Adică mult prea puţin! Ratând sau, mai bine spus, evitând ocazia ce i se oferea din nou, ca ziarist, să dea o lovitură de presă, să infirme teza curentă la ceilalţi publicişti şi ziarişti care scriseseră despre asasinarea lui Culianu de către Securitatea română cu complicitatea Vatrei Româneşti etc., etc. Nişte prostii cât casa de mari! Ted Anton nu s-a sfiit să-şi lase cititorii mai departe în ceaţă, ceaţa unor informaţii mincinoase, cum este şi acea scrisoare de ameninţare primită de Culianu de la Vatra Românească. Eu îi dădusem suficiente desluşiri în acest sens, de ce le-a ascuns?… Cu un minim de informaţii corecte, este o prostie să crezi că Vatra Românească putea face aşa ceva!
— De ce nu este de crezut?
— Pentru că Vatra Românească nici măcar lui Laszlo Tökes nu i-a trimis scrisori de ameninţare ori măcar vreun telefon nu i-a dat! Un pic dacă te familiarizezi cu oamenii şi cu activităţile din Vatra Românească şi-ţi dai seama că este exclus să fi trimis noi vreo scrisoare de ameninţare cuiva. Eu eram pe vremea aceea prim-vicepreşedinte al Uniunii Vatra Românească, funcţie între timp desfiinţată, şi sunt în continuare unul dintre vice-preşedinţi. Despre Culianu s-a vorbit în Vatra Românească numai după moartea acestuia! Abia dacă s-a comentat informaţia că Vatra Românească i-a trimis lui Culianu scrisori de ameninţare. Asta nu era decât o minciună şi o diversiune în plus faţă de Vatra Românească. Era floare la ureche pe lângă acel aşa-zis statut al Vatrei Româneşti, ticluit la Budapesta şi răspândit în toată lumea, statut inventat şi defăimător! I-am explicat foarte limpede lui Ted Anton că Vatra Românească nu putea să-i trimită scrisori de ameninţare lui Culianu. Este perfect absurd pentru cine cunoaşte Vatra Românească. Eu o cunosc şi am depus această mărturie în faţa lui Ted Anton şi a lui Silviu Angelescu, care a asistat la discuţia mea cu mincinosul de grec. Mincinos, căci în carte nu consemnează nicicum mărturia mea şi bate câmpii mai departe pe seama Vatrei Româneşti!
— Lămuriţi-ne, ce-i cu acel statut falsificat al Vatrei Româneşti?
— Da, este important!
— Bun! Scrisoarea primită de Culianu şi semnată de Vatra Românească nu a fost, în realitate, trimisă de Vatra Românească. Cine a trimis-o? Asasinii de mai târziu? În scopul de a crea o diversiune, o pistă falsă?
— Sunt şansele cele mai mari ca asasinii lui Culianu să fi trimis şi scrisoarea semnată Vatra Românească… Poliţia americană nu s-a ostenit să verifice dacă într-adevăr Vatra Românească a trimis acea scrisoare. De ce oare? Cumva pentru că ştie cine propriu-zis a trimis-o? În orice caz, acea scrisoare pledează şi ea pentru excluderea securităţii române de pe lista suspecţilor! Dar asta în cazul unei anchete serioase! Or, ancheta serioasă nu s-a prea făcut, astfel că a căpătat circulaţie o versiune despre care nimic nu mă împiedică să cred că este versiunea pe care au imaginat-o asasinii spre a-şi pierde urma. Cu ajutorul presei! Versiunea cu securitatea română, cea care a infiltrat Vatra Românească, ba chiar securitatea a creat Vatra Românească şi alte minuni! Toate acestea prind la proştii care citesc ziarele şi cartea lui Ted Anton! Dar nu rezistă la o analiză şi o anchetă serioasă! Or, poliţia americană nu a făcut încă o asemenea anchetă, care, de la primele investigaţii, ar fi ajuns la concluzia că Vatra Românească nu are nici un amestec! Dar cuiva nu i-a convenit să se ajungă la această concluzie!
— Eu vă înţeleg că insistaţi să scoateţi din discuţie Vatra Românească şi sunt de acord cu dumneavoastră, era imposibil să se amestece Vatra Românească în asemenea chestiuni. Dar am impresia că străduindu-vă să disculpaţi Vatra Românească pierdeţi din vedere esenţialul.
— Anume?
— Dacă asasinarea lui Culianu a fost precedată de această ameninţare, este foarte probabil, este cel mai probabil ca scrisoarea sau telefonul de ameninţare să fi fost opera asasinilor, care astfel pregăteau din vreme o pistă falsă pe care să lanseze nu propriu-zis ancheta, ci opinia publică! Presa şi cititorii ei! Pentru a-i manipula, a-i minţi pur şi simplu!
— Excelentă observaţie! Staţi aşa!… Deci poliţia americană nu a cercetat deloc, nu a făcut nimic ca să afle cine a trimis scrisoarea de ameninţare. Ar fi aflat imediat că Vatra Românească nu are nici un amestec! Nu cumva tocmai de aceea n-a făcut nici o cercetare, ca să nu fie obligată să scoată Vatra Românească din ecuaţia asasinatului?! Asta miroase a colaborare cu asasinii! Sau indolenţă vecină cu tembelismul! Ce ziceţi?
— Într-adevăr, poliţia americană ar trebui să explice de ce nu a încercat să stabilească rolul jucat de Vatra Românească, semnatara scrisorii sau a telefoanelor de ameninţare. Pare de neînţeles de ce n-a făcut-o! Răspunsul este simplu: pentru că ştia bine că Vatra Românească nu a expediat ea acea scrisoare! De unde ştia că Vatra Românească nu e amestecată? Pentru că ştia cine a trimis scrisoarea! Logic?
— Ohoho! Nu mergeţi aşa departe, e prea de tot!
— Dumneavoastră m-aţi determinat, prin întrebările atât de inspirate pe care le-aţi pus! De ce poliţia americană, ştiind bine că Ioan Petru Culianu a primit scrisori de ameninţare semnate Vatra Românească, nu a făcut nici cel mai neînsemnat efort pentru a stabili ce legătură există între Vatra Românească şi asasinarea marelui savant român?! În schimb, presa americană, y compris acest Ted Anton, o ţin întruna că Vatra Românească, adică securiştii din Vatra Românească, i-au trimis lui Culianu scrisori de ameninţare. Dacă acele scrisori ar fi fost semnate cu numele tău, nu era normal ca poliţia americană să te chestioneze pe acest subiect? De ce n-a făcut-o? Şi de ce Ted Anton, după ce îi explic foarte clar că Vatra Românească nu putea fi ea autoarea acelor scrisori, el continuă în cartea sa să susţină această enormitate şi nu suflă nici un cuvînt despre argumentele şi mărturia mea cu privire la totalul neamestec al Uniunii Vatra Românească în viaţa şi moartea lui Ioan Petru Culianu?
— Dar nu credeţi că se cuvenea ca şi Vatra Românească să dea o dezminţire explicită?
— Câte dezminţiri n-a dat Vatra Românească şi nimeni nu s-a ostenit să le mediatizeze!… Nici măcar acele agenţii de presă care nu s-au sfiit să colporteze despre noi cele mai absurde calomnii! Iată, Ted Anton acesta, deşi plătit să adune şi să publice cele mai interesante date şi informaţii cu privire la această crimă, el se face că n-are habar de asemenea dezminţire şi propagă mai departe versiunea din care face parte, ca element de bază, amestecul Vatrei Româneşti. Deci, eu i-am prezentat lui Ted Anton o dezminţire ca prim vicepreşedinte, iar el o trece sub tăcere! Se face că plouă!
— Are Ted Anton vreun interes sau vreun motiv să calomnieze Vatra Românească?! M-aş mira!
— Nu! De data asta miza nu este Vatra Românească. El s-a purtat incorect nu pentru a lovi în Vatră, ci pentru a păstra în vigoare, în circulaţie, o anumită versiune, falsă, mincinoasă, despre asasinarea lui Ioan Petru Culianu. Dacă nu acesta a fost scopul, acesta a fost, în orice caz, rezultatul! Ascunderea adevărului! Deci, aţi vrut fapte! Iată-le: poliţia americană nu face nici o cercetare cu privire la implicarea Vatrei Româneşti, deşi acesta era un fir pe care orice anchetă corectă l-ar fi urmărit, iar Ted Anton ascunde dovezile că Vatra Românească nu are nici o legătură cu asasinarea lui Culianu! De ce?
— Eu aş merge chiar mai departe…
— Foarte bine! Curaj! Vă ascult!
—… şi aş deduce că asasinii, gândindu-se să orienteze poliţia pe o pistă falsă, nu le-a fost deloc indiferent care va fi acea pistă, ci au imaginat una care să implice, care să incrimineze „partea românească”, dacă pot spune aşa! Pe scurt, cineva de pe margine ar putea rezuma astfel situaţia: românii au dat un intelectual de mare clasă, Ioan Petru Culianu, care însă nu a putut să dea măsura completă a deosebitei sale înzestrări intelectuale deoarece românii, prin Vatra Românească şi securitate, l-au ucis!…
— Continuaţi!
— Ce să mai continuăm, că mă cuprind fiorii! Se repetă destul de bine cazul Nicolae Iorga!…
— N-aş fi crezut!… Mă mir că nu mi-a sărit şi mie în ochi această asemănare! Atâta asemănare! Nicolae Iorga, ucis de legionari, Culianu, ucis de Vatra Românească!… Sunt foarte multe elemente care în ultima vreme pun însă asasinarea lui Nicolae Iorga în contul unei „instituţii”, iar nu a legionarilor. Probabil că este la fel de adevărat că Nicolae Iorga a fost omorît de Mişcarea Legionară pe cât este de adevărat că Ioan Petru Culianu a fost asasinat de Vatra Românească… Şi foarte mulţi oameni chiar aşa gândesc! Şi aceasta nu este o simplă ipoteză. Dacă lucrurile rămân în cadrul versiunii americane, a lui Ted Anton & poliţia şi presa americană, este sigur că moartea lui Culianu va deveni curând un motiv în plus de incriminare a românilor, sangvinari, intoleranţi şi resentimentari faţă de tot ce se naşte mai de valoare printre ei. Românii nu-şi suportă geniile!… Şi alte asemenea ticăloşii!
— Nu cumva e cazul să ne întoarcem câteva pagini înapoi şi să reconsiderăm acest asasinat din perspectiva antiromânismului? Căci insistenţa de a da vina pe entităţi româneşti emblematice mi se pare evidentă.
— Da, este o întrebare foarte inteligentă pe care aţi pus-o: de ce, încercând să dea vina pe alţii, asasinii s-au oprit la Vatra Românească, la securitatea română, pe scurt: la români. Îmi revine în minte, tulburătoare, observaţia că pentru poliţia americană ar fi fost foarte uşor să stabilească dacă Vatra Românească are sau nu vreun amestec! De ce ancheta n-a făcut nici cel mai neînsemnat demers în această direcţie? De ce, poliţie americană, nu i-ai adus în anchetă pe cei care i-au trimis scrisori de ameninţare celui care câteva zile mai târziu avea să fie omorît de autori încă necunoscuţi?! Se întâmplă des în America să nu fie deranjaţi nici măcar cu un bună ziua asemenea suspecţi? … Da, aproape că suntem obligaţi să deducem, ca foarte probabilă, deşi cu greu plauzibilă, intenţia asasinilor ca moartea lui Culianu să strice o dată în plus „imaginea” românilor! Români asasini ai celui mai dotat român de la acest sfârşit de mileniu!… La fel cum, la mijloc de veac, în noiembrie 1940, tot nişte români naţionalişti, legionarii, tot ei, deveneau răspunzători de moartea lui Nicolae Iorga, la data aceea românul cel mai cunoscut, cel mai planetar!
— Cred că n-ar strica să prezentaţi în întregime teza, motivele pentru care vă îndoiţi că de moartea lui Iorga ar fi vinovaţi legionarii.
— Ne depărtăm prea mult de subiect. E destul să enunţ ipoteza Nicolae Iorga a fost ucis din ordinul KGB-ului – sau cum se numea pe atunci, în urma unei hotărîri luate la cel mai înalt nivel sovietic. URSS se pregătea să declanşeze un război de ocupare a României şi ştia care va fi reacţia lui Nicolae Iorga şi ecoul acesteia în toată lumea… Detaliile le-am publicat în Legionarii noştri. Nu e cazul să le repet.
— Ştiu că au apărut elemente noi.
— Da, a apărut declaraţia d-lui Ionel Pangrati, o am într-un dosar, dl. Ionel Pangrati mi-e şi puţin rudă, prin alianţă, ne-am cunoscut însă abia de câteva luni. A stat în temniţă şi cu generalul Dragomir, şi confirmă declaraţia lui Toma Petrescu despre cele aflate de generalul Dragomir de la generalul sovietic cu care a împărţit suferinţa în Gulagul siberian. Ionel Pangrati aduce un element în plus, căpătat de la un agent al Siguranţei, tot aşa, destăinuiri între oameni, cândva adversari, ajunşi tovarăşi de suferinţă în aceeaşi temniţă. Acel agent al Siguranţei i-a dezvăluit d-lui Ionel Pangrati detaliul că în primăvara lui 1940 Traian Boieru, viitorul asasin al lui Nicolae Iorga, a petrecut două luni la Moscova!…
— La Moscova?!… Era deci agent sovietic?!…
— Aşa se pare!…
— Dacă nu mă înşel, am citit în presă sau numai am auzit, că la Moscova ar fi fost şi câţiva tineri viitori revoluţionari, în primăvara lui 1989!
— E foarte posibil!
— Iar unul dintre ei a fost acuzat că ar fi gândit, ar fi conceput în 1991, în toate detaliile ei, crima, asasinarea lui Culianu. Cred că ştiţi la cine mă gândesc.
— La Gelu Voican Voiculescu?!… Nu cred!… Un autor român al acestui asasinat este o ipoteză care nu poate explica nicicum comportamentul bizar al poliţiei americane, ciudăţeniile cărţii şi ale lui Ted Anton, ale unor întâmplări petrecute în jurul lui Culianu şi pe care nimeni din Ţară nu le-ar fi putut controla. S-ar putea să exagerăm! Să nu fi fost aceasta intenţia poliţiei şi a lui Ted Anton! Intenţia de a-i denigra pe români! Dar efectul ar putea fi acesta! Măcar în acest sens este utilă discuţia noastră! Deci, eu nu spun că Ioan Petru Culianu a fost omorît din resentimente antiromâneşti, dar constat că interpretarea şi comentariile pe marginea acestui asasinat, îndeosebi cele adunate în această carte a lui Ted Anton, sunt „cu tendinţă”, cum se spunea pe vremea literaturii realist-socialiste. Cu mai multe tendinţe! Una dintre aceste tendinţe, supărător de vizibilă în cartea lui Ted Anton, este minimalizarea şi degradarea a tot ce este românesc! Sau, mă rog, a cât mai mult! Greşesc cumva?
— Nu! Această tendinţă este într-adevăr supărător de evidentă!
— Nu ştiu dacă asasinii au avut sentimente antiromâneşti, dar cartea sau, mai bine zis, câţiva dintre cei de la care s-a informat Ted Anton, împănându-şi textul cu răutăţi şi mistificări, par a fi veritabili activişti ai antiromânismului.
— Domnule profesor, deşi nu ar avea legătură prea mare cu subiectul nostru, dar, pentru că veni vorba, hai să vedem, foarte pe scurt, ce anume ar putea să determine ori să justifice apariţia în lumea noastră, de azi, a antiromânismului! L-aţi pomenit de mai multe ori! Pe scurt!
— Eu cred că antiromânismul nu există de ieri, de azi. În forme instituţionale, el s-a manifestat mai întâi în Transilvania, apoi în imperiul habsburgic. Unio trium nationum, de exemplu, a fost o astfel de instituţie. După 1812, Rusia devine şi ea interesată de elaborarea unor politici antiromâneşti, de deznaţionalizare a românilor de peste Prut. După 1867, după instaurarea dualismului austro-ungar, Budapesta va fi constant preocupată de „corectarea” destinului românesc. Vezi, bunăoară, politica de colonizare a zeci de mii de maghiari în Transilvania şi de maghiarizare a românilor, măcar prin schimbarea numelui. Iar după 1920, adică după Trianon, este sigur că apare meseria, funcţia plătită pentru indivizi care se preocupă numai şi numai de elaborarea unor proiecte antiromâneşti. De ce acest antiromânism? Ţelurile acestuia pot fi mai multe, şi chiar sunt extrem de diverse. Unul chiar dintre acestea, poate chiar scopul principal, este acela de a uzurpa dreptul românesc de proprietate asupra teritoriului românesc! Aşa cum eu jinduiesc să am câteva hectare de pământ pe malul Snagovului, jinduiesc şi alţii, în diverse cancelarii ale lumii, jinduiesc la Transilvania, la Valea Prahovei, la litoralul românesc, la întreg teritoriul românesc dacă s-ar putea asta! Mi se pare normal să le placă şi altora ceea ce îmi place şi mie. Grav este să avem noi parte de politicieni români, de comentatori politici, de lideri de opinie, de conducători şi de guvernanţi şi nu în ultimul rând de ziarişti să avem parte care nu-şi dau seama cât este de activ acest antiromânism! Cât de vie este năzuinţa unora de a se face ei stăpâni pe pământul românesc!
— Nu ne vindem ţara!
— Lozinca e greşită, căci cei mai mulţi nu vor să ne cumpere ţara, ci s-o ia pe gratis! Cu forţa sau mai ales păcălindu-ne! Grosso modo, acesta este cel mai succint rezumat ce se poate face istoriei noastre!
— Consideraţi că în lumea de azi situaţia este aceeaşi?
— Pentru lumea de azi cred că mai este un motiv serios ca să fie toţi supăraţi pe români. Iar când spun toţi, mă gândesc chiar la toţi, nu numai la ruşi şi unguri, veterani ai antiromânismului!
— Îmi permit să vă avertizez că eu consemnez tot ce-mi spuneţi. Să nu-mi cereţi după aceea, după transcrierea acestor casete, să elimin vreo idee, vreun pasaj. Voi accepta numai intervenţiile la stil, la forma expresiei, la sintaxa frazei etc. Aşa că…
— Adică să nu spun cumva vreo prostie, vreo trăznaie! De care să-mi pară rău mai târziu!
— Mă rog!
— Iată ce prostie vreau să vă spun şi mi-ar părea bine ca această prostie să ajungă la cunoştinţa tuturor celor interesaţi: în momentul de faţă, adică la acest sfârşit de mileniu, există două tendinţe care agită şi preocupă mintea marilor strategi, a marilor politicieni: mai întâi tendinţa de mondializare a planetei, de creare a unor structuri politice supranaţionale, cu putere de decizie la scară mondială, planetară, mergând până la constituirea unui guvern mondial.
— Dar nu credeţi că este o progresie naturală a istoriei care ne împinge, inexorabil, spre asemenea structuri politice globale, mondiale, planetare? … Ce să urmeze guvernelor naţionale, ce altceva decât un guvern mondial? Expresie a conştiinţei de sine planetare?!
— Depinde cui îi vei opune această conştiinţă planetară… Eu aş prefera să mă gândesc mai departe la conştiinţa mea de om, la sentimentul apartenenţei la specia om, la umanitate!… Şi conştiinţa mea de om o raportez la Dumnezeu, la legea morală, la infinitul şi eternitatea universului, la gândul morţii cu care nu mi-e uşor să mă împac… N-am conştiinţă planetară, am conştiinţă de om… Ah, dacă ar apărea de undeva niscai extratereştri, da, cred că aş căpăta conştiinţa de… terian, de pământean, prin opoziţie cu realitatea acestor extra-pământeni! Dar cum aceştia întârzie să apară, eu, fire dialectică, am nevoie de al doilea termen al opoziţiei şi nu văd cărei necesităţi i-ar face faţă conştiinţa de sine planetară, cu guvernul ei cu tot!… Cu atât mai puţin aş accepta structuri planetare oculte!
— Bine, dar există probleme ecologice care se raportează la întreaga planetă!
— Ah, aici da! Nu mai am ce zice!… Dar care ar fi aceste probleme ecologice? Dă-mi câteva exemple!
— Păi, prezervarea stratului acela de ozon, despre care am auzit că ne apără de nişte radiaţii solare mortale!
— Buun! Da! Pentru aşa ceva e nevoie de un efort planetar, de conştiinţă planetară! Altă problemă ecologică?
— Salvarea unor specii pe cale de dispariţie, de flori sau faună! Rinocerul alb, elefantul african…
— Ştii care este principala problemă şi sarcină a ecologiei?
— Vă ascult!
— Salvarea de la dispariţie a tuturor speciilor de om! De ce să ne pese de animale şi de plante, iar de om nu?! Nu vă înţeleg!
— Păi ce sunt, domnule, limbile pământului decât specii ale rasei umane! Asta vor naţionaliştii, să salveze de la dispariţie, nu neapărat dispariţie fizică, ci mai ales de la dispariţia sentimentului identităţii naţionale, toate neamurile pământului! Toate limbile şi culturile care au apucat să ajungă, să răzbată prin istorie până în zilele noastre! Căci această diversitate de limbi, de popoare, de culturi, de stiluri naţionale, este podoaba cea mai de preţ a planetei noastre! Este încununarea devenirii sale în timp!… Cum e posibil să acceptăm ideea uniformizării la scară planetară?! Căci asta vor o mulţime de teoreticieni ai unor modele supranaţionale, ai unor structuri politice planetare ş.a.m.d. Ai unui guvern mondial!
— Unii susţin că acest guvern funcţionează deja, şi nu de ieri, de alaltăieri!
— Aş dori şi eu, tare mult aş dori să ştiu dacă într-adevăr există acest guvern! Sigură este însă tendinţa unor forţe, a unor evenimente, de a împinge omenirea spre această soluţie politică. Iar această tendinţă nu este de ieri, de alaltăieri. Faţă de această tendinţă, de dictat supranaţional, România s-a opus constant până în Decembrie 1989. În mod deosebit împotriva acestei tendinţe s-au pronunţat Ionel Brătianu, la Versailles, legionarii, Antonescu şi Ceauşescu. După Decembrie 1989, guvernanţii de care am avut parte, nişte incapabili unii, alţii nişte trădători, iar alţii deopotrivă incapabili şi trădători de neam, au cedat cu totul acestei tendinţe internaţionaliste şi celor care o promovează. S-a opus acestei tendinţe, încă din 1990, Vatra Românească. Ulterior, câteva din partidele nou înfiinţate, aşa zisele partide naţionaliste, au avut şi ele momentele lor bune, de opoziţie la această mondializare a puterii politice. Sunt convins că este iminentă coalizarea unor forţe politice pe un program minimal care să includă şi opoziţia, rezistenţa românească faţă de aceste tendinţe „mondialiste”.
— De ce le numiţi „aşa zisele partide naţionaliste”?
— Pentru că încă nu ne-am învrednicit să avem un partid propriu-zis naţionalist.
— Aşadar, cea de-a doua tendinţă ar fi naţionalistă.
— Da, tendinţa naţionalistă care aprinde în sufletul ce părea adormit sau chiar mort al unor etnii dorinţa de a se organiza politic într-un stat propriu, cu un teritoriu naţional propriu! Adică tendinţa de federalizare sau chiar de dezmembrare a unor state pentru a da naştere altora, mai multe! Şi nu e vorba numai de coloşi multinaţionali ca URSS! Aproape toate statele europene se confruntă cu perspectiva de a se federaliza, de a acorda independenţă şi suveranitate unor etnii până azi minoritare şi cuminţi. Iată, în Anglia scoţienii vor avea pentru prima oară după 300 de ani propriul parlament. În Franţa, corsicanii vor suveranitate! În Spania, nu neapărat după modelul basc, galicienii se proclamă alt popor, cu o limbă proprie, diferită de castiliana oficială. Nu mai zic de catalani! În Italia, nordul peninsulei emite pretenţii de secesiune. În Iugoslavia şi Cehoslovacia acest proces deja a ajuns la capătul său, oferind cele două modele extreme după care el se poate desfăşura: modelul sângeros şi cel paşnic, de catifea! Ce să mai zic de Canada şi de China, confruntate şi ele cu aceeaşi perspectivă: Quebec şi Tibet! India la fel! Chiar şi Statele Unite, apreciază unii, va fi să facă faţă acestor tendinţe centrifuge. Şi asta nu numai în Texas unde deja există organizaţii care cer desprinderea bogatului stat texan din uniunea de state nord-americane.
— Să nu-i uitaţi pe kurzi!
— Nu-i uit!… Dacă li se va face şi lor dreptate – şi nu văd de ce nu!, vreo patru-cinci state, Rusia, Turcia, Iran, Irak, Siria, vor trebui să-şi modifice graniţele pentru a le permite celor douăzeci de milioane de kurzi, urmaşi ai vechilor mezi, să-şi dobândească un stat naţional!
— Într-adevăr, este impresionant acest tablou. Pare că planeta noastră e pe cale să se pulverizeze politic! Chiar azi am aflat, de la TV, de dorinţa Groenlandei de a dobândi suveranitatea politică, nu doar autonomia!
— Nu e vorba de pulverizare, ci de aplicarea în continuare, până la capăt, a principiului naţional de constituire politică a unui stat. Acest principiu care, cu ezitări şi ocolişuri deseori dureroase, funcţionează de la începutul istoriei, a devenit un instrument manevrat în mod conştient abia în epoca modernă, în ultimele două secole. Dar el încă nu şi-a încheiat opera şi continuă în mod firesc să orienteze aspiraţiile oamenilor. Atât ale oamenilor de rând, cât şi ale oamenilor politici. Ei bine, şi de data asta România „se opune”, este o excepţie, merge în răspărul istoriei: în vreme ce aproape toate statele se confruntă cu aceste tendinţe separatiste, singură sau aproape singură România se află în perspectiva ca, prin aplicarea principiului naţionalist, să crească, să se lăţească, să se facă mai mare, mai mare chiar şi decât România cea Mare de la 1 Decembrie 1918!
— Vă gândiţi la Transnistria!
— Cam!
— Iar această situaţie excepţională a României înţeleg că nu e de natură să nască simpatii pentru România!
— Bineînţeles! Cui, cărei cancelarii, cărui actual guvern european ar putea să-i trezească simpatie dorinţa, dar mai ales drepturile românilor de a se uni, de a se reuni într-o ţară mai mare?! Încă şi mai mare, devenind una dintre primele trei-patru ţări ale Europei dacă principiul constituent naţional îşi va produce toate efectele previzibile!
— Care ar fi aceste trei-patru ţări?
— Una ar fi sigur Germania! Celelalte…
— Mda! Înţeleg! Oricum, nu e cazul să insistăm, deja ne-am depărtat prea mult de subiectul nostru.
— Ba nu ne-am depărtat deloc! Cred că este important să vedem şi care a fost poziţia lui Nené Culianu în această dispută care angajează practic toate forţele politice de pe mapamond!
— Adică să vedem ce a fost Culianu: naţionalist sau internaţionalist?
— În felul atât de net în care puneţi întrebarea, îmi vine în minte răspunsul lui Eugen Coşeriu: „eu sunt naţionalist din punct de vedere politic şi internaţionalist din punct de vedere cultural”. Sper că am rezumat bine. Formula aceasta cred că i-ar fi convenit şi lui Culianu.
În plus, se potriveşte bine că l-am pomenit şi pe Coşeriu, Eugen Coşeriu, un alt mare român care a făcut legea în domeniul său de excelenţă. Şi el naţionalist, adică înscriindu-se în cea mai productivă şi autentică tradiţie a culturii româneşti! Tradiţia naţionalistă, de dreapta, conservatoare! Nu internaţionalizantă şi cosmopolită!