„Aici ne aflăm noi românii – limbă cumpenei universului.” (Mihai Eminescu)
Capitolul I
CARTEA LUI TED ANTON ESTE O CARTE COMANDATĂ, CA ŞI ASASINAREA LUI CULIANU
— Stimate domnule profesor Ion Coja, vă invit la o discuţie, ceva mai lungă şi mai detaliată, asupra cazului „CULIANU”. Ioan Petru Culianu v-a fost student şi prieten, iar dumneavoastră aţi avut câteva intervenţii în presă, după asasinarea marelui profesor, prin care aţi încercat să acreditaţi o altă versiune asupra tragicului şi nedreptului sfârşit de care a avut parte Ioan Petru Culianu.
— Ceea ce am încercat eu să fac a fost nu atât să acreditez o altă versiune, cât să discreditez versiunea lansată nu se ştie exact de cine şi îmbrăţişată cu o suspectă unanimitate de presă. Deci, mai înainte de a avea eu o părere despre asasinarea lui Ioan Petru Culianu, am certitudinea că versiunea pusă în circulaţie este inacceptabilă, contrazicând atât bunul simţ, cât şi semnificaţia faptelor luate în consideraţie. Aşadar, ca să fie clar de la bun început: am unele bănuieli, păreri, impresii sau cum vreţi să le numiţi, dar nu se poate spune că am eu o anumită „versiune” asupra celor petrecute în nefericita zi de 21 mai 1991. Asta nu mă împiedică să observ că în versiunea care circulă cu privire la acest asasinat s-au strecurat o serie de neconcordanţe care cu greu s-ar putea explica în alt fel decât prin intenţia, repet şi subliniez: intenţia cuiva de a deruta opinia publică, de a ne pune pe o pistă falsă. Această intenţie pentru mine este evidentă!
— A cui ar fi această intenţie?
— Evident, aproape sigur ea aparţine celor care au comandat şi asasinarea lui Ioan Petru Culianu. Iar puterea, capacitatea acestora de a da o anumită orientare presei, în comentarea şi interpretarea acestui asasinat, denotă că asasinii nu sunt nişte oarecari resentimentari, nişte indivizi care aveau ceva personal de împărţit cu profesorul Culianu.
— Am sentimentul că deja vă lansaţi în susţinerea unei veritabile versiuni proprii asupra acestui asasinat, alta decât cea sintetizată de Ted Anton, în de acum celebra sa carte Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu.
— Nu este exclus ca, stimulat de acest dialog cu dumneavoastră, sistematizând şi punând cap la cap datele de care dispunem, să ajungem împreună la o versiune „bucureşteană” aş numi-o, căci ea nu m-ar reprezenta numai pe mine, ci şi pe prietenii din Ţară ai sărmanului Nené. Aşa i se spunea în facultate, Nené, cu accent pe silaba ultimă. Dumnezeu să-l odihnească! Cu câţi am stat de vorbă dintre prietenii lui Nené, cam toţi sunt neîncrezători în onestitatea şi corectitudinea cu care a fost anchetată şi prezentată asasinarea lui Ioan Petru Culianu!
— Despre un asasinat la comandă vorbeşte şi versiunea „americană”, mergând pe ideea că securitatea română ar fi comandat şi chiar executat acest asasinat.
— Deocamdată, nimic nu este propriu-zis nici exclus şi nici dovedit, orice ipoteză trebuie luată în seamă şi nu avem nici un motiv pentru a accepta sau respinge cu totul vreuna din ipoteze.
— Pentru cei care n-au citit cartea lui Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, îmi voi permite să citez din prefaţa la această carte, prefaţă semnată de Andrei Oişteanu, un soi de rezumat: „Ted Anton acreditează ipoteza unui asasinat politic, produs fie de membri ai mişcării (neo)legionare, fie ai serviciilor secrete româneşti, fie, în fine prin colaborarea celor două organizaţii. Curtat iniţial şi de securişti şi de legionari, Culianu a fost, de fapt, urît şi de unii şi de ceilalţi.” Consideraţi că Andrei Oişteanu a rezumat corect cartea lui Ted Anton?
— Mai mult decât corect! Şi când spun aşa nu fac o figură de stil, ci vreau să subliniez că prefaţa lui Oişteanu este o operă de colaborare cu autorul Anton Ted, susţinând efortul acestuia de a escamota adevărul şi de a-şi pune cititorii pe o pistă falsă. Prefaţa d-lui Oişteanu este un pas mai departe în îndepărtarea publicului de adevăr! Dar, despre meritele acestei prefaţări, vom vorbi mai târziu. Cât priveşte sintaxa autorului, Dumnezeu cu mila!
— Deci, domnule profesor, să ne lămurim de la bun început: dumneavoastră nu acceptaţi „ipoteza acreditată de Ted Anton”? E nevoie de un răspuns net, tranşant, căci numai un astfel de răspuns ar justifica să continuăm discuţia noastră.
— Da, de aici pornim, de la neputinţa mea de a accepta concluzia lui Ted Anton! Mai exact spus, mi-e greu să accept chiar cartea lui Ted Anton!… Dar, fireşte, nu-i reproşez că a scris o carte proastă, nu este nici primul şi nici ultimul. Îi reproşez că încearcă să-şi inducă în eroare cititorii!
— E grav ce spuneţi şi, bănuiesc, va fi şi interesant pentru cititori!… Aşa că vom continua. Pentru a oferi, o spun deschis, o replică la cartea lui Ted Anton! Eu presimt că aşa se vor petrece lucrurile!
— Domnule coleg, să fim bine înţeleşi între noi: nu despre Ted Anton mi se pare mie interesant să discutăm! Ci despre Culianu! Îndeosebi despre moartea sa năpraznică şi nedreaptă! Care a devenit şi mai nedreaptă, dacă pot spune aşa, căci glonţului ucigaş i s-a adăugat acum această carte mistificatoare!
— Totuşi, vă rog să ne lămuriţi, pentru domnia voastră cine este Ted Anton, autorul cărţii Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu? L-aţi cunoscut pe Ted Anton.
— Ted Anton este un american, grec de felul său, beneficiarul unei burse care i s-a plătit pentru a se documenta asupra morţii lui Ioan Petru Culianu. Detaliu esenţial: Ted Anton nu l-a cunoscut pe Culianu.
— De ce vi se pare important aceste detaliu?
— Pentru că în modul cel mai firesc o asemenea bursă se potrivea să fie oferită unuia, student sau profesor, care îl cunoscuse pe Nené, care ştia, resimţise limpede dimensiunea intelectuală şi culturală a pierderii pe care lumea, aş îndrăzni să spun umanitatea, a suferit-o prin dispariţia prematură a lui Ioan Petru Culianu.
—Bryjinsky
— Nu văd legătura!
— Bun! S-o luăm mai băbeşte! Ipoteza cea mai verosimilă este aceea că moartea, asasinarea lui Culianu a fost comandată, plănuită de cineva. Să nu-i spunem încă „securitatea română”, ci s-o numim „o instituţie”. Admitem această ipoteză?
— Bineînţeles! Este ipoteza cea mai plauzibilă.
— Odată crima executată, iar criminalul continuând să rămână neidentificat, care credeţi că ar putea fi preocuparea, grija cea mare a instituţiei respective?
— Să se ascundă cât mai bine!
— Iartă-mă, e un răspuns aproape fără sens! Ce grijă are un criminal, care n-a fost prins asupra faptei şi a cărui identitate încă nu a fost descoperită? Să se ascundă?! Nici vorbă! N-are nevoie să se ascundă! Ci el se plimbă pe bulevard, nimeni nu-l bănuieşte de crimă, dar el ce frământări are? Care-i grija lui cea mare?
— Să ştie la ce concluzii a ajuns ancheta, ce probe au fost adunate etc.! Să ştie dacă acele probe duc sau nu la persoana sa!
— Exact! Excelent! Deci, instituţia a comandat crima, criminalul şi-a făcut datoria, a executat destul de bine comanda, mai rămâne ca poliţia să nu descopere niciodată identitatea criminalului şi, mai ales, identitatea instituţiei! Corect?
— Corect!
— Frământaţi de grija de a şti ce se ştie sau ce se bănuieşte cu privire la moartea lui Ioan Petru Culianu, instituţia asasină are mai multe posibilităţi. Bunăoară, citeşte presa! Dar atâta nu e destul! Cel mai bine ar fi dacă cineva, din partea instituţiei, ar sta de vorbă cu toată lumea – poliţişti, martori, colegi, rude, studenţi etc., întrebându-i ce ştie fiecare şi ce bănuieşte fiecare despre moartea lui Culianu, despre asasinii acestuia etc! Dar e posibil aşa ceva?
— Înţeleg! E posibil! Dai cuiva o bursă ca să scrie o carte despre moartea lui Culianu şi bursierul respectiv are toate uşile deschise: poliţia îi arată dosarele, probele etc, martorii îi spun mai mult decât au spus poliţiştilor, prietenii, rudele, la fel!
— Căci le câştigă tuturor încrederea, dragostea chiar! Ei, bine, aici vine de se leagă detaliul esenţial pomenit mai sus. E foarte probabil că printre foştii studenţi sau colegi nu se putea găsi „bursierul” de care avea nevoie instituţia! De aceea, contrar aşteptărilor, s-a apelat la o persoană care nu l-a cunoscut pe Nené, dar gata să „colaboreze”.
— Dacă vă înţeleg bine, îl acuzaţi pe Ted Anton de complicitate cu asasinii?
— Nici vorbă! N-am nici o dovadă! Dar nu mă pot împiedica să gândesc, să-mi pun întrebări, să formulez ipoteze. Doar nu? Hoţul cu un singur păcat, iar păgubaşul cu o mie! Excelentă vorbă! În definitiv, când se produce o crimă şi poliţia îl caută pe criminal şi nu prea are probe, ce întrebare îşi pune? În primul rând, cui foloseşte? Cui prodest? Cine are ceva de câştigat de pe urma acestei crime? Aşa îmi pun şi eu întrebarea: cine avea cel mai mare interes ca să se scrie această carte despre moartea lui Culianu? Cine avea interes să se facă documentarea pe care şi-a făcut-o Ted Anton? Evident, „instituţia” cu pricina era cea mai interesată să ştie tot ce se ştie despre moartea lui Culianu! Tot ce gândesc despre această moarte cei ce au motive să aibă o părere în această chestiune! Cum spunea şi Culianu, citat de Ted Anton: adevărul asupra unui eveniment este deseori înlocuit de ceea ce gândesc oamenii despre acel eveniment. Ceea ce gândesc oamenii despre acel eveniment este mai important decât adevărul însuşi! Face parte din realitate, oricum! Mai mult decât adevărul însuşi. E mai real!
— Haideţi să precizăm: îl acuzaţi de ceva pe Ted Anton?… Aveţi grijă, vă paşte un proces de calomnie dacă…
— Precizez: nu am nici o dovadă, nici un temei să-l acuz pe Ted Anton de complicitate cu „instituţia” asasină. Dar asta nu mă împiedică să observ că această carte, mai exact spus această operă de documentare pentru scrierea acestei cărţi, le-a făcut, probabil, un imens serviciu celor care l-au asasinat pe Culianu! Evident, acest serviciu putea să fie şi involuntar! Involuntar inclusiv din partea celor ce l-au angajat pe Ted Anton, i-au plătit bursa etc.!
— Asta n-o mai înţeleg!
— Nu este neapărat nevoie ca ei să-şi fi dat seama că procedând aşa cum procedează vin în ajutor asasinilor! Nu cred că acesta le-a fost scopul! Dar nu are importanţă ce cred eu, căci „şarpele îndoielii” din mintea mea lucrează fără să ţină seama de ce cred eu sau ce vreau eu să cred! Şi acest şarpe îmi scoate în faţă gândul că nu-i exclus… Nu-i exclusă nici o suspiciune, nici o bănuială atâta vreme cât criminalul n-a fost identificat, arestat şi anchetat pe toate feţele, lămurindu-se astfel toate aspectele crimei! Deci nu-i exclus nici ca această carte să fie „opera” asasinilor!
— Cred că aceasta ar fi o premieră mondială, un caz unic!
— Merita Ioan Petru Culianu măcar atâta consideraţie din partea asasinilor săi!
— Şi, totuşi, şarpele îndoielii are el un motiv! Am impresia că vreţi să ni-l dezvăluiţi mai târziu, mai încolo.
— N-aş zice „motiv”! Dar eu, citindu-i cartea lui Ted Anton şi putând constata „pe pielea mea” cum s-a folosit autorul de datele pe care eu i le-am oferit, devin fără voia mea penetrabil la orice suspiciune care ar pune în discuţie buna credinţă a lui Ted Anton. Pot uşor dovedi aceasta raportându-mă la informaţiile pe care eu însumi i le-am dat şi pe care Ted Anton parte le-a omis din textul cărţii, parte le-a prezentat în mod deformat, totul pentru a face mai plauzibilă versiunea pe care, din această cauză, consider că a ţinut cu tot dinadinsul s-o acrediteze! Să ne-o vâre pe gât!
— Iarăşi am să vă rog să fiţi mai explicit!
— Nu e greu. În cadrul documentării pe care Ted Anton şi-a făcut-o în România, stând de vorbă cu familia profesorului Culianu, cu foştii colegi, prieteni, profesori etc., Ted Anton s-a întâlnit şi cu mine, dacă nu mă înşel ne-am întâlnit acasă la Silviu Angelescu. Ted Anton era interesat de discuţia cu mine, atât pentru că fusesem apropiat de Culianu, în anii studenţiei acestuia, cât şi pentru că sunt vicepreşedinte la Vatra Românească, al cărei nume a fost legat de asasinarea lui Culianu. Depun deci mărturie cu privire la reaua credinţă a lui Ted Anton care a ascuns, a omis să spună ce era mai important din informaţiile oferite de mine, nu mai zic de comentariile şi opiniile mele, de asemenea rămase neconsemnate. Dar, mă rog, este o chestiune de gust, nu-l acuz că nu mi-a citat părerile! Dar îl acuz că a ascuns unele informaţii căpătate de la mine, iar alte informaţii le-a denaturat. Or, aceste informaţii i-ar fi permis să formuleze o ipoteză nouă sau, în orice caz, să demonstreze lipsa de temeinicie a ipotezei aflate în circulaţie publică, în presă etc. În mod normal, ca ziarist cum se pretinde a fi, domnul Ted Anton trebuia să reacţioneze la datele pe care i le ofeream, să reacţioneze normal şi să se folosească de elementele noi pe care i le ofeream. Dacă n-a făcut-o, înseamnă că Ted Anton a scris cartea despre Culianu de pe altă poziţie, din altă postură decât cea de ziarist! A avut alte interese! Care?
— Vă propun să lăsăm pentru mai târziu enumerarea acestor informaţii ascunse ori denaturate de Ted Anton.
— De acord!
— Să rezumăm deocamdată cele spuse până acum!
— Vă rog!
— Mai întâi, cartea despre care vorbim este o carte comandată! Ca şi crima!
— Perfect!
— Comanda nu privea scrierea unei cărţi despre personalitatea ştiinţifică excepţională a lui Ioan Petru Culianu, căci în acest caz ar fi fost obligatoriu să fie oferită bursa unui student sau coleg al lui Culianu, cuiva din specialitate!
— E foarte clar, când stai de vorbă cu Ted Anton sau îi citeşti cartea, că nu prea avea organ cu care să prizeze personalitatea lui Culianu. Când scrie despre personalitatea intelectuală, academică a lui Nené, scrie despre ceva ce nu pricepe. Scrie ultra crepidam.
— Sunteţi cam rău!… Deci, scopul urmărit sau, în orice caz, rezultatul la care se ajunge: adunarea tuturor datelor legate de asasinarea lui Ioan Petru Culianu. Cum ne spune şi prezentarea ce i se face, Ted Anton „a devenit expert în cazul Culianu, fiind în această calitate consultat de FBI, de reţelele de televiziune ABC sau NBC, de posturile de radio americane sau franceze”. Cui îi folosea să aibă o documentare asupra cazului Culianu, adică asupra asasinatului, mai bogată chiar şi decât a poliţiei, a FBI-ului? Cui prodest, nu?! În primul rând asasinilor, „instituţiei”! Nu?!
— Este perfect! M-aţi înţeles atât de bine încât vă bănuiesc că deja îmi daţi dreptate!
— Nu! Nici măcar deocamdată! Mă străduiesc doar să înţeleg gândurile care vă bântuie! Deci să precizăm: ce acuzaţie îi aduceţi lui Ted Anton?
— Reaua credinţă!…
— Deci nu-l acuzaţi de colaborare cu asasinii?
— Nu!… Chiar dacă, aşa cum presupun, documentarea făcută de Ted Anton îi interesa în cel mai înalt grad pe asasini! Noi nu ştim cine sunt asasinii, cui i-a trebuit atât de mult moartea lui Culianu. Dar este uşor de înţeles cui i-a folosit cel mai mult cercetarea făcută de Ted Anton, documentaţia adunată. Parte din această documentare a ajuns la cunoştinţa tuturor, deci şi a asasinilor prin cartea publicată. Mai rămâne şi partea de documentare care nu a văzut lumina tiparului! În ce mă priveşte, ea era mai importantă decât cea publicată. Presupun că a ajuns la cunoştinţa asasinilor.
— Afirmaţi că Ted Anton a omis să publice informaţii importante privitoare la asasinat?
— Nu atât privitoare la asasinat, cât mai ales privind versiunea pe care încearcă s-o impună cartea. Avea de la mine informaţii care infirmau această versiune. De ce nu le-a făcut publice?
— De ce?… Vom încerca să vedem asta în continuare! Consider însă că, în consecinţa celor de mai sus, dacă aceste rânduri vor ajunge sub ochii lui Ted Anton, datoria sa este să revadă în toate detaliile împrejurările prin care a ajuns să scrie această carte ca să-şi dea seama dacă a fost sau nu manipulat de cineva. De lucrul acesta numai Ted Anton îşi poate da seama. Dar, fireşte, asta cu condiţia ca acei inşi care s-au folosit de el…
— … adică „instituţia”!
— … da, să fi comis greşeala care să-i permită lui Ted Anton să se dumirească al cui joc l-a făcut. Dacă această greşeală n-a fost comisă, atunci Ted Anton nu are cum să-şi dea seama că a făcut jocul cuiva!… Deci nu-l acuz de colaborare cu asasinii! Mergem mai departe?
—Eu cred însă că discuţia noastră nu a pornit cum trebuie. Hai să lămurim înainte de orice motivul pentru care purtăm acest dialog, motivul pentru care suntem convinşi că va exista un interes public pentru schimbul nostru de idei, păreri, informaţii etc. Motivul nu-l constituie asasinatul în sine şi nici enigma încă neelucidată ce s-a născut astfel. Motivul este unul singur şi deosebit de important: Ioan Petru Culianu a fost o mare personalitate, de rang mondial, planetar. Printre cei de vârsta sa se impusese ca un savant şi profesor de excepţie, singurul care păşea pe urmele lui Mircea Eliade cu şanse de a-şi depăşi maestrul. Era, din toată lumea asta mare, unul din creierele cele mai bine „mobilate”, atât prin volumul erudiţiei, cât şi prin vigoarea creativă a minţii sale. Nu am citit prea mult din ce a scris, dar destul ca să-mi dau seama că urma să devină, cât de curând, una din figurile reprezentative ale culturii noastre, planetare, la acest început de secol şi mileniu de care ne apropiem. Deci, trebuie să ne fie clar că prin asasinarea lui Ioan Petru Culianu a fost curmată o carieră intelectuală, culturală, ştiinţifică literalmente excepţională. Astfel că prima întrebare pe
care eu mi-aş pune-o este dacă asasinarea lui Ioan Petra Culianu are vreo legătură cu caracterul excepţional al personalităţii sale culturale! Asasinarea lui Culianu intră în consonanţă cu asasinarea mediatică, post mortem, a lui Mircea Eliade! Asasinii sunt aceiaşi!
— Aveţi dreptate şi v-aş ruga să insistaţi puţin asupra acestui aspect într-adevăr esenţial.
— Eu nu regret moartea unui prieten, pe numele său Ioan Petru Culianu. Vreau să spun că nu am motive să mă lamentez public din această pricină. Eu regret moartea, dispariţia unei inteligenţe strălucitoare, a unui om pe care, de la prima discuţie pe care am avut-o împreună, l-am suspectat că e mai inteligent decât mine. Poate că am întâlnit oameni mai dotaţi decât mine, mai inteligenţi, dar nu mi-am dat seama de asta decât în două cazuri: când l-am cunoscut mai întâi pe Ioan Petru Culianu şi, mai apoi, pe celălalt Petru, Petre Ţuţea. Mi-a fost foarte clar că mi-a dat Dumnezeu norocul rar de a da peste un om cu mult mai deştept şi mai învăţat ca mine.
— Vreţi să spuneţi că acest noroc a fost pentru dumneavoastră rar!
— E drept, alţii au norocul ăsta în fiecare zi, chiar de mai multe ori pe zi, probabil de aceea nici nu preţuiesc cum se cuvine acest noroc!… Oricum, când l-am cunoscut pe Culianu mi-am oferit mie însumi surpriza de a trăi o stare prin care nu mai trecusem: bucuria de a te întâlni cu un om mai deştept, mult mai deştept, mai capabil, mai performant, cum se zice azi. Am fost foarte mulţumit de mine însumi că am ştiut să mă bucur de o asemenea împrejurare. Pentru alţii, ştiu, este un calvar să dea peste cineva în chip vădit loru-le superior.
Am întâlnit astfel de oameni, incapabili să se bucure că mă cunosc, că m-au întâlnit, că le sunt coleg sau student! Sau profesor! Sau rudă ori prieten! Eu m-am bucurat când l-am cunoscut pe Culianu, m-am bucurat că e cu un cap mai deştept decât mine şi pot spune cu toată seriozitatea că asta mi-a sporit respectul de sine, de mine însumi. Respectul de mine-mi. Fără acest respect omul nu este om, după Pitagora şi toată tradiţia ariană!
— Credeţi că această bucurie o vor încerca şi cititorii acestei cărţi, ai acestui dialog?
— Sunt convins, dar sper că vor fi şi câţiva cititori cărora să nu le oferim această bucurie. Depinde de dumneavoastră ca aceştia să fie cât mai puţini, totuşi.
— În ce fel depinde de mine?
— Pentru că aveţi şansa ca întrebările dumneavoastră să fie mai interesante decât răspunsurile mele. Vă ascult!
— Mă provocaţi, deci, să vă pun o întrebare inteligentă, interesantă. Ce-aţi zice dacă v-aş întreba aşa: ce legătură credeţi că există între asasinarea lui Ioan Petru Culianu şi caracterul excepţional al personalităţii sale?
— Mda, întrebarea nu-i rea!… Nu prea am un răspuns propriu-zis la această întrebare. Dar aş comenta-o, totuşi. Căci, dacă am putea stabili o asemenea legătură, atunci ipoteza americană îşi pierde mult din consistenţă. Aş merge chiar mai departe şi aş zice că aceste dimensiuni excepţionale ale personalităţii lui I.P.C., ale savantului „de notorietate internaţioanală” cum cred că figura Nené în documentele securităţii române, pledează oricum împotriva ideii că în asasinarea lui Culianu ar fi amestecată o instituţie românească, fie ea şi securitatea! Şi asta pentru motivul binecuvîntat că securitatea românească, până în decembrie 1989, adică atâta timp cât a fost în ascultare faţă de directivele şi indicaţiile lui Ceauşescu, a avut o anumită atitudine faţă de personalităţile din diasporă, atitudine care urmărea atragerea acestora, sensibilizarea lor faţă de problemele din ţară etc. Cât mi-am putut eu da seama, securitatea nu a avut în vedere, cel puţin în ultimii 30 de ani, suprimarea fizică a unor persoane, a unor adversari, necum a unei mari personalităţi, oricât de duşman s-ar fi arătat acesta faţă de regimul din ţară. V-aş mărturisi cu toată sinceritatea şi cu riscul de a fi puţin ridicul că, în sinea mea, la un anumit nivel de trăire a evenimentelor din jurul meu, asasinarea lui Culianu am înregistrat-o ca pe un act, ca pe un gest chiar, profund antiromânesc. Dar v-aş ruga. să nu-mi cereţi să mă explic. S-ar putea să exagerez!
— Îmi aduc astfel aminte că aţi fost printre primii care aţi vorbit, după 1989, de existenţa unor strategii şi proiecte antiromâneşti. Aţi vorbit chiar despre un anumit antiromânism viu şi activ în zilele noastre!
— Am vorbit eu despre acest antiromânism şi înainte de 1989! Am şi scris, dar mi s-a refuzat publicarea textului, în „România literară”, de către dl. Gabriel Dimisianu, pe motiv că acest cuvânt, antiromânism, nu există în DEX, în dicţionarele limbii române! De unde ştia dl. Dimisianu că lipseşte acest cuvânt din dicţionarul limbii române?!… Cred că despre antiromânism am discutat şi cu Culianu, când era încă în Ţară. Oricum, ştiu bine că Ioan Petru Culianu era conştient de realitatea acestui antiromânism. Dar cine oare nu e conştient de asta? Numai cine nu vrea!
— În cazul de faţă, în privinţa lui Culianu, mai este nevoie s-o şi dovediţi!
— O voi dovedi, la momentul potrivit. Mai încolo. Acum era vorba despre cei ce au decis asasinarea lui Culianu, dacă printre motivele care i-au determinat la gestul criminal s-a aflat şi faptul că Ioan Petru Culianu era o mare figură a lumii academice, intelectuale.
— Dumneavoastră ce credeţi?
— Eu cred că statura impunătoare a personalităţii intelectuale trebuia să funcţioneze ca un motiv descurajant pentru asasini. Şi când zic „asasini” nu mă gândesc la cel care a apăsat pe trăgaciul revolverului, ci la cei care au hotărît asasinarea marelui profesor. Dacă ei au trecut totuşi peste faptul că victima era o personalitate atât de deosebită, asta dovedeşte că aveau motive foarte serioase de a-l lichida pe Nené. Serioase din punctul lor de vedere, al intereselor pe care le reprezentau. Adică aveau interese foarte mari pe care le punea în primejdie, în dificultate, existenţa şi activitatea lui Ioan Petru Culianu. Mi-e greu să pun asemenea interese în contul unei instituţii ca securitatea română! Aflaţi, în mai 1991, în plin proces de pierdere a identităţii! Nici măcar înainte de 1989, nu „văd” cum s-ar fi implicat securitatea într-o crimă atât de specială! Nu era de nasul securităţii! Mă rog, poate că mă înşel.
— Am impresia că dumneavoastră încercaţi să vă puneţi în situaţia, în postura asasinilor şi încercaţi să le pricepeţi logica, felul cum au gândit, cum au deliberat asupra soartei lui Culianu.
— Nu vă contrazic. Dar n-o fac conştient, programatic, cu metodă.
— Tocmai, ca metodă nu mi se pare a fi cea mai bună. Asasinul, în măsura în care face ceva, o faptă de care noi nu suntem în stare, este greu de înţeles! Este greu să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale, a logicii care l-a dus la o concluzie şi la o decizie la care noi, ceilalţi, oameni normali, nu am ajunge nicicum.
— Nu uitaţi că în acest asasinat nu e vorba numai de oameni şi de logica personală, a unor indivizi. Asasinii s-ar putea să fie „o instituţie”! Iar logica unor astfel de instituţii ne este mult mai greu s-o pricepem.
— Securitatea este şi ea o instituţie!
— Nu e singura! În plus, este o instituţie publică, cu firmă şi identitate afişată!
— Iar dumneavoastră, când aţi spus „instituţie”, aţi avut în vedere şi acele organisme a căror existenţă nu e înregistrată în nici o carte de telefon! E un subiect foarte vast! Nu mă simt capabil să-l abordez.
— Haideţi să ne întoarcem la fapte, să nu ne pierdem în prea multe paranteze.
— În paranteze la parantezele altor paranteze!
— Chiar aşa! Bine zis!
— Deci a fost asasinat marele profesor Ioan Petru Culianu. Şi ne-am pus prima întrebare: în ce fel este (sau nu este) legată crima de puternica personalitate ştiinţifică, academică a victimei? Dacă pentru asasini asta nu a contat prea mult, atunci asasinii, credeţi dumneavoastră, sunt şanse mici de a fi găsiţi la Bucureşti. Dacă asasinii au luat în seamă ce mare personalitate era Culianu, încă şi mai puţin probabil e că erau români sau exponenţii unor interese sau instituţii româneşti. Am rezumat bine?
— Adică, faptul că Ioan Petru Culianu era cine era constituie de la bun început un element în divergenţă cu „versiunea americană”!
— Pe scurt, românii, undeva, într-un birou al Securităţii, ar fi ezitat să condamne la moarte un savant român de talie mondială ca Ioan Petru Culianu. Asta vreţi să spuneţi.
— Grosso modo spus, da!, cam asta am vrut să spun.
— Greşesc atunci dacă, fără să vreau, îmi aduc aminte de Nicolae Iorga?
— Interesantă apropiere! Dar greşiţi! Sigur că greşiţi! Moartea lui Nicolae Iorga a fost gândită de cei care au şi executat-o! Dacă în spatele celor ce l-au ucis pe Iorga se află cumva alţii, care ei au hotărît lichidarea marelui savant, aceşti alţii este absolut sigur că n-au fost legionarii, comandanţii legionari, ci persoane sau instituţii din afara României. Dar nu este exclus ca, în cazul lui Culianu, ca şi în cazul lui Iorga, mâna asasină să fie a unui român, abia aşa asasinatul înscriindu-se perfect într-o strategie antiromânească. Deci, nu m-aş mira să se descopere criminalul, aparentul criminal, în persoana unui amărît de român! Dar eu mă îndoiesc că în spatele acestui criminal nu se ascund alte persoane, care ele au decis cum, când şi unde să fie ucis Culianu. Persoane despre care mi-e greu să presupun că ar fi români!
— Haideţi să precizăm totuşi în ce măsură poate fi interpretată moartea lui I. P. Culianu ca o parte componentă a unei strategii antiromâneşti?
— Nu, n-am vrut să afirm că lucrurile stau chiar aşa! Prin consecinţele sale asasinarea – sau moarte naturală dacă ar fi fost, a lui Culianu, afectează oricum interese româneşti, face parte din nenorocul nostru! Dar nu cred că a fost omorît pentru că era român, pentru a lovi astfel în interesele româneşti! Culianu a fost omorît pentru motive pe care numai el le-a determinat să existe! Pentru ceva ce numai el a făcut sau urma să facă!
— Nu vă întreb ce anume a făcut Culianu, căci ar fi o întrebare de prisos.
— Cel puţin deocamdată, căci ne aflăm la începutul discuţiei noastre.
— Dar ce părere aveţi despre cei care leagă asasinarea fizică a lui Culianu de încercarea unora de a-l asasina moral pe Mircea Eliade, post mortem – dacă mi se îngăduie asemenea împerecheri de cuvinte?
— Este foarte adevărat că s-a încercat, cu tenacitate, lichidarea lui Mircea Eliade, pe motiv că ar fi fost, în termeni occidentali, fascist. Însuşi incendiul din biblioteca marelui savant nu este ceva prea „cusher”! Iar după moartea lui Eliade, încercarea devine campanie de discreditare!… Cât trăia Mircea Eliade, această campanie a urmărit şi un scop foarte exact: nu cumva să i se acorde savantului român onorurile unui premiu Nobel! Per total, scopul a fost să-l compromită pe autor şi prin autor să fie compromisă opera, gândirea, filozofia, concepţia despre om şi despre omenire a unui savant care s-a impus în conştiinţa lumii exclusiv prin forţa şi valoarea ideilor sale, înfruntând permanent adversitatea unor veşnic puternici ai zilei.
— Şi ai planetei?…
— Şi! Mircea Eliade nu a fost beneficiarul nici unei sau vreunei manipulări, aşa cum, prin tehnici de manipulare a intelighenţiei – şi să te ferească Dumnezeu de prostia şi imbecilitatea savanţilor – în ultimele decenii s-au făcut mari scriitori, mai pictori, mari savanţi o liotă de impostori! Este o ruşine pentru instituţia premiului Nobel că i-a lipsit într-atâta respectul de sine încât nu i-a acordat lui Mircea Eliade…
— …sau lui Eugen Ionescu!
—… vestitul premiu! Dar, persoane care cunosc propriu-zis opera lui Mircea Eliade sunt de părere că miza e alta, nu laurii premiului Nobel, ci opera propriu-zisă, prin care Eliade modifică în mod esenţial unele idei şi concepte pe care se întemeiază în momentul de faţă concepţia noastră, europeană, occidentală despre om, despre devenirea acestuia, despre viitorul la care ar avea dreptul. O concepţie care reaşează gândirea europeană pe o tradiţie creştină autentic religioasă, abandonată de alţii, abandonată deloc întâmplător în epoca modernă. Acest abandon fiind o mostră de manipulare a spiritului european. Această operă trebuia discreditată, compromisă, scoasă din circulaţie. Dar nu-mi cere detalii, i-am citat mai sus pe alde Ilie Bădescu, Ion Papuc şi Pan Izverna. Şi mi-e teamă că nu i-am citat ca lumea! În plus, numele lui Mircea Eliade este argumnetul cel mai puternic în favoarea ideii de reconsiderare a legionarilor. Nu puteau fi legionarii o gaşcă de derbedei, de criminali, dacă printre ei, teoretizându-le acţiunea, se număra unul ca Micea Eliade. Vrei să spui ceva definitiv favorabil legionarilor? Simplu: rosteşti numele lui Mircea Eliade.
—Şi ce spune Mircea Eliade despre Mişcarea legionară?
— Spune destule, dar acesta este alt subiect. Rămânem la…
— Nu ne daţi şi câteva nume de impostori ajunşi la celebritatea unui premiu Nobel, a recunoaşterii mondiale?
— Îmi vine în minte numele lui Picasso!…
— Aoleu!
— În 1986 am văzut la Paris o mare expoziţie Picasso, retrospectivă. Alexandru Sincu, fostul meu coleg de la catedra de teoria literaturii, a insistat să merg s-o văd, nu se poate să trec prin Paris şi să nu văd cea mai bogată expoziţie de pictură a secolului! Eram cu frate-meu, şi el mare amator de pictură. Ne-am propus, încă înainte de a vedea exponatele, să ne alegem ce tablouri am cumpăra dacă am avea banii cu care să le cumpărăm!… Din câteva sute de tablouri, nici zece nu mi-ar fi plăcut să le am în casă!… Mi-a fost foarte clar că ne aflăm în faţa împăratului gol puşcă, ale cărui haine invizibile toată lumea le laudă pe întrecutelea! Pe scurt, de câte ori Picasso încercase să picteze figurativ, academic, în tradiţia marii picturi europene, se vedea clar că nu-i fusese cu putinţă să respecte tradiţia. Pe scurt, inovase, drăguţul de el, pentru că nu putuse continua tradiţia!… Când m-am întors la Bucureşti, am scris un articol pe seama acestei imposturi, Mihai Ungheanu a încercat să-l publice în „Luceafărul”, dar articolul a fost scos din revistă în ultimul moment la intervenţia personală şi furioasă a tovarăşului Gogu Rădulescu care i-a făcut un scandal monstru d-lui Ispas, cum de n-a fost atât de vigilent încât să fi oprit el articolul anti-Picasso!
— Da’ ce avea Gogu cu Picasso?!
— Aşa m-am mirat şi eu, dar curând mi s-a explicat că tovarăşul Gogu Rădulescu era şeful sau unul din şefii unei oculte masonice, făcea parte aşadar din „cooperativă”, din gaşca cominternistă. După 22 Decembrie 1989, această apartenenţă la o organizaţie cu mult mai puternică decât Comitetul Central al PCR şi decât însuşi bietul nostru PCR i-a asigurat un tratament preferenţial faţă de ceilalţi membri din Cepex!
— Şi Picasso ce legătură a avut cu acea cooperativă?
— Păi ea, „cooperativa”, l-a împins în faţă, un şarlatan! Nu mă miră să aflu că Brâncuşi nu accepta să-i întindă mâna! Ori să-i vorbească!…
— Care a fost poziţia lui Culianu în privinţa lui Mircea Eliade?
— Practic, n-aş avea de adăugat date noi faţă de cele pe care le prezintă Ted Anton. M-aş deosebi însă de el într-o chestiune de principiu: după părerea mea, cineva nu poate fi acuzat pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară, aşa cum se obişnuieşte şi cum procedează şi Ted Anton cu Mircea Eliade. Omul trebuie judecat numai pentru faptele sale, pentru opiniile sale.
— Totuşi…
— În plus, în cazul Mişcării Legionare, s-au pus pe seama acesteia o mulţime de crime şi fărădelegi inventate, scorneli şi calomnii… Sigur, loveşte în acelaşi loc, atât campania de compromitere a lui Mircea Eliade, cât şi asasinarea lui Culianu! Cei doi făceau o pereche rarisimă la acest sfârşit de veac şi de mileniu.
— Unii comentatori îl introduc şi pe Nae Ionescu în această „dinastie”!
— Au perfectă dreptate! Pe Pan Izverna parcă, l-am auzit pomenindu-l în această succesiune şi pe Bogdan Petriceicu Hasdeu.
— Hasdeu, pe care Micea Eliade l-a preţuit aşa de mult…
— Iar continuitatea aceasta, care acoperă mai mult de un veac, care, dacă trăia Culianu, ar fi depăşit un veac şi jumătate de excelenţă românească într-unul dintre cele mai importante domenii de viaţă şi performanţă spirituală, această continuitate o fi deranjat oare pe cineva?…
— Ne este îngăduit, în acest context, să ne aducem aminte că nici Nae Ionescu nu a murit de moarte bună? Va trebui să revenim asupra acestor chestiuni. M-aţi bombardat cu întrebări, cu sugestii propriu-zis, care complică neaşteptat de mult ecuaţia asasinatului. Va trebui să ieşim mult din limitele cărţii lui Ted Anton şi nu mai ştiu dacă sunt eu persoana cea mai indicată sau măcar capabilă să facă această excursiune.
— Vă cer însă o părere, înainte de a trece mai departe, cu intenţia însă, cu înţelegerea de a reveni atunci când se va ivi ocazia.
— Care părere? Despre ce?
— Despre acuzaţiile ce i s-au adus lui Mircea Eliade. Sunt întemeiate?
— Cu condiţia că vom reveni asupra acestei chestiuni, simplificând lucrurile cât se poate de mult, voi spune că această campanie a fost deopotrivă o porcărie şi o măgărie. Este măgărie să acuzi pe cineva pentru apartenenţa la o mişcare politică, iar nu pentru faptele sale! Este porcărie să incriminezi la nesfârşit mişcarea legionară, prin fals şi calomnie! Mişcarea legionară are foarte multe de spus în apărarea sa, dar cei care o critică nu vor să ia în discuţie această „apologie” legionară! Deocamdată, atât! Punctum! Ne întoarcem la crima „noastră”. Te ascult.
— Nu înainte de a băga de seamă că aţi făcut o interesantă propunere, de suplimentare a categoriilor morale, etice, adăugându-le, celor ştiute, încă două: măgăria şi porcăria! Net distincte! N-aţi vrea să le definiţi mai exact?
— S-o facă posteritatea!… Nu aşa, toate mură-n gură!… Mai departe!
adica vrea sa spuna cu totul altceva ,dar a redus limbajul si mai trtebuie si vorbit din romana in romana ,destul de greu
Promit sa va trimit povestea asasinarii lui Culianu . Cat de repede imi termin investigatiile . D-voastra nu cunoasteti, sau nu spuneti , cine a fost sotia lui Culianu si care era valoarea asigurarii de viata facuta de Culianu nu cu mult timp inainte de a fi asasinat . De asemenea nu se spune nimic despre corespondenta scrisa si despre manuscrise,cum au fost ele , in mare parte distruse .