Calin Kasper

12:42 (acum 5 ore)

către eu
Spiritul critic (15) Mahatma Gandhi (1869-1948), profetul nonviolenţei

Articoul anterior: https://ioncoja.ro/spiritul-critic-14-neamurile-au-un-destin-ascuns-in-dumnezeu/

Tema alungării lui Dumnezeu din istorie este mult prea importantă, ca să nu merite să mai zăbovim olecuţă asupra ei. În articol va fi vorba despre o carte (apărută în 1954) a unui jurnalist evreu ucrainian care a trăit în SUA, dar care a fost o vreme mare susţinător al comunismului şi al lui Stalin. N-aş fi menţionat faptul că a fost evreu şi comunist, dacă aceste mici amănunte nu i-ar fi influenţat felul de a gândi, atunci când n-a avut ochi ca să vadă mâna lui Dumnezeu într-o întâmplare în jurul căreia s-a tot învârtit, ca potaia în jurul cozii, dar căreia nu i-a găsit adevărata semnificaţie dintr-o limitare ideologică şi probabil şi genetică.
Este vorba despre cartea „Gandhi, profetul nonviolenţei”, scrisă de Louis Fischer. Lucrarea, de altfel bine documentată şi scrisă, ne oferă multe informaţii brute care abia aşteaptă să fie interpretate:

Gandhi a fost un şcolar submediocru, care a avut în clasele primare greutăţi mari cu tabla înmulţirii. El însuşi spunea despre acele timpuri că ” intelectul lui era greoi şi gândirea neexersată”. Era şi un copil timid şi retras, care se temea să vorbească cu colegii lui, de frică să nu fie luat în râs. De asta nici nu avea prieteni. S-a dovedit, până la un punct, copil ascultător şi cuminte. De la 12 ani însă, a început să fumeze, ceea ce l-a determinat să fure bani de la părinţi şi fraţii mai mari, ca să-şi cumpere ţigări. La 13 ani este căsătorit de familie, aşa cum era obiceiul în India pe atunci. Devine un soţ autoritar şi gelos, interzicându-i soţiei să iasă în stradă, atunci când aceasta dorea să iasă la joacă!!! El, marele Gandhi de mai târziu, era un fricos, temător de hoţi, de stafii şi de şerpi, iar noaptea nici nu îndrăznea să se apropie de uşă. Era de altfel mic de statură şi slab, n-avea cum să nu fie şi slab de înger. Fiindcă i-a trecut prin cap că s-ar putea înzdrăveni dacă va începe să mănânce carne, lucru interzis de religia lui hindusă, o face timp de un an întreg, fiindcă avea puţină credinţă în Dumnezeu, cu unele „înclinaţii spre ateism”. Fiindcă tatăl lui lăsase cu limbă de moarte poruncă familiei ca Mahatma să se facă avocat, familia lui l-a împins spre această carieră, deşi el voia să se facă medic. Aşa va ajunge Gandhi la Londra, unde va urma, fără evenimente majore, facultatea de drept. Interesant că la Londra pierde atracţia spre ateism, se dedică religiei hinduse, dar citeşte şi Biblia, din care îl impresionează profund „Predica de pe munte”.

Reîntors în India, practică avocatura doi ani de zile, dar în primul an nu a avut niciun caz. Atunci când, în sfârşit, este numit avocat într-un dosar „de 10 dolari” (noi am zice de doi bani), îl cuprinde o asemenea teamă să apară în faţa instanţei, încât cedează cazul unui alt confrate. Sunt doi ani pierduţi, în care n-a avut nici cel mai mic succes în meserie. Când nu ştia ce să mai facă şi pe ce căi să apuce, o firmă îi propune să plece în Africa de Sud pentru un an, ca să-i apere acolo interesele într-o serie de procese. Gandhi acceptă, fiindcă în India nici aşa nu mai avea rost să ramână. Voia să-şi încerce norocul în altă parte de lume. Abia ajuns în Africa, va fi implicat într-un caz, scrie autorul, care îi va da direcţia pe care viaţa lui o va lua în viitor. ( Apare deci soarta, norocul sau şansa din vorbirea curentă, care poate fi tot atât de bine intervenţie divină.) Una din primele înfăţişări la care trebuia să participe ca avocat l-a silit să meargă la Pretoria, la dezbateri. Îşi ia bilet la clasa I la un accelerat de noapte, dar în trenul oprit în staţia de la Maritzburg într-o zonă muntoasă, urcă în compartiment un călător alb (adică o faţă palidă), pe care l-a deranjat pielea tuciurie a lui Mahatma. Acesta revine cu doi angajaţi ai căilor ferate, care îl aruncă pe Gandhi pe peron cu calabalâc cu tot, cu toate protestele acestuia. Dacă voia, i se făcea favoarea să călătorească în vagonul de bagaje, nu la clasa I, unde era loc numai pentru albi. Gandhi refuză oferta şi rămâne pe peron, negru de supărare şi dârdâind de frig.

Interesant că pe Fischer l-a marcat povestea asta pe care nu vrea s-o încheie fără să nu adauge că, la mulţi ani după această întâmplare, Dr. John R. Mott, un misionar american în India, l-a întrebat pe Gandhi care a fost cea mai extraordinară experienţă din viaţa lui. Gandhi, fără să stea mult pe gânduri, a menţionat tocmai acea noapte, în care i-au clănţănit dinţii de frig pe peronul gării Marizburg. El ştia atunci că au mai fost compatrioţi de-ai lui aruncaţi din tren când un alb avea ceva împotriva lor, deci nu putea fi o surpriză păţania lui. Ăsta era în Africa de Sud un caz comun. „Nu poti să treci cu capul prin pereţi”, l-au consolat prietenii lui a doua zi când Gandhi, înverşunat rău, le-a povestit necazul pe care l-a avut şi de hotărârea luată de a lupta şi învinge descriminarea rasială.

În acea noapte, mai zice ovreiaşul nostru, avocatul de 24 de ani începe să se gândească la el ca la un nou David, care i se va opune acelui Goliat al rasismului şi descriminării. „Pentru ce tocmai acest om? Ce-a fost acolo, în noaptea aceea, de s-a transformat într-un uriaş? Îşi dorea oare ca să ajungă puternic mental fiindcă era din punct de vedere fizic un pricăjit? Ambiţia trezită atunci se datora faptului că până atunci fusese un ratat? A simţit în el puterea ascunsă, pe care o va putea exersa în domeniul social? A fost noroc, soarta, ereditatea, gita (cartea sfântă a hinduşilor), sau cu totul altceva, ceva ce a scăpat înţelegerii noastre?”

Observaţi că autorul nu ia în calcul întâmplarea! Fischer simte că aici se ascunde misterul şi cu nasul lui de ziarist versat, amuşinează schimbarea de peste noapte a lui Gandhi, care dintr-un papă-lapte devine un luptător neînfricat pentru ideile lui, dintr-un plângăcios, un om cu caracter de fier, dar nu-şi poate explica devenirea aceasta din pricina tarelor ideologice şi sechelelor pe care le lăsase în mintea lui teoreticienii comunismului. Dacă ar fi fost creştin, ce uşor i-ar fi venit să vadă că în acea noapte a coborât harul Domnului asupra lui Gandhi, ca prin activitatea lui să mute munţii din loc. Acest pricăjit, cu ajutor de Sus, îi va învinge pe englezi şi va reuşi să obţină independenţa ţării lui. Cu ce mijloace? Exact cele pe care le propovăduia Iisus: adevăr, nonviolenţă şi credinţă.

Pe pagina imediat următoare, Fischer ne informează că la puţine zile după întâmplarea din Maritzburg, Gandhi organizează o adunare în Pretoria şi ţine acolo o cuvântare straşnică în faţa conaţionalilor lui indieni despre descriminarea rasială, care a fost totodată şi prima lui cuvântare publică. ” Furia l-a făcut să-şi uite stinghereala şi i-a dezlegat limba. În acea cuvântare şi-a dovedit Gandhi pentru prima dată extraordinarele calităţi de conducător, pe care nu le-a arătat până atunci niciodată!” Asta a fost ultima ocazie pe care a mai avut-o Louis ca să se dumirească de unde a venit forţa, inteligenţa creatoare şi hotărârea cu care Gandhi s-a văzut înzestrat peste noapte. Fiindcă dacă toate cele petrecute cu Mahatma au dus la o transformare uluitoare, Fischer a scăpat din vedere să-şi pună întrebarea esenţială, care l-ar fi condus la concluzia corectă. „Cine a adunat la Pretoria auditoriul căruia i s-a adresat Gandhi?” Minune mai mare decât transformarea lui Gandhi a fost existenţa acelei forţe necunoscute care i-a adunat pe concetăţenii lui laolaltă, la convocarea unui „nimeni”.

Să recapitulăm. Gandhi, care abia era venit în Africa de Sud, nu reuşise să se remarce până atunci nici în India, nici în noua lui patrie. Era un necunoscut. Cum de s-au adunat oamenii la chemarea unui terchea-berchea, căruia i s-a pus pata, aşa, pe nepusă masă, să le ţină lor o cuvântare? Aici este minunea pe care Fischer n-a conştientizat-o. Dacă o vedea aşa cum o intuise, dar fără să-i zdruncine conştiinţa, ar fi priceput. Ar fi căzut în genunchi, şi-ar fi făcut cruce şi ar fi exclamat: Mare este puterea ta, Doamne! Şi s-ar fi creştinat chiar şi cu „apă viermănoasă”, ca Nicolae Steinhardt.

Gandhi a reuşit apoi, prin acţiuni miraculoase şi de neînţeles dacă sunt privite în registru omenesc, să-i alunge pe englezi şi să obţină independenţa Indiei, la 1 iulie 1947. Cu aceasta, misiunea cerească a lui Gandhi a luat sfârşit. Pe măsură ce administraţia engleză se retrăgea, libertatea prea dintr-o dată câştigată li s-a urcat la cap indienilor. Urmarea a fost că i-a cuprins sminteala, izbucnind un război religios între hinduşi şi musulmani, care a dus la măceluri de populaţii civile, cu refugiaţi şi catastrofe umane de neînchipuit. Asta a şi dus la scindarea Indiei britanice în două ţări, Pakistanul şi India, la 15 august 1947. Şi fiindcă omorurile şi crimele dintre hinduşi şi musulmani au continuat mai departe în Pakistan, Domnul i-a pedepsit încă odată, desprinzând din Pakistan ţara cu tragic renume, Bangladesh. Iar la 30 ianuarie 1848 Gandhi va fi ucis într-un atentat.

PS: Aceste evenimente sunt pilduitoare şi pentru români. După 22 decembrie 1989, ne-am omorât şi noi între noi, noroc că nu la scară naţională. Pentru asta scindarea României, care se pare că era deja în desfăşurare (martie 1990, Târgu Mureş), nu s-a produs. Maica Domnului nu a lăsat ca Grădina ei să fie pângărită. Cu alte cuvinte, ne-a mai dat o şansă. Cine ştie dacă la următoarea piatră de poticnire nu ne va lăsa de izbelişte, dacă nu ne învăţăm minte.