Rena
285 aprobate		 Cântec pentru mama NUI

Există lucruri, întâmplări, fapte situate în subuman. Mama care-si abandonează copilul. Stiu, e doar o picătură într-un ocean, poate una la un milion. Dar există. Si prin el, prin abandonat, ea nu mai e o picătură, ci un univers, o întreagă lume furată din inima lui, din cuvintele lui. Dacă am reusi să aruncăm până la capăt frânghia de mătase a sensibilitătii sufletului uman am întelege, cred, că nu există pe lume furt mai odios, jaf mai devarstator. Am înteles acest lucru la o recentă serbare de 8 martie în care câtiva” locatari„ ai casei de copii prescolari cu grădinită specială au cântat, au recitat, au dansat pentru ea, pentru mama NUI (i-am zis eu, reducând agramatical, recunosc, sintagma ”mama care nu este” la sensul ei) . Acesti minunati, ca toti copii de vârsta lor, i-au cântat însă frumusetea niciodată văzută, căldura glasului niciodată auzit, asigurând-o pe mama NUI, că o văd, o aud, o visează, o asteaptă…

Până aici e drama acestor copii. De aici încolo vreau să ne întoarcem fata spre câteva tinere, multe din ele mame.Da, educatoarele… Ca toate educatoarele. Sunt însă mult, mult mai mult, chiar dacă n-ar vrea, chiar dacă nu s-ar strădui să fie. Sunt, cu vorba, cu fapta, cu glasul si zâmbetul, cu supărarea, cearta sau alintul….întruchiparea vie, palpabilă a mamei. De la care ei învată vorba si zâmbetul si jocul si purtarea. Dar ele care nu primesc in schimb nici zâmbetul, nici salutul politicos, al părintelui care-si aduce dimineata copilul la grădinită, nici buchetul de flori, nici mărtisorul… Ele care nu au altceva decât dragostea flămândă a acestor copii lipsiti de dragostea dintâi pe fundalul căruia se nasc toate iubirile omului. Cineva de la Inspectoratul Scolar îsi exprima supărarea ca n-au făcut, nu fac încă totul pentru acesti copii. Sunt convins că are dreptate. După cum sunt convins că vor face.. Din ce în ce mai mult. Pe măsură ce vor învata să facă, pe măsură ce vor if ajutate să deprindă tainele unei munci neînvătatedin cărti si care poate fi învătată doar prin trăirea si simtirea de zi cu zi, ceas de ceas, clipă de clipă între acesti minunati copii.Pentru care, întradevăr, au de făcut totul . Deoarece dincolo de ele, de vorba si fapta lor, educatoare, ei nu mai au nimic. Personal, cred în ele. M-au învătat să cred mâinile întinse, zâmbetele, bucuriile si supărările adresate de fiecare copil cu inocenta lui. Le înlocuiesc ele, educatoarele, si cred în tineretea si sensibilitatea lor, în dăruirea si omenia care le dau puterea stabilitătii în acest climat de înaltă tensiune psihică în care 480 de minute pe zi, de la ”vreau afară” la ”vreau în brate” sunt si rămân pentru fiecare copil ”mama”. Certitudine si aspiratie, generos suport moral pentru marele buchet de sperante, flori răvăsite pe întreg registrul minunatului cântec pentru mama NUI…
Ion D. Coman