Majestate, ADN-ul!

Am avut deunăzi ocazia de a sta de vorbă cu un apropiat al celui ce-și zice Prințul Paul de România și susține că este pe linie paternă descendent al regelui Carol al II-lea. Nu pare o fantezie, seamănă bine din profil cu odiosul personaj din al cărui os domnesc se laudă că se trage. Nu-l contrazicem. Nimeni nu-și poate alege bunicii! Bunicii biologici, firește.
Așadar, indirect, din anturajul amintit, ne parvin următoarele relatări, adică bârfe și acuze, cu privire la regele Mihai, devenit de curând „piațetă”, în imediata apropiere a ambasadei URSS. Loc mai potrivit nici că se putea găsi! Căci, din relatările respective, una dintre cele mai dureroase pentru noi, dacă s-ar adeveri, este aceea că

1. Mihai I ar fi (fost) „omul rușilor”, adică al ambasadei URSS de mai ieri. Această vorbă grea este acoperită, adeverită – până la proba contrarie, în primul rând prin acțiunea regelui din ziua de 23 august, actul arestării Mareșalului Ion Antonescu fiind considerat de foarte mulți români, de foarte mulți istorici și oameni politici, un act de trădare națională! De aproape 70 de ani fostul rege ocolește să discute propriu zis cele întâmplate în acea zi nefericită! Ocolește discuția amănunțită cu un interlocutor mai incomod! Se ferește să i se pună acele întrebări la care numai regele Mihai cunoaște răspunsul! Întrebări la care dacă am primi răspunsul, am lămuri o dată pentru totdeauna subiectul atât de dureros și de controversat numit 23 august 1944…
Suspiciuni grave ridică și actul abdicării de la 30 decembrie 1947, act de asemenea confuz, neelucidat în detaliile sale deloc lipsite de importanță. Se spune în anturajul prințului Paul – dar și în alte medii interesate de subiect, că regele Mihai, când a plecat în toamna anului 1947 la Londra, să asiste la nunta regală, plecase de fapt să nu se mai întoarcă, având în acest sens o înțelegere mai mult sau mai puțin tacită cu liderii comuniști de la București. Drept care la vremea respectivă a plecat după el cu o mulțime de bunuri și valori pe care, ajuns în Occident, le-a depus la păstrare în Elveția. Există acte în acest sens, susține …anturajul amintit.
Numai că Stalin, cinicul și vicleanul de Stalin, când a aflat de circumstanțele în care Mihai a părăsit țara și tronul s-a făcut negru de supărare: „Spuneți-i să se întoarcă la București să semneze actul de abdicare! Nu trebuie lăsat să plece fără să semneze și să declare solemn că abdică pentru vecii vecilor!” Așa se explică mai bine gestul straniu al lui Mihai de a se întoarce în țară, pentru câteva săptămâni, după care a abdicat cu tot tam-tamul cerut de Stalin. În condiții de perfectă legalitate! Numai semnătura la notar a lipsit!
Versiunea oficială, cum că Mihai a fost sfătuit de Churchill să se întoarcă, nu o excludem, căci se poate completa: Churchill îi putea da lui Mihai sfatul de a nu-l supăra pe țar! De a nu se pune rău cu mâna cea lungă a lungă a revoluției… Ca și până atunci, Churchill a fost întotdeauna mai atent cu interesele rusești decât cu cele românești sau est-eropene!
…Așadar Mihai al nostru a fost un suveran ascultător și a părăsit Țara în condițiile dictate de la Moscova, încărcat din nou cu de toate!… Toate acestea sunt povestite și în memoriile lui Vâșinski, volumul doi, acela încă nepublicat. Se pare că există o înțelegere ca acest volum să se publice numai după moartea regelui Mihai. Va fi să mai aștepte, se pare! Doamne, ajută!
O fi existând acest volum de memorii?
Cât privește acei 1000 (o mie) de studenți pe care comuniștii i-ar fi arestat, amenințând că-i vor împușca dacă Majestatea Sa nu abdică, minciuna aceasta, atât de gogonată și de prost gândită, este de dată recentă, post-decembristă. Seamănă a literatură realist-socialistă!…
1) Declaraţia ex-Regelui Carol II în “Novedades” (Mexic) din 24.8.1944 (extrase):

“Sunt f. fericit că fiul meu, luând în consideraţie adevăratele sentimente ale poporului, a scos România din război […] Este f. bine că acest lucru s-a întâmplat prin intermediul unor înţelegeri cu vecinul nostru puternic – Uniunea Sovietică …”

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 151).

2) Doc. din 8 ian. 1945 – Telegrama delegatului francez la Lisabona către G. Bidault, la Paris:

“ … Informatorul meu deţine ştirea [despre] o scrisoare recentă de la D-na Lupescu, care se încheia astfel: “nu v-am spus cât a fost de bun cu noi Mareşalul Stalin”. În plus, unii emigranţi români din Portugalia, rămaşi fideli fostul suveran [Carol II], nu-şi ascund speranţa pe care şi-o pun în înalta protecţie a Moscovei. De la Moscova aşteaptă soluţionarea problemei politice interne a ţării lor, prin abdicarea Regelui Mihai în favoarea tatălui său”.

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 155).

3) Doc. Din 7.4.1953 – Raport al lui Jacques Dumaine, ambasadorul Franţei la Lisabona, către G. Bidault, min. de Externe al Franţei:
Ex-Regele Carol II a murit subit de criză cardiacă, la 3 aprilie 1953. Funeraliile au avut loc azi, dare le – consemnează ambasadorul – “nu au prilejuit D-nei Lupescu ocazia de a reuni la Lisabona familia regală; aceasta îi rămâne evident ostilă. Soţia morganatică nu a putut deci să dea aparenţa unei reconcilieri, nici să-i fie recunoscut de către cei apropiaţi rangul special pe care Regele Carol i l-a conferit în timpul exilului. Regele Mihai al României a răspuns cu răceală la prima înştiinţare care i-a fost transmisă de D-l Urdăreanu şi a declarat, după aceea, că nu se putea îndepărta, în acel moment, de căpătâiul soţiei sale, care se resimţea de la naşterea recentă a celei de a treia fiice. Puţine rude ale fostului monarh au asistat la ceremonie: fratele său Prinţul Nicolae al României, nepotul său, Prinţul Anton [exact – Andrei] de Iugoslavia şi câţiva membri ai familiei Hohenzollern-Sigmaringen … […] E de presupus că neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu if că procese vor apărea curând …”

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 194).

2. Mihai a părăsit România, devenită țară comunistă, cu o dotă substanțială. O știe toată lumea. În plus de valorile scoase din țară – bijuterii, tablouri, colecții de timbre etc., regimul comunist s-a angajat să-i plătească tînărului fost rege, detronat atât de elegant, în condiții atât de amiabile, o pensie și ea substanțială, de 250.000 de dolari pe an. Cam cât salariul președintelui SUA… Nu cumva e o cifră prea mare, prințe Paul? Oricum, existența acestei sinecure nu este o noutate. Ar fi timpul să aflăm exact cât era de substanțială!
Se zice – dar câte nu se zic?!, că primirea acestei redevențe a fost condiționată de angajamentul regelui Mihai că va sta cuminte, va ține „capul la cutie” și se va abține de la orice activitate sau acțiune politică cu caracter anti-comunist, îndreptată împotriva regimului de la București. Ceea ce este însă absolut sigur este că regele Mihai chiar nu a făcut nimic împotriva regimului comunist.
S-au strofocat bieții români din exil să se organizeze în fel și fel de comitete și comiții, ba au făcut și câteva guverne în exil, și mereu au apelat la regele Mihai să le fie în frunte. Întrebare: de ce, majestate, i-ai refuzat de fiecare dată? De ce te-ai ferit să arăți că ești sau nu anti-comunist?! Să arăți că ești sau nu solidar cu suferințele românilor! Că-ți pasă de poporul abandonat la greu! Pe cine n-ai vrut să superi? Ai fost șantajat sau plătit pentru asta?

3. Bârfa cea mai urîtă, care circulă în anturajul domnului Paul, este și cea mai veche. Se referă la ADN-ul regelui Mihai, care, dacă s-ar cerceta, ar duce la rezultate incomode pentru casa regală. La data nașterii prințului moștenitor Mihai, unii au pretins că această dată nu ar fi în concordanță cu data logodnei sau a nunții regale. Pamfil Șeicaru, care a scris pe această temă, menționează și gluma care se făcea pe seama acestei nepotriviri: porecla, supranumele de Mihai Viteză, dat pruncului născut cu mult înainte de a trece cele nouă luni (sau măcar șapte!) de când părinții săi se „cunoscuseră”, în sensul vechi, vetero-testamentar, al cuvîntului…
O serie de fapte bine cunoscute, în mod deosebit relațiile întotdeauna reci dintre tată și fiu, culminând cu abținerea regelui Mihai de a asista la reînhumarea „tatălui” său, petrecută mai anii trecuți, concordă cu bârfa, iată, nonagenară!
De data aceasta, adevărul poate fi cu ușurință demonstrat, în modul cel mai științific cu putință: testul de paternitate! Analiza ADN-ului! Nu doare deloc! Se iau cei doi descendenți în viață, Paul și Mihai, li se prelevă o câtime de urină sau de scuipat ori salivă, și se vede dacă au ceva comun… Dacă da, e bine pentru toată lumea! Dacă nu, rușine cât casa!… Dar adevărul mai presus de orice!

4. În legătură cu regina mamă a regelui Mihai, mai circulă o bârfă: cum că nu era nicicum cazul să primească înaltul titlu de „dreaptă(?) între popoare”, care i s-a atribuit la Yad Vashem, pentru intervenția sa salvatoare în favoarea a peste 20.000 de evrei pe care Conducătorul statului, Mareșalul Ion Antonescu, se arătase dispus să-i deporteze înspre Germania, la Auschwitz, probabil. În favoarea acelorași evrei se știe că au mai intervenit rabinul șef Alexandru Șafran și alți lideri evrei, mitropolitul Bălan, arhitectul evreu Clejan, prieten de casă al Mareșalului… În total, vreo zece persoane, după 1945, s-au dat factor decisiv în salvarea acelor evrei!…
Întrebarea se pune, în cazul reginei mamă – ca și în cazul celorlalți salvatori de evrei, în frunte cu rabinul șef, de ce, dacă avea atâta putere de influență asupra Mareșalului, de ce nu a intervenit și în favoarea celor patru sute de mii de evrei uciși de Ion Antonescu în Transnistria? Ba chiar ar trebui luată la rost doamna: de ce reginei mamă nu i-a mai păsat de ceilalți evrei, vreo patru sute de mii?!
De ani de zile mă tot mir că nimeni nu pune în acest fel problema: cine putea s-o facă, în frunte cu regele Mihai și coana mă-sa, de ce n-a intervenit la Ion Antonescu în favoarea evreilor deportați în Transnistria?!
Cum se face că regele Mihai nu a făcut nici cel mai palid demers, cel mai mic gest în favoarea acelor mii, sute de mii de evrei, cetățeni ai statului al cărui rege era totuși! Ce fel de rege, dacă permite să fie dați morții oameni nevinovați, într-un număr atât de mare?! Dacă e adevărat că în Transnistria au fost omorîți evrei nevinovați, cu sutele de mii, acest genocid cade și în sarcina regelui de atunci! Faptul că regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu, că a făcut astfel jocul rușilor și al anglo-americanilor, nu-l scutește de răspundere pentru ce s-a întâmplat cu evreii în Transnistria! Evreii ar trebui să-i ceară regelui Mihai socoteală, inclusiv despăgubiri, căci are de unde plăti, pentru evreii morți în Transnistria! De ce evreii nu-l acuză în niciun fel?
Explicația este una singură: se feresc evreii să-l pună pe rege în situația de a da explicații, de a spune clar că nici Majestatea Sa, nici regina mamă nu aveau de ce să intervină în favoarea evreilor din Transnistria, deoarece aceștia nu se confruntau cu nicio primejdie de moarte din partea autorităților românești. Singura amenințare pentru evrei în Transnistria era pofta nebună a ucrainenilor de a se răzbuna pentru crimele odioase săvârșite de evreii comuniști în anii ’30, circa 6 milioane de etnici ucrainieni uciși prin glonț, ștreang, înfometare sau alte procedee letale bolșevice. Iudeo-bolșevice, ziceau bieții ucraineni!… Astfel că rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evreii deportați, ca și pe evreii ucraineni, să nu fie omorîți de ucraineni…
Cu alte cuvinte, nu avem ce-i reproșa regelui Mihai, că nu a făcut nimic ca să-i salveze pe evreii din Transnistria…
De altfel, pe la începutul anilor 90, în Statele Unite aflându-mă, am aflat să în timpul unei discuții publice la o universitate americană, regele a afirmat foarte categori că în România nu a fost Holocaust. Dacă aceste rânduri ajung să fie citite de un martor la acea declarație, îl rog să intervină…
Mai notez pe acest subiect o discuție la care am asistat, în biroul colonelului Ștefan Cucu, regalist înfocat, președintele asociației noastre de veterani de război, majoritatea regaliști și ei, mai puțin subsemnatul, și un distins profesor pasionat de contestarea Holocaustului. Bietul Cucu se plângea de ce pățise când a încercat să intre în audiență la Majestatea sa. A fost primit, dar i s-a pus în vedere că dacă ridică cumva problema Holocaustului din România, Majestatea sa se va ridica de la birou, va părăsi încăperea, iar audiența ia sfârșit… Cât a putut colonelul Ștefan Cucu să fie de mâhnit, de îndurerat și de contrariat de oportunismul regal!… Pasămite, serviciul regal de informații cunoștea zbaterea colonelului Ștefan Cucu de a dovedi și demonstra că Armata Română, în frunte cu Mareșalul, nu a comis niciun genocid! Niciodată și nicăieri!… Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei în care slujise!… Regele Mihai nu este interesat de acest subiect?!

*

Revenim la proba ADN-ului. Ideea ne-a fost sugerată de tembelii care s-au apucat să cerceteze ADN-ul domnitorilor români. Evident, speranța ministrului udemerist care a comandat aceste analize este să se descopere astfel că domnitorii români nu prea erau români. La unguri, la regii unguri, nu e nevoie să li se facă acest ADN. Se știe prea bine și dintotdeauna că mai toți regii Ungariei au fost orice, inclusiv români, numai maghiari nu! După mintea tuciuriului Hunor s-ar produce un moment de consolare națională la Budapesta dacă se va demonstra că românii sunt în aceeași situație: niciun rege de al lor nu a fost …ungur!
Dar pentru a dovedi originea etnică ne-românească a domnitorilor de la București nu era nevoie să fie tulburată pacea din veac a sfintelor oseminte. Normal era să înceapă domnul udemerist și echipa sa de agenți sanitari cu domnitorii români aflați încă în viață, avem destui, cel puțin patru: Mihai, Ion, Emil, Traian… Șase, dacă-i pui la socoteală și pe interimari: Nicolae și Crin… În acest fel, speranțele udemeriste s-ar fi confirmat aproape sută la sută! Căci dintre toți „domnitorii” români aflați încă pe listele fiscului, cel mult unul singur ar avea ADN românesc!

Col.(r) Alexandru Zubavă

30 octombrie 2012

Însemnările din celulă ale Mareșalului ION ANTONESCU

Text scris de mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

„Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Antonescu pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Antonescu de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei că, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Antonescu să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului. Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-am arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.
I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a o fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.

Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.
În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

c. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică. Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci când ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, Dumnealui mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că Dumnealor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[5], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cuRuşii.

Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui între patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

Mareşal Antonescu

Scris în celulă.
23.VIII.1944”