Mai există oare dulcea Franță?

(din “Lettre Internationale”, editia 2019-2020)

A fost odată „une douce France”, a cărei lumină strălucea la mari depărtări. Ea a dat lumii arta de a gândi riguros şi subtil, ideile generoase ale drepturilor omului, arta de a trăi.

Franţa asta a dăinuit secole de-a rândul. Ea a marcat pe toţi cei care au fost atinşi de razele sale. O iubeam de departe, o iubeam fără să o fi văzut niciodata. Sufletul poeţilor săi mi-a modelat sufletul, visele mele aveau culoarea cerului din Provence. Cucerirea asta spirituală este cea mai nobilă şi mai durabilă pe care şi-o poate dori un popor. Nici o victorie războinică nu o poate depăşi. Dacă Grecii şi Romanii continuă să facă parte din viaţa noastră, nu e datorită răsunătoarelor lor victorii războinice ci datorită gândirii filozofilor, poeţilor, sculptorilor şi arhitecilor lor. Dacă Napoleon e onorat şi azi, nu e pentru încăierările sângeroase de care era aşa de mândru, ci pentru instituţiile culturale pe care le-a creat. Am întâlnit în ţări depărtate oameni care iubesc Franţa, care părăsesc ţările lor, unele bogate, pentru a locui în Franţa.

Si pe urmă a venit ziua când, emigrând, am putut să păşesc pe acest pământ mult dorit. Am fost fermecată. Totul mă încânta, eram în plină euforie. Mă delectam cu darurile materiale şi spirituale pe care ţara asta le oferea copiilor săi şi mă gândeam cu strângere de inimă la ţara mea, la celălalt capăt al Europei, unde bucuria simplă de a te duce unde vrei şi de a spune ce gândeşti nu exista. “Ce fericiţi sunt oamenii ăştia” îmi spuneam cu un sentiment de admiraţie şi invidie, de bucurie şi tristeţe.

Dar din când în când, note false răsunau în această simfonie a bucuriei. Prima dată când le-am auzit eram la teatru. Actorii vorbeau şi se agitau dar eu nu prea înţelegeam. Si când înţelegeam, găseam că e de un nivel foarte scăzut. Mă uitam la sală, spectatorii păreau că se amuză. Mi s-a explicat că era o piesă din “noul val”, că nu trebuie să cauţi neapărat o înlănţuire logică de fapte şi idei. In altă zi, terminându-mi cursul, mă îndreptam spre ieşire în mijlocul unui şuvoi de studenţi. Vorbeau repede, cu cuvinte trunchiate, venite din alte limbi, pe care le înţelegeam greu. Intr-o librărie am răsfoit o carte care chipurile era literară, dar care era indescifrabilă. Eram mirată, căci fusesem obişnuită cu stilul secolului luminilor, cu claritatea de gândire şi exprimare a reprezentanţilor săi.

Si pe urmă am auzit de ravagiile pe care le făceau drogurile, de violenţa la şcoală şi am văzut terorismul ameninţând ordinea. Am văzut mulţimea deslănţuită ca un fluviu de-alungul marilor bulevarde şi grevele nenumărate paralizând ţara până la sufocare.

Ce se întâmplӑ cu ţara asta? M-am întrebat cu îngrijorare şi nedumerire. Ce vânt rău a început să sufle asupra ei? Am început să mă uit mai atent la ce se întâmplă în jurul meu, să citesc, să discut, să caut să mӑ lămuresc.

Imigranţii. Din totdeauna Franţa a fost o ţară care a atras străinii. Bogată, cu o climă favorabilă, cu un relief atrăgător şi variat, cu ieşire la mare şi la ocean, accesul spre ea era uşor, iar formalităţile de instalare erau relativ simple. Asimilarea noilor veniţi nu punea probleme: după un timp relativ scurt ei reuşeau să înveţe limba, îşi găseau un loc de muncă şi nu mai doreau să plece. Unii deveneau chiar membrii activi ai societăţii, personalităţi marcante ale culturii şi ştiinei franceze, oameni politici proemineni. S-a îmbogăţit mult Frana prin asimilarea acestor venetici, la început priviţi cu neîncredere, apoi admiraţi şi consacraţi. E deajuns sӑ menţionăm pe ai notri Emile Cioran i Eugène Ionesco, pe dublul câştigӑtor al premiului Goncourt, scriitorul Romain Gary venit din îndepărtata Lituanie sau pe poloneza Marie Curie deţinătoarea unui dublu premiu Nobel iar, de curând, chiar dintre imigranţii români, avem azi pe Roxana Mӑrӑcineanu, ministru al sportului ṣi campioanӑ mondialӑ de înot. Iar acestea nu sunt decât câteva exemple din lungul şir de noi veniţi care au îmbogăţit Franţa.

Toate bune, dar de la un timp lucrurile s-au schimbat. Azi Franṭa este confruntatӑ cu douӑ tipuri de imigranṭi care ridicӑ probleme diferite. Cei “legali”, vin din diverse ṭӑri ale lumii (Românii ṣi Portughezii sunt foarte numeroṣi) în cӑutare de o viaṭӑ mai bunӑ ṣi în general ei se integreazӑ repede. Alṭii provin, tot legal, din Magreb (Maroc, Algeria, Tunis) şi alte ṭӑri colonizate odinioarӑ de Franṭa. Aceṣtia sunt în majoritate musulmani, iar unii fac studii superioare ṣi devin profesori, medici, scriitori. Ei practicӑ religia lor în mod temperat, iar Franṭa beneficiazӑ de aportul lor profesional. Dar din ṭӑrile arabe ne vin ṣi musulmani ale cӑror obiceiuri sunt în contradicṭie cu cele practicate de poporul francez, cum ar fi purtarea unui vӑl care acoperӑ faṭa femeii, subordonarea femeii faṭӑ de bӑrbat, restricṭii alimentare, practici religioase specifice ṣi multe altele. Comportamentul acestor musulmani, mulṭi “radicalizaṭi”, deseori manipulaṭi din afarӑ, care se grupeazӑ în comunitӑṭi separate de poporul francez în mijlocul cӑruia trӑiesc, ridicӑ mari probleme de asimilare. Conducerea ṭӑrii este confruntatӑ cu contradicṭia dintre libertatea care stӑ la baza democraṭiei şi laicitӑţii noastre ṣi reprimarea acestor practici, strӑine nouӑ. Soluṭia este greu de gӑsit ṣi situaṭia devine uneori conflictualӑ.

In ceea ce priveṣte imigrarea ilegalӑ, ea a luat o dimensiune nouӑ. Africa, un continent colonizat şi exploatat în trecut de puteri europene, a trimes valuri de oameni înfometaţi care traverseazӑ Mediterana cu preul înecării pentru a ajunge în ţări bogate, capabile sӑ îi primească. Mii şi mii de bӑrbaţi, copii, femei cu copii în braţe au bătut la porţile Europei în căutare de azil. Dar porţile se închid rând pe rând. Frana terre dasile, cum era supranumită, a realizat cӑ nu poate sӑ facӑ faţă valului. Ii primeşte, dar nu mai ştie ce sӑ facă cu ei. Am fost în nordul Parisului, la Porte de la Chapelle şi m-am îngrozit. Pe trotuare erau înşirate zeci de corturi, unele date de asociaţii filantropice, altele construite ad-hoc, în care se înghesuiau oameni în zdrene care improvizau locuri de mâncare sau cӑutau instalaţii sanitare. Un spectacol dezolant pentru locuitorii cartierului care nu mai îndrăzneau sӑ iasӑ din casele lor. Statul a luat mӑsuri repetate pentru a-i scoate din Paris şi a-i duce în centre de cazare amenajate special pentru ei. Au fost în ultimii ani cam şaizeci de astfel de mutări forţate. Am asistat la demolarea corturilor, i-am vazut, slabi, înfriguraţi, înfӑşuraţi în pături, aşteptând să se urce în autobuzele care trebuiau să-i ducӑ spre locurile de cazare. Dar dupӑ trecerea câtorva luni, noii veniţi le luau locul, la fel de disperai şi de înfometaţi. Cei care nu mai aveau loc aici, luau drumul spre nordul ţării, îndreptându-se spre Calais, portul care permite trecerea spre ţara făgăduinţii, Anglia. La Calais se trăieşte ca în junglӑ. Oamenii se ascund prin pӑdure şi când reuşesc să prindă vreun camion cu mărfuri îl asediază, pur şi simplu, pentru a trece Canalul Mânecii fraudulos.

Bineînţeles, poliţiile şi toate asociaiile caritative din Frana caută soluţii de repartizare şi cazare a acestor imigranţi ilegali, dar numărul lor creşte neîncetat. Tările înconjurӑtoare, Italia, Belgia, Germania, caută şi ele soluţii, dar nemulţumirea autohtonilor creşte în faa valului invadator.

Nu mă pot împiedeca de a mă gândi la alte valuri de năvăliri, numite barbare, care au afectat antichitatea romană ducând la slăbirea şi, în final, la prăbuşirea imperiului. Versul profetic al lui Eminescu mă înfioară: “…din pristolul de la Roma sӑ dau calului ovӑz

Ce se poate face? Cum se poate rezolva în mod paşnic problema? Poţi lăsa pe aceşti oameni sărmani în căutare de o viaţă mai bună să moarӑ cu copii cu tot? Indestulata Europӑ e dispusă săşi împartӑ bunăstarea cu ei? Si poate ea să facӑ faţă valului crescător de imigrani, să-i integreze pe toi? Dar nu au ţӑrile bogate o datorie istorică faă de aceste popoare rӑmase în urmӑ? Oare colonizarea, sclavagismul, nu au contribuit la ţinerea lor în mizerie? Când vapoare încărcate cu bogӑţiile lor naturale şi forţa lor de muncă luau calea Europei şi Americii puteau ele sӑ se dezvolte?

Minţi luminate au propus soluţii viabile. S-a propus ajutorarea lor la ei acasă, investirea de sume importante pentru crearea de locuri de muncă în aşa fel încât oamenii să poată munci şi supravieţui în ţările lor. China a lansat un asemenea plan de mari proporţii, invadând literalmente Africa cu milioane de antreprenori care investesc. Frana face şi ea eforturi în acest sens. Ideia este fără îndoială bună (de fapt, singura bună), dar cum să convingi pe cei ce deţin sume importante (state, asociaţii, miliardari) să participe la acest plan? Să renunţe la câştigul imediat pentru un câştig mai îndepărtat dar cu consecinţe favorabile pentru omenire şi, în ultimӑ instană, pentru ei înşişi? Altfel, ce facem? Aşteptăm soarta Romei?

Vestele galbene. In Noiembrie 2018, deschizând televizorul pentru informaţiile de searӑ, am constatat cu nedumerire cӑ principala ştire se referea la o manifestaṭie de stradӑ în care câteva mii de oameni îmbrӑcaṭi cu nişte veste galbene (echipamentul obligatoriu pentru conducӑtorii de vehicule în caz de reparaṭii pe şosea) se agitau şi cereau anularea unei taxe suplimentare asupra carburanṭilor, aşa numita “taxӑ carbon”, de câteva zecimi de euro pe litru de benzinӑ, în final destinatӑ micşorӑrii emisiunilor de C0². Cei care protestau mai vehement erau şoferii de cursӑ lungӑ, camionagii, pentru care taxa asta devenea importantӑ ṭinând seama de numӑrul mare de kilometri parcurşi. Iniṭial n-am dat prea multa importanṭӑ acestor proteste, dar în zilele urmӑtoare numӑrul “vestelor galbene” a crescut simṭitor, li s-au alӑturat şi alṭi protestatari care n-aveau nici o legӑturӑ cu taxa carbon, dar care şi-au adus aminte de nemulṭumirile lor. Mai grav, au început sӑ aparӑ printre ei diverse grupuri cu o comportare violentӑ care, cu ciomege şi bare de fier, atacau şi dӑdeau foc la tot ce întâlneau în cale: magazine, automobile, staṭii de autobuz, agenṭii bancare şi alte instituṭii “capitaliste”. Aceşti manifestanţi violenţi, numiţi “black-blocs”, îmbrӑcaṭi în negru şi mascaṭi, semӑnau teroare şi distrugere pe unde treceau.

Parisul apӑrea la televizor – şi în ochii lumii – ca un oraş devastat, în care automobilele în flӑcӑri dӑdeau impresia unui incendiu uriaş. Arcul de Triumf şi alte monumente erau mâzgӑlite cu inscripṭii pline de urӑ, iar unele statui dӑrâmate. Zeci de magazine au fost devastate, o prefecturӑ a fost incendiatӑ, un minister parizian a fost atacat. Mişcarea lua mereu proporṭii şi poliṭia se dovedea neputincioasӑ. Guvernul a încercat sӑ stӑvileascӑ tumultul renunṭând la taxa mai sus menṭionatӑ şi dând unele avantaje materiale conducӑtorilor de vehicule ṣi persoanelor cu venituri modeste. Prea târziu! Oratori improvizaṭi prinşi în vestele lor galbene lansau imprecaṭii injurioase asupra guvernului şi preşedintelui ṭӑrii, somaṭi toṭi sӑ demisioneze. Mass-media comenta cu indulgenṭӑ evenimentele şi invita pe leaderii lor sӑ ia cuvântul la orele de vârf, accentuând sentimentul de generalizare a nemulṭumirilor. Mai mult decât atât, sondajele, vӑdit tendenṭioase, arӑtau cӑ populaṭia nu le este complect potrivnicӑ. Ce e drept, mai puṭin apreciatӑ era violenṭa grupurilor “black-bocs”.

Populaţia asista înmӑrmuritӑ la declanşarea unei violenṭe disproporṭionate faṭӑ de cauza care o generase. Eu, venitӑ dintr-o ṭarӑ în care dictatura instaurase o ordine absolutӑ, îmi dӑdeam pentru prima datӑ seama de inconvenientele democraṭiei: libertatea de exprimare acordatӑ tuturor, chiar şi celor incapabili de discuṭie şi de cӑutare de soluṭii, celor al cӑror unic scop este prӑbuşirea sistemului ṣi instaurarea anarhiei, duce la o declanşare a violenṭei cu consecinṭe imprevizibile. Vestele galbene, mulṭumite iniṭial de ajutorul acestor necunoscuṭi mascaṭi si violenṭi, şi-au dat în curând seama de prejudiciul pe care ei îl aduc mişcӑrii lor. Aşa încât, înfricoşaṭi de amploarea distrugerilor create, şi chiar de ameninṭӑrile primite din partea lor, unii dintre ei s-au retras progresiv, cu amӑrӑciune şi descurajare.

Mai multe întrebӑri se pot pune în legӑturӑ cu aceastӑ mişcare, ineditӑ prin spontaneitatea ei, prin lipsa de organizare şi de conducӑtori, dar care prin violenṭa şi durata ei ameninṭӑ sӑ se transforme în mişcare insurecṭionalӑ.

O primӑ întrebare pe care mi-am pus-o s-a referit la lipsa de autoritate a poliṭiei, respectiv a conducerii statului. De ce atâta îngӑduinṭӑ privind acṭiunile violente, de ce inerṭia poliṭiei faṭӑ de atacurile bandelor de black-blocs? O explicaṭie am gӑsit-o în dorinṭa de a calma paşnic încӑierӑrile care începuserӑ sӑ ia proporṭii. Poliṭiştii erau atacaṭi cu pietre şi jeturi inflamabile, iar ei replicau cu furtunuri cu apӑ şi se apӑrau cu platoşe din plastic. Desigur, aveau şi arme mai contondente, dar nu le utilizau cӑci o greşealӑ (omorârea unui manifestant, de exemplu) ar fi declanşat o escaladӑ imprevizibilӑ. Când îi vedeam cum se retrag îndӑrӑtul platoşelor lor, mi se fӑcea chiar milӑ de aşa numita “forṭӑ publicӑ”. In regimul dictatorial în care am trӑit în tinereṭe, astfel de manifestӑri ar fi fost înӑbuşite în câteva ore.

Dar reṭinerea poliṭiei mi-a generat şi o altӑ întrebare. De ce populaṭia nu pare a se opune acestei mişcӑri protestatare? De ce pare a înṭelege revendicӑrile lor? Dar care sunt aceste revendicӑri, cӑci nu le-a menṭionat nimeni în mod explicit. Sunt numai strigӑte şi pancarte scrise de mânӑ: “nu mai vrem sӑrӑcie, vrem sӑ trӑim mai bine, vrem sӑ avem bani de concediu, nu ducem o viaṭӑ decentӑ, suntem exploataṭi” etc. totul în intonarea spontanӑ a unei Marseilleze, în jurul unui foc de noapte, în frig si ploaie.

M-am uitat la ei mai bine pe ecranul televizorului. Erau nişte oameni necӑjiṭi, prost îmbrӑcaṭi, umili, care cereau dreptul la o viaṭӑ mai bunӑ. Dar dacӑ cumva au dreptate? mi-am spus. Dacӑ în societatea asta de consum în care unii au miliarde, colecṭii de maşini de lux, proprietӑṭi peste necesitӑṭile lor, ai cӑror copii au viaṭa asiguratӑ din naştere, ei, vestele galbene, şi cei ca ei, sunt prost plasaṭi în lupta pentru existenṭӑ? Dacӑ oricât efort ar face nu se pot ridica prea mult faṭӑ de condiṭia iniṭialӑ? Si acum au rӑbufnit cu ocazia acestei taxe carbon? Desigur, trӑiesc mai bine decât bunicii sau strӑbunicii lor, au televizoare, maşini de spӑlat, mӑnâncӑ mai bine, dar cei favorizaṭi trӑiesc incomparabil mai bine decât bunicii şi strӑbunicii lor. Diferenṭa dintre bogaṭi şi sӑraci este enormӑ, iar difuzarea informaṭiei, consecinṭӑ a democraṭiei şi a progresului tehnic, face ca aceastӑ diferenṭӑ sӑ fie vizibilӑ şi deci insuportabilӑ. Mai ales pentru poporul francez obsedat de egalitate.

Dar problemele astea nu sunt specifice Franṭei. Mişcarea “indignados” apӑrutӑ în Spania în 2011 a scos în stradӑ sute de mii de oameni paşnici care cereau dreptul la o viaṭӑ mai bunӑ. Marea crizӑ americanӑ a creditelor ipotecare “subprime” din anul 2008 a dat afarӑ din case mii de oameni care nu puteau plӑti ratele împrumutului acordat prea uşor de bӑnci. Unii au rӑmas pe drumuri, alṭii s-au sinucis.

Mişcarea vestelor galbene a intrigat pe mulṭi sociologi. S-a pus chiar problema posibilei ei transformӑri într-o adevӑratӑ mişcare de contestare a actualei ordini economice şi sociale. “Stii, mi-a spus într-o zi un profesor de istorie, cum a început marea revoluṭie francezӑ? Din nemulṭumirile cauzate de scumpirea pâinii. Recolta fusese proastӑ, pâinea rarӑ si scumpӑ, iar protestatarii trataṭi cu dispreṭ: “N-au pâine? a spus Marie-Antoinette, daṭi-le cozonac”. Urmarea o ştim.

Mişcarea vestelor galbene s-a atenuat deocamdatӑ. Leaderii lor improvizaṭi care au ocupat pentru câtva timp ecranul televiziunii au reintrat în anonimat. Dar nu a trecut mult şi ei au reapӑrut, raliindu-se la o nouӑ mişcare, mai amplӑ, legatӑ de reforma pensiilor.

Reforma pensiilor – marea discordie. Regimul de pensii din Franṭa, înfiinṭat în 1930, este bazat pe principiul repartiṭiei, conform cӑruia cotizaṭiile sociale ale populaṭiei active servesc la plӑtirea pensiilor. In afarӑ de un regim general, existӑ şi regimuri complementare, precum şi diverse regimuri “speciale”, care în ultimul timp au fost contestate şi care, de fapt, constituie principalul obiect al discordiei actuale. Ele permit unele avantaje importante, ca, de exemplu, ieşirea la pensie mai devreme (cinzeci şi doi de ani faṭӑ de şaizeci şi doi). Regimurile speciale şi-au gӑsit justificarea în diferenṭa de “penibilitate” a diferitelor profesiuni. Intr-adevӑr, una e sӑ stai la un birou şi sӑ scrii, alta e sӑ conduci o locomotivӑ cu aburi şi sӑ trebuiascӑ sӑ umpli arzӑtorul cu cӑrbuni. Dar, progresiv, muncile penibile s-au mai ameliorat, progresul tehnic a înlocuit, de exemplu, locomotiva cu aburi cu cea electricӑ şi azi conducӑtorul de tren stӑ şi el aşezat şi acṭioneazӑ nişte manete şi butoane.

Din aceste motive, precum ṣi din cauza prelungirii speranṭei de viaṭӑ, guvernele succesive au încercat încӑ din anii 1990 sӑ reducӑ avantajele nenumӑratelor regimuri speciale (vreo 30 la numӑr) şi, în general, sӑ mӑreasca numӑrul de ani de lucru. Toate au eşuat. Sindicatele s-au ridicat hotӑrât împotriva desfiinṭӑrii regimurilor speciale, au organizat mari greve şi manifestaṭii, ducând chiar la cӑderea guvernului in 1995. Trebuie de menṭionat cӑ majoritatea ṭӑrilor europene au decalat deja anul ieşirii la pensie, ṭinând seama de creşterea duratei de viaṭӑ şi de scӑderea populaṭiei active faṭӑ de cea pensionatӑ. Oamenii ies la pensie pe la ṣaizeci ṣi cinci, chiar ṣaizeci ṣi ṣapte de ani.

Unul din angajamentele actualului preşedinte al Franṭei, Emmanuel Macron, atunci când a fost ales, a fost tocmai schimbarea legii pensiilor şi, în principal, desfiinṭarea regimurilor speciale. Dar sindicatele, în special cele ale Cӑilor Ferate, au declanşat greve uriaşe, oprind circulaṭia trenurilor, a metrourilor şi în general a tuturor mijloacelor de transport. Asta a durat cu mici întreruperi peste o lunӑ şi jumӑtate, blocând ṭara prin dezorganizarea masivӑ a transporturilor de mӑrfuri şi persoane, şi provocând o pierdere importantӑ a câştigurilor întreprinderilor productive şi comerciale.

Ei bine, din nou laxismul conducerii s-a manifestat. Lumea se înghesuia, tӑcutӑ, în autobuze, mergea la servici cu maşina, bicicleta, trotineta şi asta a continuat sӑptӑmâni de zile. Eu însӑmi era sa fiu strivitӑ încercând sӑ mӑ agӑṭ de un autobuz supraîncӑrcat. Mi-am amintit astfel de mijloacele de circulaṭie din Bucureṣti pe vremea “socialismului victorios”. Acum lumea suferea, era obositӑ, dar din nou populaṭia se arӑta înṭelegӑtoare. Primul ministru, membrii guvernului, stӑteau de vorbӑ cu oamenii, explicau necesitatea acestei schimbӑri de lege, dar trenurile continuau sa fie blocate de sindicate.

In sfârsit, hotӑrârea de a reforma pensiile şi de a renunṭa la regimurile speciale a fost prezentatӑ în parlament. Mi-am zis cӑ asta va face sӑ înceteze grevele cӑci…unde-i lege nu-i tocmealӑ. Dar m-am înşelat, cӑci sindicatele au anunṭat noi forme de protest, cum ar fi oprirea intempestivӑ a curentului electric, ceea ce a avut efecte dezastruoase pentru spitale şi alte instituṭii puternic dependente de electricitate.

Apare evident cӑ şi în acest caz guvernul a ales tactica tergiversӑrii conflictului, aşteptând ca acesta sa “putrezeasca”, cum se spune aici. O opunere dârzӑ, o interzicere a oricӑror manifestӑri duşmӑnoase, o poliṭie brutalӑ ar fi avut drept rezultat amplificarea violenṭei, cu rezultate imprevizibile. Bine, dar ṭara pierde milioane în fiecare zi. Metoda nu se poate prelungi prea mult. Starea de nemulṭumire se extinde şi antreneazӑ grupuri din ce în ce mai largi de profesiuni: medicii, infirmierele, pompierii, avocatii, profesorii de toate gradele, studenṭii, balerinele de la operӑ, poliṭiştii înşişi, toṭi ies în stradӑ cu revendicӑri şi ameninṭӑri de tot felul (avocaṭii şi-au aruncat roba, poliṭiştii au cerut concedii medicale în masӑ, iar medicii au semnat petiṭii revendicative). La ora când scriu aceste rânduri situaṭia nu este încӑ clarificatӑ şi sindicatele ameninṭӑ cu continuarea grevelor.

Ce-i de fӑcut? Nenumӑraṭi specialişti în economie, sociologie, politicӑ, încearcӑ sӑ clarifice situaṭia, sӑ desluşeascӑ cauzele acestor nemulṭumiri generalizate.

Existӑ oare soluii? In cartea sa ”The Price of Inequality”, economistul american Joseph Stiglitz (premiul Nobel) a analizat inconvenientele societӑṭii democrate americane, în care libertatea pieṭii şi supremaṭia bӑncilor duce la probleme sociale şi la crize greu de controlat. Pӑstrând proporṭia, mi s-a pӑrut cӑ o bunӑ parte din concluziile lui Stiglitz se pot aplica şi Frantei şi, în general, tuturor ṭӑrilor capitaliste. Intr-adevӑr, toata aceastӑ parte a populaṭiei care se simte nedreptӑṭitӑ şi nu beneficiazӑ îndeajuns de rezultatul muncii, nu cumva are pe undeva dreptate?

Desigur, avantajele unei societӑṭi libere, în care concurenṭa îşi joacӑ rolul şi cei capabili reuşesc, sunt incontestabile faṭӑ de o societate în care o egalitate forṭatӑ niveleazӑ câştigurile. Cei ce au trӑit într-o astfel de societate îşi aduc aminte de sӑrӑcia pe care ea o genereazӑ. Dar unde sӑ pui cursorul îmbogӑṭirii? Cum sӑ limitezi tocmai ceea ce genereazӑ ambiṭia reuşirii: profitul? Declaraṭia universalӑ a drepturilor omului spune cӑ “oamenii se nasc şi rӑmân liberi şi egali în drepturi”. Cât de frumos sunӑ şi cât mai avem pânӑ s-o vedem aplicatӑ peste tot în lume. Da, dar oamenii se nasc foarte diferiṭi, şi în ceea ce priveşte calitӑṭile lor intelectuale si fizice. Unii se nasc inteligenṭi, talentaṭi, voinici, muncitori, cinstiṭi, alṭii mai puṭin, sau de loc. De aici apar mari diferenṭe în reuşita lor în viaṭӑ. Desigur, societatea, şcoala, educaṭia, medicina, mai corecteazӑ aceste diferenṭe, dar nu în mod la fel de eficace pentru toṭi, cu toate cӑ învӑӑmântul şi îngrijirea medicalӑ sunt gratuite în republicӑ. Dar unii au acces la şcoli de nivel mult mai bun şi la o îngrijire medicalӑ superioarӑ, se nasc în familii cu nivel economic şi intelectual ridicat, au, din start, un avantaj în lupta pentru existenṭӑ. Plecӑrile în cursa vieṭii sunt de la început alterate. Nu plecӑm toṭi cu aceleaşi şanse de reuşitӑ, cu toatӑ frumoasa declaraṭie a drepturilor omului. Bineînteles cӑ fӑrӑ ea ar fi şi mai tragic. In fond, ar fi necesarӑ o declaraṭie a egalitӑṭii şanselor, dar aceasta nu pare azi posibilӑ.

Imposibilitatea egalitӑṭii şanselor apare din douӑ motive: a diferenṭelor genetice şi a celor dobândite. Primele nu pot fi corectate (decât foarte puṭin), cele dobândite, care ar putea fi controlate, favorizeazӑ pe cei bine plasaṭi din punct de vedere economic. Aici apare egoismul personal, de familie, de clasӑ socialӑ, care împinge (pe unii,) chiar ṣi pe cei fӑrӑ merite, astfel încât sӑ perpetueze avantajele dobândite. Putem face ceva? Nu pare evident. Cu toṭii dorim ca descendenṭii noştri sӑ trӑiascӑ cel puṭin aşa de bine ca noi, le creem condiṭii favorabile de dezvoltare intelectualӑ şi fizicӑ, condiṭii de care însӑ nu pot beneficia cei nӑscuṭi în condiṭii mai modeste. Desigur, rӑzbesc şi aceştia uneori, dar trebuie sa fie înzestraṭi cu calitӑṭi deosebite. Cu alte cuvinte, doi indivizi dotaṭi de naturӑ cu aceleaşi calitӑṭi, dar nӑscuṭi în medii sociale diferite, nu au aceleaşi şanse de reuşitӑ. Si asta se decide în primii ani de viaṭӑ, când unii pӑrinṭi le insuflӑ dragoste de citit şi de jocuri inteligente, când la întrebӑrile lor naive le rӑspund cu rӑbdare şi competenṭӑ, când li se pun aparate de îndreptat dinṭii ca sӑ nu rӑmânӑ ştirbi pe la cinzeci de ani („cei fӑrӑ dinṭi” cum i-a numit, cu un umor discutabil, un fost preşedinte al Franṭei), când sunt puşi sӑ înveṭe sӑ cânte la diverse instrumente sau sӑ facӑ diverse sporturi pentru a decela cât mai devreme campionii de mâine şi a încuraja talentele ascunse. Alti pӑrinṭi, în schimb, nu fac mai nimic din toate astea. Am întrebat-o, de exemplu, pe femeia mea de menaj, vӑzând cât e de isteaṭӑ şi cum a reparat un aparat electric, de ce nu a fӑcut şi ea o facultate, cӑci nu o costa mai nimic şi era cazatӑ gratis. Mi-a rӑspuns râzând: „dar ce, credeṭi cӑ m-a încurajat cineva? pӑrinṭii de abia aşteptau sӑ terminӑm şcoala şi sӑ ne angajӑm undeva ca sӑ mai ajutӑm familia.” Atunci am realizat ṣansa mea, când de prin ultimile clase de liceu nu se vorbea în familie decât ce facultate ar trebui sӑ-mi aleg şi care din ele mӑ atrage?

Da, societatea noastrӑ democraticӑ este totuşi inegalitarӑ. Avem cu toṭii dreptul la vot, dar asta nu schimbӑ cu nimic condiṭia umanӑ a alegӑtorilor. Aşa se şi explicӑ abṭinerea importanta a votanṭilor ai cӑror bunici sau strӑbunici şi-au dat poate viaṭa pentru dreptul la vot. Aşa se explicӑ privirea tristӑ şi îndârjitӑ a vestelor galbene, care simt cӑ toate marile cuceriri democratice nu îi vor ajuta foarte mult sӑ depӑşeascӑ nivelul vieṭii lor actuale. Da, au televizor şi calorifer, da, se duc la cinema şi câteodatӑ chiar la cafenea, dar copiii lor nu vor depӑşi faza asta, iar la televizor se aratӑ cum trӑiesc alṭi oameni în aceeaşi ṭarӑ. Cum unii, putini, e adevarat, au salarii de milioane, cum se pierd averi în speculaṭii de bursӑ şi cum se recupereazӑ dintr-un clic pe calculator.

Da, economia liberӑ de piaṭӑ favorizeazӑ pe cei bogaṭi, sӑracii se nasc şi mor tot sӑraci, iar pentru a-şi depӑşi condiṭia iniṭialӑ le trebuie adesea câteva generaṭii de muncӑ asiduӑ sau talente excepṭionale.

Efervescenṭa socialӑ existentӑ astӑzi în Franṭa şi în alte ṭӑri capitaliste dezvoltate este manifestarea unei nemulṭumiri care, dupӑ pӑrerea mea, nu are şanse sӑ se atenueze curând. Ea rezultӑ din douӑ cuceriri ale lumii moderne: democraṭia, cu libertatea ei în toate domeniile, şi progresul tehnic, inerent lumii de azi. Amândouӑ au efecte pozitive şi negative.

Prima, democraṭia, permite exercitarea liberӑ a concurenṭei şi dӑ drept de afirmare a iniṭiativei personale, ceea ce duce la dezvoltarea şi îmbogӑṭirea societӑṭii. Dar acest efect pozitiv al liberei concurenṭe este contrabalansat de adâncirea inegalitӑṭii dintre oameni.

Cea de a doua, progresul tehnic, permite stӑpânirea mediului, consolidarea vieṭii şi întӑrirea comunicaṭiei, cu un efect pozitiv asupra omului şi societӑṭii. Dar întӑrirea comunicaṭiei are şi un efect negativ, prin aducerea la cunoştinṭa maselor a nivelului de inegalitate existentӑ.

Cele douӑ categorii extreme ale societӑṭii se privesc cu teamӑ şi neîncredere. Bogaṭii se închid în fortӑreṭe înconjurate de ziduri pe care le cred inexpugnabile. Am fost în Florida, la nişte prieteni, într-o astfel de fortӑreaṭӑ în care nu aveai acces decât prin verificӑri multiple. Acolo intri în lumea de “luxe, calme et volupté” a lui Baudelaire. Viaṭa e agreabila şi liniştitӑ; convulsiile celeilalte categorii nu pӑtrund decât ca un ecou îndepӑrtat.

Am fost şi la prieteni, din cealalta categorie, indignaṭi de carapacea modestei lor existenṭe din care nu pot ieşi. Unii se resemneazӑ, mulṭumindu-se cu ceea ce societatea le permite sӑ aibӑ. Alṭii profitӑ de rӑbufniri tip “reforma pensiilor” pentru a striga sus şi tare nemulṭumirea.

Vieṭile paralele ale acestor douӑ categorii de oameni care se observӑ de la distanṭӑ cu invidie, respectiv cu dispreṭ sau indiferenṭӑ, sunt o permanentӑ ameninṭare pentru bunul mers al societӑṭii. Mai ales, ṭinând seama de disproporṭia cantitativӑ care le separӑ: 1% din populaṭie posedӑ tot atât cât restul de 99%. Orice scânteie poate genera un incendiu. Au fost astfel de mari incendii în istoria omenirii. Nu e mai înṭelept sӑ încercӑm sӑ le evitӑm?

Metodele de evitare se bazeazӑ în primul rând pe o educaṭie care sӑ limiteze profitul disproporṭionat, scoṭând în evidenṭӑ “preṭul inegalitӑṭii” (Stiglitz).

O altӑ cale o constituie crearea de punṭi între salariati ṣi patroni prin facilitarea obṭinerii de acṭiuni de cӑtre salariaṭi. In felul acesta ei devin solidari cu societatea în care lucreazӑ, fiind pӑrtaṣi la profituri. Metoda a început sӑ fie aplicatӑ cu succes.

Si, în fine, ceea ce constatӑm mai de mult, unii deṭinӑtori de mari averi creazӑ asociaṭii ṣi societӑṭi “de binefacere” în ṭӑrile slab dezvoltate, contribuind la ridicarea lor economicӑ ṣi culturalӑ.

Existӑ oare ṣanse ca toate aceste metode (ṣi altele care sperӑm cӑ vor apare) sӑ ducӑ la atenuarea conflictelor, la rezolvarea lor pe cale paṣnicӑ ṣi la dezvoltarea liber acceptatӑ a fiecӑruia în cadrul societӑṭii?

Este o întrebare la care greu se poate rӑspunde azi.

MARIANA BELIS