Dan Diaconu:

 

”La aproape treizeci de ani de reformă continuă, elevul român e un golan care-şi jigneşte profesorii şi care, dacă e luat mai tare, vine cu tata sau mama şi ameninţă profesorul cu procese interminabile.”

Sistemul de învăţământ comunist avea un ciclu primar, unul gimnazial, două trepte, a căror picare echivala cu o reorientare a celor slabi către şcoli profesionale, un BAC (ceva mai puţin important în logica acelor vremuri) şi o admitere deosebit de dură la facultate.

Existau ceva studii postuniversitare, dar erau puţine şi, în general, fără mare importanţă.

 

Doctoratul era aproape un vis. Trebuia să-ţi aloci cel puţin 6-8 ani şi să treci prin furcile caudine ale coordonatorului şi ale diverselor comisii. Uneori se ajungea la argumente penibile de genul „unde-ai mai auzit dumneata să se termine un doctorat mai devreme de cinci ani?”.

 

Acuzele care s-au adus sistemului comunist de învăţământ au fost, de cele mai multe ori, penibile. În afara problemei concentrării excesive a elevilor pe materiile de la examenele de treaptă sau admitere (probabil singura problemă serioasă a acelui sistem), argumentele de genul „elevi stresaţi”, „materie prea concentrată” sau „manuale lipsite de creativitate” s-au dovedit a fi simple imbecilităţi.

 

Elevul pregătit după programa comunistă ieşea din şcoală cu o bună cunoaştere a istoriei, cu o cunoaştere rezonabilă a literaturii naţionale, cu noţiuni solide de geografie şi reuşea să se descurce într-o limbă de circulaţie internaţională. Vorbesc despre elevul mediu, care reuşea să finalizeze un liceu.

 

Elevul comunist de top avea performanţe excepţionale la olimpiadele naţionale şi internaţionale, iar ca student reuşea să absoarbă cunoştinţe extrem de vaste în perioada facultăţii.

Singurul lucru care-i lipsea şcolii româneşti era deschiderea şi, în ultima perioadă, actualizarea programei.

 

Însă ceea ce frapa la elevul român al acelor vremuri era diferenţa netă dintre el şi elevii din spaţiul occidental. În timp ce un elev occidental rar ştia care-s vecinii ţării sale, un absolvent român de şcoală generală îi putea da inclusiv referinţe istorice despre cum au evoluat graniţele ţării sale de-a lungul timpului. Lucruri despre care occidentalul rar avea habar.

 

După Revoluţie, şcoala românească a fost târâtă în tăvălugul reformei … catre occident.

 

Fiecare Ministru al Învăţământului a venit cu propria sa reformă, propria sa viziune de optimizare a şcolii, toţi având în cap celebrul „model nordic”. Aşa cum nea Nelu ne vorbea despre modelul politic suedez (lesne de înţeles deoarece era cel mai comunist model capitalist), corifeii învăţământului ne arătau cu degetul acelaşi model. Iată-ne la aproape treizeci de ani de reformă continuă.

Care-s rezultatele?

 

Elevul român e un golan care-şi jigneşte profesorii şi care, dacă e luat mai tare, vine cu tata sau mama şi ameninţă profesorul cu procese interminabile.

Elevul român iese din şcoală semi-analfabet, din liceu la fel, iar facultatea a ajuns aproape un drept. Studiile postuniversitare(aşa-zisul master) sunt în realitate nişte glume.

 

Însă, ca o îngemănare a picajului absolut, doctoratul se ia precum o diplomă de studiu. Urmezi un program de studiu şi te faci doctor!

 

Elevul român bun, teoretic, poate ajunge la 28 de ani profesor universitar cu conducere de doctorat. Orice om cu picioarele pe pământ, se gândeşte că un conducător de doctorat de numai 28 de ani e cel puţin geniu. Nicidecum, conducătorul nostru de doctorat, de cele mai multe ori e un neghiob, care n-are habar de mai nimic. Citindu-i teza de doctorat, dacă nu te prăpădeşti de râs, ajungi să apreciezi că există uneori chiar şi o pagină fără greşeli gramaticale.

 

Singurul domeniu în care excelează şcoala autohtonă este cel al asimilării limbii engleze. Însă aceasta nu se datorează şcolii ci unei tendinţe de americanizare a societăţii, care vine la pachet cu o asimilare din ce în ce mai facilă a limbii Imperiului.

 

Privind spre Suedia, patria care ne-a inspirat pe noi la începutul demersului revoluţionar din învăţământ, constatăm acelaşi dezastru. Învăţământul suedez e într-un picaj accentuat, prezis prin anii 80 de cei care încă mai erau profesori adevăraţi.

Ce e sistemul suedez de învăţământ?

O maşină de spălat creiere, care optimizează rezultatele la testele internaţionale de evaluare a învăţământului (gen PISA). Atât! În rest, elevii ies prost pregătiţi, dar perfect spălaţi pe creier întru înrobirea lor în perfecta lume a coprporaţiilor neocomuniste.

 

Aud vorbindu-se de creşterea salariilor în învăţământ, de strategii naţionale de educaţie s.a.m.d. N-aud însă nicăieri de evaluări ale profesorilor, de scoaterea din sistem a elementelor nepregătite.

Dacă intri într-o cancelarie de şcoală ţi se face frică. Atâta incultură şi îngustime e rar de imaginat undeva.

Acelaşi lucru îl constaţi şi la licee, iar prin facultăţi, corpul profesoral tânăr e de-a dreptul înfiorător.

Părerea mea e că învăţământul autohton a fost iremediabil distrus. A-l reconstrui e extrem de greu.

 

Odată ce cancerul prostiei a atins corpul profesoral, standardele se prăbuşesc. Indiferent ce copii ai introdus în ciclul primar, la ieşire nu trebuie să te aştepţi decât la vaci şi boi. Atât!

 

Un singur lucru e neschimbat în învăţământ: ministerul.

Acea institiuţie stalinistă continuă să funcţioneze la fel ca-n anii 50, fără să fie perturbată de nicio schimbare politică. Şi, dac-ar fi să acuz pe cineva pentru actualul dezastru din învăţământ, acela ar fi Ministerul Învăţământului în integralitatea sa. Probabil motivul pentru care mamuţii stalinişti de prin minister au pus osul la reformele continue de după Revoluţie ţine de ataşamentul de idei: stalinismul funcţionarilor din minister a rimat de minune cu comunismul sistemului suedez de învăţământ. De aceea, o instituţie care, pe vremuri, echivala cu frâna, s-a dovedit a fi campioana tranziţiei către dezastru.

 

Dac-ar fi să se facă o nouă reformă a învăţământului aş propune să se înceapă cu ministerul, mai precis cu dărâmarea sa şi cu alungarea tuturor şobolanilor care se ascund în complicatele sale intestine.

Apoi, obligatoriu, cu cadrele didactice. Ar trebui organizate concursuri periodice al căror scop exclusiv ar trebui să fie eliminarea proştilor din sistem. Ştiu, ar zbura peste 80% dintre angajaţii actuali, dar ar fi benefic deoarece doar aşa ne-am putea aştepta ca, după două decenii, din şcoala românească să iasă iar indivizi decenți.

*

Nota redacției. Răul care afectează școala românească este o realitate tragică. Să nu uităm începutul dezastrului, produs sub oblăduirea unor neaveniți, ca să nu le pun chiar pe nume: ministru al învățământului după 22 decembrie 1989 a fost numit Mihail Șora. Oricât de onorabil  ca persoană publică, Șora nu avea nicio recomandare pentru această funcție. În viața lui nu știu dacă vreodată ținuse în mână un catalog, predase vreo lecție sau a pus o notă vreunui elev sau student! Celălalt ministru numit de Petre Roman, adjunctul Paul Cornea, nici până azi nu a reușit să termine o facutate… A fost profesor universitar la litere, fără să aibă patalama la mână de licențiat… Am fost la amândoi în audiență pe două subiecte: să fie numit director la învățămîntul liceal colegul meu Lucian Pavel, ale cărui performanțe ca inspector școlar erau bine cunoscute printre dascăli. A fost preferat un impostor, propus de GDS, dovedit apoi cu teza de doctorat plagiată!

Al doilea subiect pentru care am pledat în fața celor doi impostori: să nu se admită înființarea unor facultăți particulare de azi pe mâine, fără a avea prevederile legale necesare.  Șmecherul de Dolfi Drimer înființase o facultate de medicină la care se înscriseseră fără examen toate odraslele de activiști care rataseră examenul de admitere din toamna lui 1989… Cum să nu i se aprobe golănia?!

De câte ori văd răul produs de facultățile particulare, de impostura pe care au legitimat-o, nu pot să nu scap o înjurătură la adresa sus numiților. Am ajuns să-i înjur și de tată!…

i.c.