Am publicat pe prima pagină a site-ului sub titlul MAGHIARIZARE ȘI ROMÂNIZARE comenariul anonim „semnat” de un compatriot de-al nostru care se declară ceangău din Moldova, purtător al unei conștiințe etnice maghiare, și care susține în mai multe comentarii ale sale că catolicii din Moldova, așa numiții ceangăi, sunt maghiari, la origine au fost toți maghiari, dintre care mulți s-au românizat sau au fost românizați în Moldova de-a lungul anilor.

Comentariile anonimului nostru sunt destul de docte, cu trimiteri la autori și lucrări care, crede domnia sa, îi susțin poziția.

Partea slabă a intervenției domnului din Bacău nu o constituie documentarea, ci interpretarea documentelor, raționamentele pe care le face, oferindu-ni-le ca argumente. O să exmplific cu ultimul argument, pueril, când ne atrage atenția asupra titlului pe care îl are un volum apărut în Olanda în care este comentată teza lui Mărtinaș: ”Racist Extremism in Central and Eastern Europe”. Dacă am înțeles bine, suntem invitați să catalogăm cartea/teza lui Mărtinaș ca fiind „rasist extremistă”, așa cum deduce colegul nostru că ar fi considerată și de autorul olandez. Deducție complet nejustificată.

O asemenea catalogare ar fi profund greșită. Cunosc bine cartea lui Dumitru Mărtinaș, când a fost tipărită, ca editor, mi-am permis să intervin pe textul manuscrisului, nu pentru a adăuga vreo idee de-a mea, ci numai pentru a elimina niște fraze și propoziții care se repetau fără niciun folos pentru text. Repet: nu am adăugat nimic. Iar în textul manuscris, ca și-n cel tipărit, nici urmă de idei extremiste sau rasiste, domnule coleg! Din lectura manuscrisului rezulta foarte clar că autorul este o persoană „de modă veche”, fără porniri polemice, echilibrat și decent, în ciuda faptului că printre preopinenții săi, susținători ai maghiarității ceangăilor, era ușor de semnalat prezența unor autori certați cu normele morale ale scrisului, care ar fi meritat să fie trași de ureche în fața asistenței.

Mă gândesc acum, când scriu aceste rânduri, la acei dialectologi maghiari din Cluj care, în anii 50-60 au brevetat o metodă nouă de consemnare a materialului lingvistic: făcând o cercetare pe teren a dialectului maghiar vorbit de ceangăii din Moldova, au luat câțiva copilași din sat, care nu știau boabă ungurește, le-au dat bomboane și ciocolată, și i-au învățat jocuri și cânticele din folclorul maghiar ardelenesc al copiilor, după care i-au înregistrat pe banda de magnetofon și au predat apoi banda la Institutul de lingvistică din Cluj, să rămână în eternitate ca dovadă istorică de limbă maghiară vorbită de ceangăii din Moldova. Reclamați de un coleg român din echipa mixtă de investigație dialectală, conducerea Institutului, imparțială ca tot românul, le-a desfăcut contractul de muncă la amândoi dialectologii… Nu cumva să se simtă ticălosul de bozgor discriminat ca minoritar!…

Cam așa funcționa morala comunistă a acelor ani!

Dar partea care merită cel mai mult atenția noastră din comentariul de care ne ocupăm este aceea prin care autorul încearcă să facă egalitate între MAGHIARIZARE și ROMÂNIZARE, fiind vorba de românizarea ceangăilor maghiari ajunși în Moldova, întru totul identică cu maghiarizarea de care au suferit unii români din Ungaria, alături de alte sute de mii de minoritari germani, slovaci, croați, ruteni etc..

Nu mă întind la vorbă și intru direct în subiect: sunt reale cele două procese, atât romanizarea unor maghiari, cât și maghiarizarea unor români. Cele două procese au avut loc în trecutul nostru istoric, care consemnează maghiarizarea a mai multor categorii de români, așa cum consemnează și românizarea multor maghiari. Mă gândesc, bunăoară, la localitatea Secuieni, din județul Bacău, ai cărei locuitori azi se declară toți români și ortodocși. E foarte probabil să fi suferit populația acestui sat un proces de ROMÂNIZARE.

Exemple de MAGHIARIZARE nu mai dau, mă grăbesc să observ că în toate țările se petrece un fenomen asemănător, prin care majoritatea etnică se impune și sporește numeric în dauna minoritarilor. Deseori, acest proces a dus la dispariția unor minorități etnice, a unor popoare chiar. Procesul este vast, complicat și s-a petrecut în toată istoria omenirii!

Numai că fenomenul a avut desfășurări radical diferite, măcar dintr-o anumită perspectivă: existența sau inexistența unei politici de deznaționalizare a minoritarilor! În unele state sau comunități acest proces a avut o desfășurare naturală, de la sine, în altele a existat o politică oficială care a urmărit accelerarea procesului de asimilare sau deznaționalizare a minoritarilor. O accelerare artificială, obținută prin diverse procedee, majoritatea incorecte, ilicite, imorale

O comparație între guvernanții maghiari și români în privința atitudinii lor față de minoritari, față de procesul asimilării naționale a acestora, sinonim cu deznaționalizarea minoritarilor, pune în evidență două atitudini complet diferite: pentru guvernanții maghiari asimilarea minoritarilor etnici a fost, decenii, chiar secole la rând, rațiunea supremă de stat, a fost obsesia fundamentală a strategiei naționale, în vreme ce pentru guvernanții români interesul pentru etnicii minoritari a fost mai degrabă să-i ajute să-și conserve identitatea națională. În niciun caz nu se poate consemna o politică ostilă minoritarilor dusă de autoritățile române vreodată. Intră la socoteală și mentalui colectiv, tolerant cum nu se mai întâlnește pe alte meridiane.

Cele două state/guverne, maghiar și român, oferă două modele diametral opuse pe plan mondial: în puține alte țări se poate identifica o politică mai …„exemplară” de deznaționalizare a minoritarilor, așa cum s-a desfășurat și din păcate se desfășoară și azi această politică în Ungaria, în teritoriile în care comunitatea maghiară are controlul evenimentelor și stărilor social-politice majore. Asta în vreme ce dintotdeauna România și spațiul românesc oferă modelul unui regim extrem de tolerant față de prezența etnicilor minoritari, a alogenilor, față de coexistența și colaborarea firească dintre majoritari și minoritari.

Ar fi interesant să căutăm și o explicație a acestei diferențe radicale. O vom face cu altă ocazie. Deocamdată semnalăm un fapt ușor de constatat: în toată istoria lor politică de până la Trianon, maghiarii au făcut parte din formațiuni statale în care au fost mereu minoritari, situație incomodă pentru naționaliștii maghiari, care au identificat o singură soluție pentru a ajunge majoritari în propria țară: maghiarizarea celorlalți! Nu au luat în calcul soluția naturală, firească, care le-a fost sugerată/impusă la Trianon: să stăpânească teritoriul de stat în care sunt majoritari! Pentru prima dată în istoria lor maghiarii au ajuns majoritari în propria țară după Trianon, în Ungaria de după 1920! Și în loc să vadă acest beneficiu enorm, ei deplâng deciziile de la Trianon, le comemorează ca pe cea mai mare tragedie din istoria națională! Popor zănatec!

Ba au mai scornit și o teorie, a corcirii popoarelor: prin maghiarizarea minoritarilor din Ungaria, acestea se amestecă cu maghiarii într-un creuzet etnic din care se va naște o națiune nouă, superioară celor angrenate în acest mixtum compositum etnic, iar aceea va fi națiunea maghiară superioară tuturor celorlalte națiuni din această parte a lumii. Sunt zeci de cărți, sute și mii de articole prin care s-a susținut această teorie a amestecului rasial, aducător de mari beneficii. E de necrezut că în aceste condiții s-a putut naște vestitul șovinism maghiar, absolut feroce și fără nici o bază genetică, etnică. Și mai ales stupid!

Lăsându-i pe maghiari să-și culeagă singuri laurii prostiilor cu care i-au amețit liderii lor politici, mă tenteză să continui din acest punct de vedere comparația dintre români și celelalte state din zonă, din această parte a Europei: Bulgaria, Grecia, Serbia, Ucraina, Rusia… Și ne întrebăm care este politica acestor state față de minoritarii proprii: sunt toleranți ca românii sau șovini și susținători ai politicii de deznaționalizare a minoritarilor precum maghiarii?

Nu e nevoie să venim cu dovezi pentru a susține că în țările vecine nouă modelul maghiar este cel care funcționează de zeci, de sute de ani! Suntem în această parte a lumii singurul stat și popor tolerant față de minoritarii etnici. O toleranță nedezmințită, de la care nu ne-am abătut niciodată.

Din mulțimea de dovezi aleg una singură, suficient de convingătoare: suntem singura țară, singurul stat care nu a emis legi și practici prin care minoritarii să-și părăsească numele și să-și schimbe sau modifice numele în așa fel încât să dovedească că aparțin etniei majoritare.

Sunt o mulțime de lucruri care se pot aminti într-o asemenea discuție. Ne lipsește o lucrare de istorie, de sociologie, care să sintetizeze faptele și să scoată în evidență excelența românească în materie de toleranța rasială, națională, religioasă etc., toleranță prin care ne deosebim de mentalul public din celelalte state, țări.

„Ceangăul” anonim care nu face nicio deosebire între maghiarizare și românizare dovedește o rea credință care mă convinge că e sincer când își declară apartenența la altă etnie decât cea românească. Să-i fie de bine!

În concluzie: cine se apucă să scrie o lucrare comparativă privind toleranța față de Celălalt la popoarele din Europa, chiar? Evident, va fi o lucrare despre funcționarea Omeniei în lumea noastră de-a lungul istoriei.

Firește, fac această propunere știind bine că noi, românii, stăm bine la acest capitol extrem de important, dacă nu cumva cel mai important! Recunosc, știu dinainte care va fi scorul, rezultatul acestei comparații de care avem însă nevoie, pentru a ne cunoaște mai bine pe noi înșine cât suntem de grozavi! De dați în aia a mă-sii!

 

Ion Coja

 

Post scriptum – adaug un șir de citate preluate din Transilvania Invincibile Argumentum, pentru orientarea celui care s-ar apuca să lucreze la comparația propusă în finalul textului de mai sus.

*

 

Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nici o relaţie de prietenie!… Sunt duşmanii noştri!

Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, atâta timp cât în gara Kolozsvár-ului maghiar figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă Braşov statuia marelui Arpad!” (“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

“De la Nagybecikerek până la Szabadka, toate hambarele sunt goale, corbi plutesc deasupra plaiurilor, pretutindeni numai înmormîntare. Fântânile au secat. Auzim numai blăsteme şi bocete: Urăşte pe sârbi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

În Hunedoara e furtună, în Ocna Sibiului e prăpăd, în Sângeorz numai amărăciune. Pe străzi, mişună călăii. Ni-e amară pâinea. Şcolile sunt închise. Urăşte pe români! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

Se aud ţipete la Nagyszombat. La Kesmark şi Ujvar se rostesc chemări la luptă. La Eperjes casele sunt incendiate, populaţia rabdă foame şi mizerie. Averea străbună este a bandiţilor. Fiul meu îţi las ţie moştenire: răzbunarea! Căci momentul răzbunării nu poate fi departe: Urăşte pe cehi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

Dar răbdare: se apropie maghiarul cu târnăcopul şi va fi vaiet şi scrâşnirea dinţilor pentru tâlhari!… [78]

Autorul acestui text, repetăm: profesor de liceu şi, probabil eminent… pedagog, nu e nici pe departe un caz unic. Îi ţin companie o mulţime de condeieri ai îndemnului la crimă şi genocid: “Să se ştie că pe plaiurile noastre n-are nimeni ce căuta! De o mie de ani, maghiarul e aici stăpân! Să piară deci sârbul, cehul şi valahul! Al nostru e pământul acesta, numai al nostru. Tâlharii să nu mai tulbure visurile Carpaţilor!” (Eddödy Elek)

Iată şi o părere, deci mai autorizată, cea a primului ministru Ştefan Bethlen, asupra chestiunii în discuţie: “Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel, masele româneşti reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.) Asta în 1912!… Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, precizează: “În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.(s.n.)

Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”. Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920… [79]

Să mai pomenim, din arhivele Conferinţei, memoriul pe care îl depune la 14 ianuarie contele maghiar Aponny, spre cunoştinţa acestei conferinţe: “În Transilvania, rasa română se găseşte în adevăr în majoritate absolută. În partea de vest şi sud-vest a platoului mărginind Câmpia Ungară, elementul român predomină” (vezi nota VIII, p. 140). [80]

Printre momentele de culminaţie ale acestei publicistici se numără şi cartea lui Dücsö Csaba, Nici o îndurare, publicată în 1939, din care cităm leit-motivul: “Voi ucide pe orice valah care se va găsi în calea mea. Voi ucide pe oricare dintre ei! Nu va exista milă! Noaptea voi incendia satele valahe… Voi otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, aceea maghiară…”

(Citate din capitolul Rușinea de rușinea altuia din lucrarea amintită. În continuare, citate din capitolul ultim.)

 

112. Tinerimea română, ieşind din şcolile maghiare, nu găseşte nimic mai bun de făcut decât să atace, în graba cea mai mare, constituţia patriei noastre. De aceea este preferabil ca acest tineret să rămână ignorant, alungându-i pe români din toate şcolile.

Ellenzek”, nr. 92 din 1884

113. Românilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de la picioarele Columnei lui Traian, un salut pentru credinţa lor în nemurirea rasei noastre.

Giosué Carducci, mesaj către condamnaţii din procesul Memorandumului

114. Exprimând speranţa că Ungaria viitoare va fi în Europa un element de stabilitate şi de pace, Puterile aliate nu pot, în ce le priveşte, să uite partea de responsabilitate care revine Ungariei în dezlănţuirea războiului mondial şi, în general, în politica imperialistă dusă de dubla monarhie.

Alexandre Millerand, scrisoare către delegaţia maghiară, la 6 mai 1920

115. Pretindeţi a vorbi în numele Ungariei, dar dumneavoastră nu reprezentaţi decât naţia maghiară. Cunosc istoria voastră şi ştiu că i-aţi oprimat întotdeauna pe cei ce nu erau de un neam cu voi. În acest ceas istoric, îi aveţi împotriva voastră pe cehi, pe români şi pe iugoslavi.

Generalul Franchet d’Esperey, Răspuns dat delegaţiei ungare în convorbirile de la Belgrad, 1918 (după P. Şeicaru, La Roumanie…, p. 425)

116. Nu sunteţi d-voastră competenţi să ne judecaţi, ci este un alt tribunal mai mare, mai luminat şi desigur mai nepărtinitor, care ne va judeca pe toţi: e tribunalul lumii civilizate, care vă va osândi odată mai mult şi mai aspru decât v-a osândit până acum. Prin spiritul de intoleranţă, printr-un fanatism de rasă fără seamăn în Europa, osândindu-ne, veţi izbuti numai ca să dovediţi lumii că maghiarii sunt o notă discordantă în concertul civilizaţiunii.

Ion Raţiu, în procesul Memorandumului, după “Tribuna Asociaţiei Refugiaţilor şi Expulzaţilor din Ardealul ocupat”, An I, nr. 6, 29 ianuarie 1941

117. “Să lăsăm la o parte minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile nemaghiare. Da, noi vrem să le suprimăm şi trebuie să le suprimăm.” (Geza Kosztelszki, 1898). “Politica mea şovină este o năzuinţă irezistibilă către un scop determinat şi către atingerea lui cu orice preţ. Acest scop este crearea unui stat unguresc unitar şi cu o singură limbă.” (Banffy Désider, 1895)

După Milton C. Lehrer, Ardealul, pământ românesc, Bucureşti, 1989, p. 55 şi 172

118. Românii, neavând posibilitatea de a trimite reprezentanţi în Parlament, se foloseau de presă, care era singurul mijloc de a-şi apăra drepturile. În Ungaria şi Transilvania apăreau în 1877 numai 13 ziare şi reviste în limba română. În 1880, dintr-un total de 567 periodice ce apăreau în Ungaria, 372 erau maghiare, 114 germane, 61 slave (în limbile slovacă, croată, sârbă şi ruteană), 4 în italiană şi 13 în română. Între 1911 şi 1919 presa a luat un mare având. Se publicau 1.102 periodice maghiare, 37 româneşti, 23 slovace, 15 sârbeşti, 7 rutene, 2 croate şi 107 germane (după statistica publicată de Kemeny la Budapesta în 1942).

Trebuie să ne aducem aminte că în România, după Unirea Transilvaniei, apăreau între 1919 şi 1940, 676 cotidiene în limba maghiară, 996 reviste hebdomadare, 489 reviste literare lunare şi 176 reviste ştiinţifice. Numărul total al publicaţiilor maghiare (cuprinzând şi reportaje sportive, economice etc.) s-a ridicat în perioada amintită la 5.627. Centrele de activitate intensă ale presei maghiare erau la Bucureşti (76 de publicaţii), Braşov (68), Cluj (457), Timişoara (214), Oradea (147), Târgu-Mureş (93).

(Cifre extrase din cartea lui Istvan Monoki, publicată la Budapesta în 1941). Acelaşi autor indica şi cifra de 6.125 de cărţi imprimate în limba maghiară în România anilor 1919-1940.

Pamfil Şeicaru, La Roumanie…, p. 255

119. În ceea ce ne priveşte, avem convingerea fermă că problema naţionalităţilor nu-şi poate găsi soluţia satisfăcătoare decât prin maghiarizarea completă a naţionalităţilor.

Pesti Naplo”, nr. 209, din 1888

120. Noi nu maghiarizăm pe nimeni cu forţa. Noi suntem adepţii maghiarizării naturale, spre care îi împinge pe cetăţeni patriotismul lor. Ungaria ori va fi maghiară, ori nu va mai fi deloc!

Pesti Naplo”, nr. 110, din 1889

121. În Ungaria, orice ilegalitate politică, orice eşec parlamentar şi neglijenţe de tot felul, ale guvernului, sunt iertate şi uitate cu condiţia ca într-o anumită problemă guvernul să fi avut o politică fermă şi consecventă: politica de hegemonie a maghiarismului.

Magyar Hirlap”, 16 feb. 1892

122. În parlamentul ungar există 417 deputaţi. Printre aceştia, dacă Ungaria ar fi un stat constituţional, ar trebuie să avem între 65 şi 70 de deputaţi români, care să poată reprezenta interesele poporului român.

În realitate, noi nu avem nici un reprezentant în parlament!

De ani de zile, un popor de trei milioane este împiedicat să-şi trimită reprezentanţii în corpul legislativ al ţării.

Ajungem astfel la următoarea situaţie:

6 milioane de maghiari aleg 417 reprezentanţi, iar 10 milioane de nemaghiari aleg zero reprezentanţi.

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 91-92

123. Legea maghiarizării numelor de localităţi şi constrângerilor la care sunt supuşi non-maghiarii, încă din clasele primare, pentru a-şi schimba numele de familie în nume pur maghiare, sunt fără pereche în lume şi multiplică în chip artificial numărul maghiarilor.

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 72

124. “Maghiarizaţi-vă!” Iată cuvântul care răsună ca din trompetă, revărsându-se din capitală asupra ţării întregi. “Maghiarizaţi-vă!” repetă ca un ecou oraşele provinciei. “Maghiarizaţi-vă!” Iată apelul în care se concentrează tot patriotismul maghiar. În el ei văd perfecţiunea deplină. (…) Astăzi, în Ungaria, cuvântul maghiarizare este pârghia intelectuală a oricărei mişcări politice, economice şi chiar morale. De vom merge mai departe pe această cale, vom ajunge curând să fim trataţi drept imorali toţi cei care nu ne vom maghiariza…

Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt”, nr. 5.460/1891

125. E un gest de bunăvoinţă faţă de maghiari să le aminteşti de greaua răspundere cu care s-au încărcat prin abuzurile săvârşite secole de-a rândul.

M. H. Biedermann, Die ungarischen Ruthenen, Innsbruck, 1887, r. II, p. IV

119. În ceea ce ne priveşte, avem convingerea fermă că problema naţionalităţilor nu-şi poate găsi soluţia satisfăcătoare decât prin maghiarizarea completă a naţionalităţilor.

Pesti Naplo”, nr. 209, din 1888

120. Noi nu maghiarizăm pe nimeni cu forţa. Noi suntem adepţii maghiarizării naturale, spre care îi împinge pe cetăţeni patriotismul lor. Ungaria ori va fi maghiară, ori nu va mai fi deloc!

Pesti Naplo”, nr. 110, din 1889

121. În Ungaria, orice ilegalitate politică, orice eşec parlamentar şi neglijenţe de tot felul, ale guvernului, sunt iertate şi uitate cu condiţia ca într-o anumită problemă guvernul să fi avut o politică fermă şi consecventă: politica de hegemonie a maghiarismului.

Magyar Hirlap”, 16 feb. 1892

133. Putem afirma cu inima curată că nu a existat popor în Europa care să se fi purtat cu evreii mai cumplit, mai inuman decât ungurii.

Singer Zoltán, Volt egyszer egy Dész, Tel-Aviv (după “Magazin istoric”, 1987, V, p. 73)

134. Întreaga presă iudaică din ţară şi din străinătate a fost mulţi ani în serviciul politicii de maghiarizare. Din toate părţile şi în toate chipurile li s-au cântat maghiarilor imnuri de laudă pentru că au ştiut să înfrângă definitiv naţionalităţile “duşmane Statului”. Românii au fost înfieraţi, în mod consecvent, ca “iredentişti”, sârbii şi slovacii ca “panslavişti” şi “omladinişti”, uşurându-se astfel maghiarilor “absorbirea naţională” a acestor popoare, care în fond au rămas întotdeauna credincioase imperiului. Orice mişcare politică a acestor naţionalităţi nemaghiare a fost sistematic trecută sub tăcere de către această presă vieneză, pentru ca nu cumva să se ivească vreo îndoială în privinţa posibilităţii de reuşită a politicii de maghiarizare.

Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 32

135. Prigonirea evreilor din Ungaria este, probabil, crima cea mai mare şi cea mai abjectă din întreaga istorie a omenirii.

W. Churchill, 1944 (după “Magazin istoric”, 1987, V, p. 75)

136. Trebuie să scriem, dacă nu pentru noi, care am fost martorii acestor orori, care am văzut cu ochii noştri vărsarea de sânge dezlănţuită de monştri cu chip de om, am văzut sălbăticia jandarimlor cu pene de cocoş la pălărie, atunci pentru urmaşii care, peste o generaţie-două nu vor crede că aşa ceva s-a putut întâmpla. Trebuie să scriem pentru ca lumea să ştie şi peste zece mii de ani că au existat cândva şi asemenea ţări care au văzut că începe sfârşitul, că frontul a sosit la graniţa lor şi ele totuşi, în acele momente critice, nu s-au preocupat decât de lichidarea evreilor.

Gherla, Iclod şi împrejurimile (după “Magazin istoric”, 1987, V. P. 72)

137. Ungurii au fost cei mai neîndurători. Atâta sălbăticie, atâta inumanitate faţă de evrei n-am constatat la nici un alt popor din Europa… Este dureros să consemnezi această constatare îndeosebi este dureros să consemnezi acest lucru în limba maghiară.

Schön Deszö, A Ieruszálemi per (după “Magazin istoric”, 1987, V, p. 74)

138. În acea noapte de neuitat, din unul din grajduri în care fuseseră înghesuiţi, unii peste alţii aproximativ 800 de oameni, între care şi eu, au ţâşnit deodată, din cele patru colţuri ale sale, nişte flăcări înspăimântătoare. Era evident că nu se produsese un accident, ci grajdul fusese aprins de paza horthystă. Ulterior am descoperit că uşile fuseseră blocate cu sârmă ghimpată. Flăcările au cuprins fulgerător acoperişul cu paie şi schelăria de lemn. În câteva clipe liniştea nopţii a fost spartă de ţipete şi vaiete teribile, deznădăjduite. Cei sănătoşi şi bolnavii care nu-şi pierduseră cunoştinţa din cauza febrei, ţâşneau din grajd printre grinzile ce se prăbuşeau ca nişte făclii. Garda aştepta însă pregătită şi începu să-i secere cu salve de mitralieră pe cei care se salvau. Prăpădul n-a durat mai mult de zece minute; zece minute veşnice. Oamenii – cei mai mulţi – au ars de vii odată cu grajdul; corpurile lor, făcute scrum, au zăcut în grămezi peste tăciunii grinzilor până dimineaţă. Cei care au reuşit să iasă din grajd au fost ucişi – în ea mai mare parte – cu gloanţele mitralierelor. Doar câţiva au scăpat din această teribile catastrofă. Scăpând din încleştarea flăcărilor, cu piciorul drept străpuns de un glonte, m-am târât pe burtă până în grajdul apropiat, în uşa căruia, din cauza sângelui ce mi s-a scurs prin rană, mi-am pierdut cunoştinţa.

Singer Zoltán, Volt egyszer egy Dész, Tel-Aviv, p. 269-271

139. “Dacă Ungaria ar rămâne singură, ţinând seama de înzestrarea ei pentru război cât şi de alte aptitudini, succesul ei nu este deloc sigur”. (contele Ciano). “În cazul izbucnirii unui conflict (între Ungaria şi România) începutul lui poate fi prevăzut, dar desfăşurarea lui ulterioară ar deveni deja îndoielnică, iar sfârşitul ar putea echivala cu o catastrofă.” (Ribbentrop)

După Teroarea horthysto-fascistă…, p. 1

140. Această virtuozitate în muşamalizare, falsificare şi calomniere părea, la un moment dar, să aibă oarecare succes, întrucât foarte multe cercuri începuseră să creadă într-adevăr că naţionalităţile din Ungaria nu opun utopiei maghiarizării nici o rezistenţă demnă de semnalat. Atunci a apărut la Viena o numeroasă delegaţie română. Aceasta avu efectul unei bombe şi nimici, dintr-o lovitură, toată ţesătura de minciuni a presei iudaice. Din clipa apariţiei acestei delegaţii, cu memorandul ei devenit celebru, şi în urma multiplelor evenimente care s-au succedat, existenţa problemei naţionalităţilor în Ungaria n-a mai putut fi tăgăduită.

Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 33

141. Agenţiile de presă fac cunoscut că acuzaţii Lucaciu şi Albini, ovaţionaţi la intrarea în tribunal de miile de români sosiţi să-i vadă, au fost bătuţi de unguri la sfârşitul audierilor, cu o sălbăticie rară. Acest fel de a înţelege respectul datorat prizonierului aflat în neputinţa de a se apăra este prea de tot maghiar. Să notăm că aceste atentate s-au petrecut a doua zi după entuziastele manifestări la care au dat naştere funeraliile lui Kossuth, marele eliberator!

Sărmanii de noi, naivi care, odinioară, ne puneam atâtea nădejdi în libertatea Ungariei! Iată ce face Ungaria din libertate, acum, când o are! Cum e posibil oare să se petreacă asemenea infamii?!… După asemenea întâmplări poţi să juri că omul n-a făcut nici măcar un pas dincolo de cavernă!

Ernest Lavisse (după P. Şeicaru, La Roumanie…, p. 276

156. Cu preţul celor mai grele sacrificii, România a îndeplinit în sud tradiţionala sa misiune care, la nord, a fost întotdeauna a Poloniei; România a fost odinioară o stavilă împotriva invaziei tătare, iar în zilele noastre a pus capăt unei dezordini care ameninţa să aducă puterea bolşevică până la porţile Vienei. România s-a salvat pe sine, dar a eliberat şi Ungaria de o dominaţie abjectă care, o vreme, se instalase în imperiului sfântului Ştefan. Acesta a fost şi sentimentul autorităţilor maghiare, căci atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Szabolcs a intervenit pe lângă comandamentul român rugându-i să-şi menţină ocupaţia care proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni după aceasta o cerere similară a fost din nou făcută, de teama unei reacţii a albilor… Probabil că maghiarii au mai uitat din binele făcut de români Ungariei în 1919; n-ar fi rău să înviorăm amintirea acelor servicii.

Jules Cambon, diplomat francez, în “Revue des deux Mondes”, Paris, 1 Decembrie 1927, p. 619-620

160. …pentru apărarea neamului nostru, trebuie să folosim toate mijloacele legale, pentru a evita ca numărul mare al numelor cu rezonanţă străină să constituie aparenţe defavorabile la stabilirea numerică a populaţiei maghiare.

Ordinul nr. 6.541 din 18 feb. 1942 al Ministerului de Justiţie maghiar

146. Nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care, din vremuri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit şi să vorbească ce limbă i-a plăcut.

M. Eminescu, Scrieri politice şi literare