Lumea multipolară de azi

LUMEA MULTIPOLARĂ DE AZI
– O harta a gandirii geopolitice occidentale
de CD

GEOPOLITICA
În discursul politic contemporan, geopolitica este adesea sinonimă cu politica internațională, înaltă și analizează relațiile complexe dintre istorie, politică și geografie. Creatorul termenului a fost un geograf politic suedez Rudolf Kjellén la sfârșitul secolului al XIX-lea, inspirat de geograful german Friedrich Ratzel și scrierea sa „Politische geographie” (geografie politică) din 1897. Termenul s-a răspândit în Europa în perioada dintre cele două lumi. războaie, iar utilizarea sa a fost răspândită la nivel global la începutul Războiului Rece.

Încă din cele mai vechi civilizații, oamenii au deliberat despre modul în care factorii geografici anume afectează comportamentul politic al oamenilor. Aristotel, de exemplu, a scris în „Politica” sa despre importanța caracterului insular al Cretei pentru rolul său în istoria politică a Greciei antice.

Definirea strategiilor geopolitice naționale reprezintă o sinteză complexă a unei abordări multidisciplinare, din punct de vedere al științelor politice, economiei, istoriei și poziției geografice. Geopolitica își propune să ofere răspunsuri la două întrebări cheie: ce se va întâmpla și ce trebuie făcut?

Adesea, în sensul obiectivelor geopolitice, există termeni abuzivi precum: „„granițe naturale”, „drept istoric”, „spațiu de viață”, „motiv de stat”, „suveranitate limitată”, „export de democrație”, „război preventiv”, „protecția drepturilor omului” etc.”

În sens abstract, geopolitica indică în mod tradițional legăturile și relațiile cauzale dintre puterile politice și spațiul geografic.

DOMINAȚIA GEOPOLITICĂ VESTICĂ
Superioritatea politică, militară, economică și culturală a occidentului la nivel global datează din epoca cuceririlor maritime de la sfârșitul secolului al XV-lea. Prin cucerirea coloniilor bogate și dezvoltarea industrială, occidentul și-a impus dominația colonială globală de secole.

Teoriile gânditorilor geopolitici occidentali: Ratzel, Mackinder și Haushofer, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt încă de actualitate pentru aria mai largă care este subiectul Geopolitică. Abordarea lui Ratzel a marcat statul ca un lucru viu care se va prăbuși după ce va ajunge la dezvoltarea sa deplină. Pentru a trăi și a supraviețui, statul trebuie să-și extindă teritoriul.

În timp ce statul crește, tinde să ia spațiul necesar de locuit („lebensraum”). Lebensraum este un termen care a marcat principala motivație pentru agresiunea teritorială dusă de Germania nazistă. În cartea sa „Mein Kampf“, Adolf Hitler a descris în detaliu punctul său de vedere conform căruia poporul german avea nevoie de lebensraum – pământ și materii prime pentru o Germanie Mare – și că aceasta trebuie găsită în Est.

Această teorie desi a fost folosită greșit în perioada nazismului, a fost totuși de ajutor statelor democratice și planurilor lor imperialiste (ascunse).

Karl Haushofer a definit geopolitica ca fiind știința dependenței evenimentelor politice de zona geografică. El a proiectat viitoarea organizare globală, împărțind lumea în trei părți, adică pan-zone: Pan-America, unde Statele Unite vor domina, Pan-Europa, unde Germania va domina și Pan-Asia, care va fi dominată de Japonia.

Școala anglo-americană de geopolitică se referă la învățăturile despre dominația pământului sau avantajul puterii maritime. Un mare susținător al maturizării Statelor Unite ca forță navală globală – Alfred Thayer Mahan, prin analiza ideilor principale din cartea sa „Influența puterii marii asupra istoriei a afectat direcțiile imperialiste ale SUA. Politica externă. Mahan a pledat nu numai și exclusiv pentru ocuparea militară a teritoriilor, ci și pentru impactul factorilor economici și culturali prin împuternicirea aliaților și slăbirea oponenților, ceea ce astăzi este cunoscut sub denumirea de „PUTERE MOALE”.

Mahan a fost criticat pentru propagarea aplicării globale a așa-numitei strategii a ANACONDEI. Aceasta este ideea că scopul final al politicii SUA (implementată printr-o gamă întreagă de organizații internaționale, dintre care cea mai dominantă este NATO, dar și de o multitudine de ONG-uri cultivate de Soros) a fost să se rotunjească, iar apoi duce la prăbușirea politică și economică a antagoniștilor săi pe masa terestră eurasiatică, în special Rusia și China.

Geograful englez Mackinder cu teoria sa despre Heartland din 1904 a considerat că în conflictul global dintre pământ și mare a existat o predominanță a pământului, în special în statele care controlau Heartlandul – partea centrală a continentului eurasiatic.

El a fost deosebit de îngrijorat de faptul că sub controlul britanic nu era teritoriul care, conform interpretării sale asupra evenimentelor istorice, reprezenta pivotul, adică punctul de sprijin. Acest punct central în jurul căruia se învârtea axa istoriei lumii, Mackinder l-a numit Eurasia.

Problema pentru Mackinder și pentru imperialiștii britanici era că Eurasia era controlată de Rusia. Mackinder a avertizat că Rusia și Germania unite ar putea prelua de la Marea Britanie primatul hegemoniei globale, deoarece flota maritimă a acestor două state și potențialul lor i-ar putea învinge cu ușurință pe britanici.

Cel mai mare coșmar al său a fost construcția unei linii de cale ferată Berlin-Moscova-Bagdad-Golful Persic, pentru că ar periclita în mod direct monopolul britanic din Oceanul Indian.
Dar istoria a dovedit ca englezii s-au speriat prea tare de Est si nu a simtit si prevenit pericolul SUA, care dupa al doilea razboi mondial a preluat dominatia globala, nu pe linie maritimă ci financiara.

Mackinder a susținut că țările europene au făcut pe mare ceea ce, de ex. Alexandru al Macedoniei a făcut pe uscat. Au ocolit și apoi și-au înconjurat adversarii, luând sub control punctele cheie de coastă. Așa s-a născut celebra strategie a „ANACONDA”, pe care oponenții puterilor atlantice o văd și astăzi ca o orientare fundamentală a eforturilor geopolitice anglo-americane.

SPAIMA DE HEARTLAND
„Țara centrală” (Heartland) include zona Ucrainei, Rusia de Vest și Europa Centrală. Heartland a inclus câmpurile de cereale ucrainene și resursele rusești de petrol din jurul Mării Caspice. Teoria Heartlandului a proiectat posibilitatea de a crea un imperiu/alianță uriaș care nu ar trebui să folosească transportul de coastă sau transoceanic pentru a-și menține imperiul/alianța și nu ar putea fi învins de restul lumii, chiar dacă ar fi încorporat împotriva lui. .

Acesta va articula formula geopolitică care încă reprezintă unul dintre principalele indicii ale curentului geopolitic atlantic: „CINE DOMINĂ EUROPA DE EST, COMANDĂ ȚARA CENTRALĂ.
Cine conduce Țara Centrală, comandă “Insula Lumii” (Eurasia + Africa). Cine conduce “Insula Lumii”, conduce Lumea” precizează Mackinder încă din 1919.
Poate că în acest conflict s-a putut observa acel dualism istoric antagonic: marea împotriva pământului sau, în termeni mai contemporani spus, Atlantida împotriva eurasiatice.

Printre adepții ideilor geopolitice ale lui Mackinder se numără nu numai vechiul prim-ministru și om de stat britanic Winston Churchill (care era prietenul său personal), ci și Henry Kissinger și Zbigniew Brzezinski, doi imigranți din Europa Centrală care s-au aflat în fruntea guvernului SUA.

Teoria lui Mackinder și-a recăpătat o oarecare credibilitate, când în loc de un conflict armat, a considerat o influență politică mai puternică asupra națiunilor, ceea ce era însă proiecția forței, doar prin alte mijloace, in special cele financiare.
Mackinder este figura cheie responsabilă pentru succesul conectării puterii în creștere a Statelor Unite in orbita britanică, iar mai târziu „predă” torța imperială cercurilor americane.

Mackinder a menționat cele șapte națiuni pentru care era necesar să se asigure crearea unor state “independente” – protectorate anglo-americane, care să poată monitoriza permanent Țara Centrală. Aceștia au fost polonezii, cehii și slovacii, apoi maghiarii, românii, bulgarii, grecii și slavii de sud.

Unele cercuri geopolitice au susținut că chiar si Uzbekistanul ar putea juca un rol semnificativ în încercuirea, izolarea și suprimarea Rusiei, prin urmare, au insistat cu fermitate ca Uzbekistanul să fie legat de orbita NATO.

Opiniei lui Halford Mackinder i s-a opus Nicholas Spykman care credea că zonele periferice ale Eurasiei – așa-numita Rimland – sunt mai importante din punct de vedere militar și strategic decât Hartland, iar controlul asupra acestor zone ar asigura o dominație mondială.

Pe baza acestor atitudini, al cărui susținător era și George Kennan, Statele Unite în perioada Războiului Rece au definit „politica de izolare” a blocului socialist în zona periferică a Rimlandului Eurasiatic, tocmai prin formarea de alianțe regionale de “securitate”.

Hegemonia cercurilor anglo-americane a fost evidentă mai ales în perioada de după Primul Război Mondial, precum și după Războiul Rece, iar majoritatea argumentelor prin care aceste cercuri și-au justificat puterea și activitățile, asa denumita ideologie a Atlantismului, au fost pentru prima dată exprimate public în articolele și cărțile lui Mackinder.

Sistemul internațional bazat pe acordul dintre marile puteri de la Yalta în 1945 cu privire la împărțirea sferelor de influență, a adus cu el Războiul Rece și „reguli și certitudini” paradoxale, cu echilibrul de putere și frica de război nuclear controlat, conflicte la periferie şi concurs de propagandă cu generalizări ideologice tăioase.

Geopolitica a apărut în centrul atenției, în perioada publicării „Cocnirii civilizațiilor” de Samuel Huntington și a „Sfârșitul istoriei” de Francis Fukuyama în anii 90 și promovarea triumfătoare a „NOII ORDINI MONDIALE”.

Cu toate acestea, europenii sunt minorități pe glob, iar istoria colonialismului european conține atât de multe crime, minciuni și suferințe umane încât Gandhi a condamnat vehement ipocrizia imperialismului, spunand că ar fi „o idee bună ca el sa dispară”.
Geopolitica clasică a fost concepută de europeni pentru realizarea unor interese predominant eurocentrice.

PANSLAVISM ŞI EURASIANISM
Vom lua în considerare și teoriile gânditorilor geopolitici ruși și „estici”: Nikolai Danilevsky, Peter Savitsky, Aleksandr Dugin și Jean Parvulescu. În general vorbind, în gândirea geopolitică rusă pot fi observate două fluxuri diferite. Dacă factorii culturali și religioși sunt în prim plan, atunci se face referire la teoreticienii care reprezintă idei panslavice, precum Danilevsky.

Pe de altă parte, evidențierea factorilor geografici, dar fara a minimaliza pe ceilalți, a condus la un concept geopolitic în gândirea rusă, cunoscut sub numele de EURASIANISM, precum cel creat de Savitsky, care a fost cel mai influent în grupul intelectualilor și foștilor ofițeri. al Rusiei imperiale și cel care a format mișcarea eurasiatică în anii douăzeci ai secolului trecut, după exilul său din Rusia în țările din Europa de Est.

Principalul angajament al lui Danilevsky, după crearea și unificarea Germaniei în 1871, a fost crearea analogă a unei federații pan-slave sub conducerea Rusiei.
Danilevsky a indicat exemple de duble standarde ipocrite în relațiile dintre Europa și Rusia, deoarece ceea ce a fost tolerat de puterile europene, în special la Germania, a provocat o condamnare ascuțită a Rusiei, subliniind că Rusia era mai puțin colonizatoare decât țările vest-europene care au criticat extinderea sa teritorială.

Danilevsky a susținut că cercurile europene puternice aveau scopul final de a sparge Rusia și de a distruge tipul cultural-istoric slav, pentru că îl vedeau ca singurul „obstacol” în calea dominației globale a sistemului lor de valori.

Tezele de bază ale lui Savitsky sunt legate de proiectarea unui cadru teoretic pentru formarea imperiului eurasiatic, Eurasia fiind așadar, conform lui Savitsky, un „al treilea” continent.

Este important de remarcat și, prin urmare, de subliniat principala diferență dintre eurasiaști și panslaviști, că toate națiunile care au trăit și încă trăiesc în această zonă, indiferent de religia lor, sunt considerate națiuni constitutive și egale ale Eurasiei. De aceea, potrivit lui Savitsky, întreprinderile poporului rus au avut întotdeauna și la nivel național o dimensiune mesianică universalistă.
O declarație similară despre particularitățile naționale și mesianism este acum populară și printre neoconservatorii americani.

Interesant este că această afirmație privind mesianismul a fost contestată în mod convingător de președintele rus Vladimir Putin ca protagonist al eurasianismului, în scrisoarea sa către New York Times, referitoare la evenimentele din Siria. Mișcarea eurasiatică, care sub conducerea lui Savitsky a jucat un rol intelectual important în Europa de Est între cele două războaie și chiar revista lui Haushofer „Zeitschrift für Geopolitik“, a publicat articole despre aceasta, la începutul noului mileniu.Miscarea a devenit realitate, prin crearea recentă a Uniunii Eurasiatice.

Aleksandr Dugin prezintă istoria Rusiei moderne ca pe o luptă pentru influență între cele două ligi antagonice a căror existență a fost înțeleasă de toți teoreticienii geopoliticii clasice, adică liga „atlantiștilor” (forțele maritime) și liga „eurasiaților” (forțele terestre). Dugin a învinuit lobby-ul „atlantic”, în special Regatului Unit, pentru provocarea ambelor războaie mondiale și pentru crearea condițiilor pentru ciocniri extrem de violente între Germania și Rusia.

Intelectualul român Jean Parvulescu a numit imperiul eurasiatic „ultimul imperiu”, „imperiu sfârșitului”, „imperium ultimum”, deoarece pentru el a reprezentat reconcilierea și integrarea definitivă a ortodoxiei, catolicismului și islamului într-o singură filozofie, în termenii fundamentali ai ortodoxiei și catolicismului, cat și a islamului.

Oponenții acestei idei sunt localizați de Pârvulescu în cercurile anglo-americane, pentru care credea că sunt gata să folosească chiar și arme nucleare pentru a preveni comunitatea politică (federația) dintre Franța, Germania și Rusia, care ar urma să acționeze ca coloană vertebrală a mai noii ordini mondiale – contraglobală.

Cea mai recentă încarnare ideologică a acestei opoziții a fost găsită de Pârvulescu în lucrările profesorului american Samuel Huntington despre o confruntare inevitabilă a civilizațiilor. În același timp, el a subliniat importanța documentului intitulat „Strategia de apărare națională a SUA” la începutul anilor 1990, în care se spunea în mod explicit că, folosind toate mijloacele disponibile, SUA trebuie să-si asigure dominația în lume și statutul de singură putere mondiala (lumea unipolara), precizează Pârvulescu.

JOCURI GEOPOLITICE PE „TABLA DE ȘAH”
Blocul militar-politic NATO, creat pentru „izolarea” URSS, încă de la începutul anilor 90 se îndreaptă constant spre granița Federației Ruse, ignorând interesele geopolitice ale acesteia.
NATO si-a atribuit de la sine un drept de a se extinde in scopuri “defensive” in vederea izolarii URSS-ului, ignorand si incalcand dreptul si interesele URSS-ului de a avea si ea o zona de securitate si confort militar

După căderea comunismului, dezacordurile ideologice dintre Rusia și SUA au dispărut, dar ceea ce nu a dispărut a fost rivalitatea care nu are nimic de-a face cu ideologia, ci CU OCOLIREA GEOSTRATEGICĂ A SFERELOR DE INFLUENȚĂ ȘI DOMINAȚIE.

Francis Fukuyama a presupus că după căderea Zidului Berlinului și declinul URSS și a ideologiei ei comuniste a venit „sfârșitul istoriei”, sau cu alte cuvinte, ultima etapă de dezvoltare a societăților, în care aproape toate punctele planetei. acceptă democrația, piețele libere, capitalismul și drepturile omului.

În ciuda promisiunilor făcute lui Mihail Gorbaciov, după epoca Războiului Rece, NATO s-a extins în Est incluzând în componența sa și unele foste republici sovietice, NATO a intrat în zona pe care Rusia o considera o „zonă a intereselor sale protejate”.

Moscova s-a adaptat la această pătrundere agresivă a Occidentului în anii ’90. Abia odată cu venirea lui Vladimir Putin în fruntea Rusiei, sfera intereselor ei a început să se întărească. Washington a răspuns cu o rețetă dovedită – metodele folosite in Balcani – balkanizare, felierea salamului balkanic.

Astfel Ucraina a fost afectată si ea fiind supusa interventiilor clandestine, oculte din partea occidentului in vederea destabilizarii si eventual felierii la care s-a ajuns cu republicile panruse si ce va mai urma. Învățând tehnicile și stilul occidental de lupte mediatice din ultimele decenii, Moscova s-a dovedit mult superioară în timpul crizei ucrainene, iar problemele din Crimeea s-au dovedit si ele ca fiind bine rezolvate în acest război hibrid.

Este evident că occidental si Rusia se intrec în arta războiului hibrid, cel puțin când ne uităm la urcarea artificială a prețului petrolului și gazelor, scăderea si apoi urcarea valorii rublei pe plan international. NATO admite deschis că Rusia a demonstrat că știe să conducă un „război hibrid”.

Criza din Ucraina a injectat o nouă doză de adrenalină în NATO și i-a dat o nouă justificare a existenței sale. Războiul Rece nu sa încheiat încă complet, așa că foștii inamici din spatele „cortinei de fier” nu au fost văzuți ca potențiali parteneri de către Washington. Dimpotrivă, ei au continuat să trateze Rusia, ca succesor al URSS, la aceeași scară ca în Războiul Rece.

După prăbușirea Uniunii Sovietice (1991) și a întregului bloc socialist din Europa, dominația unipolară care a fost construită de Statele Unite și aliații săi asupra ruinelor acesteia și altora tari s-a dovedit totuși a fi de o scurtă durată. Si-a trăit déjà victoria.

Unipolarismul care s-a instaurat în anii ’90, prin ideea unei noi ordini mondiale, Statele Unite, ca singura superputere globală rămasă și unificarea Germaniei ca forță economică (care urmărea supremația economică în Europa, a fost susținuta și prin influență politică și ambiții după unificare), a impus noile reguli ale jocului.

Dominația SUA și a valorilor occidentale a marcat crearea unei noi ordini americane. Intervențiile militare în Irak, Iugoslavia, Afganistan, „primăvara arabă”, finanțarea revoltelor din Ucraina – toate acestea sunt rezultatele politicii externe americane..

Consolidarea aproape logaritmică a economiei și puterii militare a Chinei, crearea unei noi politici externe „multi-vectorială” a Rusiei, în conformitate cu noile tendințe globale și multipolaritatea, ale căror contururi se profilează – conduc la noi reguli de joc geopolitic. Lumea bipolară, care în ultimul deceniu al secolului XX a fost transformată în unipolară, cu o singură superputere globală, ia treptat forma unei Lumi multipolare.

Influența politică și importanța SUA în lume sunt încă incontestabile și cu siguranță si vor mai ramane si în viitor datorită puterii lor militare, deși vor fi obligați să-și împărtășească odinioară dominantă puterea cu alți jucători globali.

Acum, se vorbește mai puțin despre globalizarea care unește planeta și mai mult despre un nou război rece între Occident și Rusia și, eventual, alte noi puteri precum China, Iran și India.
O nouă formă de geopolitică, sub forma GEOECONOMIEI, a exporturilor de capital, a investițiilor, a comerțului liber etc., reprezintă un domeniu pentru o nouă extindere a intereselor economice dincolo de cele politice – neamestecul in treburile interne.

Geoeconomia care sublimează resursele economice, geografice, strategice, politice și culturale ale unei zone a devenit un segment important în domeniul activității politice externe în lumea modernă.
O caracteristică comună a geopoliticii și geoeconomiei este că ambele sunt metode de analiză și interpretare a echilibrului de forțe la nivel internațional. Geoeconomia se bazează pe resurse economice. Exclude violența si amestecul intreburile interne, politice a le unei tari.

Federația Rusă încearcă să-și recapete influența în diferite puncte ale planetei, în principal prin forme de integrare economică și politică și alianțe precum CSI (Comunitatea Statelor Independente din fosta Uniune Sovietica) și Uniunea Eurasiatică și BRICS (legături economice: Brazilia- Rusia-India-China-Africa de Sud), în epoca numită adesea „post-american”.

BRICS este cea mai mare piață de pe planetă, deoarece acoperă 2,9 miliarde de oameni, sau aproximativ 40% din populația global, cu un potential mult mai mare, inca nedezvoltat. Țările BRICS, care asigură împreună peste 26% din Produsul Intern Brut al lumii, puterea militară a Rusiei și Chinei, haosul social și criza refugiaților create după interferența Occidentului – tind să reducă puterea globală a Occidentului.

Insa un proiect mai grandiose si mai promitator este Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător – RCEP – un acord de liber schimb între națiunile din Asia-Pacific din Australia, Brunei, Cambodgia, China, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Laos, Malaezia, Myanmar, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda și Vietnam. Cele 15 țări membre reprezintă aproximativ 30% din populația lumii, 2,2 miliarde de oameni și 30% din PIB-ul global 29,7 trilioane USD, făcându-l cel mai mare bloc comercial din istoria omenirii. Semnat în noiembrie 2020, RCEP este primul acord de liber schimb dintre cele mai mari economii din Asia, inclusiv China, Indonezia, Japonia și Coreea de Sud.

George Friedman, șeful de informații al agenției analitice „Stratfor” subliniază că Statele Unite au dus în ultimii 100 de ani o politică externă foarte consistentă, al cărei obiectiv principal a fost să nu permită nici unei alte forțe să câștige prea multă putere în Europa. De menționat că SUA au simțit întotdeauna că pericolul cel mai mare o amenință dintr-o potențială alianță între Rusia și Germania.

LUME MULTIPOLARĂ
SUA sunt vlăguite de o serie de intervenții în întreaga lume, din Afganistan până în Irak, Libia, etc, cu o datorie națională uriașă are hegemonia amenintata de alte forțe care își caută locul comun pe scena multipolară globală.
Economia Chinei și tehnologiile avansate ruse combinate au devenit amenințarea numărul unu pentru SUA.

Angajarea Rusiei, Iranului și Chinei la un nou punct focal global în Siria 2015 indică faptul că relațiile de pe tabla de șah globală a politicii externe se schimbă încet dar sigur. Până de curând, era de neconceput că cineva s-ar putea opune în mod deschis Statelor Unite imbatabile în „stabilirea păcii și ordinii mondiale”:
PAX AMERICANA.

Este evident că teoriile Heartland, Rimland, Lebensraum, Eurasianism sau Pan-slavism nu sunt incă uitate și că sunt încă prezente de fapt. Acestea sunt efectuate numai în circumstanțe schimbate și cu anumite modificări.

REFERINȚE:
1. Heiber, Helmut 1958. Der Generalplan Ost, Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte, Volumul 6.
2. Kearns, Gerry 2009. Geopolitics and Empire: The Legacy of Halford Mackinder, Londra: Oxford University Press.
3. Mackinder, Halford 1904. „The Geographical Pivot of History”. The Geographical Journal, 28: 4.
4. Mackinder, Halford 1919. Democratic Ideals and Reality: A Study of the Politics of Reconstruction, Londra: Constable and Company LTD.
15. Mahan, Alfred Thayer2004. Influența puterii maritime asupra istoriei 1660-1783, Boston: Little, Brown And Company
6. Megoran, Nick 2004. „Revisiting the “Pivot”: The Influence of Halford Mackinder on the Analysis of Uzbekistan’s International Relations”, The Geographical Journal, 170: 4.
7.Tuattail, Gearóid (996 Critical Geopolitics: The Politics of Writing Global Space, Londra: Routledge.

NOTĂ:
Halford John Mackinder (15 februarie 1861 – 6 martie 1947) a fost un geograf, academic și om politic englez, care este considerat unul dintre părinții fondatori atât ai geopoliticii, cât și ai geostrategiei. A fost director al University Extension College, Reading (care a devenit Universitatea din Reading) din 1892 până în 1903 și director al Școlii de Economie din Londra din 1903 până în 1908. În timp ce continuă cariera academică cu jumătate de normă, a fost fost și membru al Parlamentului pentru Glasgow Camlachie din 1910 până în 1922. Din 1923, a fost profesor de geografie la London School of Economics.

FITI GATA INTOTDEAUNA!