„Eminescu este un continent fără margini, în care viaţa se reproduce la nesfârşit” (I)
Scris de Prof. Marin Ioniţă

.
„Eminescu este un continent fără margini, în care viaţa se reproduce la nesfârşit” (I)

# Convorbiri neconvenționale cu profesor doctor George Ene, eminescolog

# Vă luptaţi cu titanii? Sau sunteţi scutierul unuia dintre ei? Faceţi parte din oastea lor? Există aşa ceva, sau fiecare este un cavaler singuratic şi rătăcitor, în căutare de noi terenuri pe care să le defrişeze, să le desţelenească şi să le cultive? Vă croiţi pârtia dumneavoastră sau mergeţi pe urmele lor, lărgind şi pietruind drumurile tăiate de ei în junglă?

– Titanii au timpul lor, cauza, drumul şi luptele lor. Mă lupt doar cu mine, sub scutul ocrotitor al unor înaintaşi pe care îi venerez. Şi eu mă simt bântuit în adânc de un cavaler rătăcitor, care îmi aprinde lumini şi speranţe din departe şi chiar din târziu. Dacă îl urmez, sunt convins că şi dincolo de imposibil şi de absurd ar putea să existe ceva care împlineşte aşteptări şi mirări.
Cu toţii alergăm pe magistralele cunoaşterii, iar când intrăm şi ieşim din casă folosim doar poteca bătătorită de paşii noştri. Este stânjenitor să nu avem calea noastră, chiar dacă ni se oferă un drum de servitute.

# Mai este loc în cercetarea ştiinţifică pentru dibuirea locurilor genialului Eminescu în literatura română şi în literatura universală? Nu este epuizat subiectul?

– Eminescu este un continent fără margini, în care viaţa se reproduce la nesfârşit. Este loc pentru toţi exploratorii, de la copii până la cercetătorii cei mai orgolioşi, care aspiră să-şi întemeieze colonii în pământul făgăduinţei. Este loc şi pentru detractori, care reuşesc, în mod paradoxal, să stârnească o şi mai profundă solidarizare a iubitorilor săi.
Opera pe care a durat-o, fascinantă ca întindere, complexitate şi măreţie, este din ce în ce mai deschisă şi mai vie, oferind continuu noi şi captivante teme şi subiecte de abordare.
Investigarea ei este favorizată de noile metode, tehnici şi procedee de cercetare, care permit astăzi relevarea unor aspecte deosebit de importante, nebănuite până de curând. Perspectivă interdisciplinară şi holistică asupra operei aduce, de asemenea, un plus de cunoaştere.
Se justifică şi chiar este lăudabilă şi necesară atenţia care i se acordă lui Eminescu de către specialişti din cele mai diferite zone ale artei şi ale ştiinţei. An de an creşte numărul cărţilor şi articolelor referitoare la biografia sa şi la operă, atât în ţară cât şi în străinătate.
Din integrala Eminescu mai puţin studiate sunt articolele politice, proiectele dramatice şi jurnalul, „Fragmentarium”, deşi oferă o bogăţie de informaţii din care eminescologii descoperă noi faţete ale omului şi jurnalistului de excepţie. Temeiurile înaltelor sale atitudini intelectuale, civice şi morale se află mai ales în aceste surse şi resurse!
Aşezarea lui Eminescu în timpul nostru, la puterea noastră de înţelegere şi de reflecţie, la trebuinţele noastre de conştiinţă şi de acţiune socială nu se mai poate face pe cont propriu şi nici prin intermediul unor grupuri de cercetători, constituite numai pe bază de afinităţi.
Mai mult ca oricând, se impune crearea unui institut şi unui muzeu naţional „Mihai Eminescu” – proiecte mai vechi amânate de autorităţi din considerente inacceptabile. Instituţionalizarea cunoaşterii omului de geniu şi a operei sale asigură forţa, competenţa şi caracterul sistematic al cercetării şi punerii în valoare a lui Eminescu, nu numai ca model cultural identitar, dar şi ca valoare universală incontestabilă.

„În cazul lui Eminescu, iubirea şi ura mai mult extremizează”

# Ce a mai rămas de spus? Fiecare înaintaş, cu altă imaginaţie a poetului. Un Eminescu al lui Maiorescu, un Eminescu al lui Călinescu, un Eminescu al lui Lovinescu, un Eminescu al lui Ibrăileanu, un Eminescu al lui Perpessicius, un Eminescu al lui Nae Georgescu, Eminescu al dumneavoastră care este?

– Mi-aş permite să alătur prestigioşilor eminescologi menţionaţi de dumneavoastră şi alte nume importante, fiecare descoperindu-ne un alt chip al lui Eminescu: Dumitru Murăraşu, Şerban Cioculescu, Augustin Z.N. Pop, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dimitrie Vatamaniuc, Alexandru Oprea, Petru Creţia, George Munteanu, Petru Mihai Gorcea, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu ş.a.
Laolaltă, confirmă că geniul eminescian are nenumărate faţete pentru întrezărirea cărora e necesară, de fiecare dată, o altă şi altă lumină a minţii şi a sufletului.
Eu văd, alături de ceilalţi Eminescu, chipul luptătorului întregitor de gând, de cuvânt şi de ţară, care dă consistenţă şi continuitate seriilor istorice de dezvoltare a naţiunii române.

# Nu lipsesc detractorii din această istorie şi nici idolatorii. Cât rău fac şi unii şi alţii adevărului?

– Se spune că extremele se atrag. În cazul lui Eminescu, iubirea şi ura mai mult extremizează. Ura însă nu-şi află nici pe departe un numitor comun în rândul detractorilor săi. Se manifestă mai ales prin pozarea pe Patul lui Procust. I se recunoaşte doar poezia, mai precis o parte a acesteia; restul operei i se amputează.
Jurnalistica ar fi lipsită de orice valoare. Este scoasă din context şi judecată după normele şi regulile cele mai noi ale aşa-zisei democraţii.
Lui Eminescu nu i se iartă intransigenţa şi activismul politic, exprimat ca jurnalist într-una dintre cele mai dificile perioade din istoria modernă a României.
Nu i se iau în calcul problemele abordate, disfuncţiile şi vulnerabilităţile mecanismului social sesizate, gradul de pericol social al faptelor aduse la cunoştinţa opiniei publice, seriozitatea documentării lor, scopul urmărit, frecvent declarat, caracterul filipic ori pamfletar al articolelor, stilistica textelor, efectele demersului său, ca să nu mai vorbim de soluţiile propuse.
Jurnalistul este etichetat ca fiind retrograd, reacţionar, paseist, socialist, comunist, protolegionar, anarhist, rusofil, cadavru din debara etc.
Nici idolatri nu lipsesc. Provocaţi, sunt mulţi şi pătimaşi; ştiu tot şi repede despre Eminescu şi de aceea sunt inflexibili şi pun, la rândul lor, etichete deloc măgulitoare celor cu alte opinii. Nu suportă să afle altceva decât cred că ştiu, cu atât mai puţin lucruri nefavorabile sau mai puţin sublime şi grandioase decât îşi imaginează.
În credinţa lor, Eminescu este doar sfântul nostru şi tot ceea ce vine de la el şi despre el trebuie să fie absolut bun şi cu religiozitate respectat.
Confruntarea între cele două tabere – detractori şi idolatri – este inegală ca forţă, peste carte ca argumente şi amar de păgubitoare.
Sunt cazuri când actanţii se provoacă numai spre a fi luaţi în seamă: nu au armele la ei, nici exerciţiu şi nu-şi probează convingător hărnicia. Pare că mai degrabă îşi aruncă vorbele peste gard, la zile mari.
Atmosfera pe care o creează tulbură obiectivitatea receptării, alungă moderaţia.
Cel mai trist este când supralicitarea ori sublicitarea sunt făcute cu rea-credinţă.