Poetul latin Ennius, în urmă cu doăzeci şi două de secole, întrcât vorbea bine trei limbi, latina, greaca şi etrusca, simţea/considera că are trei sufleter, trei inimi (tres anima). De atunci s-au tot calculat mărturii şi declaraţii, îndeosebi ale poeţilor, despre virtuţile artistice, poetice şi spirituale ale limbii, nelipsind, în acest sens, nici aprecierile, mult mai exacte, ale unor lingvişti sau filosofi ai limbii (Giambatista Vico, Benedetto Croce, Karl Vossler, Benjamin Whorf, D. Caracostea, de exemplu). Foarte pe scurt dorim să oferim cititorilor noştri argumentele (fireşte, numai câteva) în temeiul cărora teza de mai sus să fie acceptată sau nu ca adevăr intuit, care ţine de zona inefabilului mai mult decât de cea a raţionalului, ci ca adevăr demonstrat şi demonstrabil în termeni dintre cei mai limpezi şi mai convingători. Şi mai exacţi.

Ne simţim datori cu asemenea demonstraţie pentru a nu lăsaa neacoperită ideea cu care am încheiat îndreptarea Îndreptarului: limba îşi are propriile licenţe, care nu se deosebesc cu nimic de ale poeţilor, limba şi poezia fiind manifestări ale aceleiaşi disponibilităţi sufleteşti: creativitatea artistică, plăcerea de a te exprima expresiv, de a face din actul comunicării o desfătare şi o bucurie a spiritului. Aceste licenţe ale limbii – aparent abateri de la regulile curente, nu este impropriu a le considera poetice în măsura în care, între graiul comun şi graiul/textul poetic există o subtilă continuitate, inseparându-le. (Vezi D. Caracostea, Expresivitatea limbii române.)

Deşi lingvistica modernă, cea formalizantă îndeosebi, nu este deloc interesată de această perspectivă mult prea culturală şi spiritualistă, demonstraţia pe care o propunem porneşte chiar de la una dintre teoriile lingvistice moderne cele mai exacte, mai „ştiinţifice”, o teorie care şi-a propus în mod deliberat să cerceteze domeniul lingvistic cu mijloacele de maximă precizie ale matematicii, mai exact spus ale algebrei. Este vorba de teoria glosematică, elaborată în primul rând de Louis Kjelmslev în cunoscuta sa Prolegomenon to a Theory of Language. Teoria glosematică a semnului lingvistic, preluând şi aprofundând conceptul de valoare lingvistică propus de Ferdinand de Saussure în al său Cours de lingvistique generale, face distincţia între o formă şi o substanţă atât în planul conţinutului (al semnificaţilor şi al semnificaţiilor), cât şi în planul expresiei. Pe noi, hic et nunc, ne interesează numai planul conţinutului, al semnificaţiilor, în cuprinsul căruia substanţa conţinutului ar fi realitatea însăşi sau, mai nuanţat spus, acea parte a realităţii pe care o putem face referent al enunţurilor noastre, despre care – simplu spus – putem spune ceva cu ajutorul limbii de care ne folosim. Această substanţă a conţinutului limbii este, principial vorbind, aceeaşi pentru toate limbile. Fireşte, în fapt, o limba ca lapona, vorbită dincolo de cercul polar, are de dat seama despre o lume, o realitate referenţială foarte diferită în comparaţie cu limba hausă, de pildă, vorbită în zona ecuatorială a Africii. Ca să simplificăm lucrurile, nu luăm în seamă aceste deosebiri, oricât ar fi ele de mari, dat fiind faptul că, bunăoară, în teritoriul, în lumea, în spaţiul unde se vorbeşte hausa, se mai vorbesc şi alte limbi, pentru care, în mod evident, substanţa conţinutului este aceeaşi. Rămâne aşadar, pentru a înţelege esenţa limbii, să mergem mai departe pe ideea că lumea în care trăim este aceeaşi pentru toate limbile pământului.

Fiecare limbă îşi propune să acopere întreaga realitate la care vorbitorii ei au acces prin simţuri şi prin gânduri, prin reflecţie. Iar fiecare limbă, încercând să cuprindă lumea, să facă aşadar faţă numărului infinit de „obiecte” (în sens larg) din această lume, procedează la fel ca toate celelalte limbi: reduce numărul infinit al obiectelor la un număr finit, rezonabil, de clase (rezonabil însemnând care poate fi memorat). Cuvintele nu vor deveni obiecte, unicate, ci denumesc clase, concepte. Vor fi etichete lipite nu pe obiecte, ci pe o construcţie mentală, pe ceva care nu are materialitate: conceptul corespunzător clasei, mulţimii de obiecte care pot fi referenţi ai semnificantului, ai cuvântului, ai sensului lingvistic. Acesta este sensul (unul dintre cele două sensuri) cu care putem înţelege formula saussuriană prea uşor trecută cu vederea de exegeţii şi moştenitorii săi: limbajul este un principiu de clasificare. Aşadar, limbajul este instrumentul intelectual, mental, cu ajutorul căruia oamenii clasifică obiectele din realitate, imaginează aşadar (sau descoperă!) existenţa unor clase şi le dau fiecăruia un nume: masă, casă, a citi, a scrie, frumos, bine etc. Gruparea în aceeaşi clasă a unor obiecte şi nu în clase de obiecte deosebite se face în temeiul unor judecăţi de valoare (sic!), potrivit cărora obiectele respective seamănă între ele (din punct de vedere morfologic şi funcţional, să zicem) mult mai mult decât ar semăna cu altele. Mai simplu spus, oamenii practică, prin graiul lor, o clasificare (a obiectelor din realitate) pe care ei o consideră, o „simt” că este cea care corespunde adevărului, adevărului despre realitatea în care trăim.

Cred că avem voie, ba ne este şi foarte util, să introducem în discuţie acest criteriu, al adevărului. Fiecare vorbitor are acest sentiment, că limba sa maternă, limba în care a învăţat să gândească, este „adevărată”, se potriveşte cu lumea pe care o descrie, o cuprinde integral, prin clasificare, prin denumiri date nu obiectelor, ci claselor de obiecte. În termeni matematici, denumiri date unor mulţimi de obiecte. Vorbitorii fiecărei limbi au sentimentul, încredinţarea latentă, intrinsecă, ne-explicită, că aceste mulţimi, aceste clase sunt potrivite cu realitatea, sunt corect constituite, sunt adevărate. Nu sunt inventate, ci descoperite prin adecvarea limbii la realitate. Prin adecvarea minţii omeneşti la lumea în care trăim.

În descrierea raportului dintre limbă şi realitate, dintre cuvinte şi lumea în care trăim, termenul clasificare este esenţial pentru teoria limbii şi a cunoaşterii. El este folosit deseori împreună cu termenul segmentare, deosebit de important şi el. Se poate vorbi de două sensuri diferite cu care este (poate fi) folosit acest termen. Mai întâi, este vorba de acea segmentare pe care mintea omenească o face discriminând, după natura lor, între un obiect şi altul: masă şi scaun, măr şi pară, un r şi alt măr etc., în urma acestei discriminări rezultând sentimentul numărului infinit de obiecte din lumea înconjurătoare. În felul acesta, segmentarea premerge şi pregăteşte operaţiunea de clasificare. Am în faţă fereastra camerei în care mă aflu, dar şi uşa. Le deschid pe amândouă când vreau să aerisesc încăperea, sau nu le deschid (închid) pe rând. Sunt oarecari asemănări între ele, dar sunt şi mai evidente deosebirile, drept care cele două obiecte vor fi introduse în clase diferite spre a primi denumiri diferite.

Ceva mai complicată este operaţia de segmentare/clasificare prin care voi deosebi uşa de poartă, căci, spre deosebire de perechile masă/scaun, măr/pară, uşă/fereastră, care corespund unor obiecte ce pot fi puse alături spre a se vedea cât sunt de diferite, poarta şi uşa pot fi puse alături numai mental, iar rezultatul comparaţiei poate fi şi acesta: cele două obiecte sunt, practic, identice, dar unul dintre ele se cheamă poartă pentru că este montat la intrarea în clădire, iar celălalt se cheamă uşă, deoarece se află în interiorul clădirii, la intrarea într-o încăpere. Schimbându-le una cu cealaltă, uşa devine poartă, iar poarta devine uşă numai datorită „contextului” fizic, referenţial.

Deducem din acest exemplu că segmentarea nu este o operaţiune mecanică, în care sunt anagajate numai simţurile noastre, având ca rezultat o mărime cuantificabilă, impusă de realitate. Rezultatul, adică semnificatul, este o valoare relativă, ţine de domeniul calitativ, este un construct mental.

Vorbim, de asemenea, de o segmentare a timpului, posibilă iarăşi numai mental, în imaginaţie, apelând la memorie: anul este segmentat în anotimpuri, parcursul unei zile este segmentat în zori de zi, dimineaţă, amiază etc. Parcursul vieţii este şi el segmentat prin cuvintele prunc, copil, flăcău, moş etc. Policromia lumii în care trăim o stăpânim, o înţelegem, puntem vorbi despre ea cu ajutorul unor cuvinte care vor segmenta spectrul cromatic în mai multe culori: roşu, galbem, albastru ş.a.m.d. Fiecare dintre noi ştie că pentru fiecare culoare există mai multe nuanţe, o infinitate de nuanţe, de culori deci, pe care le reducem la un număr finit de culori, de clase de nuanţe. Operaţiunea aceasta, care înseamnă deopotrivă o segemntare şi o clasificare a datelor din realitate, în teoria cunoaşterii (lingvistice) poartă numele reducerea variantelor la invariante. Reducerea numărului infinit de obiecte concrete (variante) la un număr finit de clase de obiecte (invariante). Aceste operaţiuni mentale sunt efectuate de oameni cu sentimentul că ele sunt corect practicate, că limba pe care o vorbeşte fiecare, prin clasificările şi segmentările propuse, corespunde realităţii, este adevărată.

Pentru întreaga discuţie a raportului limbaj-realitate este esenţial să ţinem seama de opoziţia continuu-discontinuu. Realitatea este, prin excelenţă, un continuum, un întreg, este Unu (în termenii mereu pomenitului Parmenide). Încercând să-l cuprindem, să înţelegem ori să comentăm (ceea ce este totuna) acest vast domeniu al atotcuprinsului, singura modalitate pe care o putem practica este aceea de a segmenta acest întreg, segmentele rezultate fiind, de cele mai multe ori, atât ca număr cât şi ca formă sau dimensiune, mai ales inventate de om, iar nu impuse de realitate. Câte şi care sunt segmentele în care ar fi corect să împărţim răstimpul dintre două răsărituri de soare numit zi? Exact, când se termină dimineaţa şi începe amiaza? La ce oră şi în care minut seara devine noapte?

La fel, cine oare s-ar încumeta să spună cu precizie care sunt parametrii potrivit cărora limba distinge între izvor, pârâu, rîu şi fluviu? Între un om gras şi unul slab, între unul deştept şi unul prost?

Deseori vom da peste cursuri de apă care ni se vor părea prea mari pentru a le numi pâraie şi prea mici pentru a le putea numi rîuri, oameni nu suficient de „ponderali” pentru a-i numi graşi, dar care în nici un caz nu sunt nişte slăbănogi. Şi aşa mai departe, fiecare segmentare cu care operăm atunci când rostim un cuvânt dovedindu-se în anumite situaţii greu de aplicat, de manevrat. Există de fiecare dată o zonă de interferenţă, de întrepătrundere a domeniilor pe care le-am separat, printr-o pereche de termeni (sau mai mulţi).

Cum spuneam mai sus, citând astfel un număr de surse prea mare pentru a le mai preciza care sunt, omul, învăţând să vorbească, învaţă să gândească. Iar a gândi înseamnă, grosso modo, a înţelege că lumea este alcătuită din bucăţi, din părţi componente (sau din obiecte care se grupează în clase de obiecte), fiecare purtând un nume. Noţiunile şi conceptele cu care gândim (şi asta nu înseamnă numai substantive, ci şi unele verbe, adjective, prepoziţii etc.) ne sunt oferite de limba pe care am deprins-o în procesul umanizării noastre. Devenim oameni, adică pricepem ce e cu noi şi cu lumea în care trăim, prin mijlocirea simţurilor noastre, dar senzaţiile oferite de aceste simţuri niciodată nu s-ar învrednici singure să devină concepte, noţiuni, gândire, dacă n-ar interveni actul semiotic, al semnificării, care, în 99% dintre cazuri, se realizează prin cuvânt, prin sunetul articulat, prin limbaj.

Trecem cu vederea că mai există şi alte procedee semiotice, bazate pe semnificanţi vizuali sau tactili, şi nu greşim deloc afirmând că limbajul, sonor şi articulat, este esenţialmente definitoriu pentru umanitatea fiecăruia.

Aşadar, am stabilit că omul, cu ajutorul limbii, al cuvintelor sale, se face stăpân pe lumea în care trăieşte, adică o înţelege, îi sesizează rostul, noima, logosul. Şi asta pentru că prin cuvinte omului îi stă în putinţă să facă două operaţii mentale esenţiale pentru inteligenţa umană, pentru însăşi condiţia sa de om: segmentarea şi clasificarea (segmentelor, a obiectelor).

Partea interesantă, spectaculoasă de-a dreptul, este că deşi toate limbile procedează la fel, prin segmentare şi clasificare, fiecare limbă face în felul ei clasificarea obiectelor şi segmentarea lumii, ajungând la rezultate diferite, caracteristice fiecărei limbi în parte. Adevărata diversitate lingvistică nu constă în faptul că acest obiect este numit într-o limbă masă, în alta table, în alta stol sau tisch ori altfel. Nu obiectele ne interesează, ci cuvintele. Şi comparând cuvântul masă cu celelalte, care par a fi echivalentele sale din alte limbi, nu e greu să constatăm că în multe contexte (împrejurări) în care limba română apelează la cuvântul masă, celelalte limbi nu vor mai apela la table, stol sau tisch: de exemplu, când spunem a lua masa, după masă, a pune masa, trei mese pe zi, masa de seară etc. Dacă fiecărui cuvânt îi corespunde un segment, o bucată din realitate, este evident că conturul segmentului decupat din realitate de cuvântul românesc masă nu coincide cu conturul segmentului din realitate decupat de cuvântul franţuzesc (sau englezesc) table. Cum nici cuvântul franţuzesc table nu are acelaşi contur semantic ca englezescul table!

Putem, păstrând termenul contur, putem spune că fiecare cuvânt are un contur semantic şi că foarte rar două cuvinte din două limbi diferite au acelaşi contur semantic şi acoperă aceeaşi porţiune din realitate.

Sau, centrându-ne asupra ideii de clasificare, vom observa că, deseori, două obiecte pe care o limbă le consideră că fac parte din aceeaşi clasă, numindu-le la fel, în altă limbă sunt considerate că fac parte din clase diferite, adică le denumeşte prin semnificanţi diferiţi. Limba engleză, şi ca ea încă multe altele, face deosebirea între tongue (muşchiul lingual) şi language (sau speach). Româna, pe urmele latinei şi alături de alte limbi romanice (şi câteva indo-europene), numeşte prin acelaşi termen, limbă, cele două „obiecte”, adică nu le pune în clase diferite, ci le consideră elemente ale aceleiaşi mulţimi. Ceea ce pentru engleză sunt, din nou, două „obiecte” diferite, două acţiuni diferite, to learn şi to teach, verbe aproape antonime, ca şi în franceză apprendre şi enseigner, pentru români este un singur „obiect”: a învăţa. La fel, preter şi emprunter în franceză, to land şi to borrow în engleză, iar în română din nou un singur verb: a împrumuta. Alteori, româna este în situaţia de a separa, de a distinge lucruri care pentru alte limbi se aseamănă prea mult pentru a le denumi în feluri diferite: a se însura – a se mărita, înalt-adânc. Sunt limbi, precum latina, care, şi pentru un munte înalt, şi pentru o prăpastie adâncă, folosesc acelaşi termen: altus. O prăpastie, de pe marginea ei, este adâncă, dar din adâncul ei, privită în sus, este înaltă, aidoma muntelui. Chestiune aşadar de perspectivă! Se pare că fiecare limbă priveşte lumea din alt unghi de vedere, din altă perspectivă. De aici diferenţe mai mici sau mai mari, dar mereu diferenţe, la nivelul formei substanţei conţinutului. Vom înţelege prin această formă felul specific, sui-generis, în care fiecare limbă a grupat obiectele din realitate în clase (concepte), faptul că diferă de la o limbă la alta numărul şi forma dată segmentelor în care a „parcelat” lumea cea văzută şi mai puţin văzută care constituie universul existenţei şi cunoaşterii umane.

Cele de mai sus, prin care forma substanţei conţinutului a fost prezentată ca rezultat al segmentării şi clasificării, mai pot fi spuse şi în alt fel, un al treilea fel, pornind de la observaţia că, practic, toate cuvintele importante sunt polisemantice, în toate limbile. Cu cât un cuvânt este mai important (adică mai vechi şi mai des folosit), cu atât el este „mai” polisemantic, are mai multe înţelesuri. Un cuvânt din această categorie, a cuvintelor propriu-zise, este în fapt o combinaţie de sensuri. Putem vorbi de formula semantică a acestor cuvinte. Bunăoară, undeva, pe parcursul lucrării de faţă, am prezentat formula semantică a cuvântului limbă, făcând un inventar (totuşi, incomplet) al sensurilor pe care le are acest cuvânt românesc.

Nu este greu să constatăm că formula semantică a cuvântului românesc limbă nu o mai întâlnim în nici o altă limbă. În franceză, bunăoară, langue nu are şi înţelesul de „neam, popor” (cf. „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă / Ce cu-a turmelor păşune a ei patrie şi-o schimbă…”) Aceste diferenţe, la nivelul formulei semantice a cuvintelor polisemantice intră şi ele la socoteală în contul a ceea ce am numit a fi forma substanţei conţinutului, diferită a fi de la o limbă la alta.

*

Circulă cu insistenţă în lingvistica de după Ferdinand de Saussure termenul arbitrar: semnul lingvistic este arbitrar. Adică nimic din natura semnificaţiei unui semn lingvistic, a unui cuvânt, nu impune determinarea conceptului („le signifie”) printr-un anumit complex sonor („le signifiant”), printr-o anumită combinaţie de sunete şi nu alta! De aici rezultă, la prima vedere, diversitatea de limbi, care constă în faptul (principiul) că fiecare „obiect” este determinat în alt fel de fiecare limbă. Sau invers, acelaşi complex sonor, dacă apare în mai multe limbi, va avea sensuri diferite, deosebite de la o limbă la alta. De exemplu, cat există în mai multe limbi europene, cu mereu alt înţeles. (Din diverse motive, care ţin de istoria particulară a unor limbi, acestea pot practica, pentru acelaşi obiect, denumiri asemănătoare sau identice, denumiri moştenite dintr-o limbă comună de origine sau împrumutate.)

Numai că, aşa cum am stabilit mai sus, este înşelător să porneşti de la obiecte spre cuvinte. La nivelul codului, al limbii, semnificanţii (combinaţia de foneme cu rol denominativ) nu sunt aplicaţi obiectelor, ci claselor de obiecte, conceptelor care se deduc din fiecare clasă de obiecte. În mod real şi profund, la acest nivel se deosebesc limbile, la nivelul semnificaţilor (şi al semnificaţiilor) cu care operează, la nivelul clasificării obiectelor în clase, fiecare limbă făcând această operaţiune după criterii proprii şi cu rezultate care o deosebesc de celelalte limbi. Astfel că, dacă vom compara între ele două limbi, de nenumărate ori vom avea ocazia să constatăm că două „obiecte” pe care o limbă le pune în aceeaşi clasă, numindu-le la fel („a învăţa”, „a împrumuta”), în altă limbă sunt puse în clase diferite, sub nume diferite („to learn” şi „to teach” etc.).

Acestea sunt diferenţe la nivelul a ceea ce am numit forma substanţei conţinutului, în teoria glosematică. Aşadar, înainte de orice, limbile diferă între ele prin semnificaţi („les signifie”), prin semnificaţiile puse în circulaţie, instituind la acest nivel, al semnificaţiilor, o non-echivalenţă bine cunoscută celor care s-au ocupat cât de cât cu traducerea dintr-o limbă în alta.

Făcând puţină sofistică, putem spune că teoria arbitrarului semnului lingvistic nu are nici o tangenţă cu diversitatea limbilor. Această diversitate o constatăm în primul rând la nivelul semnificaţiilor: limbi diferite înseamnă semnificaţi diferiţi. Încât e greşit să se spună că în limbi diferite avem semnificanţi diferiţi pentru acelaşi semnificat! Nu putem vorbi de „acelaşi semnificat” în limbi diferite. Astfel că nu este nimic mai normal să avem şi semnificanţi diferiţi pentru semnificaţii diferite!

Caracterul arbitrar al semnului lingvistic nu poate fi invocat pentru a explica diversitatea de limbi. El nu este nici cauza şi nici expresia acestei diversităţi. Diversitatea propriu-zisă nu se manifestă la nivelul semnificanţilor ci, în mod surprinzător în raport cu teoria saussuriană, la nivelul semnificaţilor, la nivelul a ceea ce acelaşi Ferdinand de Saussure numea les valeurs lingvistiques, iar pe urmele sale, într-o terminologie mai tehnicistă, Louis Hjelmslev le-a numit forma substanţei conţinutului.

De vreme ce această formă diferă de la o limbă la alta, în condiţiile în care substanţa conţinutului este (teoretic) aceeaşi pentru toate limbile, s-a spus că este arbitrară şi această formă în raport cu substanţa conţinutului. S-a considerat că este arbitrară atât clasificarea (obiectelor), cât şi segmentarea (realităţii), de vreme ce fiecare duce la rezultate diferite, mai mult sau mai puţin diferite de la o limbă la alta.

Problema pusă în discuţie poate fi privită şi din perspectiva polisemiei: nu există cuvânt cât de cât mai folosit care să fie monosemantic. Numind formulă semantică aceste combinaţii de sensuri, de înţelesuri, am spus că extrem de rar vom găsi repetându-se în două limbi aceeaşi formulă semantică, aceeaşi combinaţie de înţelesuri, mai ales dacă este vorba de limbi care n-au nimic comun din punct de vedere istoric (origine comună sau contacte reciproce). În acest caz, arbitrarul formei substanţei conţinutului se poate formula astfel: nu există două sensuri (obiecte, concepte) atât de asemănătoare, iar diferenţa între ele să fie atât de mică, încât să fie resimţită ca obligatorie denumirea lor prin acelaşi semnificant. Şi reciproca: nu există două sensuri (obiecte, concepte) atât de deosebite încât să fie obligatorie denumirea lor prin semnificanţi diferiţi. Fiecare limbă va pune sub acelaşi semnificant sensuri lipsite de orice legătură logică (bunăoară cele două sensuri ale lui broască sau ale lui somn etc.), şi va separa sensuri foarte apropiate, pe care alte limbi nu le disting unul de celălalt (engl. remember şi remain, de exemplu, sau rom. operaţie şi operaţiune, naţie şi naţiune etc.). (Nota bene: pentru a simplifica discuţia, nu mai ţinem seama de deosebirea între polisemie şi omonimie, valabilă mai ales pentru specialişti.)

Toate cele de mai sus sunt foarte adevărate, dar credem că termenul arbitrar, corect folosit de Saussure, nu se mai potriveşte în acest caz, cu privire, adică, la raportul dintre formă şi substanţă în planul conţinutului. Chiar dacă mai mult sau mai puţin această formă diferă de la o limbă la alta, principiul după care funcţionează operaţiunile mentale care duc la rezultatul final este acela al adecvării, al potrivirii cu datele realităţii, ale lumii în care trăim: oamenii grupează la un loc, în aceeaşi clasă, o mulţime de obiecte selecţionate pe principiul echivalenţei, al asemănării lor, nicidecum la întâmplare. Lumea este un continuum, care nu poate fi cuprins de mintea noastră decât prin segmentare. Este drept, segmentările pe care oamenii le aplică acestui continuum diferă de la o limbă la alta, dar aceste segmentări sunt operate cu intenţia de a fi corecte, cu sentimentul că ele rezultă din însăşi structura realităţii, că sunt adevărate. Segmentarea duce la rezultate diferite, dar nu este aleatorie, ci încearcă să fie adecvată, motivată deci! La fel, gruparea sensurilor într-un cuvânt polisemantic are totuşi o justificare. Sensurile cuvântului limbă este evident că decurg unul din altul, pe principiul unor asocieri şi analogii mentale deloc arbitrare, deloc lipsite de noimă.

Uneori temeiul (motivaţia) acestor polisemii s-a uitat – cazul lui broască, de pildă: iniţial, mecanismul de închidere al uşii s-a numit broască deoarece executa o mişcare asemănătoare săriturii făcute de o broască; la fel cum cocoş s-a numit o piesă din mecanismul de funcţionare al armelor de foc. Drept este că omonimia creează impresia unor polisemii întâmplătoare, arbitrare, dar omonimia este totuşi un accident, rar şi fără prea mari consecinţe în conştiinţa vorbitorilor. Oricum, în vreme ce omonimia este opera hazardului pur (deci a arbitrarului), polisemia are un înalt grad de motivare. Şi o dată cu ea însăşi forma substanţei conţinutului nu este corect s-o considerăm a fi arbitrară în raport cu realitatea, cu substanţa conţinutului.

(Fie-ne îngăduit ca într-o paranteză ceva mai extinsă să apreciem că posteritatea lui Ferdinand de Saussure a abuzat de „arbitrarul semnului lingvistic”, dându-i o extensie şi o importanţă exagerată:

1. Mai întâi, numărul cuvintelor primare propriu-zis arbitrare, nemotivate, este destul de mic prin raportare la cuvintele care s-au format prin aşa numita motivare relativă (derivare, compunere, sens figurat etc.), din care rezultă „familia de cuvinte”, deseori extrem de numeroasă, cu zeci de „membri”. (Este drept, cuvintele primare sunt fatalmente mai puţine, dar compensează aceasta prin frecvenţa net superioară.)

Aşadar, cuvintele motivate (relativ, mai ales) sunt mai numeroase decât cuvintele nemotivate.

2. Principalele atribute ale limbajului au o justificare deplină. Limbajul, prin natura semnificanţilor săi, este sonor, centrându-se pe simţul auditiv. Omul mai are câteva simţuri. „Alegând” dintre acestea un simţ prin exersarea căruia să instituie un inventar de semnificanţi, omul a ales foarte bine, perfect motivat. Nici nu se putea o alegere mai bună, bunăoară să fi preferat simţul vizual ca reazim fizic, material, al actului semiotic, al semiozei.

La fel, faptul că limbajul este articulat, (vezi dubla articulare, după Andre Martinet, Elements de liguistique generale) nu poate fi comentat decât ca o manifestare a inteligenţei creatoare. Ceea ce înseamnă motivare!

3. Axa gândirii lingvistice a lui Ferdinand de Saussure o constituie ideea că limba este un sistem de smne, de valori. Natura nu produce semne. Semnele sunt ale culturii omeneşti. Organizarea semnelor lingvistice în structuri, într-un sistem deci, nu este expresia manifestării arbitrare a unor reacţii necoordonate, ci este opera unei raţiuni intrinseci care încearcă, în tot ce face, să fie adecvată unei finalităţi (comunicarea) şi mijloacelor de care dispune, conformându-se unor principii corect intuite (legea minimului efort) ş.a.m.d. Este atâta inteligenţă şi motivaţie în structurile limbii, este tât de evident caracterul raţional al mecanismelor lingvistice, al însuşi sistemului limbii, încât termenul arbitrar nu are ce căuta în această discuţie decât dacă îi dăm alt sens, încetând să mai fie antonimul lui motivat, raţional, logic, adecvat. Este (adică poate fi numită) arbitrară relaţia dintre semnificant şi semnificat la o mulţime de cuvinte (arbre, masă, cot etc.). Dar la aceste cuvinte motivarea nu funcţionează dintr-un …motiv uşor de înţeles: nu se putea altfel! Nu avem încotro! Altă soluţie nu există! Ş.a.m.d. Principiul motivării putea funcţiona la cuvintele onomatopeice, interjecţionale sau cu simbolism fonetic. Dar nu toţi semnificaţii erau/sunt evocabili prin expresivitatea sunetelor, prin capacitatea, fatal limitată, a sunetelor de a sugera ori de a exprima o semnificaţie. Oricât de reală este această capacitate, ea are anumite limite, iar dacă omul ar fi acceptat să comunice numai semnificaţiile cuprinse între aceste limite, limbajul nu ar mai fi ajuns să fie ceea ce noi cunoaştem că este oricare idiom cât de cât cunoscut. Nevoi sporite de comunicare, a căror satisfacere omul a urmărit-o cu orice preţ, l-au făcut pe om să accepte şi acest preţ, aparent greu de plătit şi nespecific pentru om: semnificanţi lipsiţi de orice potrivire (adecvare) cu semnificatul. Cum putea fi înţeles un asemenea semnificat? Destul de uşor, din contextul lingvistic şi mai ales extra-lingvistic!

S-ar putea spune că acest caracter nemotivat a sute şi mii de cuvinte este perfect motivat de faptul că nu există alternativă la această soluţie.

Cum însă în firea omului este să acţioneze motivat, să aibă un de ce şi un pentru că în tot ce face, cuvintele nemotivate (primare) au fost imediat puse la temelia unui sistem de formare (de motivare) a unor cuvinte derivate şi compuse al căror număr este de câteva ori mai mare decât al cuvintelor nemotivate. Polisemia este şi ea o formă de manifestare a motivării! Astfel că „partea” de arbitrar, de motivare din limbă este mult mai restrânsă decât ne lasă să înţelegem epigonii lui Ferdinand de Saussure facând caz, exagerat de mult, de vestitul principiu numit arbitrarul semnului lingvistic. S-au scris mii de pagini despre acest principiu. Mult mai puţin, şocant de puţin s-a scris despre celălalt principiu: linearitatea semnului lingvistic. În fapt, linearitatea enunţului lingvistic, a planului sintagmatic. Limbajul însă nu există numai ca enunţare, ca vorbire (parole), el există şi ca limbă (langue), ca plan paradigmatic. Or, în planul limbii, în mod evident nu mai avem ordine lineară, la fel cum în mintea vorbitorilor cuvintele din vocabularul pe care fiecare îl stăpâneşte nu există într-o înşiruire alfabetică, ca în dicţionar. Linearitatea semnului (enunţului) lingvistic se poate cerceta în sine, bunăoară pentru a pune în evidenţă valoarea semiotică pe care omul s-a priceput s-o dea nu numai semnelor lingvistice, ci şi ordinii, poziţiei acestora în enunţul linear. Vezi diferenţa între Paul frappe Pierre şi Pierre frappe Paul. Dar linearitatea enunţului trebuie raportată mai ales la ordinea, la modul de existenţă, la starea din limbă – langue, din planul paradigmatic. A înţelege şi descrie cele două „lumi paralele”, cele două „aspecte” ale limbajului, cum le numea Saussure, ţine de menirea cea mai înaltă a lingvisticii. Posteritatea saussuriană nu a făcut propriu-zis nici un pas dincolo de vestitul Cours. Nici măcar pentru a semnala o contradicţie: linearitatea semnului lingvistic priveşte enunţul, planul sintagmatic, în vreme ce marele profesor genevez sublinia prioritatea ce trebuie arătată planului paradigmatic ca sediu al sistemului limbii, al esenţei limbajului. Această esenţă nu are nimic comun cu nici unul dintre cele două principii semiotice…)

Am închis paranteza.

Aşadar, semnul lingvistic este într-adevăr arbitrar la nivelul relaţiei semnificat-semnificant, aşa cum l-a descris Ferdinand de Saussure. În schimb, la nivelul distincţiei glosematice dintre formă şi substanţă în planul conţinutului, este un abuz, aproape un sofism să folosim termenul arbitrar. Limbile diferă între ele şi la acest nivel, dar această diferenţă nu se explică prin acţiunea principiului amintit. Dovada este uşor de făcut, în mai multe feluri. Bunăoară, dacă ne punem întrebarea, dintre cele două denumiri, masă şi table, care este „mai corectă”, „mai potrivită”, denumirea românească a obiectului pe care am pus foile şi aştern pe ele aceste rânduri, adică scriu, sau denumirea franţuzească (englezească), această întrebare ar stârni cel puţin nedumerirea cititorilor, fiind în mod evident o întrebare „greşită”, absurdă, fără nici o noimă.

În schimb, nu pare deloc absurd şi lipsit de sens să ne întrebăm cum e mai potrivit, să avem un singur verb, se marier sau to marry, cum este în franceză şi engleză, sau să avem două verbe, deosebite după „gen” şi alte considerente: a se însura – a se mărita. Sau: e mai corect, mai potrivit cu realitatea, să deosebim acţiunea numită de englezi to learn de acţiunea numită to teach, sau să nu facem nici o deosebire numindu-le prin acelaşi cuvânt: a învăţa?

O asemenea întrebare nu mai este deloc absurdă, ciudată, îşi are noima ei, este posibilă. Şi asta pentru că, aşa cum spuneam, vorbitorii (limbile) încearcă să dea o justificare acelor operaţiuni mentale care duc la constituirea aşanumitelor forme ale substanţei conţinutului. Constatarea că ele diferă de la o limbă la alta este un sofism să considerăm că ar dovedi caracterul arbitrar al formei substanţei conţinutului. Această formă rezultă din încercarea minţii omeneşti de a clasifica (obiectele) şi de a segmenta (lumea) în aşa fel încât clasele (conceptele) şi segmentele rezultate să se potrivească cu realitatea; să fie adevărate. Raportul dintre formă şi substanţă în planul conţinutului, deşi diferă de la o limbă la alta, nici pe departe nu este atât de relativ, de arbitrar, de nemotivat ca relaţia dintre semnificat şi semnificant. La acest nivel, al formei substanţei conţinutului, este evident că limbile încearcă să se potrivească realităţii, să fie adevărate. Reuşesc?

Din câte am văzut mai sus, diferenţele între limbi la acest nivel le întâlnim la tot pasul. Fiecare limbă vede în felul ei realitatea, manifestând un „subiectivism” total.

Ce rezultă dacă raportăm această situaţie la criteriul adevărului, care a stat, în cele de mai sus, ca punct de plecare, dar şi de sosire? Cum e mai adevărat, că la şcoală profesorul îi învaţă (pe elevi), iar elevii, la rândul lor, învaţă şi ei, de la profesor, sau ei fac lucruri deosebite, unii aprehendează, iar alţii îi „ensegniază” pe ceilalţi?… Sunt convins că majoritatea celor care au ajuns cu lectura până aici vor spune că engleza şi franceza au dreptate să deosebească între ce face un profesor la catedră şi ce face un elev în bancă. La fel cum, probabil, foarte mulţi vor spune că deosebirea dintre ce face cine se însoară şi ce face cine se mărită este esenţială, că nu trebuie confundate cele două „verbe”, iar când pudoarea (sau alte considerente) te-ar îndemna să treci peste unele detalii, nu e rău să dispui şi de verbul a se căsători, care, în română, neutralizează distincţia, uşor vulgară, plebee, între a se însura şi a se mărita, limba română fiind, în această chestiune, „atât de gingaşă şi de poznaşă”, cum o numea marele humuleştean, mai aplicată realităţii. Mai „adevărată”.

Cineva ar putea spune „fiecare limbă cu adevărul ei”, formulă pe care mi-a oferit-o un student cândva. Nu e rea deloc, dar (în primă istanţă) ea ne obligă a ne aminti de vechiul precept „mai multe adevăruri, nici un adevăr”! Deci limbile pământului, în ciuda încercării de a delimita forme ale conţinutului care să se potrivească realităţii, lumii în care trăim, nu ajung la adevăr, nu sunt purtătoare de adevăr, căci adevărul este unul singur! Aşadar, ce sunt atunci limbile pământului altceva decât imagini deformate (sau deformante) ale realităţii, modele greşite de interpretare a lumii?! Teoretic, cel mult o singură limbă ar fi, ar putea fi, purtătoare de adevăr…

În concluzie, dacă introducem în discuţie criteriul adevărului, al adecvării la realitate, constatăm imediat că relaţia dintre semnificat şi semnificant este într-adevăr arbitrară. Ea se menţine prin convenţie şi tradiţie, şi nu are nimic de-a face cu adevărul. (Vezi teoria arbitrarului semnului lingvistic la Ferdinand de Saussure)

La nivelul formei substanţei conţinutului însă, omul şi-a putut permite să se manifeste pe deplin ca fiinţă raţională, logică. Nu am un răspuns logic la întrebarea „de ce obiectul acesta se denumeşte prin suita de sunete l-i-m-b-ă şi nu prin alte sunete? Dar am un răspuns la întrebarea „de ce s-au adunat sub acelaşi semnificant sensurile pe care le are cuvântul (românesc) limbă?” Este motivată, este logică denumirea prin acelaşi cuvânt a sensurilor exprimate în engleză prin două cuvinte distincte: tongue şi language. Are sens, are o noimă, o justificare să numeşti o activitate prin instrumentul care o execută cel mai bine: Ce limbă ascuţită are! Dintre toate organele anatomice care participă la articularea graiului, muşchiul lingual, limba, este de departe organul cel mai eficient, mereu prezent. Nu cumva am avea dreptul ca acest transfer de înţeles să ne amintească de procedeul stilistic, poetic, numit metonimie (sau sinecdocă), adică să ne amintească de metaforă, de poezie?

Ne-am apropiat astfel de soluţie. Căci este foarte adevărat că „mai multe adevăruri – nici un adevăr”! Dar principiul acesta unde este valabil? La tribunal, bunăoară, când judecătorul nu admite mai multe adevăruri şi, prin metode specifice, caută acel adevăr unic, singurul. Sau în străduinţele istoriografilor, care nici ei nu acceptă mai multe adevăruri, şi fiecare se străduie să fie el acela care va descoperi adevărul. În general, în ştiinţă, în domeniul cercetării exacte, este valabil un singur adevăr, iar celelalte ipoteze, formulate cu nădejdea de a fi adevărate, sunt în mod logic false.

Există însă un domeniu în care sunt admise „mai multe adevăruri”, în care, la nevoie, este admisibil ca fiecare limbă să poarte adevărul ei. Ba chiar acest subiectivism este regula de funcţionare, este valoarea supremă! Acesta este domeniul în care subiectivismul, sau „modul propriu, sui-generis, de a se abate de la adevăr” se cheamă originalitate. Evident, este vorba de domeniul artelor, al creativităţii artistice, al creaţiei artistice! A introduce limbajul printre celelalte expresii ale creativităţii (artistice) umane înseamnă a pricepe în ce constă demnitatea deopotrivă a limbajului şi a lingvisticii.

Poeţii (în primul rând ei) şi toţi cei care au găsit cuvinte de laudă şi preţuire pentru graiul omenesc, pentru graiul strămoşesc îndeosebi, ca depozitar al sensibilităţii comunitare, ca expresie a „geniului naţional”, au intuit corect lucrurile. Sigur că au dreptate cei ce vor spune că e mai corectă, mai „adevărată”, mai logică distincţia, segmentarea propusă de cele mai multe limbi, între to learn şi to teach. Dar oare e chiar o absurditate să nu faci o distincţie prea mare între cele două activităţi? Nu cumva pedagogia modernă merge pe desfiinţarea opoziţiei dintre catedră (ex cathedra) şi bancă? Pentru elevi este evidentă prăpastia dintre to learn şi to teach. Dar când elevul (unii dintre ei, cei mai norocoşi) ajunge, cu anii, de partea cealaltă a baricadei, trezindu-se profesor la catedră, el are ocazia să descopere un lucru ciudat şi minunat: încercând să-i înveţi pe alţii, înveţi şi tu. Înveţi chiar şi de la cei pe care îi înveţi, fluxul de informaţii funcţionând în ambele sensuri. Mai mult, efortul de a explica altora te ajută pe tine însuţi să înţelegi mai bine ceea ce explici altora. După ce explici şi altuia ce ştii, la sfârşitul lecţiei constaţi că ştii mai bine lecţia, după ce ai predat-o elevilor. L-am auzit prima oară pe Alexandru Graur explicând acest paradox, pe care l-a descoperit ca profesor tânăr la Liceul Şincai. Eram deja asistentul său şi mi-am adus aminte de o întâmplare exemplară: eu am reuşit la concursul de admitere în facultate, Facultatea de Litere, fără să fi priceput diferenţa între subiectivă şi completivă directă. Îmi făcusem un sistem de a le recunoaşte, dar nu era propriu-zis o înţelegere, o pricepere. S-a întâmplat însă că locuind la o gazdă care avea copii la şcoală, am fost rugat să-i meditez la gramatică. A trebuit să-i fac să înţeleagă şi ceea ce eu însumi nu pricepusem: propoziţia subiectivă. Abia aşa, învăţându-i pe alţii, am înţeles deosebirea între cele două propoziţii. Învăţându-i, am învăţat – pot spune. Ceva cam în genul lui „dăruind vei dobândi”al lui N. Steinhardt…

Dar asta cum vine, să nu faci deosebirea între a dărui, a da şi a dobândi, a primi? Este cu putinţă? Limba română spune că e cu putinţă, iar asta n-o spune printr-o propoziţie, printr-un enunţ similar celui formulat de fratele monah Nicolae, ci o spune prin conturul semantic al cuvântului a împrumuta, care nu face deosebirea între a da (cu împrumut) şi a primi (cu împrumut). Franceza şi engleza şi mai toate limbile pământului fac deosebirea netă între pretter şi emprunter, între to land şi to borrow, cuvinte antonime, aşa cum, în termeni contabili, creditul şi debitul se deosebesc ca apa de foc! Românii însă par a fi dispuşi să le confunde. Să nu dea mare atenţie şi importanţă deosebirii între a fi datornic şi a avea datornici.

Aceeaşi este, într-un fel, şi situaţia lui a închiria, în română. Structura sa semantică, asemănătoare lui a împrumuta, o regăsim însă şi în alte limbi.

Avem oare dreptul să căutăm o semnificaţie mai adâncă acestor structuri lingvistice? Bunăoară, să ne întrebăm dacă, în cazul limbii române, conturul semantic al lui a împrumuta ar denota o trăsătură de caracter, zgârcenie sau generozitate? Cred că, pe jumătate în serios, pe jumătate jucându-ne, am putea face acest pas şi încă vreo doi-trei pe un tărâm extrem de nesigur, dar real, deja semnalat de minţi mult mai luminate: fiecare grai este, prin alcătuirea sa, prin structura sa, depozitarul (expresia) mentalităţii vorbitorilor, al concepţiei lor despre lume şi viaţă, despre om. Această concepţie, sedimentată în mod subtil în structurile limbii de-a lungul a zeci şi sute de generaţii, şi-o însuşeşte fiecare vorbitor, fără să ştie, fără săşi dea seama, în momentul când învaţă să vorbească. Învăţând să gândească va gândi într-o anumită limbă şi-şi va însuşi mentalitatea, o anumită forma mentis, prefirată în limba respectivă de comunitatea istoriceşte constituită şi numită neam, gintă etc.

Aşadar, structura semantică a cuvântului a împrumuta, pe care nu o mai întâlnim în multe limbi, ne îngăduie întrebarea pusă mai sus la care răspund, oricare ar fi el, pentru a fi luat în serios, va trebui să intre în consonanţă cu alte fapte, lingvistice sau nu, care să-l confirme. Ca ipoteză, am putea verifica răspunsul al doilea, generozitatea: românii par a fi un neam de oameni generoşi, dacă nu ţin să facă deosebirea între credit şi debit. Căutând şi alte elemente, lingvistice în primul rând, care să confirme această ipoteză, care să intre aşadar în consonanţă cu structura semantică a lui a împrumuta, ne vom aminti de o vorbă populară: să ai să dai, cu sensul „meriţi să ai, să fii bogat, ca să poţi dărui”. Ajunşi la acest punct, de fiecare dată s-a găsit la seminar studentul (mai exact spus, studenta) care să-şi amintească de altă vorbă: foaie verde de dai, n-ai! Ia nu da, să vezi cum ai! La prima vedere, sfatul de a nu dărui pare expresia explicită a zgârceniei, a unei carenţe de caracter. De fapt, sfatul este să te abţii de la imboldul de a fi generos, dar, din felul cum este construit textul, acesta este mai mult o dojană pentru zădărnicia de a da un astfel de sfat. În orice caz, ca să apară acest îndemn la reţinere, trebuie ca lipsa de reţinere (generozitatea ca tentaţie irepresibilă!) să se manifeste în multe situaţii, să se repete până ce devine învăţătură de minte: ia nu da, să vezi cum ai! Franţuzii, dacă nu mă înşel, au un sfat mult mai realist: rezistă primului impuls, căci este cel mai generos!”, exprimat într-o formulă mult mai prozaică.

*

… Lingvistica modernă, de la Ferdinand de Saussure încoace, face deosebirea netă între langue şi parole, între limbă – langue şi vorbire – parole, ca fiind cele două moduri de manifestare, de existenţă a limbajului. Aspectul vorbire – parole este aspectul sensibil, concret, pipăibil, care poate fi înregistrat cu aparatele concepute în acest scop, care poate fi transferat, prin scriere, din zona fonică a sensibilităţii noastre în cea vizuală. Este domeniul enunţurilor, al mesajelor pe care un Emiţător bine individualizat le transmite Receptorului aflat dinaintea sa, între cei doi angajându-se, de regulă, un dialog. Alături de aceste enunţuri (sau deasupra lor!) mai există ceva, există codul din mintea noastră, care permite codificarea şi decodificarea enunţurilor. Acest cod este, de fapt, o structură, un sistem de reguli care guvernează comportamentul unităţilor limbii atunci când ele intră în structura enunţului. Aceste unităţi ale limbii sunt nişte constructe mentale, începând cu fonemul şi încheind cu structurile frazeologice ample.

Există o gândire, a individului emiţător de mesaje, care se exprimă prin enunţuri, prin discurs: A sosit Vasile! sau Suma unghiurilor unui triunghi este de 1800. Sunt manifestări în planul vorbirii. Dar mai există o gândire, supraindividuală, impersonală, care nu exte exprimată (prin enunţuri), ci este conţinută în modul de organizare al limbii, în structurile acesteia. Unele structuri, unele modele de organizare sistematică aparţin limbii în general, tuturor limbilor şi reprezintă, din punct de vedere antropologic, amprenta umană, după care se face vădit faptul că limbajul omenesc este unic, inconfundabil. Dubla articulare a limbajului este de o ingeniozitate extraordinară, care ilustrează calităţile intelectuale nemaipomenite ale „autorului”, ale „Emiţătorului”, acesta fiind speţa umană, omul în general. Un extraterestru care ar studia limbajul omenesc şi nu ar face un raport informativ asupra potenţialului intelectual dovedit astfel de cei care au creat acest procedeu de comunicare s-ar situa într-un unghi de vedere pe care lingvistica ar fi trebuit de mult să-l abordeze, pentru a pune în evidenţă geniul creator care şi-a găsit expresie prin modul cum a rânduit funcţionarea limbajului.

Alături însă de structurile care caracterizează toate limbile pământului, fiecare dintre limbi se deosebeşte de celelalte prin elemente sui-generis de organizare, prin reguli proprii, prin formule specifice. Acestea sunt şi ele tot expresia ingeniozităţii umane, manifestată nu la scară planetară, ci la proporţiile comunităţii etnice, naţionale. Nu este suficient să identificăm aceste reguli şi să le descriem cât mai exact! Abia după ce am făcut această operaţiune urmează partea cea mai interesantă: interpretarea acestor reguli ca valori spirituale, ca dovezi ale inteligenţei, ale creativităţii, ale unei gândiri originale. De exemplu, complicata regulă după care se acordă articolul genitival (posesiv): al, a, ai, ale mai ales în situaţia în care este urmat de un pronume relativ, nu poate fi lipsit de un comentariu privitor la gradul înalt în care această regulă solicită mintea vorbitorilor, aflaţi în situaţia de a avea de ales între nu mai puţin de douăsprezece formule posibile: (1) (omul) al cărui (fiu); (2) (femeia) al cărei (fiu); (3) (omul) a cărui (fată); (4) (femeia) a cărei (fată); (5) (omul) ai cărui (fii); (6) (femeia) ai cărei (fii); (7) (omul) ale cărui (fete); (8) (femeia) ale cărei (fete); (9) (oamenii, femeile) al căror (fiu); (10) (oamenii, femeile) a căror (fată); (11) (oamenii, femeile) ai căror (fii); (12) (oamenii, femeile) ale căror (fete)…

Nu-i de colo să te descurci într-o asemenea limbă!

Descrierea formelor de plural din limba română este incompletă dacă nu identifică în cazul substantivelor cu două sau trei forme de plural încercarea limbii române de a distinge astfel sensuri diferite în funcţie de opoziţia concret-abstract, inclusiv prin regula care împiedică să aibă forme de plural substantivele „prea” abstracte. Or, a face o astfel de distincţie, substantive concrete – substantive abstracte, prin reguli morfologice, reprezintă o ispravă în primul rând de ordin spiritual, în jurul căreia se pot glosa comentarii măgulitoare, dar exacte, justificate, la adresa celor care au stabilit asemenea reguli, care au simţit nevoia unei astfel de reguli! Se poate spune că în felul acesta exerciţiul limbii române, faptul de a gândi în româneşte, te obligă la o minimă filosofare, te obligă să introduci în gândirea ta o distincţie filosofică la care celelalte limbi sunt „mai” indiferente…

Aceeaşi apetenţă pentru filosofare a limbii române au pus-o în evidenţă, în lucrări ample, pe deplin convingătoare, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica. Ei au descifrat un mesaj filosofic intrinsec al limbii române, la nivelul unor structuri lingvistice, al unor etimologii, evoluţii semantice etc. Acest mesaj cui aparţine, cine îl emite?

A spune că acest mesaj, că această mentalitate sau concepţie despre lume „aparţine limbii” este sau pare a fi o metaforă comodă, care ne scuteşte de alte explicaţii, instituind un fel de mistică a limbajului. Credem că lingvistica, în colaborare cu etnografia, antropologia, psiho-sociologia etc., ar trebui să încerce o identificare mai exactă a Emiţătorului acestor mesaje al căror „text” îl constituie codul însuşi!

Astfel, faptul că în limba română avem trei genuri, masculin, feminin şi neutru, ne „spune” ceva despre cei de dinaintea noastră. Nu toate limbile fac distincţia de gen. Căutând motivaţia acestei distincţii va fi să ne întoarcem însă în timp cu câteva milenii bune, la vechii indo-europeni sau chiar şi mai înainte, ieşind astfel cu totul din cadrele limbii române.

Alte fenomene ne vor duce înapoi cu numai două-trei secole. Cum ar fi faptul atât de ciudat şi de interesant că schimbările de sens petrecute cu cuvintele turceşti împrumutate în limba română au acelaşi „sens”, reprezintă o deplasare spre derizoriu a semnificaţiei cuvântului originar turcesc. Lazăr Şăineanu s-a priceput să identifice astfel expresia unei atitudini generale pentru români, de respingere a civilizaţiei otomane care li se impunea prin forţa ocupaţiei militare şi administrative.

Altminteri, evoluţia semantică a cuvintelor a fost deseori comentată pentru a fi pusă în legătură cu unele evenimente istorice sau cu anumite mutaţii la nivelul mentalităţii comunitare, naţionale. G. Călinescu, dacă mi-aduc bine aminte, într-o tabletă, făcea o subtilă disociere între componenta latină şi cea slavă din formula noastră etnică pornind de la cele două sinonime, a lucra şi a munci, care au ca punct de plecare, ca etimon deci, cuvinte cu alt înţeles: în latină verbul lucro, are însemna, cum am văzut într-un capitol precedent, „a câştiga”, în vreme ce etimonul din vechea slavă a lui a munci însemna „a (se) chinui”.

Din vremuri ceva mai îndepărtate ne vine un mesaj interesant din polisemia cuvântului român (vezi Transilvania – invincibile argumentum, capitolul Romanus sum, a subsemnatului). Bunăoară faptul că român a însemnat cândva „creştin” spune multe despre vechimea şi întâietatea creştinării noastre, intrând în consonanţă cu alt fapt lingvistic excepţional: păstrarea lui Ândrea în limba română, numai prin tradiţie orală, populară.

Mesajul dedus de Constantin Noica din etimologia şi polisemia lui rost şi a familiei sale de derivate i-a prilejuit autorului o ilustrare exemplară a metodei (a unei metode posibile) prin care poate fi descifrată limba – langue ca purtătoare efectivă a unor mesaje încifrate în structura paradigmatică, în conturul semantic al unor cuvinte polisemantice etc.

Metoda nu-i aparţine propriu-zis lui Noica sau lui Mircea Vulcănescu, nici măcar lui Martin Heidegger, care a impus-o în secolul al XX-lea, deşi a făcut-o strict din perspectivă filosofică. Metoda a „debutat” încă de la primele traduceri ale Evangheliei care au scos în evidenţă complexitatea şi noima subtilă, superioară, încifrată în polisemia cuvântului logos, al cărei „mesaj” a fost considerat de unii filosofi ca fiind isprava spirituală cea mai importantă a vechilor greci, mai expresivă, mai elocventă pentru geniul elenilor chiar şi decât mesajul unor texte literare atât de definitorii ca Iliada

Interesant (şi important) este că o analiză atât de amplă cum este cea efectuată de Constantin Noica cuvântului rost, întinsă pe zeci de pagini, se dovedeşte a fi departe de a epuiza subiectul. „Mitropolitul” de la Păltiniş n-a cunoscut un fapt de limbă dialectal care vine să completeze de minune ipoteza sa: în unele zone ale ţării, în Muscel, de pildă, adică în limba română vorbită de românii din acele ţinuturi, verbul a rosti este folosit şi cu sensul „a pune în ordine, a aranja să fie bine, a rostui!. Astfel că pentru acei români verbul a rosti ajunge să refacă, în linii mari, esenţiale, polisemia gloriosului logos, pe care romanii îl echivalează prin însumarea a două semnificaţii, a două cuvinte: ratio et oratio… Cu menţiunea că limba română propune această formulă semantică dintr-un unghi (gramatical) de vedere neaşteptat: nu ca substanţă, ci ca acţiune, ca activitate. Nu ca substantiv, ci ca verb: „Nu ştiu dacă Dumnezeu a rostit bine lumea asta!…” „Dar ce nu-ţi place, bade?” „Apăi nu-mi place că Dumnezeu n-a rostit lumea asta dintr-o singură bucată! Ci din mai multe! Înnădită!”…

Concepţia (populară) românească despre frumos o deducem dintr-o mulţime de surse folclorice, etnografice. Dar deducem ceva despre această concepţie şi din etimologia cuvântului frumos (din formosus, derivat în latină de la forma), precum şi din faptul că antonimul urît provine de la rădăcina a urî.

Pe această idee a lucrat cu metodă şi temei D. Caracostea, dând la iveală probabil cea mai importantă lucrare din lingvistica românească: Expresivitatea limbii române. Teza cărţii aş rezuma-o astfel: limbajul este o formă de manifestare a creativităţii umane, genul proxim al limbii fiind poezia, literatura, lucru care se poate dovedi inclusiv prin dificultatea de a separa net limba de creativitatea literară, poetică. Într-un mod mai specific, Caracostea a încercat să demonstreze că literatura (şi poezia) este modelată (determinată) într-o măsură destul de însemnată de limba în care este scrisă. Şi Caracostea a ilustrat această teză (susţinută şi de un Karl Vessler), printre altele cu Luceafărul, care, în datele sale esenţiale, arată aşa cum arată pentru că autorul poemei era vorbitor nativ de limbă română. Dacă Eminescu ar fi fost englez, Luceafărul ar fi arătat cu totul altfel, nu numai ca text literar, ci şi ca mit.

Este un act de creaţie, de poezie, să dai numele de privighetoare unei păsări. Este o denumire deloc arbitrară, iar motivarea acestei denumiri este poezie curată!…

Cartea lui D. Caracostea este insuficient susţinută prin exemplificări, destul de puţine. Acestea însă pot fi completate uşor de cititorii de bună credinţă, mai ales când cititorii sunt şi specialişti: la vremea respectivă, când Ion Gheorghe a publicat volumul Joaca jocului, am avut sentimentul că poezia, literatura română, se învredniceşte astfel să profite, să fructifice, să beneficieze de oferta pe care limba română o face spiritelor mai alese prin opoziţia de sensuri joc-joacă, complet necunoscută altor limbi.

Manualele noastre se mulţumesc să califice unele sintagme ca fiind locuţiuni. Locuţiuni verbale, mai ales. O astfel de locuţiune este şi a luat-o la sănătoasa. În felul acesta însă se trece cu vederea esenţialul, actul creator, superior literar, care a dat naştere acestei locuţiuni, în care se interferează două texte: locuţiunea verbală a o lua la fugă şi proverbul, zicătoarea fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă, astfel că în loc de fugă va apărea sănătoasa, rezultând din asta un text foarte post-modernist, meta-literar, inter-textualist etc. Cui aparţine locuţiunea a luat-o la sănătoasa? Limbii române sau literaturii (creativităţii literare) populare?

Sau locuţiunea a-şi lua nasul la purtare, al cărei umor, subtil şi foarte modern, e păcat să nu-l prizăm.

– Ce bine seamănă cu taică-su!

– Seamănă, dar nu răsare!…

A da un asemenea răspuns, deja standardizat în limba română în anumite situaţii, înseamnă să practici un umor foarte ionescian! Adică înseamnă literatură. Ca şi zicătoarea, fantastică, deja pomenită, care începe cu această sintagmă de neînţeles altfel decât ca o creaţie literară de un suprarealism fără pereche: foaie verde de dai n-ai… Cu câţiva ani în urmă Nichita Stănescu a rupt inima târgului (literalmente, fără ironie spus) prin al său distih extraordinar: Foaie verde de albastru Mă doare un cal măiastru… Evident, primul vers este ce este mai grozav! Dar nu e încă şi mai şi să răsuceşti textul pivotând pe de, prepoziţie în prima bucată de enunţ, foaie verde de…, pentru ca apoi, continuând cu (de) dai n-ai, prepoziţia de să fie (şi) conjunţie, rezultând un text în care libertatea de a se juca cu cuvintele este totală, mult chiar şi peste Nichita Stănescu. Cine a fost acel Nichita care, în urmă cu câte decenii, câte secole, a spus primul foaie verde de dai n-ai, Ia nu da să vezi cum ai? Şi cine s-a aflat în preajma sa, ce fel de oameni, de au ştiut, s-au priceput să le placă şi să spună mai departe poezia lui Nichita acela?! E atâta literatură în această zicătoare cât nu găseşti la unii autori în tot ce au scris ei!…

– Ce avantaj ai din asta?

– Am avantaj Năstase! se zicea, cu ani în urmă, pe vremea neuitatelor meciuri ale lui Ilie Năstase. Cum să interpretezi această secvenţă de dialog altfel decât ca expresie a creativităţii literare?

Le-am dat studenţilor, în mai multe rânduri, să facă lucrări în care să înregistreze sinonimele, mai ales frazeologice, ale unor verbe ca a pleca, a muri, a mânca, a bate (a fi bătut) şi altele. Pe acele liste era atât de evidentă creativitatea vorbitorilor, nevoia de expresivitate care părea mai mare chiar decât nevoia de a comunica informaţii. Textul cel mai concludent a fost să-i pun să înregistreze ce răspunde românul când este întrebat ce mai faci? Banala întrebare, la care englezii răspund prin repetarea întrebării, are şi în limba română tendinţa de a se goli de orice înţeles şi de a deveni o formulă de întâmpinare, de salut aproape. Dar se numără printre noi, printre vorbitorii limbii române, şi persoane care se prefac că iau în serios întrebarea şi se străduiesc să dea un răspuns propriu-zis. Un răpuns însă interesant, hazos, spiritual. De exemplu:

Ce mai faci?

Excelent, dar nu mă plâng!

Din lista de răspunsuri, variată şi numeroasă, unul mi s-a părut de o calitate literarăcutotul deosebită:

Ce mai faci?

Ce să fac? Mă rog la Dumnezeu să mă ia dracu’!

E greu de imaginat mai multă literatură într-un text mai scurt decât acesta: Mă rog la Dumnezeu să mă ia dracu’!…

Ne oprim aici. Deocamdată. Cele de mai sus apreciem că sunt suficiente pentru a avea încredere în vorbitorii limbii române că atunci când se abat de la regulile academice acceptabile nu e cuminte să ne grăbim a le da peste mână. Datoria lingvistului nu este de a-i corecta, ci de a-i înţelege, de a-i pricepe. Şi, slavă Domnului, avem ce pricepe! Adică, din această perspectivă , a mesajului, pe care limba română l-a decantat în structurile sale, în regulile de funcţionare ale codului, ale sistemului, putem spune că suntem cu lectura noastră abia la primele pagini.