Cioran zicea, mai în glumă, mai în serios, că să treci de la limba
> română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un
> contract. De ce e limba română așa o limbă unică? Nu că vrem noi,
> românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii
> chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa
> subiectivitatea.
>
>
>
> Așadar, de Ziua Internațională a Limbii Materne-31.08., să auzim 11
> motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul
> „pietrelor” rare ale omenirii.
>
> 1. Româna e singura limbă romanică care a supraviețuit în părțile
> acestea ale Europei. Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în
> condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari,
> cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul
> Eurasiei).
>
> Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice,
> care-au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la
> noi.
>
> 2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce
> motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în
> timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deosebit de greu
> să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.
>
> Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține
> limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare
> sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.
>
> 3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât
> „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”,
> „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum
> ar fi în franceză.
>
> Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o
> concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne
> facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă
> anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru
> asta.
>
> 4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu
> sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le
> punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.
>
> N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca
> organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim
> „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e
> același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață
> cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.
>
> 5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu
> dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și
> propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori
> de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până
> la finalul veacurilor.
>
> Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data
> decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea
> parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară
> încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții
> lui conversând, uneori, în această limbă.
>
> 6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa.
> „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere.
> Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de
> siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici
> cuvântul nu se folosește.
>
> 7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de
> Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății.
> Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E
> vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează
> UNESCO.
>
> „Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât
> ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții într-atât de specifice
> culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o
> contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele
> mai bogate în sens substantive din română.
>
> 8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după
> regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar
> rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele
> două registre, latin și slav.
>
> Concret, genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul
> viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și
> slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).
>
> 9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e
> printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba
> cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care
> proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj
> accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.
>
> Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare
> a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui
> mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în
> celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai
> numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ
> 25% din totalul frazelor-proverb.
>
> 10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește
> numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne
> dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima
> ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de
> cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte
> diminutivele, și alea vreo 30.000.
>
> 11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă
> dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie
> mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada
> spaniolă-bască-catalană din Spania).
>
> Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri
> și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și
> Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un
> fenomen fără precedent în lume…>>(text preluat)

*

Nota redacției – Sunt multe naivități în textul de mai sus, dar este valabilă intuiția de la care pleacă autorul/autorii textului. Eu am fost preocupat, ca lingvist, de o idee: ce este specific românesc în limba română?

Cartea Unu în limba română este scrisă cu acest gând și cred că am reușit să scriu o carte care numai despre limba română se poate ecrie: aproape 300 de pagini despre cuvîntul unu. Nu-i de colo!

Voi reveni asupra subiectului, în chip testamentar(!).

i.c.