Limba română ca valoare spirituală
Ziarul „Scânteia“, Anul LV, Nr. 13.518 / Vineri 7 februarie 1986
Ca lingvist, dar nu numai ca lingvist, am tras multe învăţăminte dintr-o întâmplare petrecută cu câţiva ani în urmă. Şi nu e vorba atât de învăţături noi, cât de confirmarea, decisivă pentru mine, a unor impresii, idei şi intuiţii la care ajunsesem şi singur ori le luasem din cărţile altora.
Lingvistica este o ştiinţă care experimentează foarte puţin. În esenţa ei, ea este speculativă şi deductivă, interpretând observaţiile pe care le putem face, direct sau indirect, asupra limbajului. Probabil că de aceea, încă din antichitate, grammatici certant, exprimând păreri diferite asupra aceleiaşi chestiuni şi neavând posibilitatea de a stabili prin experiment de partea cui este dreptatea. Rareori, într-o dispută filologică, lingvistică îndeosebi, teoretică deci, ne e dat să primim din afară confirmarea ori infirmarea unei idei, teorii etc., aşa cum spuneam că mi s-a întâmplat mie, drept care şi întâmplarea cu pricina mi-a rămas de neuitat. Despre ce este vorba?
Cu mulţi ani în urmă, la terminarea liceului, un coleg, cu familia sa, a plecat în altă ţară. N-am mai ştiut despre el mare lucru până când, în urmă cu vreo zece ani, ne-am pomenit cu el că se întoarce în România, pentru a-şi face aici studiile universitare întrerupte la plecarea din ţară. Anii care trecuseră îl schimbaseră foarte mult. Pe mine m-a izbit, aproape dureros, o anumită schimbare: îl ştiusem un băiat mai mult decât isteţ, fusese câţiva ani unul dintre premianţii liceului şi unul dintre colegii cei mai spirituali, cu haz la vorbă, priceput să născocească o glumă ori s-o înţeleagă pe a altora, pe scurt, fusese ceea ce se cheamă „un om descuiat la minte“. Îl regăseam acum cu totul altul: incapabil să discute despre ceva altfel decât la suprafaţa cea mai comună a lucrurilor, fără nici un simţ al nuanţelor, un gând mai subtil dacă-i împărtăşeam, fostul coleg rămânea cu totul indiferent, opac la jocul de lumini al cuvintelor, al ideilor, aşa cum ştiam bine că nu fusese pe vremea adolescenţei noastre. Pe scurt, după mai bine de 15 ani, eu şi fostul meu coleg nu mai reuşeam să comunicăm aşa de bine cum o făcusem în timpul liceului. Nu ne mai puteam spune acum decât lucruri banale. Simţeam că în aceşti ani prietenul meu îşi pierduse exerciţiul unei vieţi spirituale propriu-zise, autentice. N-am înţeles ce se întâmplase cu fostul meu coleg decât mai târziu, şi anume pe măsură ce redobândea obişnuinţa de a vorbi ca lumea româneşte. De când plecase, pe unde rătăcise singur sau cu familia, vorbise puţin româneşte. Mi-a mărturisit cu vorbele sale: ca să poată astfel învăţa mai repede limba ţării în care poposeau. Şi, într-adevăr, reuşise astfel să înveţe nu ştiu câte limbi, vreo cinci-şase, ne-a spus el încă de la prima întâlnire de revedere, ceea ce atunci, pe loc, făcuse oarecare impresie. Să vorbeşti cinci-şase limbi nu e de colea!
L-am urmărit apoi cum recapătă uşurinţa de a vorbi româneşte şi cum totodată, spre bucuria mea, redevine el însuşi, colegul meu de odinioară, interlocutor spiritual şi inteligent, cu care din nou mă puteam înţelege dintr-o frântură de cuvînt, dintr-o privire. Şi am mai înţeles ceva descusându-l mai bine: cele cinci-şase limbi cu care se lăuda că le învăţase erau limbi pe care le stăpânea foarte aproximativ, atât cât să poţi face cumpărături şi eventual să te mai şi târguieşti în acele limbi. Vorbind vreme de mai bine de cincisprezece ani în aceste limbi, precar însuşite pe rând, el şi gândise tot în aceste limbi, adică din ce în ce mai rudimentar, pe măsură ce lipsa de exerciţiu în rostirea limbii române l-a făcut să o piardă ca limbă în care gândeşte şi simte. A gândit tot mai mult în una sau alta dintre aceste limbi pe care nu ajunsese să le cunoască cumsecade. În momentul când se întorsese în ţară, cu cât uitase româneşte, cu cât de parţial îşi însuşise alte limbi, fostul meu coleg de liceu nu mai ştia propriu-zis nici o limbă ca omul!
Cât au durat studiile universitare, prietenul meu şi-a revenit însă, era din nou un om normal, stăpânind propriu-zis o limbă în care să poată gândi normal, omeneşte. Că această limbă era româna, fireşte, ţine de întâmplare şi nu vrea să însemne nicidecum ascendenţa limbii române faţă de celelalte, care erau numai rudimentar stăpânite de fostul meu coleg, dar în sine perfect egale limbii române…
Evident, comentariile pe marginea unui asemenea caz pot fi felurite, scoţându-ne deseori din tărâmul propriu-zis lingvistic, bunăoară adăugând astfel un detaliu inedit la portretul dramatic, tragic, al emigrantului, sau evidenţiind încă o dată rolul deseori determinant pe care-l are limba în raport cu gândirea şi conştiinţa umană, aducând o contribuţie specifică şi deseori decisivă – la edificarea fiinţei umane. Asemenea comentarii le vom face şi noi, sunt foarte ispititoare, dar cu alt prilej. Acum şi aici ne vom mărgini doar la câteva observaţii, cât mai strict filologice, lingvistice.
… Exemplul acestui fost coleg, experimentul lingvistic pe care el l-a făcut fără să vrea şi fără să ştie, mi-a confirmat mie, în principal, că limba este, înainte de orice, un vast şi complex depozit de spiritualitate. Este nu numai un mijloc de exprimare a gândirii, ci este gândire vie, în acţiune, una fără alta, limbă fără gândire şi gândire fără limbaj, fiind de neconceput. Şi nu e numai gândire proprie, rezultată din experienţa de viaţă, din instrucţia şi ştiinţa căpătată prin şcoli, ci e, şi în primul rând, acea gândire impersonală, a nimănui propriu-zis şi a tuturor celor ce au modelat înaintea ta limba de care te serveşti, învăţând-o de mic copil, şi căreia îi datorezi o bună parte din calitatea ta umană. Este gândire ce s-a adunat în structurile limbii materne şi care determină o anumită forma mentis oareşicum comună tuturor celor ce-şi împărtăşesc gândurile în aceeaşi limbă. Dar pe lângă gândurile fiecăruia, puternic marcate de individualitatea proprie, vorbitorii unei limbi se fac părtaşi deci şi ai unei gândiri, ai unui mod de a înţelege lumea, mai mult sau mai puţin diferit de la o limbă la alta, dar diferit! Specific fiecărei limbi!
Desigur, ar fi interesant de văzut în detaliu ce anume pierde un om în situaţia în care s-a aflat fostul meu coleg, ce atribute ale gândirii şi ale sensibilităţii umane, ale acuităţii intelectuale sunt afectate atunci când ajungi să gândeşti într-o limbă pe care o stăpâneşti foarte aproximativ şi numai în latura ei „pragmatică“, aş numi-o.
Răspunsul la asemenea întrebări ar putea să prezinte interes numai pentru specialişti. De un interes însă mai mare pentru cititori, pentru publicul larg, ar fi să ne întrebăm în felul următor: dacă este adevărat că limba unui popor este un tezaur spiritual inestimabil – cum pe bună dreptate se afirmă – dacă graiul părintesc este deci ceva care determină şi desăvârşeşte formarea noastră ca fiinţe umane, inteligente şi sensibile, atunci, ne întrebăm, în ce măsură şcoala şi ştiinţa limbii sunt orientate de acest adevăr?
Limbajul trebuie văzut ca o vastă instituţie socială, poate cea mai cuprinzătoare, cu o acţiune teribil de importantă asupra dezvoltării noastre intelectuale, umane. Ne întrebăm aşadar în ce măsură acţiunea aceasta a limbii este sprijinită de felul în care este studiată în şcoli şi universităţi limba română. Mai pe scurt spus şi împrumutând fericita expresie a lui D. Caracostea, ne întrebăm în ce măsură este studiată limba ca valoare, aşadar limba română ca trezaur de valori spirituale! … După părerea noastră, într-o măsură extrem de mică!
Asemenea afirmaţie poate să pară deosebit de gravă dacă n-am ţine seamă de faptul că situaţia predării limbii române, aşa cum rezultă din cele spuse mai sus, este în acord însă cu o anumită tradiţie a şcolii de pretutindeni, ca şi cu teoriile şi metodele lingvistice cele mai circulate în ultimele decenii pe plan european şi modial. Adică vina, dacă e să fie o vină a cuiva, vine de foarte de departe, de la ceea ce s-a numit structuralismul lingvistic şi toate teoriile şi metodele ce i-au urmat, caracterizând secolul nostru ca extrem de formalizant în materie de lingvistică (şi nu numai de lingvistică), ca şi tradiţia gramaticilor de tip logicizant, de asemenea incapabile să dea seama despre specificul unei limbi şi despre tezaurul de spiritualitate adunat în structurile limbii.
De prin anii ’30 şi până azi s-au imaginat o sumedenie de teorii şi modele lingvistice care s-au străduit să descrie cu maximă precizie, cel mai adesea matematică, structurile formale, relaţiile dintre unităţile limbii, ambiţia supremă fiind de a se ajunge la o lingvistică, la o gramatică „eliberată de povara sensului“, a semnificaţiei. Or, tocmai acest lucru ar putea să fie ceva mai important şi mai interesant. Sensurile, gramaticale sau lexicale, nu sunt nişte obiecte naturale, independente de om, ci, dimpotrivă, sunt creaţii ale omului, sunt un domeniu în care s-a manifestat creativitatea, fantezia, inteligenţa, uneori umorul, alteori suferinţele unei comunităţi lingvistice, ale unui popor deci. Chiar structurile lingvistice, atât de variate şi de diferite de la o limbă la alta, ne îngăduie să vedem dincolo de ele un act de creaţie, care, adăugat altora, ne face să concepem limbajul în întregime ca pe o creaţie spirituală a masei anonime de oameni ce şi-au lăsat în alcătuirile limbii amprenta inteligenţei lor, a fanteziei, a eficienţei gândirii lor sistematizatoare.
A studia limbajul în sine şi pentru sine – acesta a fost cuvîntul de ordine în lingvistica secolului nostru – este un mare nonsens, pentru că limbajul nu există el în sine, necum să-l mai studiem noi aşa, adică în contradicţie cu propria sa natură, cu modul său de existenţă. Limbajul este creat de om şi prin aceasta lingvistica este un capitol al antropologiei, şi nu al matematicii. Limba română este creaţia poporului român, ca atare ea trebuie studiată ca orice operă, ca orice creaţie, în relaţie strânsă cu autorul ei, cu „biografia“ acestuia, făcându-i astfel pe cei cărora le înfăţişăm rezultatele cercetărilor noastre, elevi şi studenţi, să ajungă prin limba română la o mai nuanţată cunoaştere şi înţelegere a celor ce vorbesc şi au vorbit limba română de-a lungul secolelor de istorie, la al cărei capăt româna şi-a mlădiat chipul ei cel de azi. Făcându-i astfel pe elevii noştri să ajungă la o mai exactă cunoaştere şi înţelegere de sine. Căci cercetarea lingvistică se înscrie în ansamblul de preocupări justificate de nevoia omului de a se cunoaşte pe sine. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ este îndemnul cel mai viu şi mai stăruitor care ajunge până la noi din antichitatea greco-romană.
Din această perspectivă, posibilităţile instructive şi educative pe care le oferă cercetarea şi predarea limbii române în şcoli şi universităţi sunt multiple, iar evidenţierea lor cât mai exactă de folos pentru cultura şi învăţămîntul nostru.
Ion Coja
Post scriptum 2003
Numele acelui bun prieten şi coleg, Peter Weisz.
Notă informativă: Despre cum am ajuns să colaborez la „Scânteia“ de odinioară. Datorită (sau din pricina?) dlui Nicolae Dragoş, pe atunci redactor-şef adjunct, dacă nu mă înşel, la cotidianul P.C.R. L-am întâlnit la facultate, în hol, îşi aştepta fiica şi aşa am aflat că are o fată care tocmai dăduse examen cu mine fără ca eu să ştiu a cui fată este. Mi-ar fi plăcut să-i arăt că-l cunosc pe tătâne-su, gest care de obicei îi stimulează pe tineri. Din una-n alta, dl Dragoş m-a invitat să scriu ceva pentru ziar. „Ce să scriu? m-am mirat eu. Nu cred că publică «Scânteia» ceva ce aş scrie eu!“ „Haideţi să încercăm!“ a venit răspunsul din partea C.C. al P.C.R. Suna ca un rămăşag. Am promis că voi scrie. Fireşte, nu m-am gândit să câştig pariul cu orice chip şi să scriu un text anticomunist sau antiguvernamental. Ci la un text normal m-am gândit şi l-am scris. Iar dl Nicolae Dragoş l-a publicat mintenaş. Drept care, pierzând prinsoarea, nici nu m-am gândit că aş putea fi retribuit pentru textul publicat. Aşadar, pe statele de plată ale „Scânteii“ nu figurează semnătura mea…
Mai mi-aduc aminte că articolul meu i-a plăcut mult lui Boris Cazacu. „L-aş semna şi eu, oricând!“ mi-a spus. Problema însă nu era să-l semnezi, nici măcar să-l scrii, ci să-l publici. Iar de publicat, Nicolae Dragoş l-a publicat.
Semnalez aici un araticol care va inflama, probabil, din nou, spiritele. Nu sunt specialist, de asta nu ma pronunt, dar despre cartea aceea descoperita la Budapesta si descifrata de curand, cred ca ar merita sa aflam mai multe.
http://www.identitatea.ro/o-carte-veche-de-1-000-de-ani-pastrata-la-budapesta-rastoarna-toate-teoriile-istorice-despre-cultura-stramosilor-nostri/
domnule Calin Kasper,
articolul conține o serie de informații dintre care unele sînt de bun augur, dar mai conține și afirmații care sînt eronate. Un exemplu: se afirmă că e vorba de un alfabet cu 150 de caractere. E greșit. Orice alfabet, chiar cele extinse cu digrafe pentru diftongi, sau alte sunete dispărute din vorbire, nu însumează mai mult de 36-40 de caractere. Restul dacă sînt diferite, semnifică cifre sau simboluri. În funcție de conținutul textului, adică dacă e literar descriptiv, sau științific de astronomie, medicină, matematică, religie, etc., numărul simbolurilor variează și poate opera cu sute de simboluri. Pentru matematică la vremea respectivă puteau exista cca 40-50 de simboluri, diferite de caracterele folosite pentru scriere.
150 de simboluri conduce la o apreciere că e vorba de cunoștințe din mai multe domenii, altfel nu se poate ajunge la 150 de caractere.
pentru alfabet, deci scriere fonetică liniară, e de ajuns cca 36-40 de caractere maximum. De exemplu scrierea chirilică pentru limba română, care are mai multe caractere decît alfabetul românesc actual.
sunete dispărute sau pe cale de dispariție sau digrafe, ori ligaturi, cînd e vorba de două sunete reprezentate de un singur caracter. Exemplul diftongilor e un exemplu bun. Apoi mai sînt și convențiile. Ce noi ortografiem acum cu CHE sau CHI, tracii foloseau KE sau KI, deci Kapa grecesc. Aromânii folosesc această convenție.
sunete pe care în otografia modernă cum ar fi CE, CI sau GE, GI, tracii aveau caractere distincte față de literele C și G. Astea se marcau cu Kapa și Gamma.
sunete dispărute din vorbire în limba română: NHI, VHI sau DZ de exemplu. Mai există zone retrase unde aceste sunete reminiscente există în vorbire, cum ar fi graiul bucovinean, sau pentru zona arcului de curbură a Carpaților. Ex: DUMNHEDZĂU în pronunție locală, față de forma modernă DUMNEZEU. Pentru DUMNHEDZĂU e nevoie de două caractere distincte în scrierea tracă, NH urmat de E și pentru digraful DZ modern care reprezintă un singur sunet, pe care tracii îl marcau cu un singur grafem diferit de D și Z.
pentru descifrarea limbii, e nevoie să se cunoscă toate aceste reguli și convenții pentru a stabili sonoritatea, altfel echivalențele greșite ne conduc pe drumuri greșite.
alfabetul chirilic s-a inspirat din alfabetul tracilor, mai ales că și limbile slave conțin sunete asemănătoare cu limba vlahilor, care sînt diferite de limba latină. De exemplu un alt caracter care reprezenta sunetele ȘT, ca în cuvîntul ȘTEFAN, se marcau cu un singur grafem, așa cum l-a preluat Chiril din scrierea tracă și a rămas în alfabetele popoarelor de origine slavă, dar la noi a dispărut odată cu folosirea alfabetului latin.
sunetul GÎ fără E sau I, era marcat de traci cu tridentul lui Neptun, furca cu trei brațe orientată în sus, care nu are nici-o egătură cu marcarea sunetului G, adică Gamma, folsit și de traci pentru sunetul G. Noi astăzi prin convenție folosim GE și GI, care poate fi marcat prin convenție și cu digraful DJ, ca la DJuvara de exemplu, dar nu se aude nici-un E sau I după. Faceți un exercițiu de pronunțare fără E sau I între DJ și U. Pentru GHE sau GHI de exemplu scrierea tracă folosea Gamma, urmat de E sau I. La fel pentru sunetul CÎ (tch) fără E sau I, scrierea tracă folosea un grafem diferit care era tot furca lui Neptun fără un braț verticat, semănînd cu cifra 4 fără ca brațul înclinat să se unească cu piciorul vertical, adică deschis așa cum foarte multă lume îl scrie pe 4. A fost preluat de Chiril. Pronunția sunetului în alfabet este CERV, în transliterare modernă în limba română. Simbolul vine de la CERB, capul și coarnele stilizate din profil.
foarte multe scrieri în antichitate foloseau scrierea boustrophedon, șerpuită, care se întorcea la capăt de rînd, precum plugarul cu boul care se întorc la arat, la sfîrșit de tarla, și-o iau în sens invers. Un rînd se citea de la dreapta la stînga, iar rîndul următor se citea invers, de la stînga la dreapta, cum s-ar zice în oglindă. Tipul ăsta de citire făcea economie de mișcare a gîtului la jumătate, deoarece nu trebuie să întorci capul s-o iei de la capăt, adică o mișcare în plus. Era folosit mai ales la inscripții cu litere de mărimi mari. Noi astăzi am pierdut acest antrenament al citirii în oglindă. Literele erau îndreptate invers, dacă nu erau simetrice. Astfel cititorii știau direcția de citire. Cum ar fi E scris în oglindă cu brațele spre stînga, nu spre dreapta.
v-am semnalat cîteva din criteriile care sînt obligatoriu de respectat cînd se încearcă o transliterare și traducerea textului. Nu cunosc transliterarea făcută de autorii menționați în articol. Nu mă pot exprima fără să văd ce-au propus autorii respectivi. În plus, deși cunosc existența acestui manuscript de mult timp, nu m-am ocupat de el serios niciodată. Am în studiu multe inscripții trace de mulți ani de zile. E greu deoarece există variații de la zonă la zonă, care reprezintă forme diferite de graiuri, care au nevoie de grafeme diferite. Vă dau doar un singur exemplu: DIEUS, care apare în trei forme diferite, atît sonor cît și în scris. ZIEUS și DZIEUS sînt celelalte două forme. Deci avem D, Z și DZ. DIEUS din frigiană care e ZEUS a generat inclusiv DIOS la greci, deoarece DIOS era ZEUS la traci. Mai tîrziu a generat DEUS la romani sau DIAS la spanioli ori DIEU la francezi. Iar după apariția creștinismului în greacă DIOS a trecut în THEOS, de unde avem familia TEOLOG și TEOLOGIE în română. Deci D a trecut în TH în greacă și în T în limba română. Se văd clar cuvintele din cuvîntul compus THEOS, dumnezeu și LOGOS cuvînt. Opinia generală e că din limba greacă. Eu am rețineri mari din studiile pe care le fac eu, că ar proveni din greacă, mai ales că acum se știe clar că DIEUS e forma cea mai veche din traca frigiană, a lui ZEUS. În limba greacă nu există ZEUS, așa cum crede lumea, ci DIOS. Grecii au preluat ZEUS în epoca modernă din transcrierea cunoscută în Europa occidentală. Pronunția în greacă este ZIUS, ca în engleză.
omega reprezintă de fapt un diftong, deci un singur grafem pentru două sunete OU. E frecvent și în limba vlahă nu numai în limba greacă. Astfel de grafeme s-au inventat pentru simplicarea scrierii, mai ales cînd e vorba de frecvență foarte mare. Practic e o convenție iar grafemele au apărut mai tărziu în scrierea grecească și tracă. Grafemele acestea s-au adăugat la sfîrșitul alfabetelor, cum ar fi PHI, CHI și PSI, în cel grecesc de exemplu, urmate de OMEGA. Așa s-a ajuns la traducerea din biblie de la ALFA la OMEGA în greacă, adică de la început pînă la sfîrșit. Inițial a fost de la ALFA la TAU, T fiind ultima literă din alfabet care reprezenta moartea fiind la sfîrșitul alfabetului. T s-a marcat și răsturnat spre dreapta sau ca un X cum ar fi crucea Sf. Andrei, dar și T care a fost crucea Sf. Anton. În formă de T era folosită de romani pentru răstignire la executarea pedepsei capitale. Consider că folosirea lui Omega la sfîrșit ca simbol al crucii e greșită. Omega nu sugerează sub nici-o formă simbolul crucii. Deci e vorba doar de o convenție bazată pe poziția lui Omega la sfîrșitul alfabetului grecesc. T-ul sau X-ul care reprezentau sunetul T ar fi trebuit să încheie alfabetul pentru ca sintagma de la început pînă la sfîrșit să fie valabilă, deoarece sînt mult mai apropiate ca formă de simbolul crucii, intersecția a două linii. Linia vieții tăiată de linia morții.
apariția unor grafeme la sfîrșit de alfabet e valabilă și pentru alfabetul latin, deoarece și acesta inițial se termina la sunetul T. Celelalte litere au fost adăugate mai tîrziu pentru nume proprii din alte limbi. Sunetul Z de exemplu nici nu exista în limba latină. Era folosit pentru nume de traci sau de greci, ori toponime de exemplu. În zilele noastre X-ul, nu mai reprezintă sunetul T, ci e un grafem care înlocuiește două grafeme pentru sunetele C și S. Ca să nu mai vorbesc că englezii la început de cuvînt scriu X dar pronunță Z. Deci avem convenții și reguli ortografice de scriere. Ca să descifrăm o limbă e nevoie să dăm echivalente sonore corecte grafemelor respective.
dacă eu nu am studiat serios manuscrisul din articol, asta nu înseamnă că nu e importantă descifrarea lui. Din păcate am multe alte priorități pe listă, pe care nici nu știu dacă mai apuc să le duc la bun sfîrșit.
la o primă vedere pot spune că se aseamănă cu scrierea glagolitică. Inventatorul alfabetului glagolitic a fost Sf. Ieronim, ilir, fiul lui Eusebius și că inițial a fost inventat pentru vlahi, nu pentru slavi, dar putea fi folosit și de slavi cu adaptări. Chiril l-a perfectat mai tîrziu, acoperind inclusiv limba greacă, nu numai vlaha și slava. Practic Chiril a inventat un singur alfabet care avea menirea să satisfacă toate scrierile limbilor din Balcani, adică în lumea creștină din estul Europei, nu numai slavona.
multe din grafemele discutate de mine apar în scrierea Turdaș-Vinca, din timpuri imemorabile, pe care eu o numesc Turdaș-Vinca-Gradeșnița-Dispilio în Balcani cu extensie în Anatolia la Letun și în Marea Egee în Creta, ca să nu merg mai departe pînă-n Fenicia antică, unde s-a născut alfabetul proto-latin. Nimic nu se naște din nimic. Totul este o evoluție în transformare. În general de la simboluri figurative la simboluri abstracte prin simplificarea liniilor. Scrierea liniară A minoană, nu grecească, n-a fost încă descifrată, deși există asemănare între aceasta și scrierea liniară B grecească, deoarece e vorba de două limbi diferite, chiar dacă folosesc simboluri asemănătoare. Englezul Michael Ventris de origine greacă a descifrat liniară B grecească, dar a spus că nu poate descifra liniară A minoană, deoarece e altă limbă, iar echivalențele lui pentru textele în limba greacă, nu l-au ajutat să descifreze limba minoană. Problema e ce sunete conținea limba minoanilor pentru a lămuri misterul. Mai mult ca sigur și sunete specifice limbii minoane, diferite de sunetele limbii grecești. Fonetism versus grafism. Apoi mai vine și problema transliterării fonetice și al adaptării la scrierea folosită în prezent, pentru a marca corect toate sunetele. Pentru sunete diferite față de alfabetul român, de exemplu, e nevoie să ajungem la convenții sau reguli ortografice speciale, deoarece nu avem grafeme pentru astfel de sunete inexistente în limba română sau dispărute din vorbire. Echivalența sonoră este foarte importantă în descifrarea și analizarea unei limbi, precum și transcrierea cu ajutorul alfabetului actual.
apoi mai e și problema încriptării textelor, pentru a fi înțeles numai de cei care posedă codul de decriptare. De asta se ocupă criptologia, altă știință diferită de scriptologie. E o practică veche încă din antichitate, și tot de atunci există aparate special concepute pentru decriptare. Unul foarte veche e ”bățul” sau ”bagheta” spartană. Au fost descoperite și se află prin muzee.
de exemplu prin glisarea alfabetului cu 4 sau 7 litere spre dreapta sau spre stînga, D se va citi A, sau G se va citi A, etc. Baghetele astea erau purtate de cei care emiteau mesajul sau recepționau mesajul. Nici mesagerul, cel care purta mesajul scris, nu cunoștea codul de încifrare. Codul de încifrare se putea schimba de fiecare dată și era cunoscut numai de emițător și de receptor.
manuscrisul cu pricina poate fi unul încriptat și are nevoie de codul de decriptare. Altfel nu vom reuși să descifrăm textul. Mai întîi trebuie să descoperim codul de încriptare. De asta se ocupă criptologii. Metoda a fost folosită pentru a trimite mesaje secrete, pe care inamicii sau neinițiații să nu le poată înțelege.
de multe ori în istorie metoda încriptării a fost folosită și la tratate de știință, pentru ca nimeni să nu descopere ceea ce se inventase, adică cunoștințe care trebuiau ținute secrete.
Din ce texte cunoașteți alfabetul trac și scrierea în limba tracă?
din inscripții. Sînt mai multe alfabete din cauza graiurilor și a sunetelor distincte. La unele apar grafeme diferite față de alte alfabete, dar în majoritate foloseau aceleași grafeme pentru aceleași sunete. Dorienii, care au fost tot traci, nu greci, sînt primii care au inventat grafemul R pentru sunetul R, față de greci care au RO adică un P.
în Anatolia sînt identificate mai multe alfabete trace, cum ar fi frigian, misian, carian, lidian, lician, și altele. Cel mai amplu fiind cel lician. Studiez o inscripție liciană de peste 30 de ani și încă nu am reușit să dau echivalențe sonore la unele grafeme. E vorba de două sunete, vocale sau consoane, marcate cu un singur grafem, gen X pentru CS.
v-am mai spus că e o pasiune veche și studiez fără să țin cont de propunerile făcute de alți cercetători. Asta pentru că am descoperit că foarte mulți au ajuns la concluzii greșite. Un exemplu bun e scrierea etruscă, care numai în ultimii 20 de ani a făcut progrese, deoarece încercările dinainte erau în general defectuoase, din cauză că s-au dat echivalențe sonore greșite unor grafeme. Singurul cercetător cu care sînt la unison pentru scrierea etruscă e Mel Copland. S-a ocupat numai de etrusci și cultura lor o viață-ntreagă. A adunat mii de inscripții pe tot felul de materiale, și a propus traduceri pentru fiecare. Eu mă ocup de scrieri de tot felul și caut evoluția în timp, deoarece orice scriere, ca orice alt fenomen are o evoluție. Se dezvoltă și se modifică în timp. Tendința generală a fost de simplificare, chiar la scrierea alfabetică, nu numai la cea cu logograme sau silabograme.
chiar am uitat să spun în comentariul de mai sus că poate fi vorba de o scriere silabogramică în cazul manuscrisului pomenit de articol. Altfel nu se poate ajunge la 150 de caractere, decît cu silabograme sau texte științifice cu simboluri speciale, așa cum am explicat în comentariu.
și în Balcani există mai multe alfabete trace. Problema e datarea exactă pentru a se vedea stadiul în evoluție, deoarece apar schimbări. În plus și atunci se făceau împrumuturi, adică învățau unii de la alții. Nu se poate vorbi de un singur alfabet trac. E valabil și la triburile indigene de italici, latini, oscani, umbrieni, faliscani, etc. Și la ei existau variații și desigur o evoluție în timp, care a adus modificări în timp.
pentru scrieri trace cred că Cyiril Babaev, lingvist rus cu cercul lui de lingviști, Nostratica, a făcut progrese mari în ultimii 20-30 de ani. Nu sînt de acord cu toate propunerile la diferitele graiuri trace, dar în general el și echipa lui sînt pe drumul cel bun. Cel mai bine ar fi să ne ocupăm noi de treaba asta, nu slavi, sau alte neamuri, doarece e vorba de limba noastră. Noi am putea să ne apropiem mai bine de înțelegerea graiurilor trace. Și grecul Michael Ventris nu a reușit să descifreze scrierea liniară A, deoarece nu era vorba de limba greacă, chiar dacă multe din grafeme erau asemănătoare cu scrierea liniară B, care era folosită de greci.
scrierile trace sînt o trecere între scrierile runice și alfabetul latin. Scrierile runice alfebetice sînt cele mai vechi pentru scriere alfabetică, din care au evoluat scrierile alfabetice. Și astăzi mai supraviețuiește la eschimoșii inuit de exemplu. Inclusiv în Asia a fost folosită de migratorii din Europa. Chiar și turcii în Asia înainte să ajungă în Anatolia aveau tot o scriere cu rune. Apoi au trecut la scrierea arabă și mai tîrziu au adoptat alfabetul latin adaptat pentru sunetele care nu sînt specifice limbii latine. Ca și noi și turcii folosasc diacritice sau sedilă, pentru astfel de sunete, tot pentru simplificare. Altfel ar trebui să inventeze grafeme speciale sau să împrumute din chirilic de exemplu, dar asta complică, nu simplifică scrierea.
Cyryl Babaev cu colectivul lui se ocupă în primul rînd de indo-europene.
https://www.google.com.au/search?q=cyril+babaev&ie=utf-8&oe=utf-8&client=firefox-b&gfe_rd=cr&dcr=0&ei=qmuxWcSYHaPM8geZ6bSwBQ
nu sînt de acord cu toate propunerile făcute de el și colectivul lui, dar au descîlcit foarte mult din încîlceala care există cînd vine vorba de indo-europene.
alt cercetător e Diakonov, care localizează în Balcani locul de origine.
alt cercetător este Dr. C. George Boeree, care ține cont de ultimele descoperiri arheologice, deci ține cont și de istorie, pentru a lămuri probleme de lingvistică.
http://webspace.ship.edu/cgboer/indoeuropean.html
uitați-vă la hartă ca să vedeți teoria lui vizavi de limbile indo-europe. România și Ungaria spre Balcaani sînt centrul de greutate, de unde s-au răspîndit. Mai exact Valea Dunării. Citiți și textul mai jos de hartă!
după cum vedeți lumea face progrese. Numai noi batem pasul pe loc. Noi ar trebui să ne ocupăm foarte serios, deoarece în ultimul timp cercetători din lumea largă se focalizează tot mai mult pe Valea Dunării.
Maria Gimbutas localizează originea în zona Moldova-Ucraina. Nu sînt de acord.
Colin Renfrew în Anatolia. Nu sînt de acord.
am și eu o teorie a mea, pe care n-am s-o dezvălui aici, care se află aproape de Valea Dunării.
Dupa cite zic bulgarii care sint mai specialisti ca noi in tracologie , tracii ar fi utilizat alfabetul grec din care ni s-a spus ca se trage alfabetul kirilic …..
Bulgarii sustin ca aceste tablite de piatra sint scrise in limba traca cu alfabet grec , varianta numita fals kirilic deoarece nu Kiril l-a inventat , ci era deja in uz inca din antichitate .
I start publishing materials about the origins of the Bulgarian script from back to forth: in this article I will show seven tablets found in the Rhodopes and written in Cyrillic, probably from the time of the Thracians ; in the following, will present a large number of prehistoric inscriptions from the Bulgarian lands where the roots of the writings used today by much of humanity are hidden
hidden.http://prarodinata.blog.bg/photos/88147/Sh_%20lyka%20Sv_%20Ilia/Plocha%20shl.jpg
https://translate.google.com/translate?sl=auto&tl=en&js=y&prev=_t&hl=en&ie=UTF-8&u=http%3A%2F%2Fprarodinata.blog.bg%2Fhistory%2F2012%2F06%2F05%2Fdylgoochakvanite-plochi-izpisani-na-kirilica-ot-vremeto-na-t.964033&edit-text=
nea Nicule,
numai aici la dl Coja am spus deja de mai multe ori, că alfabetul chirilic s-a născut din alfabetul trac, mai exact din alfabete trace, deoarece e vorba de graiuri și sunete diferite. Există o variație între diferitele alfabete trace din cauza sunetelor distincte în graiurile trace. PE CENTRU există în graiul moldovenesc în forma PI ȘENTRU, chiar cu diftongare PI ȘIENTRU. Dar acum și moldovenii scriu literar PE CENTRU, chiar dacă pronunță în continuare PI ȘIENTRU.
alfabetul grecesc nu s-a născut așa cum ne spune legenda, care rămîne doar un mit academic, din alfabetul fenician, adus de Cadmus, Kadmos în greacă.
mai mult pot spune că scrierea alfabetică grecească s-a inspirat din scrierea alfabetică tracă. Scrierea alfabetică s-a născut din scrierea liniară A, minoană, pe care au împrumutat-o și adaptat-o grecii la limba lor, în așa zisa scriere liniară B care e grecească. Michael Ventris a descifrat liniară B, în limba greacă, dar nu a reușit liniară A, care nu e limba greacă.
limba tracă la fel ca și limba română conține mai multe sunete decît limba greacă sau latină. Alfabetele trace erau mult mai ample decît cel grecesc sau latin, din cauza acestor sunete specifice graiurilor trace, mai exact traco-celto-șcite, decît alfabetul grecesc sau cel latin.
grecii nu sînt indigeni din Balcani, ci au invadat zona undeva între 1900-1700 î.d.C., venind din sudul Caucazului. S-a demonstrat inclusiv genetic, chiar dacă grecilor nu le convine treaba asta.
la Dispilio în Grecia au fost descoperite tăblițe cu simboluri Turdaș-Vinca, datate la 3500 î.d.C., cînd grecii mai aveau cca 1700 de ani pînă cînd au aterizat în Balcani.
inclusiv la triburile de greci a existat o variație în alfabetele folosite, tot din cauza unosr sunete distincte din cauza graiurilor. D, Z și DZ, de exemplu.
a existat și o perioadă de simbioză în evoluția alfabetelor trace și cele grecești. Împrumuturi, dar baza alfebatelor, atît grecesc cît și latin sînt alfabetele trace.
mai tîrziu s-a impus alfabetul grecesc în coloniile grecești, ocupate de greci, dar în paralel au coexistat și alfabetele trace, diferite de cel grecesc din cauza sunetelor specifice graiurilor trace, diferite de graiurile grecești, care nu conțin astfel de sunete, așa cum nici limba latină nu le conține.
Chiril a inventat un alfabet care să satisfacă mai multe limbi la vremea respectivă, de fapt graiuri, ale limbilor: tracă, greacă și slavă, limbi vorbite în Balcani, unde se adoptase creștinismul. Era normal ca majoritatea grafemelor să fie inspirate din scrierea tracilor, deoarece limba conține cele mai multe sunete. Unele dintre cele specifice tracilor existau și în graiurile slave, dar nu existau în grecește. Alfabetul lui Chiril e un amalgam de grafeme inspirat în cea mai măsură pe alfabetul trac.
în afară de grafemele de bază, mai există și grafeme care marcă două sunete. Diftongi și unele sunete diconsoanante cum ar fi ȘT. Am mai dat exemplul într-un răspuns pt dl Kasper.
apreciez intervenția cu inscripțiile prezentate acum! Cam așa arăta scrierea tracă la vremea lui Chiril, din care s-a inspirat el, dar forma în care se prezenta scrierea tracă la vremea aceea era una mult evoluată față de scrierile trace arhaice.
grafemul pentru sunetul S, marcat cu C-ul latin în chirilică, are o obîrșie mult mai veche, și nu aparține tracilor, deoarece tracii aveau de mult timp grafemul S, reprezentat de o finie frîntă, nu curbă, și nici nu mai foloseau Sigma grecesc. S-ul dintr-o linie frîntă devine de fapt S-ul latin în peninsula italică. Grafemul C pentru sunetul S a fost o invenție din perioada elenistică. Se folosea C pentru sunetul S, doar la sfîrșit de cuvînt grecesc. În rest era Sigma. Chiril l-a generalizat pentru sunetul S peste tot, iar sigma grecesc a dispărut. În concluzie nici grafemul S, ca linie frîntă de la traci, și nici sigma grecesc nu a supraviețuit la Chiril, ele fiind înlocuite cu C-ul elenistic pentru sunetul S. Dintr-o excepție de grafie elenistică, Chiril a transformat într-o regulă generală marcarea sunetului S cu C-ul elenistic, care nu e C-ul latin.
sunetul Ș specific limbii trace, inexistent în greacă, dar existent în graiurile slave, a fost adoptat de la traci.
pentru o discuție completă și serioasă, e nevoie să se analizeze fiecare grafem în parte și echivalența lui sonoră, pentru a stabilii de unde provine. În plus e nevoie de stabilirea exactă a apariției grafemului respectiv, și la ce cultură. Mai trebuie să nu uităm nici de îmrpumuturi și cînd s-au făcut acestea. Deci adoptarea unor grafeme străine și ce reguli ortografice urmează ele.
e greșit să vorbești de scrierea bulgară, deoarece nu se știe exact ce definește acest termen. Bulgarii au scris cu alfabetul lui Chiril, inspirat din scrierea tracilor, deci slavii au adoptat un alfabet inventat pe baza alfabetului trac. Deci, despre ce scriere bulgară vorbim, așa cum face autorul articolului? Slavii scriau cu rune înainte de Chiril, așa cum practicau majoritatea migratorilor poposiți în Europa. Inclusiv maghiarii sau turcii de exemplu au ajuns cu scrieri runice după ei, cînd au ajuns în Europa. Scrierile runice sînt premergătoare scrierilor trace sau grecești, și sînt specifice culturilor europene. Ele reprezintă o altă treaptă în evoluția scrierilor europene arhaice, din care au evoluat scrierile trace. Scrierea cu rune s-a extins și spre Asia, de unde s-a întors cu migratorii, huni, slavi, turcmeni, etc. Diferența e că între timp scrierile trace au evoluat la ele acasă, dar tot din rune s-au dezvoltat. Runele folosite de migratori din Asia nu au evoluat în ritmul în care au evoluat în Europa, mai ales în Balcani.
cînd autorul se referă la scriere bulgară trebuie să precizeze la ce se referă. Adică la scrierea cu rune, sau la adoptarea alfabetului Chirilic dezvoltat pe cel trac. Altfel afirmația lui nu e valabilă, deoarece nu se știe exact despre ce scriere bulgară e vorba.
la noi trecerea mai tîrzie de la alfabetul chirilic la cel latin s-a făcut treptat cu reminiscențe din alfabetul trac și grecesc. De exemplu pe drapelul pașoptist Dreptate și Frăție, la o analiză completă, putem vedea că numai unele din grafeme trace și grecești au fost înlocuite. D de exemplu, care e latin, nu mai e Delta grecesc. Dar F e marcat cu PHI-ul grecesc, adoptat și de alfabetul chirilic. Tracii au trecut de mult timp la F-ul latin, dar nu s-a transmis în perioada pașoptistă. Inclusiv R pentru sunetul R a fost inventat de mult timp, dar pentru sunetul R se folosea RO-ul grecesc, adică P. Apoi sunetul Ș e marcat cu grafemul chirilic, care e inspirat din scrierea tracilor, deoarece limba greacă nu are sunetul Ș, și nici limba latină. E valabil și pentru sunetul Ț.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei
https://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei#/media/File:Flag_of_Wallachian_Revolution_of_1848,_horizontal_stripes.svg
lucrurile cu evoluția scrierilor e puțin mai complicată, decît vor unii să le simplifice, așa cum am atras atenția și cu ȚARA RUMÎNEASCĂ.
sunetul Î se marca diferit în două forme încă de la traci. Diferența era în funcție de M și N, care pot fi aspirate sau plozive. Chiril a preluat regula. În față se marca așa cum marcăm Î, iar după cînd M sau N sînt plozive, cu un ZET la care mai există un arc de cerc între bara verticală și cea orizontală de jos.
regula urma o lege fonetică, din cauza căreia apar două grafeme pentru același sunet Î, dar care n-are de-a face cu sunetul A din latină, și nici cu grafemul A din alfabetul latin.
altceva ce mai observăm foarte important este că benzile de culori sînt pe orizontală, nu pe verticală. Pe verticală e invenția unui mason francez, după modelul francez pașoptist, deoarece și la francezi a fost tot cu dispunerea pe orizontală înainte.
pe orizontală a apărut și la Alba Iulia mai tîrziu în 1918, cu toate că în România principatele unite, Valahia și Moldova, era deja pe verticală după revoluția pașoptistă. Numai cine nu vrea să vadă, nu vede.
am uitat să agăț adresa asta:
http://www.orbilat.com/Contributors/CV_Files/Cyril_Babaev.html
Tracii astia nu au picat din luna ci erau popoare inrudite cu sumerienii , egiptenii , troienii ,macedonenii ,latinii care se influentau reciproc .Practic in Tracia aceste culturi s-au suprapus ca un sandwhich .
Toate alfabetele sumerian ,evreiesc ,fenician ,trac ,grec , latin sint din aceasi sursa , care o fi aia ?..eu cred ca de la sumerieni .
Tablitele de la Gradeshnitsa din Bulgaria a fost scrise in la fel ca egipteni …hiero glyphele …”scrierea sfinta ”
Evident ca tracii aveau o scriere . Artifactele ramase de la ei , constructiile in piatra deosebit de elaborate dovedesc ca erau o cultura proeminenta ,dar dovezi scrise sint putine si apar scrise in alfabet grec si in logograme .
Presupun ca romanii din Constantinopol aveau multe cunostiinte depre traci si cultura traca si acolo ar trebui cautat informatii .
Priviti ce rafinate erau constructiile tracilor :
http://www.ancient-origins.net/sites/default/files/field/image/thracian-tomb-orpheus-myth.jpg
The Tablet from Gradeshnitsa, found in the land of Ancient Thrace, predates similar artifacts found in Egypt by at least two millennia. Apparently, this particular type of Hieroglyphic Script had originated and was first used in Ancient Thrace, and it was later transferred and introduced in Ancient Egypt.
The Early-Thracian version of this Hieroglyphic Script was evidently used quite sparingly – predominantly as the Sacred Language of the Initiated Elite. It doesn’t appear from the findings so far, that it ever reached the levels of wide spread utilization, which it found thousands of years later in its Late-Egyptian version. http://piramidasunca.ba//dokumentovano.com/piramida/gallery/gallery/images/news07/novembar/221107/01/grad001.gif
http://piramidasunca.ba//dokumentovano.com/piramida/gallery/gallery/images/news07/novembar/221107/01/grad002.gif
http://piramidasunca.ba//dokumentovano.com/piramida/gallery/gallery/images/news07/novembar/221107/01/grad003.gif
The Three-One God (Trinity, or gods) encompasses (dwells in) Thrace, or O God, who are dwelling in the territory of Thrace
http://piramidasunca.ba//dokumentovano.com/piramida/gallery/gallery/images/news07/novembar/221107/01/grad004.gif
I witness to the truth, I give offerings to the great Son of God, or
I promise to give offerings to the great Son of God
I glorify the Great God, or and I will praise you, O Great God
The Temple of God is a great fortress and a secret defended place, or O God, who are in your temple, be my fortress and defend me (deliver me from the enemy)!
………………………………………………………………………………………………………………….
On this Thracian tetradrachm, Dionysos has long neck, unusual horizontal wavy lines for hair, a large angular nose, and a mysterious protuberance rising from his nose. The berries of Dionysos’ diadem have disappeared, as have the lion scalp from Herakles’ left shoulder and the monogram. The legend is illiterate, with the Greek letter theta having transformed into a sun symbol.
http://thracecoins.reidgold.com/Giraffe_r.jpg
nu de la sumerieni. În Sumer a ajuns din valea Dunării, adică invers decît încearcă lumea academică să demonstreze.
TH a trecut prin mai multe faze, dar a rămas simbolul morții. Inițial a fost punct în cerc. Mai tîrziu la greci a ajuns un cerc tăiat de o linie orizontală. Apoi o cruce într-un cerc, iar mai tîrziu un X într-un cerc. Ulterior a dispărut cercul rămînînd doar o cruce, semnul +, sau X.
în epoca modernă THETA a fost folosit pentru a numi razele THETA. Științific s-a demonstrat că organismul uman emite raze THETA cîteva secunde înainte de moarte sau în stare de comă. Razele THETA sînt o combinație de raze ALFA, BETA și GAMMA în anumite procente.
simbolul soarelui și al vieții a fost cerc fără punct, care e de fapt litera O și reprezintă sunetul O. Simbolul soarelui ca punct în cerc a apărut mai tîrziu ca simbol în astrologie și astronomie, care nu are nici-o legătură cu simbolistica inițială. Între moarte și soare e o mare diferență.
Limba valaha , limba materna in care am crescut , fals numita limba romana -deoarece in realitate nu exista nici o etnie cu acest apelativ -este cum ai zice limba fascista sau limba comunista , acestea denumind un sistem economic si o orinduire sociala nicidecum o etnie .
O limba , un limbaj de programare mentala a fiintelor umane – nu e numai „speculativă şi deductivă ” mai este si manipulativa
Mihai Eminescu avea un dat anume , de a transmite idei , pricepute …de cei inteligenti .
………………………………………………………..
Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă –
Faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.
În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om –
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.
Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte
Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi. ”
1874, 1 decembrie