Limba maternă

Limba maternă.
Limba maternă (Muttersprache, langue maternale, madre lingua, anyanyelv) este prima limbă învățată de un individ, de obicei în copilărie, în familie. Aceasta poate fi diferită de limba oficială a țării în care trăiește familia. În timpurile moderne unii părinți își învață copiii să vorbească o altă limbă decât cea vorbită în comunitate sau limba maternă a părinților (de exemplu limba engleză).
Ziua de 21 februarie a fost proclamată de către UNESCO Ziua Internațională a Limbii Materne.
Româna este limba oficială în România, Republica Moldova și Voivodina (Serbia), dar este vorbită și în valea Timocului (Serbia) și în Bucovina de nord, Podolia și Bugeac (Ucraina). Se estimează că limba română este vorbită de 23 de milioane de oameni, atât în România, cât și în afara granițelor sale. Până în secolul al XIX-lea, limba română folosea alfabetul chirilic, dar ulterior a trecut la cel latin.
Eu am învaţat limba româna de la mama mea, care era o femeie obişnuită, absolventă de şcoală medie şi care făcea parte dintr-o familie de orăşeni, care apreciau muzica, poezia, pictura si care credeau în Dumnezeu, dar care nu era o specialistă în lingvistică. Odată cu învăţarea cuvintelor româneşti, am învăţat de la mama mea deprinderile simple dar absolut necesare, cum să-mi leg şireturile la pantofi, cum să stau la masa, cum sa folosesc tacâmurile, cum să-mi spăl dinţii si cum să-mi fac semnul crucii. Perfecţionări ulterioare am primit apoi la şcoala primară şi în liceu şi mai târziu prin strădanii personale în afara preocupărilor profesionale.
Cunosc în Oradea, doua fete tinere, care au avut o mamă profesoară de limbă şi literatură română cu specialitatea secundară limba engleză. Limba maternă a acestor fete a fost învăţată la un nivel foarte ridicat. Ambele au facut studii superioare şi vorbesc mai multe limbi străine, ambele ocupă locuri onorabile în societate. Dar foarte rar se întamplă ca un copil să aibă aşa un noroc.
Am cunoscut un caz mai puţin fericit, fiind internat într-un spital. In salonul cu multe paturi unde eram repartizat eu, fusese adus un copil brunet, provenit desigur dintr-o familie de ţigani. Am asistat acolo la un dialog impresionant. Copilul încerca să explice cât mai exact medicului de salon, simptomele bolii sale. Cu faţa senină, plină de dorinţa de a se comporta corect, cu ochii mari, senini si blânzi, i-a vorbit medicului foarte convingator şi plin de speranţe, dar folosind un limbaj cu totul neacademic, cu nişte cuvinte inacceptabile pentru societatea zisa civilizată. Nu ştiam dacă trebuia să râd sau trebuia să vărs o lacrimă. Bietul copil, stăpânit de cele mai bune intenţii, vorbea în limba lui maternă.
Ion Coja (scriitor, publicist, profesor universitar), în cartea sa “Îndreptarea îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie” Editura Junimea 2003, povesteste despre reîntâlnirea sa cu un fost coleg de liceu, care a fost plecat 15 ani în străinatate, unde a învăţat 6 limbi străine. Performanţa era impresionantă. Surpriza neplăcută a fost însă faptul ca nu reuşea să stabilească o comunicare normală cu acest coleg, cu care pe vremuri glumea şi discuta o mulţime de lucruri subtile şi complexe.
L-a urmărit apoi cum treptat a recăpătat uşurinţa de a vorbi româneşte şi cum totodată, spre bucuria sa, a redevinit el însuşi, colegul de odinioară, interlocutorul spiritual şi inteligent, cu care din nou se putea înţelege dintr-o frântură de cuvânt, dintr-o privire. Şi a mai înţeles ceva descosându-l mai bine : cele cinci-şase limbi cu care se lăuda că le învăţase, erau limbi pe care le stăpânea foarte aproximativ, atât cât să poţi face cumpărături şi eventual să te mai târguieşti în acele limbi. Vorbind mai bine de cincisprezece ani în aceste limbi, precar însuşite pe rând, el şi gândise tot în aceste limbi, adică din ce în ce mai rudimentar, pe măsură ce lipsa de exerciţiu în rostirea limbii române l-a făcut să o piardă ca limbă în care gândeşte şi simte.
Exemplul acestui fost coleg, experimentul lingvistic pe care el l-a făcut fără să vrea şi fără să ştie, a confirmat autorului, în principal, că limba este, un vast şi complex depozit de spiritualitate. Este nu numai un mijloc de exprimare a gândirii, ci este gândire vie, în acţiune, una fără alta, limba fără gândire şi gândirea fără limbaj, fiind de neconceput. Şi nu e numai gândire proprie, rezultată din experienţa de viaţă, din instrucţia şi ştiinţa căpătată prin şcoli, ci e, şi în primul rând, acea gândire impersonală, a nimănui propriu-zis şi a tuturor celor ce au modelat înaintea ta limba de care te serveşti, învăţând-o de mic copil, şi căreia îi datorezi o bună parte din calitatea umană. Este gândirea ce s-a adunat în structurile limbii materne şi care determină o anumită „forma mentis” oarecum comună tuturor celor ce-şi împărtăşesc gândurile în aceeaşi limbă.
Un aspect foarte important este determinarea originii limbii noastre materne, rădăcinile ei în adâncurile istoriei.
Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni, erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. „ Când sub Traian romanii au cucerit pe daci, la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci ”, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!
Limba vorbită de locuitorii Daciei nu putea proveni de la legiunile romane staţionate în Dacia. Acestea au ocupat doar 14 % din teritoriul Daciei şi un timp de numai 164 de ani, iar soldaţii legiunilor vorbeau orice limbă, numai latina nu. Deci, 86 % din teritoriul Daciei nu a fost niciodată ocupat de legionarii romani. Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130). Atunci de unde au invatat limba latina dacii in Maramureş, Bucovina, Moldova de astzi, Basarabia, de pe Nistru, Bug şi Nipru. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.
După “Civilizaţiile Europei vechi”, Ed. Meridiane, Buc., 1978, de Guido A.Mansuelli, un autor francez, pe timpul ultimei glaciaţiuni, nu se cunosc decât două centre de locuire umană, unul în vest, în aria Pirineilor (plus Grimaldi) şi altul în est, în aria Carpaţilor. Splendidele civilizaţii vestice din Pirinei, ca şi cea din Grimaldi (vestul Italiei), au dispărut, fără urmă, acum aproximativ 11.000 de ani. Această zonă a fost repopulată dinspre gurile Dunării abia 4-5 mii de ani mai târziu, astfel că apare logic ca şi limba din Carpaţi să fi urmat aceeaşi cale. Nu a existat nimeni altcineva, în spaţiul Dunării de Jos, decât neamul românesc, până acum 3900 de ani, când se spune că au “venit” grecii, (slavii şi ungurii, au reuşit sa pătrundă în Transilvania abia în sec. XI), astfel că e firesc ca “româna primară” să fie prima limbă a Europei. Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.
„Limba latină se trage din cea română şi nu invers”.
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare.
Aşa dar, noi n-am venit de nicăieri, noi am fost mereu aici, cu limba noastră materna cu tot şi avem toate motivele să fim mândri de asta.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Badea Gheorghe

.
Nota redacției: avem alte păreri în legătură cu raportul dintre limba latină și limba dacă, teza clasică, academică, de data aceasta este corctă. Dar publicăm textul dlui Badea Gheorghe, în amintirea de neșters a lui Alexandru Frâncu – Alejandro Franco, care ne-a fot un minunat prieten. Dumnezeu să-l odihnească…