MIHAI VINEREANU

CÂNDVA A EXISTAT O LIMBĂ MAMĂ A LIMBII LATINE, A LIMBILOR ITALICE, PRECUM ȘI A UNOR LIMBI ROMANICE ACTUALE

Genetica este o știință nouă care a făcut progrese uluitoare în ultimul timp. Anul acesta a apărut o lucrare despre genetica poporului român, semnată de Mihai G. Netea, cercetător român stabilit în Olanda, intitulată sugestiv O istorie genetică (incompletă) a poporului român. Această merituoasă lucrare deschide un nouă perspectivă de cercetare cu privire la istoria atât de zbuciumată, dar mai ales controversată a poporului român. Desigur că lucrarea respectivă prezintă și o sinteză despre genetica popoarelor europene în general și a poporului român în particular. Astfel de lucrări sânt menite să pună capăt multor mituri legate de originea și istoria românilor.

Așa cum este specificat în titlu, în acest domeniu fascinant mai sânt multe de făcut. Pe scurt autorul arată că românii ca și ceilalți europeni au practic aceleași origini genetice. M. Netea arată, de asemnenea, că structura genetică a poporului român începe să se contureze cu mult timp înainte de a se putea vorbi despre daci și despre romani. Genele popoarelor europene provin de la trei populații diferite care au ajuns în Europa în trei valuri distincte. Primul val este reprezentat de vânătorii-culegătorii care au migrat din Africa în Europa cu cca 50 000 de ani în urmă, în perioada paleoliticului târziu (sau superior). După ultima glaciațiune din Europa, cca 40 000 de ani mai târziu, mai exact cu aproape 9000 de ani în urmă, intră în Europa o populație neolitică din Asia Mică, prin Balcani. Aceasta se răspândește treptat în toată Europa asimilând pe cei deja existenți aici. În fine, începând de pe la 3500 î.H. au loc trei valuri de triburi migratoare venite din nordul Mării Negre, a proto-indo-europenilor sau a purtătorilor culturii kurganelor.

În ultimele decenii au apărut teorii noi care susțin că primii proto-indo-europeni care au intrat în Europa sânt acele triburi neolitice care au venit din Asia Mică și nu purtătorii culturii kurganelor, ceea ce pare să fie adevărat, după cum vom vedea mai jos.

Cercetările genetice arată că românii moștenesc cca 25% din genele lor de la populația de vânători-culegători, 45% – 50% de la populația neolitică, iar alte 25% -30% de la popoarele care au invadat Europa venind din nordul Mării Negre.

Menționăm că spre deosebire de Mihai Netea și establishmentul academic românesc, noi considerăm că limba pe care o vorbim o moștenim de la populația neolitică care s-a răspândit încet și sigur în toată Europa și pe largi arii din Asia, cu mai multe mii de ani în urmă. Noi considerăm că aceste triburi neolitice sânt primii indo-europeni care au ajuns în Europa. Adăugăm că românii cât și ceilalți europeni moștenesc cca 2,5% – 3% din genele lor de la neandertalieni și, respectiv, de la denisovani. Nu sânt urme vizibile în genetica poporului român de la popoarele migratoare care au invadat Dacia timp de aproape o mie de ani după retragerea aureliană din 271 d. H. Excepție fac doar vechii slavi de la care moștenim cca cinci la sută din genele noastre. Un fapt extrem de interesant este acela că făcând o statistică a lexicului limbii române am constatat că în lexicul românesc există un procent de cuvinte slave tot de 5%. Menționăm că Mihai Netea susține că limba română este rezultatul romanizării, iar elementele slave din limba română ar atinge 30 la sută din totalul lexicului limbii române, ceea ce nu corespunde adevărului. Nu este câtuși de puțin vina domniei sale, ci a establishmentului academic românesc care a rămas cu secole în urmă în ceea ce privește studiului originii limbii române. Autorul nu ne spune nimic despre moștenirea genetică italică sau de la coloniștii romani din Dacia, pentru că, de fapt, aceștia nu au lăsat urme vizibile așa cum nu au lăsat urme nici vechii germanici, nici avarii, nici pecenegii sau cumanii, știind că autoritățile romane au retras din Dacia doar cetățenii romani adusși aici, înainte de retragerea aureliană. Cred că la această lacună serioasă se referă autorul în formularea titlului cărții. Repetăm, autorul nu este lingvist, nici istoric să emită opinii avizate diferite de cele oficiale, cu privire la originea limbii române, ci cercetător în domeniul medicinii și al geneticii. Cu toate acestea, datele științifice din lucrarea sa subminează, în mod direct sau mai puțin direct, toate miturile legate de originea limbii și a poporului român. Așteptăm ca într-o lucrare viitoare să clarifice și acele aspecte rămase neclare legate de genetica poporului român.

În ultimele decenii, tot felul de autori și formatori de opinie, apăruți în spațiul cultural românesc, ca ciupercile după ploaie, s-au străduit din răsputeri să convingă românii că ei sânt un popor extrem de amestecat, ca și limba pe care o vorbesc. Unul dintre aceștia a scris mai multe lucrări în care a încercat să ne convingă că „moștenirea” cumană a lăsat urme serioase chiar la cele mai înalte straturi sociale. Mai precis acesta, fără să fie nici măcar original, preluând teorii din secolul al XIX-lea vehiculate de diverși autori srăini, preponderent din Austro-Ungaria acelor vremuri, afirmă că numele de familie Basarab ar fi de origine cumană, ca și cei care au purtat (sau poartă) acest nume. Mihai Netea arată în lucrarea sa că au fost făcute studii genetice de un grup de cercetărori spanioli și suedezi, pe 27 de bărbați din România actuală care poartă numele de familie de Basarab. Rezultatul acestor cercetări arată că niciunul dintre ei nu are vreo urmă vizibilă pe linie paternă de la popoarele asiatice, fapt care demolează miturile în cauză. Astfel ne așteptăm ca genetica să lămurească pe viitor mai multe din enigmele genetice și ipso facto istorice ale poporului român, rămase încă neelucidate.

Un alt aspect extrem de interesant prezentat de autor, este acela că genele populației din Sardinia provin aproape 100% de la populația neolitică ajunsă în Europa acum 9000 de ani. Studii de genetică arată că strămoșii sarzilor au ajuns în Sardinia pe Marea Mediterană pe la 4000 î.H, când au găsit insula pustie sau aproape pustie. De-a lungul timpului, lingviștii s-au străduit să găsească elemente de substrat în limba sardă, dar nu au venit cu nimic palpabil, cu excepția unor toponime care ar părea să provină din „substrat”. Este cunoscut însă faptul că toponimele și hidronimele nu evoluează din punct de vedere fonetic ca celelalte elemente lexicale și, ca atare, aceste denumiri nu par să fie elemente de substrat. Limba sardă are ceva cuvinte din limba feniciană vorbită de cartaginezii care au domninat insula de pe la 800 î.H până la anexarea romană, la 238 î.H. Nici mai târziu, romanii nu au intervenit în viața localnicilor, insula fiind o regiune fără o importanță deosebită, atât din punct de vedere strategic, cât economic. Mult mai târziu, între 41 d.H. – 49 d.H, Seneca a fost exilat în Corsica. Trecând prin Sardinia, acesta scrie într-o scrisoare către un prieten din Roma, că în Sardinia un roman nu se putea înțelege cu localinicii, întrucât nimeni nu vorbea latină. Prin urmare, după 280 de ani strămoșii sarzilor nu numai că nu se romanizarseră, dar nu știau deloc latină.

Cu siguranță se vede că romanii nu au reușit realmente să controleze populația locală, pentru că strămoșii sarzilor, munteni aprigi, țineau la suveranitatea lor pe care nu o pierduseră nici pe vremea cartaginezilor. După alipirea Sardiniei la Imperiul Roman, în primele două secole au avut loc numeroase revolte împotriva romanilor. După această perioadă revoltele au încetat în regiunile de coastă, dar nu și în interiorul insulei care a rămas practic în afara controlului Romei. Romanii nu îndrăzneau să se aventureze în zonele din interiorul insulei care erau acoperite de păduri dese. În felul acesta evitau populația „sălbatică” din acele locuri pe care le-au numit „ Barbaria” cum erau numite și regiunile din Europa, situate la nordul și estul Imperiului Roman. În consecință, nici nu poate fi vorba de o romanizare, mai ales în aceste regiuni ale insulei unde nu s-au stabilit niciodată coloniști romani.

Atunci când și cum s-au romanizat strămoșii sarzilor de astazi? Pe de altă parte, se știe că pierderea unei limbi și însușirea uneia noi are loc doar după perioadă lungă de conviețuire a două grupuri etnice vorbind două limbi diferite, timp în care cele două grupuri lingvistice se amestecă încetul cu încetul, iar, după o perioadă de bilingvism care se întinde pe mai multe generații, una din limbi dispare lăsând anumite urme în limba care supraviețuiește, limba dispărută fiind denumită de lingviști limbă de substrat. Ori am văzut că sarzii sânt o populație care moștenește aproape 100% genele strămoșilor lor neolitici și prin urmare nu a avut loc niciun amestec etnic, să nu mai vorbim de unul lingvistic chiar dacă sarda are ceva împrumuturi din feniciană, din latină sau din italiana Evului Mediu încoace. Cu alte cuvinte, datele genetice arată că în Sardinia nu a avut loc niciun amestec etnic, și ipso facto nicio schimbare de limbă, nici după sosirea populației neolitice indo-europene acum cca 6000 de ani, dar nici după cucerirea romană. Solul Sardiniei nu este nici astăzi propice agriculturii întrucât solul este sărac, nepotrivit pentru cultivarea cerealelor, a pomilor fructiferi sau a altor plante. De aceea, sarzii din zilele noastre, ca și atunci, cresc oi și capre. Cultivă, de asemenea, vița-de-vie.

Prin urmare, din datele prezentate aici despre genetica și istoria sarzilor aceștia nu au fost romanizați, chiar dacă limba sardă poate fi numită o limbă romanică cum este și limba română, înțelegând prin termenul romanic ceva mult mai cupinzător și mai vechi, dincolo de Imperiul Roman și de limba latină. În acest sens, sânt necesare studii noi din perspectivă indo-europeană, întrucât și acest caz, ca și în cazul limbii române, pare să se verifice ipoteza că latina nu a fost decât o limbă ca multe alte limbi din lumea antică care se înrudeau între ele. Cu alte cuvinte, din cele prezentate aici este evident că limba sardă nu provine din latină, fiind doar o limbă înrudită cu latina, ca și limba română, precum și multe dintre limbile italice, așa ca osca, umbrica, falisca și alte limbi italice care sânt doar înrudite cu latina, fără ca vreuna dintre ele să provină din latină.

Atunci care este limba mamă a limbii sarde? Este ea proto-indo-europeana adusă pe insulă de către strămoșii sarzilor, cu cca 6000 de ani în urmă? Pentru a avea un răspuns la această întrebare, cercetări viitoare vor trebui să lămureacă acest subiect extrem de important scos la iveală de către cercetările de genetică și încă neexplorat din punct de vedere lingvistic și arheologic. Asta ar adeveri ipoteza enunțată mai sus că latina este doar o limbă soră între alte limbii surori, toate provenind dintr-o proto-limbă mamă pe care o putem numi cu un nume generic, acela de (proto-)pelasgă. În consecință, se pare că așa stau lucrurile.

Atunci în mare parte, teoria romanizării, nu numai în Dacia, ci și în alte regiuni ale imperiului roman, rămâne doar un mit, o falsă ipoteză care a ținut locul unei teorii valide, într-o vreme când datele istorice și lingvistice nu puteau oferi mai mult. Prin urmare, sânt sarzii acei arieni puri despre care s-a făcut atâta vorbire de mai bine de două secole încoace?

Pe de altă parte, menționăm că o caracteristică aparte a limbii sarde este aceea că a labializat labio-velarele proto-indo-europene. Cu alte cuvinte, sunetele proto-indo-europene *kw, *gw, gw gwh au devenit p și b, așa cum s-a întâmplat și în celticele continentale, precum limba galică, vorbită în Galia antică, iar dintre cele contemporane, limbile bretonă, din nordul Franței, precum și limba Welsh (cimrică) vorbită în Țara Galilor din Regatul Unit. Aceeași transfomare fonetică a avut loc în dialectele grecești de pe continent, în osco-umbrică, precum și în iliro-traco-dacă. În limba strămoșilor noștri acest fenomen a avut loc doar când aceste sunete proto-indo-europene au fost urmate de o vocală posterioară (a, o). Dacă strămoșii sarzilor s-ar fi romanizat, atunci aceste transfomări, apărute, ca și în celelalte limbi enumerate mai sus, cu mult timp înainte de cucerirea romană, ar fi trebuit să fi fost șterse sau inversate după limba latină, pentru că aceste transfomări nu mai puteau să apară după așa-zisa romanizare.. Precizăm că latina nu a cunoscut aceste inovații fonetice, așa cum s-a întâmplat în limbile menționate mai sus. De aceea, acolo unde a avut loc romanizarea, aceste particularități fonetice au dispărut. Aici avem în vedere galica veche (vorbită în Galia) și limbile oscă și umbrică din Peninsula Italică. Astfel că limba vorbită în Sardinia dacă ar fi provenit din latină nu putea să facă excepție. Același lucru este valabil și pentru limba traco-dacă, resptectiv română.

În plus, este uimitor faptul că deși limba latină și ulterior italiana literară au adus multe modificări limbilor italice, respectiv actualelor dialecte italiene, cu toate acestea, vechile limbi italice nu au dispărut cu totul nici după aproape 3000 de ani de romanizare, având în vedere că în Italia de azi se vorbesc 18 dialecte diferite, multe dintre ele nefiind reciproc inteligibile și, de aceea mai nou, cercetătorii pe acestea din urmă le numesc limbi și nu dialecte. Astfel, rămâne de neînțeles în fața acestor argumente care parcurg trei milenii, cum de în Dacia „romanizarea” s-a produs în doar 165 de ani, și doar într-o parte din Dacia, (cca 20% din teritoriul regatului dacic, urmând ca mai apoi acești daci „romanizați” să romanizeze toată Dacia și chiar mult dincolo de fruntariile regatului lui Decebal.

A putut avea loc așa ceva? Nu!

Este, iată, mai mult decât evident, că atât în Dacia, cât și la sud de Dunăre, precum și în Sardinia, romanizarea nu a avut loc. De aceea, teoria romanizării dacilor este falsă și, ca atare nu poate fi luată în serios, oricâtă bunăvoință am avea.

VAIDEENI, August, 2022

*

Nota redacției – Sunt nevoit să repet un argument la care de ani de zile nu primesc niciun răspuns: nu contează prea mult durata administrației romane, a „ocupației”, ci contează intensitatea, numărul latinofonilor veniți în Dacia. Sunt argumente, inclusiv arheologice, care dovedesc că în Dacia au venit foarte mulți latinofoni: magnas copias! Insist: în Dacia sunt inscripții mortuare în limba latină, așa cum există în întreg imperiul roman. Lăsând deoparte Italia, numărul inscripțiilor funerare din Dacia este mai mare decât numărul inscripțiilor funerare din tot restul imperiului! Au trăit și murit în Dacia mai mulți latinofoni decât în tot imperiul, putem spune! Iar limba română, prin elementele de limbă latină conservate dovedește că majoritatea acelor latinofoni erau latinofoni nativi! Iar faptul că după retragerea aureliană romanii mai construiesc un pod peste Dunăre după un secol și ceva dovedește că în Dacia viața romană continua să fie vie, să palpite. Continuau să trăiască în Dacia „magnas copias” de latinofoni.