Liiceanu revsita 22
In urmă cu ceva timp Dan Radu Rușanu, ieșit din viața politică, intorsc din arrest duap ce is a făcut dreptate si achitat, m-a sunat. Mi-a facut o scurtă vizită -era prima data cind stăteam de vorba. Mi-a remis un manuscris de memorii intitulat „Mai sunt judecători la Berlin”. Era la prima lui carte și i-am dat citeva sfaturi – ce și cum. Amintirle sale din culisele scenei politice le-am găsit spumoase si indreptatite după farsa ce i se jucase in justitie. L-am indumat spre ediuta,c ar eidn prunte a preferata sa respinga manuscrisul. Am avut mina proasta, se zice.
A reușt totuși să-și publice cartea. Pe parcurs unul dintre capitole a dispărut – spre mirarea mea – din sumar. Se referea la intilnirea autorului – în imprejurari exceptionale – cu editorul Gabriel Liiceanu. Ediția tipărită nu îl cuprinde. Dan Radu Rușanu a preferat să îl păstreze la sertar. Aud că mai ține vreo două capitole în sertar. „Mai sunt judecători la Berlin” a fost lansată la începutul lunii mai 2017. Tirajul s-a vîndut cu repeziciune. Pe scurt, a fost un succes de librărie.O nouă ediție ar trebui completată cu capitolele lipsă. Poate scrie și altele. Are ce povesti.
Marian Nazat este celălalt sfătuitor al lui Dan Radu Rușanu pentru această carte. E un cunoscut avocat și un scriitor, autor a mai multor cărți. Tocmai i-a apărut una de interviuri „Lumea de azi”, lansată la Tîrgul Gaudeamus. Zilele trecute a recuperat – salutar – capitolul cu pricina și l-a publicat pe blogul său. Îl redau mai jos. Garantez, este fff interesant.
APEL CĂTRE…AMINTIRI
de Dan Radu Rușanu –
” Pe la începutul anului 2000, m-a sunat Valeriu Stoica, pe atunci ministru de stat si ministrul justitiei și m-a rugat să port o discuție cu maestrul Gabriel Liiceanu, care avea o mică problemă și să încerc să-l ajut în rezolvarea ei.
Nu am înțeles ce problemă putea să aibă omul de cultură, filozoful și scriitorul dizident G. L., problemă în rezolvarea căreia să se fi putut implica președintele Băncii de Export-Import a României – funcție ce-o dețineam la acea dată –, dar m-am conformat solicitării prim-vice președintelui PNL și mi-am dat întâlnire cu acesta.
Maestrul a venit cu un braț de cărți, dornic să-mi arate cu ce se ocupă Editura Humanitas, moștenitoarea defunctei Edituri Politice din perioada comunistă.
– Față de acum 10 ani, când Editura Politică publica numai cuvântările tovarășului Ceaușescu și directivele PCR, acum Editura Humanitas are o plajă largă de publicații ale unor scriitori români, interziși în perioada comunistă – mi-a spus maestrul Liiceanu.
Mi-a explicat, de asemenea, că-i era foarte greu să supraviețuiască în acea competiție acerbă dintre edituri, Humanitas publicând numai opere ale unor scriitori valoroși: Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Lucian Blaga, etc.
Veniturile din tipărirea și publicarea acestora nu erau comparabile nici pe departe cu cele obținute de alte edituri din publicarea titlurilor comerciale.
IMG_6567Dar problema pentru care venise la mine/bancă domnia-sa era alta: unul dintre acționarii societății, un cetățean francez, dorea să se retragă din societate și să-și vândă acțiunile pe care le deținea. Dl. Liiceanu nu dorea ca aceste acțiuni să ajungă în posesia unui investitor care să urmărească doar obținerea de profit din societatea Humanitas, fără să se gândească și la actul de cultura în sine. De aceea se hotărâse să le cumpere domnia-sa, dar nedispunând de suma necesara, dorea un credit bancar pe 3-4 ani de zile, cu care să poată achiziționa participația francezului.
Deși Exim-Bank-ul nu acorda credite pentru asemenea achiziții, i-am spus domnului Liiceanu că voi incerca sa conving consiliul de administrație să facem o excepție pentru domnia-sa și vom acorda creditul solicitat, cu o dobândă foarte mică, urmând ca garanția să fie asigurată cu active imobiliare: un apartament, un teren, sau o casă.
– Domnule Președinte, – mi s-a adresat acesta – în afară de condeiul din mână și coala de hârtie pe care scriu, eu nu am altă avere cu care să garantez. Doar buna credință și reputația ireproșabilă de care mă bucur sunt singurele garanții pe care le pot oferi.
Am încercat să-i explic distinsului interlocutor că am toată disponibilitatea să îl ajut, dar nici o banca nu poate să acorde un credit fără o garanție solidă, iar regulamentul intern al Exim Bank-ului și normele BNR sunt foarte stricte în această privință.
Maestrul Liiceanu a plecat foarte dezamăgit de refuzul meu, neputând să înțeleagă de ce o banca nu poate să crediteze un act de cultură fără garanții materiale.
După circa trei săptămâni, m-a sunat din nou, solicitându-mi o întâlnire urgentă. Eram convins că a reușit să obțină garanțiile materiale solicitate pentru garantarea împrumutului și dorește să începem formalitățile pentru procesul de creditare.
Însoțit de directoarea economica a societății Humanitas, mi-a prezentata însă o noua problemă: în urma unui control efectuat de Garda Financiară, i se imputase Societății Humanitas o sumă uriașă pentru neachitarea obligațiilor la bugetul de stat, precum și penalizările de întârziere, aferente acestor sume.
Prin procesul verbal de control, se stabilise și un termen de plată a acestora, în caz contrar, urmând să se treacă la executarea silită a societății și la blocarea conturilor.
Dl. Liiceanu era convins că fusese un control tendențios, care ar fi urmărit închiderea Editurii Humanitas, ca represalii pentru faptul că domnia-sa susținuse deschiderea spațiului aerian al României pentru avioanele NATO care bombardau Belgradul.
Fără să mă duc cu gândul așa departe, am solicitat directoarei economice a editurii procesul verbal de control al Gărzii Financiare. După ce l-am citit cu atenție, l-am întrebat pe domnul G. L. dacă sumele imputate prin procesul verbal de control ca obligații restante la bugetul de stat au fost achitate.
– În ultima perioada nu am avut disponibilități și nu am putut plăti – mi-a răspuns acesta.
– Și de cât timp nu ați plătit, o lună, două, șapte? – am întrebat eu.
– Ceva mai mult – mi-a răspuns directoarea economică.
– Un an, doi? – am insistat eu.
– Poate mai mult.
– Patru-cinci ani?
– Cam așa ceva – a răspuns directoarea.
Am recitit procesul verbal întocmit de Garda Financiară: lucrurile erau clare iar sumele, de necontestat. Am ridicat din umeri neputincios și am încercat să explic celor doi:
– Problema este la Ministerul Finanțelor. Eu, ca președinte de bancă, nu am nici o competență în acest sens și nici nu pot să vă ajut. Sumele stabilite și imputate de control sunt bine documentate și de necontestat. Ați putea doar solicita eșalonarea lor.
– Dar, practic, nu putem să plătim aceste sume. Nu ar putea domnul ministru să ne scutească de plata lor, fiind vorba de un act de cultură? – a întrebat dl. Liiceanu.
– Știu că în unele cazuri – a intervenit directoarea economică – s-au acordat, de către Ministerul Finanțelor, scutiri de penalități și eșalonarea datoriilor. Nu am putea să beneficiem și noi de aceste facilități, ca să nu fim executați silit?
– Din câte știu eu, nu se mai acordă asemenea facilități. Dar faceți o cerere în acest sens la Ministerul Finanțelor și poate vi se aprobă – i-am sfătuit.
– Sunteți prieten cu domnul ministru Remeș; nu puteți să-i prezentați cazul nostru și să-l rugați să ne scutească de plata majorărilor și să ne aprobe eșalonarea datoriilor măcar pe cinci ani? Este, totuși, vorba de un act de cultură – a insistat maestrul Liiceanu.
L-am sfătuit să facă o cerere în acest sens și să o depună la Ministerul Finanțelor iar eu voi încerca să-i prezint domnului ministru situația deosebită a Editurii Humanitas.
Peste câteva zile, când m-am dus pe la minister, l-am abordat pe Remeș și i-am explicat situația societății Humanitas.
– Știu „bătrâne” toata situația. M-a sunat jumătate din PNL pentru asta. Dar am dat deja, mai demult, un ordin de ministru, prin care am interzis eșalonarea datoriilor și scutirea de penalități.
– Da, Traiane, dar e vorba de un act de cultură – i-am repetat eu ministrului argumentele domnului Liiceanu.
– Da, ”bătrâne”, dar oamenii ăștia de cultură, dizidenții din vremea lui Ceaușescu, sunt azi mai „pricopsiți” decât mine, care sunt ministrul Finanțelor. Când o veni Curtea de Conturi să mă întrebe de ce am aprobat aceste facilități unei societăți comerciale, nici tu, nici domnul Liiceanu nu o să dați cu subsemnatul. Dar dacă „partidul” insistă, o să i le acord…. deși, personal, nu cred că este o treabă „oablă” – a răspuns morocănos Remeș.
* *
Într-adevar, peste un an de zile, controlul Curții de Conturi a considerat nelegale facilitățile de care a beneficiat societatea Humanitas, iar fostul ministru a trebuit să explice în scris oportunitatea acordării acestora și să dea cu „subsemnatul” la organele abilitate.
„Actul de cultura” a fost considerat de inspectorii Curții de Conturi drept o „simplă înlesnire fiscală acordată unei societăți comerciale aducătoare de profit”.
*
În primăvara anului 2002, disensiunile dintre Valeriu Stoica și Dinu Patriciu ajunseseră de notorietate, atacurile și acuzațiile reciproce făcând deliciul presei.
În acest context, conducerea PNL, în frunte cu președintele Valeriu Stoica și vicepreședinții partidului au fost invitați la Grupul de Dialog Social, pentru a se realiza o mediere între cele doua părți.
Dar și aici, cei doi principali protagoniști, Valeriu Stoica și Dinu Patriciu, aveau susținători care încercau cu diverse argumente, mai mult sau mai puțin pertinente, să arate/să demonstreze că cealaltă parte este de vină.
În timpul acestor discuții/dezbaterii, Călin Popescu Tăriceanu, Crin Antonescu și cu mine, susținători declarați ai lui Dinu Patriciu, i-am lăsat pe cei doi – Stoica și Patriciu – să răspundă diverselor reproșuri aduse de membrii GDS prezenți, acuzații făcute in funcție de simpatia sau antipatia fiecăruia.
La un moment dat, în cadrul dezbaterilor, a intervenit și domnul Gabriel Liiceanu care, cu o voce gravă, s-a adresat lui Patriciu:
– Eu nu pot să înțeleg cum ați obținut dumneavoastră pentru Petromidia acordarea de facilități fiscale la plata unor obligații față de bugetul de stat, pe timp de 10 ani. Nu mi se pare nici legal și nici moral ca să lipsiți bugetul României de asemenea sume importante, care ar fi fost benefice tuturor contribuabililor. Nu cred că asemenea facilități s-au putut obține printr-o simplă cerere la Ministerul Finanțelor, fără a se evita anumite intervenții. Chiar dacă facilitățile acordate sunt legale, cum susțineți Dumneavoastră, nu cred că sunt și morale.
Am întors capul către maestrul Liiceanu, încercând să-i întâlnesc privirea. N-am reușit și atunci, fără să țin cont de situație, am intervenit, întrerupându-l:
– Dar dumneavoastră, excelență, când vi s-a aprobat eșalonarea pentru Humanitas în urmă cu doi ani, cum…?…
N-am apucat să-mi termin întrebarea, că o doamnă trecută de prima tinerețe, m-a admonestat:
– Sunt oripilată de modul în care un politician controversat se poate adresa maestrului Liiceanu, întrerupându-l fără pic de bun simț. Aceste apucături ale politicienilor probabil că sunt tolerate în Parlament, dar nu într-un mediu academic, între oameni de cultură. Și câteva zeci de secunde doamna m-a tocat mărunt, apoi s-a dezlănțuit la adresa lui Dinu Patriciu. A urmat luarea la rost a lui Crin Antonescu și imediat a lui Călin Popescu Tăriceanu, după care s-a întors furtunos la Dinu Patriciu. Doamna perora și perora la adresa politicienilor controversați.
Deja fusese prea mult pentru mine. M-am ridicat și am părăsit sala, lăsând-o în urmă pe doamna indignată, care, acum, începuse să-i toace pe comuniștii lui Iliescu și Năstase.
Ajuns în stradă, am făcut stânga pe Calea Victoriei, mergând înspre Piața Palatului. M-am uitat puțin mirat la clădirea fostului Comitet Central. Parcă era puțin diferită față de cea din decembrie 1989. Nu înțelegeam ce se schimbase, dar exista totuși o schimbare. M-am uitat mai cu atenție și, într-un târziu, am realizat: în decembrie 1989, clădirea fostului Comitet Central al PCR nu avea zăbrele la geamurile de la parter. Îmi aminteam aceasta foarte bine, pentru că am intrat în sediul CC-ului pe geam. Ne trăgeam unii pe alții, ca să escaladăm fereastra și apoi năvăleam în holul de la parter, unde ne întâlneam cu cei care forțaseră ușa. Era în 22 decembrie 1989. Trecuseră aproape 13 ani de atunci. Mă uitam la gratiile groase de la ferestre. Oare când s-or fi pus? În anii ’80, printre pietrele caldarâmului din fata CC-ului creștea iarba. Nimeni nu avea voie să meargă pe acolo. Numai „tovarășul” și „tovarășa” întrau pe ușa din față. Acum, parcarea asfaltată din fața clădirii era plină de mașini…
Am plecat mai departe pe Calea Victoriei și m-am oprit vis-a-vis de magazinul Muzica. În 22 Decembrie 1989, un cordon de milițieni încercase să oprească manifestanții care voiau să ajungă în fata Palatului. Când au început să plece tancurile din fata CC-ului, au fugit și milițienii…
Trecuseră doar 13 ani, dar ce multe se schimbaseră!… Ne schimbaserăm în primul rând noi, față de cei din decembrie 1989. Atunci eram uniți; acum, dezbinați. Atunci, entuziaști; acum, dezamăgiți. Atunci strigam liberi: „jos Ceaușescu!” și „fără comuniști!”; acum, începuse să ne fie frică să și vorbim la telefon.
Ce câștigaserăm și ce pierduserăm față de Decembrie1989? Poate Dumnezeu știe!
Vis-a-vis de Biserica Kretzulescu, în vitrinele luminate puternic ale Librăriei Humanitas, am remarcat două cărți ale maestrului Liiceanu: „Apel către lichele” și „Declarație de iubire”. Am mai citit o data titlurile și mi-am surâs amar: ”lichele văd peste tot, dar iubire mai există oare?!…”
CITESTE SI DA MAI DEPARTE !
Off topic si nu asa de off !
Secerati barbariismele si faceti de ras barbarii !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
CURENTUL
http://www.curentul.net/2010/12/22/conditionalitatea-un-nou-barbarism/
Felicitari autoarei , distinsei doamne Alexandra Zarnescu !
Condiţionalitatea: un nou barbarism
POSTED BY STEFAN STRAJER ON DECEMBER – 22 – 2010
Condiţionalitatea: un nou barbarism
Autor: Alexandra Zărnescu
În mod cert, din cauza răspândirii fără nici un discernământ a aberaţiei „disfuncţionalităţi“ – care a fost analizată în articolul „Disfuncţionalitatea de la prostie la epidemie“ –, a fost introdus un alt barbarism, de aceeaşi speţă şi după acelaşi calapod: „condiţionalităţi“. În mod mai agresiv şi mai frecvent, termenul cu pricina a fost utilizat cam din toamna anului trecut, când ticăloşii care ne conduc au decis că România trebuie să contracteze noi împrumuturi împovărătoare la F.M.I. – deşi, în ianuarie 2009, preşedintele Traian Băsescu afirmase hotărât că e „ultimul lucru pe care îl va face România“, fiindcă ţara noastră nu are nevoie de alt împrumut.
Această făcătură nu are nici un sens, nu exprimă nimic, mai ales în forma sa de plural. Nici măcar dacă, prin reducere la absurd, am zice că, la forma de singular, calchiind noţiunea „funcţionalitate“, dar admiţând cu mare toleranţă şi forţând spiritul limbii române, „condiţionalitate“ ar putea să însemne „capacitatea de a pune condiţii“. Dar tot nu are nici o noimă, fiindcă, oricum, el este folosit în locul cuvântului „condiţionări“.
Mulţi, prea mulţi, excesiv de mulţi lideri politici, sindicali sau mari analişti – ca Mircea Geoană, Cristian Diaconescu ş.a. – spun, în neştire, „F.M.I. pune condiţionalităţi pentru a se asigura că…“. Alt exemplu: «Liviu Voinea: Acordul cu FMI include „condiţionalităţi împovărătoare“». Sau: «„Vom solicita FMI ca pentru acest nou acord să fie introdus, pe lângă condiţionalităţile standard legate de ţinte de deficit bugetar şi inflaţie, un set clar de condiţionalităţi privind combaterea corupţiei şi evaziunii fiscale“, a declarat pentru Agerpres vicepreşedintele Cartel Alfa, Petru Dandea» (cf. „Sindicatele vor cere FMI condiţionalităţi suplimentare pentru noul acord“, AGERPRES, 25 Octombrie 2010).
Un alt personaj, prezent aproape zilnic pe sticla unor posturi TV, este Alexandru Athanasiu, ex-ministru al Muncii, ex-ministru al Învăţământului (etapă când fusese poreclit de către profesori şi elevi „Satanasiu“), ex-vicepreşedinte al Senatului, ex-premier interimar pentru vreo trei luni, prof. univ. dr. etc. Acest ex-ministru care debordează de morală şi de indignare contra celorlalte partide – mai puţin contra celui în care s-a aciuat el –, debordează şi de citate: în fiecare emisiune, nu-şi termină şoul până nu dă cel puţin vreo unşpe citate şi jumătate, ca să se vadă că e cult în cap şi că nu are „ciungă-n păr“ – cum se autoironizase Victor Ciutacu, într-o mai veche emisiune de-a sa! La emisiunea Gabrielei Firea din 19 august 2010, la ora 19 şi 56 min, vorbind despre nu-ş ce problemă – căci, oricum, el vorbeşte despre orice, oricând şi pe orice post TV pe care apare –, a „dat pe goarnă“ această propoziţie foarte doctorală: „… nu poate fi pusă o asemenea condiţionalitate…“ (sic). Fireşte, trebuia să spună, simplu şi corect, „condiţie“, dar nu agramat, preţios şi plin de fatuitate, „condiţionalitate“ – chiar dacă i se părea lui că pare mai cult, căci nu era!
NU exprimarea corectă „F.M.I. pune condiţii pentru…“, nu „F.M.I. recurge la condiţionări pentru…“ etc., ci „pune condiţionalităţi“! Şi nu-i doare pe nicăieri, nici pe ei, nici pe lefegii de la Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.)!
La fel, Antena 3, la emisiunea „Esenţial“, din 2 noiembrie 2010, în transmisiunea în direct de la conferinţa din Palatul Cotroceni, răspunzând întrebării lui Marius Tian, de la PRO TV, referitoare la tratativele cu F.M.I. şi cu B.I.R.D. (zisă şi Banca Mondială) pentru un nou acord de împrumut, El Lider Maximo a emis, la ora 15, 58 min şi 51 sec, printre alte cuvinte, şi pe acestea: „…dacă, prin îndeplinirea condiţionalităţilor de care vă vorbeam mai înainte…“. De remarcat că, mai înainte, preşedintele Traian Băsescu vorbise de „precondiţii“, de „condiţionări“ – probabil, citind din textul pregătit anterior; dar, în final, vorbind liber, spre a răspunde întrebării (şi presupun că nu i-a fost dată, dinainte, ca să i se pregătească răspunsul!), a „dat-o prin praf“: contaminat de prostia care circulă în toate mass media, şeful statului a introdus în discurs şi această tâmpenie: „condiţionalităţi“. În 21 decembrie a.c., comentând poziţia miniştrilor de Externe al Franţei şi, respectiv, al Germaniei de a refuza accesul României în Spaţiul Schengen, preşedintele Traian Băsescu a repetat, în conferinţa de presă ţinută pe această temă, cuvântul „condiţionalităţi“; în aceeaşi zi, cuvântul a fost folosit şi de ex-ministrul de Externe Teodor Meleşcanu, comentând acelaşi fapt politic. Aşadar, cuvântul-porcărie „condiţionalităţi“ se răspândeşte viguros, prin utilizarea sa de către oficialii ţării, care constituie, ipso facto, un model de exprimare şi, deci, de copiat, chiar dacă, în acest caz, reprezintă un model negativ!
Debitată de asemenea „somităţi“ politice, sindicale, economice etc., este evident că, din păcate, noua scorneală a vorbeţilor şi stricătorilor limbii române va face carieră lingvistică şi va deveni un cuvânt comun la fel ca aberantul „disfuncţionalităţi“. Oricum, deşi sunt nişte dejecţii lingvistice, ele au intrat, deja, în dicţionarul autocorectorului Word, căci nu-l mai subliniază ca fiind cuvânt greşit! Fireşte că el a intrat şi în vocabularul ziariştilor de duzină: „Franks: După ce condiţionalităţile vor fi implementate, vom putea solicita aprobarea board-ului la mijlocul lunii ianuarie“ (cf. Mariana Drăghici, „Acordul cu FMI: Rămîne cum am stabilit“, Curierul Naţional, nr. 5822, 2 nov. 2010).
Aparent bizar este faptul că, deşi în titlul unui articol se foloseşte cuvântul corect, „condiţii“, mai departe se apelează la inepţia incriminată aici: «„Una dintre condiţionalităţi este, de exemplu, aprobarea părţii a doua a legii salarizării unice. Vrem să fim de acord cu autorităţile şi să aprobăm bugetul pentru 2011 (…)“, a declarat şeful misiunii FMI de evaluare, Jeffrey Franks» (cf. Cristina Sbîrn, „Ce condiţii a pus FMI pentru a ne acorda ultima tranşă“, Adevărul, 1 nov. 2010). Evident, Jeffrey Franks nu s-a exprimat aşa, ci aşa au tradus şi redactat ageamii autohtoni. Alt exemplu elocvent este al redactorilor de la Realitatea TV, care au subtitrat cu acest text fotografia ministrului: „Sebastian Vlădescu nu a dat detalii despre condiţionalităţile FMI“; iar în text au utilizat, simultan, atât cuvântul greşit, cât şi pe cel corect: «Ministrul a menţionat şi existenţa unor condiţionalităţi din partea FMI şi CE legate de „implementarea unor legi absolut necesare pentru îmbunătăţirea bugetării, a sistemului de pensii“. Nu a dat însă detalii cu privire la aceste condiţionări» (cf. *** „Vlădescu: Au venit banii de la FMI“). Dar nu este nici o bizarerie, ci doar expresia faptului că, aşa cum s-a mai spus, Stupiditas contagiosa est: prostia este contagioasă.
Daţi căutare pe Google şi veţi vedea că noua porcărie lingvistică, „condiţionalităţi“, se răspândeşte precum ciuma şi va dobândi „drept de cetate“ în spaţiul lingvistic. Apoi, vor veni oficialii de la Institutul de Lingvistică şi vor decide, pe baza aberaţiei că „uzul face legea“, că porcăriile „disfuncţionalităţi“, „condiţionalităţi“, „xenofob“, „ca şi profesor“, „ca şi guvern“ etc. sunt cuvinte şi exprimări corecte, tot aşa cum au impus, recent, să se scrie „nicio“, niciun“, pe baza pseudoargumentului că se pronunţă împreună!
Aparent, cauzele acestei contaminări ar fi folosirea Internetului – care facilitează răspândirea rapidă a informaţiilor, a textelor –, precum şi imixtiunea F.M.I.-ului în politica economică şi monetară a României, care ar impune „condiţionalităţi“, deşi, de fapt, el impune condiţii – desigur, condiţii aberante, cum a impus şi în alte ţări pe care le-a băgat în faliment (Argentina, Thailanda, Panama, Ecuador etc.), dar nu „condiţionalităţi“. E-adevărat, dar aceştia sunt factori exogeni, care nu sunt vinovaţi de deşeul toxic pentru limba română introdus de ageamii făcători de cuvinte ilogice, pe de o parte, şi nici de inacţiunea sinecuriştilor de la C.N.A., care iau o leafă de secretar de stat pentru cel mai vechi stat, statul-de-vorbă. Aceşti sinecurişti de grăbesc să-i amendeze, din gros şi prompt, pe Mircea Badea sau pe Victor Ciutacu, pentru insanităţile lor oratorice. E-adevărat, ar merita să fie amendaţi – în principiu, deşi nu atât de mult şi atât de des –, pentru că şi ei sunt formatori de opinie şi, deci, au obligaţia să se exprime decent, moral şi corect literar, fiindcă o fac pe un post public şi cu audienţă naţională şi internaţională.
Dar, în mult mai mare măsură decât cei doi sunt vinovaţi ceilalţi, cu mai mare prestigiu, dar dobândit, efectiv, prin ascensiunea lor frauduloasă în acele poziţii politice şi profesionale. Fireşte, trebuie amendaţi substanţial şi ziariştii, traducătorii, redactorii şi redactorii-şefi care vehiculează în materialele lor asemenea stricăciuni. Membrii C.N.A. au, prin legea de funcţionare şi prin banii cheltuiţi de stat pentru (non-)activitatea C.N.A., obligaţia de apărare a limbii române şi nu doar dreptul de încasa leafa pentru statul-degeaba. Dar, se vede că nici membrii săi nu au habar de limba română, de vreme ce nu disting între murdăria lingvistică deversată de mass media – cum am relevat, de exemplu, inclusiv în articolele „Terorismul conjuncţiei ca“ şi „Un procent nu include mai multe procente“ – şi necesitatea eliminării ei din limbaj şi din textele publicate. Şi este explicabil că nu disting şi nu apără limba română, fiindcă au fost puşi acolo nu pe criterii de competenţă profesională, ci, dimpotrivă, din (i)raţiuni politice: ca să „le dea la moacă“ celor care cârtesc împotriva Puterii, cum fac, întemeiat, Mircea Badea şi Victor Ciutacu!
În această etapă de penurie pecuniară, o sursă de venit la bugetul statului ar fi aplicarea unor amenzi, ca la contravenţiile şi infracţiunile comise pe drumurile publice. Propun C.N.A.-ului să legifereze amenzi usturătoare pentru toţi cei care violează limba română, pentru început – fiindcă este mai vizibil –, pentru cei care utilizează mizeriile denunţate: „disfuncţionalitate“, „condiţionalitate“, xenofobie etc. Apoi, ar mai fi o soluţie, sugerată de proverbul „Cui pe cui se scoate!“ Dacă Internetul contribuie rapid la răspândirea acestor insanităţi lingvistice, atunci ar putea fi folosit la extirparea lor. De exemplu, programul pentru dicţionarul Word a fost conceput astfel încât să te împiedice să scrii anumite cuvinte inestetice şi le transformă, automat, în cele literare: de exemplu, cuvântul „ãla“ este automat scris „acela“, „ãsta“ devine „acesta“; ş.a. Evident, aici am recurs la un truc: în locul literei româneşti „ă“, am folosit grafia spaniolă „ã“, fiindcă altfel, cu programul utilizat, nu puteam scrie cuvântul „ãla“ dacă aş fi scris cu „ă“ în loc de „ã“. După cum, invers, nu sunt acceptate – deocamdată – aberaţiile „nicio“, care este marcată prin subliniere ca fiind greşită, şi „niciun“, care este, automat, despărţită şi scrisă „nici un“! Dar să vedem cât va mai dura această invitaţie la corectitudine şi corectură efectivă făcută de calculator. Apelez, pe această cale, la creatorii de programe pentru dicţionarele Word, pentru a extinde vocabularul exterminărilor inclusiv la făcăturile „disfuncţionalitate“ şi „condiţionalitate“: să fie eliminate şi înlocuite automat cu formele corecte, „disfuncţie“ şi „condiţie“, şi cu derivatele lor. Pentru că pe cei care introduc şi folosesc asemenea aberaţii nu-i putem extermina; deocamdată. Dar, pentru a nu se ajunge şi la aceste modalităţi, e de preferat să fie usturător amendaţi şi, totodată, programatorii să realizeze asemenea artificii utile păstrării corectitudinii în vorbire şi menţinerii vocabularului limbii române, curat, fără să ne fie ruşine cu el.
21 decembrie 2010