Hărăzite de cer și de pământ, morțile oamenilor pot rămâne în mințile viilor fie prin modul aparte în care s-au petrecut, fie prin monumentele funerare așezate în cimitire.

Viețile celor plecați aștern altfel de umbre decât cele ale pietrelor de mormânt. Morții trăiesc prin vii, prin amintirile celor vii despre cei morți, nu doar prin privirile aruncate asupra unor pietre. Uitând vii, morții mai mor o dată, căci uitarea moarte înseamnă. Uitând vii, mai rămân crucile, împrejmuite de garduri și mângâiate de frunze și flori, dacă mai rămân.

Căutând un mormânt la Cimitirul central din Chișinău, îmi tot umbla prin minte imaginea arborelui genealogic al lui Iisus, redată undeva de Anatole France. Un chip de Crist conturat de rădăcina unui copac, un trunchi, cu proroci și patriarhi care se răsfață pe ramurile lui ca niște poame din grădinile basmelor. Cine știe câte morminte ale unor iluștri necunoscuți sunt astăzi adâncite în pământul cimitirului de piatra rece a monumentelor unor mărunței? Un director de fabrică de înghețată are un spațiu îngrădit de niște stâlpi enormi, cavoul având pe puțin vreo 15 metri pătrați. Un fost demnitar al republicii și-a întemnițat nevasta în marmură neagră, de parcă nu i-ar fi fost suficient întunericul pământului. Marii bandiți ai neamului, omorâți între ei prin reglările de conturi, au monumente și sculpturi somptuoase: stând în picioare sau așezați în fotoliu, cu pisica ori cu iubitele în brațe. Generali de armată sovietică, securiști notorii, prosperi oameni de afaceri furați pe neprins de veste de moarte – toți au pietre peste pietre încrustate, strălucitoare, ostentative, enorme, strașnice și obositoare, simbolic marcate de păsările cerului. Poate-poate le acoperă micimea lor de pământeni. Câțiva români căzuți în războiul de pe Nistru stau înghesuiți pe o alee, dormindu-și demni somnul de veci.
Leon Donici!

 

Arghezi își amintea odinioară de ființa pitorească a scriitorului, crescut când între clopotele din Moldova, când în cețurile Petrogradului, ajuns la București într-un sinistru cadru tomnatic de ploaie și noroi și sfârșit la Paris, “mort la netimp”.

Era din os domnesc, înrudindu-se, pe linie maternă, cu fabulistul Alexandru Donici. S-a întors în țară în 1920, mânat de pacostea bolșevică, la Chișinău, la mama care-l aștepta în casa părintească. În Rusia țaristă, a cunoscut culmile succesului literar, scrierile sale văzând lumina tiparului în mai multe ediții. Printre bunii săi prieteni, s-au numărat Leonid Andreev, Ivan Bunin, Kerenski, Șmelev, D. Merejcovski, Ghipius, Sollogub ș.a., toți vârfuri ale societății ruse. În România, a continuat să scrie, i-a tradus pe autorii români în rusă, a făcut ziaristică – supărând multă lume cu ironia sa usturătoare. A colaborat la ziarele Basarabia, Universul, Cuvântul, la revistele Flacăra, Gândirea, Viața Românească, Hiena etc.
În 1924 a plecat la Paris, unde a fondat ziarul Pământul Natal și a susținut fervent cauza românească în rândurile intelectualității franceze și rusești exilate.

Leon Donici s-a stins la numai 39 de ani, în spitalul St. Louis din Paris, pe 26 mai 1926. Prin grija lui Octavian Goga, rămășițele sale pământești au fost aduse în Chișinău și înhumate la Cimitirul central, în iulie al aceluiași an. Nichifor Crainic a ținut atunci un discurs răsunător, iar Nicolae Iorga i-a dedicat un articol – Un om din Basarabia, tot așa cum odată Leon Donici îi dedica acestuia volumul său de amintiri: “D-lui N. Iorga, ÎNCHINARE”.

“Nu scriu istoria – spunea Leon Donici la începutul amintirilor sale – nici nu vreau s-o scriu. […] Paginile de față sunt numai ceea ce am văzut, am trăit și am suferit.”

Istorie contemporană, ce am văzut, am trăit și m-a durut: o criptă veche stă să se prăbușească la cimitir. În spatele ei, un mormânt pe care nu-l găsești prea ușor. Creștinii care au venit să curețe alături au aruncat deasupra lui buruieni, țărână, hârtii și flori ofilite. Patru oameni odihnesc sub o placă de marmură veche și un mușuroi de gunoi: Donici Petru, Dobronravov Mihail, Donici Dobronrarov Leonid (adică Leon Donici) și Rostovscaia Domnichia.

O cruce metalică, neagra, ca de smoală, stă stingheră la capul mormântului.

Presimt că în anii ce vor veni, în societatea asta croită strâmb, nu va mira pe nimeni că movila lui Leon Donici va dispărea, locul ei fiind luat de statuia unui jumătate de om a cărui familie i-a plătit cât trebuie funcționărașului responsabil de la administrația cimitirelor.
În 1926, muma săracă a lui Leon Donici, căreia niciun guvern nu s-a simțit în stare să-i acorde, în amintirea literară a fiului ei, o pensie, stătea flămândă.

În 2013, de Paștele Blajinilor, mormântul lui Leon Donici era să stea acoperit de mizerie.

Am măturat deasupra și am așezat acolo câteva flori, inclusiv la îndemnul scriitorului și istoricului literar Niculae Gheran din București. Mi-a scris: “Te rog, de mai mergi în țintirim, așează acolo o floare. E ca și cum aș pune-o pe mormântul tinereții mele. Ți-am mai spus: Noul seminar e romanul pe care l-am citit de nenumarate ori, sorbit ca un elixir. E singura carte pe care am descleiat-o și apoi am cusut-o coală de coală, cartonând-o cu propriile mele mâini, cum n-am făcut nici cu Biblia. Era turnată pe răzvratirea mea.Te rog, fă un drum pentru mine!”
Vă rog, stimate domnule Primar general de Chișinău, Dorin Chirtoacă, să primiți aleasa mea considerație etc. Ofer brațele mele pentru restaurarea acestui mormânt. Locul de veci al lui Leon Donici are nevoie de susținerea dumneavoastră, domnule Primar, mai bine zis de semnătura dumneavoastră, pentru așezarea unei cruci frumoase și a unui gard pe măsura valorii celui îngropat acolo. Eu am pus niște flori mai simple. Trandafiri albi nu am găsit în tot orașul, pentru că mai zilele trecute a fost ziua de naștere a ex-premierului Vlad Filat. Mormântul se află în sectorul 9 al cimitirului, figura 163.

de Teodor Papuc