Articolul meu despre „Cărticica şefului de cuib” a stârnit reacţiile cele mai diverse. Îmi vine greu să constat că semnificaţia adâncă şi unică a gestului meu publicistic nu a fost înţeleasă nici de cei ce m-au înjurat ca pe un legionar nenorocit, cum m-am dovedit a fi, nici de cei ce mi-au strâns mâna ca între camarazi de nădejde! Oameni buni, vă înşelaţi şi unii şi alţii! Nu despre mine este vorba! Articolul meu, cât şi însăşi Cărticica şefului de cuib, vă priveşte pe dumneavoastră, Măria Sa Poporul Român, care, cu vreo cincizeci de ani în urmă, a îmbrăcat pentru o zi cămaşa verde! A existat o mişcare legionară, un partid legionar, cu o activitate importantă în desfăşurarea perioadei interbelice, a existat o guvernare legionară de aproape o jumătate de an, guvernare pe care legionarii şi-au asumat-o într-unul din cele mai nefericite momente ale istoriei noastre, deci legionarii aparţin istoriei neamului românesc! Cine are altă părere, cine ar vrea ca despre legionari să nu se vorbească nimic dacă tot nu-i mai putem înjura în toată libertatea de odinioară, cine ar vrea să-i facem uitaţi pe legionari, aceştia nu sunt oameni care merită să ia în mână o carte sau o revistă, obiecte născute în lumea asta minunată numai şi numai din nevoia de adevăr! Or, primul adevăr este că legionarii au existat! Şi trebuie subliniat lucrul acesta pentru că mai întâi şi întâi s-a încercat anularea legionarilor din analele româneşti, principala misie pe care şi-a asumat-o publicistica românească comunistă fiind aceea de a-i face uitaţi pe legionari! De a nu-i mai pomeni nicicum! Aberaţia acestei intenţii, a acestei politici istoriografice, nu putea rezista prea mult, astfel că tăcerea şi omisiunea sistematică a trebuit să fie, din când în când, părăsite, locul lor luându-l denigrarea înverşunată şi sistematică! Oarbă! Adică pe necititelea! Aşa cum s-a întâmplat şi cu biata cărticică, de toţi înjurată şi de nimeni citită!

Această denigrare a fost totală, adică a refuzat legionarilor nu numai orice merit, dar şi orice circumstanţă atenuantă! Au fost acuzaţi de crimele cele mai abjecte şi mai inumane, iar gravitatea acestor acuzaţii copleşea îndeosebi prin lipsa unei minime motivaţii, a unui mobil cât de cât rezonabil! Crimă pură, născută din bestialitate irepresibilă!… Recunosc, nu mi-a făcut nici o plăcere să ştiu că în viaţa noastră politică o bandă de criminali, de descreieraţi a putut să însemne atât de mult, să ajungă chiar la guvernare! Păi, ce fel de popor suntem noi, românii, dacă am acceptat să ajungem într-o atare situaţie? Recunosc că mi s-a făcut ruşine de propria noastră istorie, de mine însumi mi s-a făcut silă şi ruşine aflând că români de-ai noştri, de-ai mei au atârnat fiinţe omeneşti în cârligele abatorului! Pe alţii că i-au ars de vii etc.! Şi am simţit în acest fel tot ce se spunea despre legionari, ca pe un lucru de ruşine şi ocară pentru neamul românesc şi pentru mine personal!

Numai că eu, aidoma multor concetăţeni, sunt naţionalist, ţin la demnitatea românescului, cred în destinul nobil al poporului român. Pe cât de adâncă mi-a fost insatisfacţia că în istoria noastră au existat legionarii, pe atât de viu a devenit interesul meu faţă de legionari atunci când, cunoscând câţiva dintre ei, în jurul lui 1970, am început să-mi schimb părerea despre legionari. Recunosc, m-am bucurat să aflu că o bună parte din crimele care li se atribuiau legionarilor erau inventate, scornite! Şi m-am bucurat nu ca legionar, ci ca român, ca simplu român! Nu sunt legionar, sunt român! Şi mă bucur atunci când, făcând bilanţul istoriei naţionale, îmi ies la socoteală mai puţine ticăloşii, mai puţini ticăloşi!

Istoria oricărui popor conţine momente de sublimă înălţare şi momente de jalnică decădere! Unii dintre noi au o plăcere aproape perversă, masochistă, din a accentua şi amplifica dovezile de slăbiciune şi de rătăcire ale istoriei noastre, deseori inventând asemenea momente. Alţii, precum subsemnatul, au o scrânteală de sens contrar: se bucură de orice dovadă că românii ăştia nu fac degeaba umbră pământului! Bunăoară, nu mai departe „cazul Ceauşescu”. Îi pun unii în seamă toate ororile imaginabile! Cu o plăcere de-a dreptul tembelă! Bine fraţilor, dar ce fel de popor suntem noi dacă am tolerat un asemenea monstru în fruntea noastră vreme de 25 de ani?! Părerea cea bună ce o am despre români mă împiedică să dau crezare la tot ce se spune despre Nicolae Ceauşescu, mă face atent şi comprehensiv faţă de cei dispuşi să lase deoparte lozincile, atât cele cu care ne-a împuiat capul „Scânteia”, cât şi cele cu care mai osteneşte încă şi azi „Europa liberă”, gata să judece lucrurile la rece, la dimensiunea lor reală! Aşa va trebui să facem nu numai cu Ceauşescu, nu numai cu comuniştii, ci şi cu legionarii. Sunt legionarii noştri! De acord: dacă sunt ai noştri, nu înseamnă să-i absolvim de orice vină, să fim îngăduitori şi a toate iertători, dar măcar respectul adevărului să ni-l permitem! Adică să nu acceptăm denigrarea ca sistem, ca politică!

În acest spirit trebuie conceput şi procesul comunismului! Să nu ne lăsăm prinşi în vâltoarea străzii, care nu ştie să judece şi să reacţioneze decât prin două semne: aplauzele şi huiduielile, ovaţiile şi fluierăturile! Inventarul trebuie făcut cu grijă, ca la tribunal de bine argumentat, dacă se poate. Mai ales că mai trăiesc, mai sunt în viaţă o mulţime de martori sau participanţi la acea parte de istorie românească scrisă de legionari, scrisă de ţărănişti, scrisă de comunişti sau de social-democraţi ori de liberali! Sunt ai noştri cu toţii, au marcat istoria neamului nostru şi au dreptul la judecata istoriei, iar nu a canaliei din uliţă sau a exaltaţilor de două parale duzina, care nu au în cap decât ţâfne şi orgolii colorate violent de un partizanat politic stupid de intolerant!

Al doilea adevăr este că legionarii nu au fost cu toţii la fel. La fel de vinovaţi sau de merituoşi! La fel cum şi în timp acţiunea lor a fost diferită sub raportul oportunităţii şi al facerii de bine pentru neamul românesc. Ca şi în alte situaţii similare, nu avem voie să rostim aprecieri globale, care să-i includă pe toţi legionarii şi întreg legionarismul sub umbrela aceluiaşi atribut, a aceluiaşi semn, plus sau minus. Şi, oricum, înainte de orice apreciere, înainte de orice etichetare, cât de cât justificată, grija noastră este să cunoaştem faptele lor! Să încercăm să inventariem tot ceea ce este sigur şi dovedit ca elemente pe care să se sprijine impresia noastră finală! Căci, să nu ne facem iluzii: nu vom ajunge chiar la adevăr! Quid est veritas? În cele din urmă ne vom alege cu o părere! Numai că există păreri şi păreri! Cinstit este ca la părerea finală să ajungem numai după ce i-am dat cuvântul să se apere şi celui acuzat! Audiatur et altera pars, nu? Or, tocmai aceasta nu s-a făcut vreme de 50 de ani: legionarilor li s-au adus cele mai cumplite acuzaţii, dar nu li s-a dat voie să spună ce au de spus în apărarea lor. Abia acordându-le acest drept se va putea instaura spiritul dialogului, al respectului pentru adevăr. Al respectului de sine însuşi! Eu, acest respect, îl am!

Legionarii pe care spuneam rândul trecut că i-am cunoscut în preajma anilor ’70 au fost doi: Petre Ţuţea şi Simion Ghinea. Taică-meu murise în 1966 şi eu nu apucasem să-l cunosc ca lumea. Aş fi avut şi ce cunoaşte! De dorul tatii, m-am pomenit căutând şi agreind compania celor de vârsta sa. Pe cei doi, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, i-am cunoscut prin Florin Pucă şi, mai înainte de orice, i-am îndrăgit ca oameni, moral şi intelectual de o calitate excepţională. Târziu am aflat că fuseseră legionari. „Aţi fost legionar?” „Sunt legionar!” mi-a răspuns fiecare dintre ei atunci când eu, oarecum sfiit, m-am mirat că oameni ca ei putuseră, în tinereţe, să rătăcească atât de rău. Evident că eu nu pot să bag mâna în foc pentru ce au făcut cei doi atunci, dar fac mărturisirea că pe oameni ca Petre Ţuţea şi Simion Ghinea îmi era imposibil să-i imaginez cu vreo ticăloşie, cât de mică, la „activul” lor! Fireşte nu-mi imaginez eu că legionarii au fost toţi ca Petre Ţuţea, dar m-a pus pe gânduri să aflu că alături de Petre Ţuţea şi de Simion Ghinea, mai fuseseră legionari, oameni ca Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Simion Mehedinţi, Aron Cotruş, Nae Ionescu, Radu Gyr, Constantin Gane, Dragoş Protopopescu, Traian Herseni, George Uscătescu, P.P.Panaitescu, Eugen Coşeriu, printre simpatizanţii activi ai mişcării numărându-se oameni ca Rebreanu, Goga, Puşcariu, Arghezi (poemul Făt-Frumos este scris despre Corneliu Zelea Codreanu, imediat după asasinarea acestuia), Emil Cioran (Schimbarea la faţă a României se pare că a fost scrisă din îndemnul aceluiaşi „căpitan”), Horia Vintilă şi alţii. Începea să se facă evident pentru mine nu măsura în care fuseseră sau nu vinovaţi legionarii, ci faptul că se minţise şi se minţea în continuare despre ei! Nu-mi este limpede interesul, care şi al cui a fost, ca să se adune atâta noian de minciună asupra lor! Dar că e vorba de multă minciună, iată, acest lucru este sigur adevărat!

Nu-mi stă în caracter să fiu un interlocutor docil şi comod. Nu i-am iertat pe cei doi de nici o întrebare mai dificilă, adică am luat la rând toate acuzaţiile ce se aduc îndeobşte legionarilor şi am cerut explicaţii: despre asasinarea lui Manciu, a lui Duca, a lui Stelescu, a lui Armand Călinescu etc., şi mai ales despre asasinarea lui Iorga. Răspunsuri primite au fost convingătoare şi au fost ulterior confirmate din alte surse. Răspunsurile care îi absolvă pe legionari măcar de monstruozitatea gestului gratuit, sadic, bestial, de fiecare dată, pentru fiecare caz, prezentându-mi-se circumstanţe atenuante de care nu avem voie să nu ţinem seama! Bunăoară, în legătură cu Iorga, detaliul că asasinii au acţionat de capul lor, că până să plece Iorga la Sinaia, cât s-a aflat la Bucureşti, securitatea persoanei lui Iorga a fost asigurată de o gardă de corp legionară… Precum şi dovezi privind jalea şi consternarea cu care legionarii au primit vestea asasinatului. „Dar cu evreii ce aţi avut?”, i-am întrebat. Chiar acum, când scriu aceste rânduri pun mâna pe telefon şi-l sun pe Simion Ghinea: „Domnule Simion Ghinea, scriu un articol despre legionari şi vreau să vă pun o întrebare, ca să fiu sigur că voi consemna întocmai răspunsul dumneavoastră. Spuneţi-mi, dacă v-ar întreba cineva câţi evrei au omorât legionarii?, dumneavoastră ce răspuns daţi?” „Niciunul! Nici un evreu!” Şi vine acest răspuns de la domnul Simion Ghinea, cel care scotea revista „Fapta” şi îi elibera lui Mihail Sebastian carte de muncă în redacţia respectivă, pentru a-l scuti pe talentatul scriitor de corvoada muncii la zăpadă. Simion Ghinea, care a făcut 17 (şaptesprezece) ani de temniţă, în vremea comuniştilor, fiind la un moment dat camarad de suferinţă cu evreul Meliusz Ioszef şi salvându-l pe acesta de la moarte atunci când, demoralizat, bietul Meliuzs a încercat să se sinucidă!

Deci legionarii susţin, prin Simion Ghinea, că nu au omorât nici un evreu! Afirmaţia aceasta vine în contradicţie cu munţi întregi de hârtie pe care s-a scris că legionarii nu au avut altă menire pe lumea asta decât să-i belească pe evrei, să-i persecute, să-i omoare când le venea mai la îndemână! Evident că este timpul să-i ascultăm şi pe legionari ce spun în apărarea lor. Bunăoară, în legătură cu asasinarea evreilor şi devastarea magazinelor evreieşti din ianuarie 1941, răspunsul d-lui Simion Ghinea sună cam aşa: „În ianuarie 1941, în timpul aşa-zisei rebeliuni legionare, care a durat cu puţin peste patruzecişiopt de ore, noi am fost înlăturaţi de la putere şi aceasta a fost pentru legionari miza acelor ceasuri cumplite: rămânerea la putere sau pierderea ei! Şi odată cu ea pierderea libertăţii sau chiar şi a vieţii! Ne ardea nouă de magazinele evreieşti?!…” Iar la Iaşi, în iunie 1941? am insistat eu. „În iunie 1941 nu mai exista mişcare legionară în România; câteva sute de conducători legionari fuseseră arestaţi şi condamnaţi imediat după rebeliune, alte sute de legionari fugiseră în Germania şi Hitler îi arestase şi pe ei, iar Antonescu, de cum a început războiul a avut grijă să-i trimită în linia întâi pe alţi legionari. Ce s-a întâmplat la Iaşi nu are nici o legătură cu mişcarea legionară.” Ştiam că d-l Ghinea făcuse războiul, întorcându-se grav rănit din linia întâi: „Tot Antonescu v-a trimis şi pe dumneavoastră pe front?”, l-am întrebat. „Nu! Am plecat voluntar, din solidaritate cu camarazii mei şi pentru că dacă noi, legionarii, am fi rămas la putere, am fi procedat la fel, am fi ordonat trecerea Prutului! Mareşalul Antonescu a vrut să treacă Prutul fără legionari. Se pare că la sfârşit de tot, în ultimele zile ale vieţii sale eroice, mareşalul şi-ar fi dat seama că aceasta a fost greşeala cea mai mare: ruptura de mişcarea legionară!”.

Mă rog, este o părere, a cuiva care a participat la istoria acelor ani, drept care părerea sa are şi valoare de mărturie! De aceea, după Decembrie 1989, când lacătele minciunii au căzut, am considerat că este de datoria mea să nu-i refuz domnului Ghinea dreptul la replică, ajutându-l să publice câteva texte despre mişcarea politică în care şi-a consumat aventura tinereţii. Texte decent scrise, a căror menire principală, după mine, era să provoace intervenţia specialiştilor, istorici în primul rând, oameni bine informaţi, ai arhivelor. În locul acestora, publicul cititor al revistelor „Totuşi iubirea” şi „Vremea” a avut parte de reacţia intempestivă − să mi se ierte eufemismul − a domnului Nicolae Corbu. O reacţie surprinzător de neargumentată în poziţia exprimată şi supărător de grosolană. Din păcate − sau din fericire, eu nu mă pot supăra prea tare pe d-l Nicolae Corbu, aşa că nu insist, nu-mi place mie să profit nici măcar de slăbiciunea adversarului, cu atât mai puţin de slăbiciunea cuiva cu care mă simt de aceeaşi parte a baricadei. Pentru mine, d-l Nicolae Corbu, mai înainte de orice este singurul intelectual român cu trecut iudaic − o formulă mai bună nu găsesc, care a avut curajul şi respectul de sine a afirma, destul de limpede, că prea bat unii câmpii invocând ceva ce nu există: holocaustul evreilor din România. Pentru acest gest de mare demnitate eu îi strâng mâna d-lui Corbu chiar şi atunci când spune că noi am pierdut Transilvania, în 1940, la Viena, din pricina legionarilor. Au pus alţii pe seama legionarilor minciuni şi mai gogonate. În virtutea acestei simpatii ce i-o port, îl rog însă pe domnul Nicolae Corbu să accepte că, în continuare, este de dorit să auzim şi părerea specialiştilor. A celor ce vor veni să probeze vinovăţia sau nevinovăţia legionarilor cu documentul în mână. Deocamdată, după ce vreme de 50 de ani s-au publicat numai acuzaţii dintre cele mai cumplite la adresa lor, a legionarilor, haideţi să-i lăsăm pe legionari să-şi prezinte singuri punctul de vedere, să-i lăsăm să-şi prezinte în pace toate documentele cu care îşi închipuie că vor putea să schimbe părerea cu care ne-am ales noi după 50 de ani de propagandă anti-legionară. Antilegionară şi antiromânească.