Domnul Ion Cristoiu, deși nu este istoric ca formație universitară, căci este absolvent al Facultății de filosofie, și deși s-a ilustrat ca redutabil publicist și ziarist, arată un interes tot mai mare și mai rodnic pentru problemele de istorie contemporană, recentă. (…Pentru mine, istoria recentă cuprinde acele evenimente la care au luat parte sau au fost martori persoane pe care eu le-am prins în viață și am putut discuta pe îndelete asupra acelor timpuri, primind astfel mărturii directe, nemijlocite, asupra subiectului. Mă refer astfel la ultimii circa 80 de ani.)

În postura de istoric, dl Ion Cristoiu face o treabă excelentă. Nu este inhibat de reținerea pe care o au majoritatea istoricilor noștri față de cele mai importante subiecte de istorie recentă. Îndrăzneț ca ziarist încă dinainte de 1990, istoriograful Ion Cristoiu nu se arată temător să nu supere cumva anumite cercuri și centre de putere politică, economică, ideologică etc. Inclusiv oficialitățile, guvernanții.

De curând, Ion Cristoiu ne-a promis „un eseu” despre 23 August 1944, în „varianta Mareșalului Antonescu”, eseu pe care îl va publica la editura „Adevărul”. Îi dorim mult succes și așteptăm cu nerăbdare, încredințați fiind că vom afla lucruri interesante, chiar dacă ele nu vor pune punct discuțiilor atât de inverșunate și de tensionate care se duc în jurul acestui subiect nefericit.

Această convingere nu este o declarație complezentă, ci este urmarea articolului publicat de Ion Cristoiu, intitulat Când partidele „istorice” cer o „ofensivă rusească” pe teritoriul României. Acest articol este unul dintre puținele texte pe care le-am preluat din „presa centrală” pentru a le posta, cu prețuire, pe site-ul personal www.ioncoja.ro

În acest text Ion Cristoiu pune un accent corect pe multipla trădare care s-a petrecut la 23 august 1944. Se înțelege clar, mai clar ca din alte texte, că este vorba de o trădare rușinoasă, de care însă nu se face vinovat numai regele Mihai – cum bunăoară s-ar înțelege din cele câteva înseilări ale subsemnatului pe acest subiect. M-am băgat și eu în vorbă, fără o documentare specială, alta decât cea curentă, nu pentru a face cunoscute informații și interpretări noi, ci pentru a pune un accent mai apăsat acolo unde am crezut de cuviință.

De data aceasta Ion Cristoiu pune un accent lipsit de echivoc pe trădarea la care s-au dedat liderii partidelor „istorice”, liberal, țărănist și social-democrat. Lideri care în iunie 1944 au făcut alianță cu comuniștii pentru „răsturnarea Mareșalului Ion Antonescu și încheierea Armistițiului”. În acest scop, Blocul Național Democrat, constituit din cele patru partide, au ajuns „să ceară Moscovei nici mai mult, nici mai puțin, decât să ocupe România”!

Mă tentează o sumedenie de comentarii la această dezvăluire. O numesc dezvăluire deoarece pentru prima oară, la nivelul meu precar de informație, această alianță cu PCR, partidul în care normal era să fie identificat inamicul public numărul 1, este bine conturată ca act de trădare națională din partea PNL, PNȚ și PSD. În definitiv, era vorba de un partid al cărui program anti-românesc îi determinase pe politicienii români să-l interzică în 1922. Acum, iminența ocupației sovietice îi făcea pe Maniu și ceilalți să caute alianța cu comuniștii, al căror program anti-românesc nu se schimbase cu nimic!

În discuțiile cu comuniștii din România sau cu cei din Uniunea Sovietică, liberalii și țărăniștii noștri cer așadar ca Armata Roșie să se grăbească să ocupe România cât mai curând… Asta în cadrul așa ziselor tratative duse cu Moscova pe filieră liberalo-țărănistă. În paralel, conectați la acțiunile acestor politicieni penibili, pe front, câțiva ofițeri superiori, inclusiv generali, trădau și ei: manevrau trupele în așa fel ca înaintarea sovietică să se facă mai ușor. Firește, cu prețul unor sacrificii sporite ale trupei și ale populației!

În finalul intervenției sale, Ion Cristoiu ne propune o comparație cu Finlanda din aceeași vară a anului 1944. Mareșalul Mannerheim avea de făcut față unei opoziții politice interne puternice, chiar mai activă și mai vehementă decât opoziția făcută în România la guvernarea Ion Antonescu. Exista și în Finlanda un partid comunist, aflat sub ascultare față de Moscova. Dar nicio forță politică din Finlanda, adversară mareșalului Mannerheim, nu a conceput să se alieze cu partidul comunist și, implicit, cu vrăjmașul care ataca Țara: Armata Roșie…

Evident, comparația pe care ne-o propune domnul Cristoiu e de natură să ne amărască sufletele, să ne pună încă o dată în fața întrebării de ce atâta lipsă de demnitate la politicienii noștri? Chiar și țărăniștii cei mai adevărați, Maniu și Mihalache?! Chiar și liberalii printre care mai activau câțiva Brătieni?! Quoque tu, Brutus?!…

Cred că totuși nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzia spre care ne conduce textul semnat de Ion Cristoiu. Comparația cu Finlanda, ca orice comparație, șchiopătă. Și, la nevoie, dau detalii și explicații. Mă rezum la una singură: poziția diferită a celor două țări pe scena războiului. Argument geo-politic.

Cum însă scopul acestor rânduri nu este să comentez comparația amintită – care, de altfel, circulă de mai multă vreme, las deoparte rezervele mele. Grosso modo privind lucrurile, Ion Cristoiu are dreptate și vreau să merg mai departe însușindu-mi în întregime textul domniei sale. La care nu am de făcut așadar nicio obiecție. Ci numai o completare. Pe care o fac pornind de la o întrebare: între forțele politice din România intervalului septembrie 1940 – august 1944, care era partidul care putea fi considerat că se afla în adversitatea cea mai puternică, mai vie, cu Mareșalul Antonescu și care, deci, trebuia să fie cel mai interesat de „răsturnarea” Mareșalului?

Mai direct pusă întrebarea: cum se face că din această coaliție anti-antonesciană, a celor patru partide, lipsesc legionarii, lipsesc exponenții partidului care ar fi avut motivele cele mai serioase să se răzbune propriu zis pe un regim care făcuse atât de multe victime în rândurile sale: zeci de legionari morți în iauarie 1941, legionari condamnați la moarte și executați de regimul Antonescu după așa zisa rebeliune, legionari, sute, chiar mii, arestați și condamnați la ani grei de temniță, sute de legionari obligați să se exileze… Un bilanț tragic și, după versiunea legionară, nedrept! Vina principală pentru rebeliune nu ar aparține legionarilor!…

Pun această întrebare și pentru domnul Cristoiu. Nu cred că nu și-a pus-o și fără mine! Este atât de logică! De ce legionarii nu au fost „invitați” să ia parte și ei la complotul împotriva mareșalului?

Răspunsul nu poate fi unul singur, chiar și dacă va fi un răspuns corect. Și nu poate fi cuprins în cele câteva pagini ale acestui mic „eseu”! Unul dintre răspunsuri este acela că anti-comunismul legionar, ca atitudine conștientă de marele pericol al bolșevizării României, era un anti-comunism autentic, funciar, aș zice, iar nu unul de conjunctură. Mai mult, legionarii nu fuseseră nici o clipă exemplari pentru clasa politică, fie și numai pentru naivitatea de a crede că se poate face politică fără să te abați de la linia onoarei și a credinței!

Așa se face că atunci când Antonescu a pornit războiul, Cruciada anti-comunistă, numeroși legionari care se mai aflau în libertate s-au înrolat voluntari în armată, susținând că acel război l-ar fi pornit și ei dacă rămâneau la guvernare. Cunosc personal câteva cazuri: Simion Ghinea, Nae Cojocaru… Am discutat îndelung cu ei!

Firi deloc tranzacționare, se pare că legionarii puneau într-adevăr interesele Neamului mai presus de partid! La fel cum, mai târziu, prin anii 70, erau dispuși să recunoască că o parte din programul lor de guvernare, din ce ar fi făcut ei dacă rămâneau la guvernare, încerca să facă Nicolae Ceaușescu: industrializare masivă, politică de încurajare a sporului demografic și altele. Cu mențiunea că le-ar fi făcut ceva mai bine… În viziunea legionară, bunăoară, românii trebuiau să fie vreo șaizeci de milioane la sfârșitul secolului XX, milioane de români, nu de minoritari!… Am admirat această capacitate, de a recunoaște meritele adversarului, atât la Simion Ghinea, cât și la Petre Țuțea.

Deși hăituți și vânați de oamenii lui Antonescu, legionarii se regăseau în multe din acțiunile militare ale Mareșalului.

Se discută și se cunoaște prea puțin despre legionari, prin raportarea lor la cele petrecute în ziua de 23 august 1944. Puțini români cunosc faptul că după 23 august s-a constituit un guvern român în exil, guvernul legionar de la Viena, care nu recunoștea capitularea și armistițiul încheiat de regele Mihai. Mulți dintre legionarii din exilul german s-au înrolat după 23 august să lupte ei mai departe alături de „camarazii” germani, într-o luptă în care riscau să se trezească adversari cu frații lor, care schimbaseră direcția de atac… Printre altele, legionarii au încercat o misiune de tip kamikadze, vizându-i pe cei trei lideri aliați, misiune eșuată dintr-un accident stupid… Mare păcat!

Un moment de grea cumpănă: sosirea la București a colonelului Romanov, emisar personal al lui Stalin, cu misiunea de a discuta cu conducerea legionară și de a-i invita pe legionari la guvernare, alături de comuniști. Va fi considerat Stalin că una dintre greșelile lui Hitler a fost și atitudinea acestuia de respingere față de legionari? Azi este evident că dacă legionarii și-ar fi pus întreaga lor capacitate de sacrificiu în slujba ofensivei militare anti-sovietice, anti-comuniste, aportul Armatei Române pe frontul de Răsărit ar fi fost mult mai consistent, poate chiar decisiv.

(În paranteză fie spus, nici despre acest subiect nu prea vorbesc istoricii noștri: Hitler și legionarii. Hitler i-a urît pe legionari. Numai cu acordul lui Hitler nemernicul de Carol a avut curajul să-l suprime pe Căpitan. Iar legionarii refugiați în Germania după ianuarie 1941 au fost internați, la ordinul lui Hitler, în lagăre de concentrare, alături de evreii comuniști, dar supuși unui regim de izolare mult mai aspru. În fine, din ordinul lui Hitler, era cât p-aci ca legionarii să fie executați în masă. Numai un raid al aviației americane a împiedicat să se desfășoare ceremonialul execuției… Atitudinea lui Hitler față de legionari se numără printre gesturile și faptele lui Hitler de natură să nască suspiciuni cu privire la adevărata sa misiune!…)

Discuțiile dintre colonelul sovietic Romanov și legionari s-au încheiat cu refuzul legionarilor. Nu știu care lideri legionari au participat la aceste discuții. Am fost însă martor la discuțiile care se mai purtau încă, în anii 70-80, între ultimii legionari în viață, pe această temă: a fost bine că au refuzat? Acest refuz a fost poziția corectă?

Asistând la aceste discuții, de câteva ori mi s-a cerut părerea. Am înțeles dilema teribilă în care s-au aflat legionarii și nu mi-a fost ușor să am o părere… Am aflat cu această ocazie că la Aiud și alte închisori legionare s-a discutat la nesfârșit dacă nu cumva ar fi fost mai bine pentru Țară, pentru români, ca legionarii să intre la guvernare alături de comuniști? Nu cumva momentul 1964-65, de instaurare a așa zisului naționalism-comunist, s-ar fi produs mai devreme și cu rezultate, cu urmări mai trainice? Nu cumva am fi evitat astfel „obsedantul deceniu” cominternist?

În fine, amintim și rezistența anti-comunistă din munții și codrii României, precum și acțiunea tinerilor români parașutați în sprijinul luptei anti-comuniste, opera aproape exclusivă a legionarilor, care s-au dovedit astfel singurii anti-comuniști autentici din România și, poate, din tot lagărul „socialist”…

…Sunt multe de spus pe acest subiect: legionarii și 23 august 1944. Părerea mea: Atitudinea legionarilor față de ocupantul bolșevic a fost net diferită de a celorlalte partide, dar nu a fost diferită de atitudinea poporului român!

Sper că acest subiect nu va fi ocolit de dl Ion Cristoiu în lucrarea promisă. Are tot ce-i trebuie ca să abordeze ca lumea subiectul, în mod temeinic, profesionist. Eu, grămăticul de mine, nu m-am priceput decât să-l semnalez, să-l enunț. Succes, domnule Cristoiu!

 

 Ion Coja

 

P.S. Înainte de 1990 am avut o bună colaborare cu dl Ion Cristoiu, la „Suplimentul literar-artistic” pe care-l edita cu o viziune unică în acei ani. După 1990, această colaborare nu a mai fost reluată. Cred că vina principală îmi aparține. Mea culpa.

I-aș sugera dlui Cristoiu să ia în discuție și scrisoarea către legionari pe care Mareșalul ar fi scris-o în timpul detenției. Circulă un text intitulat astfel, în cuprinsul căruia Mareșalul își exprimă regretul că s-a despărțit și nu a mers până la capăt cu legionarii alături. Domnul Cristoiu este în măsură să ne spună dacă acel text este autentic și să-l comenteze cu autoritatea pe care și-a câștigat-o ca istoric.