Text re-publicat. La cererea …publicului! Și în completarea articolului precedent, despre rabinul GUTTMAN

Cine este vinovat de pogromul din ianuarie 1941?

Stimată Doamnă Doina Meiseles,

Am aflat de pe Internet, din revista Acum, că sunteți redactor sau director al revistei Jurnalul Săptămânii, unde de curând s-a publicat un text comemorativ despre frații Iancu și Iosef Guttman, a căror tragedie mi s-a părut întotdeauna insuficient „exploatată” (în sensul bun al cuvîntului a exploata). M-am mirat mai ales, după ce am citit niște texte deosebit de interesante ale celor doi, de ce nu s-a editat o carte cu toate textele rămase de la niște tineri atât de dotați, și pentru a căror moarte cred că oricare dintre noi ar trebui să se simtă vinovat. Chiar și cei care, cazul meu, ne-am născut după ianuarie 1941…
Vă scriu și ca să profit de bunăvoința cu care contez că veți primi aceste rânduri din partea unui fost coleg al soțului dumneavoastră, dl Gusti Meiseles, coleg de cerc științific studențesc, cel de lingvistică generală. Eheu, fugaces, Postume, Postume…
Trebuie să vă mărturisesc că, obligații de recunoștință față de câțiva compatrioți evrei, în frunte cu profesorul nostru Alexandru Graur, care au cârmit corabia vieții mele spre zări de liniște și împlinire – scuzați, vă rog, elanul meu liric!, m-au făcut de-a lungul anilor să fiu atent la „contenciosul româno-evreisc”, drept care, atunci când am putut, am cercetat această dureroasă componentă a istoriei noastre comune. Recunosc că din capul locului am avut poziția celui care înregistrează cu satisfacție orice motiv temeinic de a reduce din vinovăția cu care fiecare dintre părți își încarcă „palmaresul” (sau conștiința) față de celălalt. Jean Saul Partre, cum îi spuneau prietenii, zicea că „l’Autre c’est l’Enfer”. Pentru mine vorba asta nu se potrivește și întotdeauna am fost gata, dimpotrivă, să găsesc punctul de vedere din care privind lucrurile, Celălalt, adică Românul pentru Evreu și Evreul pentru Român, apar ca întruchipări ale Domnului… („după chipul și asemănarea Domnului”) Nu ale Diavolului!…
Când am afirmat și am încercat să demonstrez, cu bună credință, că dimensiunile suferințelor provocate evreilor din România în anii războiului, deloc neglijabile, sunt totuși, slavă Domnului!, mai mici decât susțin unii autori (români sau evrei), dându-le astfel dreptate altor autori (români sau evrei), nu puțini au fost evreii care s-au grăbit să mă „înfiereze”! Reciproca: atunci când am afirmat că suferințele provocate românilor de evreii cominterniști, bolșevici și bolșevizanți, în anii de după război, nu trebuie nici ele exagerate, m-au luat în primire românașii mei…
Așa am ajuns să cunosc bine tragedia rabinului Guttman. Am dat de ea în Cartea Neagră a lui Matatias Carp, dar și în alte publicații ulterioare. Cu riscul de a amărî și ofensa sufletul doamnei dr. Hava Haas, sora celor doi frați Guttman, dar și cu speranța că aceste rânduri vor fi citite de distinsa doamnă, țin să vă fac cunoscute gândurile mele legate de acest „caz”, gânduri iscate de lectura textului semnat de Matatias Carp. Semnat zic, pentru că de scris a fost scris, se zice, mai mult de Ilya Ehrenburg, aflat în trecere prin București… Așadar:
1. Din cele relatate, rezultă că rabinul Guttman i-a văzut la față pe criminali, a stat cu ei de vorbă, a încercat să le deturneze ori să le tempereze elanul criminal etc. M-am întrebat mereu cum de nu au putut fi descoperiți asasinii fraților Guttman printre legionarii pe care autoritățile nu s-au sfiit să-i aresteze și să-i condamne după rebeliune?! Nu numai că rabinul nu a fost invitat de autorități să-i identifice pe criminali printre sutele de legionari arestați pentru faptele săvârșite în acele zile, dar nici rabinul Guttman nu a cerut asta!
2. Mirarea mea este cu atât de mare cu cât legionarii arestați au fost condamnați unii la moarte și executați, alții la ani grei de închisoare. Câțiva dintre ei, condamnați pe viață, au ieșit din temniță în 1964. După 24 de ani de detenție… Așadar, nu se poate spune că autoritățile i-au menajat pe legionari… Cu toate acestea, pentru cele petrecute la București în ianuarie 1941 niciun legionar nu a fost condamnat și nici măcar acuzat de uciderea vreunui evreu!… Ani de zile m-am mirat de această anomalie judiciară, și abia de curând am ajuns la o explicație, la o ipoteză de răspuns rațional. Acesta este și motivul pentru care acum, pentru prima oară, scriu despre frații Guttman.
3. Se știe că, în mod natural și perfect justificat, rudele victimelor, în asemenea situație, nu au odihnă până nu-i văd pe criminali pedepsiți. Insistă pe lângă autorități, reclamă peste tot, încearcă pe căi proprii să-i identifice pe criminali etc. Nimic din toate astea în ceea ce îl privește pe rabinul Guttman. Bietul om este înregistrat în dosarul „contenciosului” amintit cu gestul de a-i adresa o petiție generalului Ion Antonescu, o petiție în care, în scop de captatio benevolentiae, amintește nenorocirea de care a fost lovit, dar petiția înaintată instanței supreme din stat nu cere să i se facă dreptate, să fie găsiți asasinii și să fie pedepsiți! Ci rabinul Guttman solicita în primăvara anului 1941 un spațiu locativ… Un spațiu în care să-și desfășoare mai bine activitatea rabinică…
4. Nici după ce la conducerea României au ajuns comuniștii, foarte mulți dintre ei evrei, evrei aflați îndeosebi în poziții de autoritate, nimeni nu s-a preocupat să-i găsească pe asasinii evreilor declarați în ianuarie 1941 victime ale criminalilor de legionari. Nu pot recunoaște în această nepăsare spiritul iudaic! Așa cum acest spirit răzbunător și justițiar prin definiție s-a manifestat de exemplu după decembrie 1989 când a fost căutat cu insistență nici azi domolită vinovatul pentru asasinarea evreului Gheorghe(?) Ursu.
Mai mult: în ianuarie 1941 capii „rebeliunii legionare” au fugit în Germania, iar după 1945 au rămas cam toți în Occident. Nu i-a deranjat nimeni nici măcar pe aceștia, deși se aflau la dispoziția justiției democratice din Occident, la dispoziția unui Simon Wiesenthall și alți vânători de criminali naziști și antisemiți. Este evidentă lipsa de voință a părții evreiești pentru identificarea criminalilor din ianuarie 1941. De ani de zile m-am întrebat de ce? Și îndrăznesc să sper că voi afla măcar de la doamna dr. Hava Haas sau de la altcineva cu ce greșesc punându-mi această întrebare.
Altminteri, în urmă cu un an și ceva, eu am ajuns la un răspuns, pe care l-am făcut public, însă fără o mediatizare corespunzătoare, probabil. Profit de ocazia de a mă putea adresa unei publicații din Israel, spre a pune în discuție ipoteza la care am ajuns. Iat-o, foarte pe scurt:
Conform unui document publicat de Direcția Naționala a Arhivelor, după rebeliunea așa zis „legionară”, conducerea Partidului Comunist din România a trimis un raport la Moscova în care comuniștii se declarau mulțumiți de felul cum le-a reușit încercarea de a declanșa o revoluție în România, dând asigurări că data viitoare vor pregăti lucrurile mai bine și rezultatul va fi și mai bun. Citez din document: „Partidul comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfășurat evenimentele în legătură cu rebeliunea și devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluție în România cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenți de stânga.” Am subliniat în text două precizări de maximă relevanță: prima, că în viziunea comuniștilor, adică a unor evrei de la București, nu a fost vorba nici de rebeliune legionară, nici de pogrom anti-evreiesc cum au mai zis unii, ci de PRIMA ÎNCERCARE DE REVOLUȚIE. De revoluție comunistă, se înțelege. Iar dacă nu se înțelege că e vorba de revoluție comunistă, autorii raportului vin cu a doua precizare: cele întâmplate la București în ianuarie 1941 au fost evenimente desfășurate CU SPRIJINUL PARTIDULUI. Mai clar nici că se poate spune, pentru a ne întreba care este de fapt adevărul.
Documentul publicat în volumul Partidul Comunist din România în anii celui de al Doilea Război Mondial din 1939-44, București 2003, nu pică din înaltul cerului senin. Existau mai multe dovezi sau bănuieli privind implicarea Moscovei, prin comuniștii din România, în evenimentele respective. Ba chiar dovezi că această implicare a însemnat o colaborare dintre serviciile secrete din România, controlate de Eugen Cristescu, și comuniști, lideri comuniști, în frunte cu eroul Constantin David. (Remarcabile în acest sens materialele publicate de Vladimir Alexe în „România liberă”, despre înțelegerea convenită între cei doi.)
O confirmare a celor de mai sus o găsim chiar în Cartea Neagră, vol.I, pe care am recitit-o din perspectiva acestor documente noi. Astfel, la pag 73, aflăm că nu legionarii, ci Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de ea”. Paginile 74-75, atent citite, te afundă în cea mai tulbure perplexitate. Îndeosebi atunci când Matatias Carp vorbește de „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”, fiind clar că nu vorbește despre legionari. Nu-i numește în mod expres pe organizatorii și declanșatorii rebeliunii, dar se vede bine că îi cunoaște, căci le reproșează că nu au luat măsuri pentru a împiedica producerea unor excese inutile și dureroase, soldate cu mai multe victime decât era nevoie: „Deși (cartierul evreiesc) era sectorul cel mai amenințat, știut ca atare de cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuși nimeni nu s-a îngrijit să ia vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puțin a vieților omenești. Din indolență sau cu dinadinsul, o populație de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănțuite.”
Eu nu pot înțelege din cele de mai sus decât că vinovăția pentru pierderile suferite de acea populație de o sută de mii de oameni, adică vinovăția pentru pierderile de vieți suferite de evreii din zona Văcărești, acea vinovăție revine celor „care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar aceștia nu au fost legionarii, ci alții, printre vinovați numărându-se și liderii evrei din PCR!… Acestora le reproșează Matatias Carp că au acționat unii de o manieră iresponsabilă („din indolență”), alții într-o manieră efectiv criminală („cu dinadinsul”)!
Având în vedere această implicare a evreilor comuniști în ceea ce impropriu s-a numit rebeliune legionară, e de înțeles de ce familiile evreilor uciși nu au putut cere de la autorități o anchetă serioasă pentru identificarea asasinilor. O asemenea anchetă risca să ducă la adevărații asasini, printre care se numărau și comuniști din România, majoritatea evrei, la acea dată… Vestita solidaritate evreiască a fost, se pare, mai putenică, decât alte sentimente…

*

Ipoteza mai sus formulată pare că dă o coerență mai mare faptelor bine cunoscute. O pun la dispoziția celor care cunosc mai bine decât mine subiectul pentru a lămuri totuși ceea ce este nelămurit de 70 de ani în versiunea oficială a evenimentelor.

20 ianuarie 2010
Ion Coja

Post scriptum. Vă stau la dispoziție cu textele ceva mai explicite, dar de o întindere mult mai mare, prin care am încercat anul trecut să prezint ipoteza (varianta) implicării Partidului Comunist din România în tragedia evreilor căzuți victime ale PRIMEI ÎNCERCĂRI DE REVOLUȚIE COMUNISTĂ DIN ROMÂNIA…

.

Post scriptum 2015: Din păcate, nu am primit niciun răspuns, nici de la soții Meizeles, foști colegi de cerc științific studențesc, nici de la fiica rabinului GUTTMAN.  Aștept un semn de la „Corneliu”, care se dă prieten de familie al răposatului rabin. Altminteri, dacă nimeni nu ne dă peste mână, rămâne să credem tot mai mult în ipoteza diversiunii, care, una din două:

1. episodul GUTTMAN a fost pregătit din vreme să facă parte din înscenarea petrecută în pădurea Jilava

2. episodul GUTTMAN, adică moartea celor doi fii, este real, s-a petrecut ca atare, dar nu legionarii sunt asasinii, ci cei la care se referă Matatias Carp, acuzându-i că s-au dedat la excese și la greșeli. Cei care au organizat pogromul și au produs, din cine știe ce cauze, și victime reale printre evrei… Rabinul GUTTMAN, solidar cu „cauza”, chiar și atunci când îi ucide feciorii, nu putea cere găsirea vinovaților deoarece vinovații erau din cadrul comunității!… Și a știut asta!

De ce justiția nu s-a autosesizat să ancheteze asasinatele care au produs 120 de victime printre evrei? Simplu: dacă ar fi cercetat cele petrecute, ar fi descoperit făcătura, diversiunea! O diversiune petrecută în bună înțelegere cu autoritățile.  Vezi și declarația ciudată dată de rabinul Alexandru Șafran, în 1995, cum că „a doua zi după rebeliune, m-am mișcat repede, am adunat toate cadavrele, și până seara i-am înmormîntat pe toți!”  …De ce atâta grabă?! Permite legea să înmormîntezi pe cineva înainte de a se încheia ancheta criminalistică?  Și întrebarea întrebărilor:

DE CE NU S-A FĂCUT NICIO ANCHETĂ A PROCURATURII, A JUSTIȚIEI?