Articolul 9
Mesaje primite
x

ageofshdkckdopdsgtzuiopsjsjsjpdn Kasper
12:35 (acum 37 de minute)
către eu

„Lângă Căpitan”, Memoriile legionarului Stelian Stănicel (9)

Amintiri dela procesul cu Iorga

Simţind că va începe prigoana, Căpitanul ne-a dat ordin să înstrăinăm toată arhiva dela sediu, pentru ca, în caz de arestări şi percheziţii, poliţia să nu poată găsi arhiva sau să poată strecura în ea scrisori sau manifeste incendiare ce ar fi putut servi duşmanilor ca material senzaţional prin care să încerce a compromite linia de înaltă ţinută morală a Mişcării Legionare.
Am împachetat arhiva personală şi am dus-o în apartamentul unui general pensionar care locuia pe calea Victoriei. Căpitanul a fost arestat la 17 aprilie 1938, în timpul nopţii, dela Casa Verde şi dus la Consiliul de Războiu.
În aceiaşi zi Neculae Iorga a scris un articol în „Neamul Românesc (gazeta lui) prin care cerea ca procesul să fie judecat cât mai liber de către Consiliul de Războiu şi toţi avocaţii care doresc, să nu fie impiedicaţi de a se înscrie ca apărători pentru Codreanu. Bazaţi, poate, pe acest articol, în aceiaşi seară, avocata Lizeta Gheorghiu imi trimite vorbă, unde stăteam ascuns, ca a doua zi să mă înscriu şi eu ca apărător şi, în felul acesta, să pot ajunge la Căpitan care avea nevoie de mine.
După câteva ezitări şi suspiciuni, procurorul Zeciu (maior la vremea aceea) m-a trecut pe lista apărătorilor. Apoi m-am dus în camera unde Căpitanul se sfătuia cu avocaţii. M-a întrebat ce-i pe afară, cine a fost arestat, cine mai e liber, etc. M-a rugat să-i aduc cât mai repede posibil din arhivă o broşură semnată de un avocat din părţile Teleormanului, Rădulescu Tanir, care preconiza formarea unui stat naţional-socialist în România. În dosarul procesului se afla această broşură, dar lipsea numele autorului. Acuzarea punea această broşură în seama Căpitanului şi alega că are legături cu Hitler. Am adus-o.
Cu o voce pe şoptite, pentrucă în cameră erau microfoane ascunse, mi-a spus să mă duc la generalul Coroamă, care în acea vreme era comandantul Gărzii la Palatul Regal şi să-i spun că ar dori să-l aibă ca martor de caracter în proces, dacă se poate şi dacă vrea să vie. “Chiar dacă Regele o să facă spume la gură când o să audă, spune-i lui Corneliu să mă pună pe listă. Am să viu”. Apoi a adăugat: “Cum să nu viu? Doar Corneliu mi-a botezat copilul la Iaşi”.
Prezenţa Generalului Coroamă, omul care îl apăra pe Rege, însemna o mare lovitură dată duşmanilor şi în special lui Iorga.
Printre apărători, ca martor a fost şi Iuliu Maniu. Şi el era lovit de aceeaşi duşmani care voiau acum să-l condamne pe Căpitan. Înainte de a pleca cu avocaţii Lizeta Gheorghiu, Nisipeanu şi Vlaso Mircea, îmi şoptesc că s-ar putea să fiu arestat când ies în stradă. Eu i-am raportat Căpitanului ce s-ar putea întâmpla: “De nu te arestează acum, ascunde-te. O să-ţi trimit eu vorbă prin Lizeta dacă mai am nevoie de ceva.
Atunci I-am văzut pentru ultima dată în viaţă. La poartă am fost arestat şi dus la Prefectura de Poliţie, unde, dupi formalităţile obişnuite, am fost coborât în pivniţa cea mai de jos. Acolo am intâlnit vreo 25 de camarazi, legionari şi legionare, arestaţi şi ei. Printre ei era şi Valeriu Cârdu.
Stăteam jos pe ciment, rezemaţi de peretele umed şi ne întrebam ce se va întâmpla cu Căpitanul.
Către miezul nopţii un poliţist mă strigă pe nume şi mă chiamă cu el. Bietul Valeriu Cârdu m-a îmbrăţişat şi mi-a zis cu lacrimi în ochi: “Noi poate mai scăpăm, poate ne vor duce prin lagăre, pe tine însă or să te schingiuiască şi te vor omorî”.
M-am dus în camera comisarului Dumitrescu, care, fără multe formalităţi, mi-a arătat o hârtie, un fel de declaraţie bătută la maşină: “Subsemnatul avocat Stelian Stănicel declar că am să respect Constituţia şi legile în vigoare şi că nu am să mă angajez în acţiuni contra legilor”.
Am semnat imediat. Nu era nimic compromiţător. Mă gândeam că poate e o cursă. Că poate ar fi şi o intervenţie a lui Iorga care ar fi aflat de arestările avocaţilor. Comisarul Dumitrescu mi-a spus că sunt liber. Am plecat şi nu credeam. Numai când am ajuns pe Calea Victoriei, în faţa porţilor, mi-am dat seama că sunt liber. Am luat un taxi. Am schimbat şi altele până mi-am dat seama că nu mai pot fi
urmărit. Am trezit-o binişor pe mama, în noaptea aceia, mi-am Iuat rămas bun şi am dispărut. Am stat ascuns prin casele prietenilor până în 15 decembrie 1938, când am trecut în Polonia împreună cu inginerul Niculae Horodniceanu şi preotul Dumitrescu-Borşa cu ajutorul Locotenentului Gelu Dragomir şi al lui Miti Dumitrescu. Am trecut prin apa Ceremuşului în noaptea de 15 decembrie la kilometrul 6 din dreptul satului Ispas.

PORTRETUL CĂPITANULUI

Era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul castaniu şi ondulat care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochi albaştri verzui, pătrunzători, din care radiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească.
Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toţi din jurul său. Era de o credinţă şi convingere nestrămutate în misiunea pe care o avea de împlinit. Corectitudinea lui mergea atât de departe că se împletea cu virtutea onoarei pe care o aplica cu o mare severitate nu numai faţă de el şi de ai lui, dar şi faţă de duşman: “mai bine să cazi pe drumul onoarei decât să invingi prin mişelie”, spunea adeseori.
Era de o mare şi înaltă judecată. Împreuna judecata cu strategia unui mare conducător de armată pe câmpul dc bătălie şi cu mare abilitate de execuţie pe care greu o poţi găsi intr-o singură persoană. Toate calităţile acestea se împreunau armonios şi natural în persoana lui. După ce-I cunoşteai mai îndeaproape, uşor‘ puteai să-ţi dai seama că stai în faţa unui om ca toţi oamenii, dar şi în faţa unui uriaş care întrece dimensiunile unei plămade omeneşti.
Era frumos şi atrăgător. Pasul îi era greoi, gesturile stăpânite şi vorba cumpătată chiar şi când nourii de furtuni apăsau deasupra lui. Când duşmanii loveau în el, fără ca el să poată răspunde, ii scăpărau ochii de mânie şi singura reacţiune era: “pe aceşti pigmei nu-i vom ierta niciodată”.
Avea în el un magnetism din orbita căreia nu te mai puteai elibera. De mergea pe jos, lumea se lua după el. În tramvai sau pe stradă, şopteau unul altuia; “Ăsta e Corneliu Z. Codreanu”.
Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în cele mai mici amănunte. Voia să ştie tot ce se petrece. Îi plăcea să fie bine informat şi din surse sigure. Cel care îi dădea o informaţie trebuia să răspundă asa zis “cu capul” de exactitatea ei. Nu permitea şoapte la ureche şi era aspru cu cei care lansau svonuri sau inventau neadevăruri. Când lua o hotărâre sau judeca o situaţie, trebuia să fie informat la maximum şi se consulta şi cu alţii ca să le audă părerea. Era pe pământ şi parcă nu era. Întreaga lui fiinţă ardea ca o flacără ce mistuia în interior probleme şi gânduri greu de descifrat, dar aşa de naturale pentru cel care înţelegea misiunea lui pe pământ. Naturalul şi supranaturalul se oglindeau în întreaga lui fiinţă. Era om şi împărat. Flăcările mistice din privirea lui dădeau legionarilor arme sufleteşti nebănuite care se înălţau până la devotament şi sacrificiu.
Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii nu se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din victorii ieftine, ci numai din răbdare, educaţie şi sacrificii de individ, de neam şi de durată.
Se stăpânea cu o uşurinţă naturală dela orice exces. Nu fuma decât seara târziu câte o ţigară şi numai după ce mânca. În taberele de muncă îi sfătuia pe legionari să nu fumeze înainte de dejun. Postea miercurea şi vinerea. Câte odată post negru. Nu mânca nimic până după apusul soarelui.
Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Pe vremea când la Iaşi făcea avocatură şi mai câştiga un ban, îl dădea pentru lupta naţională sau ajuta pe cei lipsiţi. Când trecea pe lângă un cerşetor şi nu avea un ban în buzunar, ruga pe altul care era cu el, să dea ceva de milă cerşetorului.
Soţia lui era modestă şi se rnulţumea cu foarte puţin. Costumul naţional sau câte un costum de haine civile erau dăruite de prieteni. Hainele pe care le-a avut în Franţa, la studii, le-a păstrat şi purtat ani dearândul. În timp ce se construia Casa Verde din Bucureştii Noi, avea un bordei, sub pământ, unde dormea. Când construcţia a fost gata, i s-a dat un apartament. A fost prima dată când a avut, împreună cu soţia, o casă. Toată viaţa a trăit în casa părintească dela Huşi, sau cu chirie şi pe la prieteni.
Odată instalat în locuinţa permanentă la Casa Verde, iar distanţa fiind prea mare cu tramvaiul sau cu autobuzul, până la sediul din strada Gutenberg, Ionel Moţa a făcut o colectă să-i cumpere un automobil pentru economie de timp şi pentru siguranţa personală ca să nu fie ucis de agenţii plătiţi de Camarilă. După multe ezitări a acceptat să i se cumpere automobilul “dar să nu fie marcă germană (era Hitler la putere) nici marcă italiană (era Mussolini la putere) ci marcă franceză, dacă se poate”. La vremea aceea era în Franţa, la putere, Leon Blum, un socialist (evreu). “Nimeni nu o să creadă că Leon Blum mi-a făcut-o cadou” a adăugat Căpitanul. S-a cumpărat un Renault francez, iar Corpul Muncitorilor l-a dat pe Ilarice să-i fie şofer permanent. Cu maşina se deplasa repede oriunde era nevoie, în Bucureşti, sau pe întreg cuprinsul ţării.
Era acuzat de partidele politice şi de duşmani că e în slujba lui Hitler şi că vrea să vândă ţara hitleriştilor. Flondor îi era prieten şi comandant legionar. El avea la palat un frate ca şef al protocolului.
Odată vine grăbit la sediu şi-i spune Căpitanului că Mareşalul Goering se află la vânătoare în Bucovina şi că ar fi bine să meargă să stea de vorbă cu el. “Ce să vorbesc cu el? N-am nimic de discutat”. Şi nu s-a dus.