La Mulți Ani !

Aflăm, din numărul 100 al revistei „Noi, Tracii” , că „buletinul european” scos de prof. dr. Iosif Constantin Drăgan a împlinit cifra rotundă de apariții mensuale. Ne bucurăm în dubla noastră calitate de cititor și colaborator al acestei reviste, deschisă cu generozitate, cu o generozitate fără margini, tuturor celor ce au ceva de zis în legătură cu tracii, fie numai și declarația lor de dragoste și venerație.
Cei nouă ani ce s-au scurs de la apariția primului număr au impus o revistă cu larg orizont european. Căci dincolo de diversitatea materialelor publicate și de subiectul ce, aparent, și le subordonează revista „Noi Tracii” țintește mult mai departe de intențiile mărturisite ale editorului și încearcă anume să identifice în traci nu doar poporul cel mai numeros din Europa antică, dispărut în negura timpului ci și unul din cei mai importanți „numitori comuni” ai Europei moderne. Iosif Constantin Drăgan se străduie de mai mulți ani, nobilă străduință, să demonstreze absurditatea ideii unanim acceptate precum că „tracii au pierit”. Ci ei n-au pierit cum nu „pierit-au nici dacii”. Atât doar că istoria, mai precis istoriografia, nu a fost capabilă să înregistreze la vremea respectivă și nici mai târziu, lenta și nespectaculoasa retopire a tracilor în plămada umană care a dus la formarea popoarelor „din Nordul și Sud-Estul european, proactic din toată Mediterana”. Un proces similar s-a petrecut și cu celții din vestul continentului, „dispăruți” și ei din istorie…
Păcatele celor de la care ne-au rămas feluritele documente istorice – și în primul rând cele scrise, atenția exagerată pe care aceștia au arătat-o unor evenimente minore, de suprafață, ce deseori au transformat mărturia istorică într-o cronică de scandal a epocii, ignorând mișcările încete, aproape imperceptibile, ale marilor mase de făuritori ai marii istorii – acea istorie care se împlinește odată cu nașterea popoarelor noului ev, puținătatea datelor ce avem tocmai despre aceste uriașe preschimbări ce suferă înfățișarea Europei, toate acestea sunt lucruri din ce în ce mai bine cunoscute, mai evidente, venind în sprijinul teoriei lui I.C.Drăgan, teorie care este de un bun simț total !
Controversa, căci este o controversă asupra acestei chestiuni, mulți acuzându-l pe profesorul milanez că exagerează și, obsedat de teoriile sale, nu e capabil să vadă mulțimea de fapte care-l contrazic, controversa zic are și substrat semantic, căci dacă ne-am pune de acord asupra a ceea ce ar putea să însemne aceea că „tracii au pierit”, a pieri, deci în istorie, cu privire la un popor atât de numeros, ce poate oare să însemne ?, lămurindu-ne dar asupra acestei chestiuni, probabil că dezacordul de păreri asupra soartei tracilor ar fi mult mai mic…
Și dacă n-au pierit, atunci unde sunt tracii astăzi ?
Este tocmai întrebarea la care I.C.Drăgan încearcă de mai mulți ani să facă lumea, cât mai multă lume de specialiști, să se gândească și să caute, în consecință, urmele până azi trainice pe care tracii le-au lăsat, îndeosebi în Europa răsăriteană, dându-i o unitate pe care istoricii n-o pot înțelege altminteri.
Un popor nu piere ca un individ călcat de-o mașină. Un popor își poate schimba numele, își schimbă limba – rareori complet, își schimbă ceva mai greu obișnuințele, deprinderile, achizițiile care înseamnă, după milenii de existență, civilizația sa materială și spirituală. Își poate schimba și teritoriul pe care hălăduiește, muncind și bucurându-se de viață. Multe își poate schimba, dar multe sunt și cele pe care a le schimba nu e cu putință, oricât de mari ar fi presiunile istoriei. I.C.Drăgan se străduie să-i convingă pe specialiști că fac o mare greșeală considerând închis dosarul tracilor. În multe privințe aceștia nu au pierit și trebuie să fie de datoria cuiva să inventarieze cât mai detaliat aspectele prin care mai dăinuie și azi tracii. Iar dacă lucrul acesta nu se apucă să-l facă specialiștii – oricum prea puțini la număr, cine de ce s-ar supăra pe amestecul amatorilor, amatorii de care este plină lista colaboratorilor de la „Noi tracii”?!…
Mi-am permis, cu ani în urmă, să atrag atenția directorului revistei că un mare numar de colaboratori, în articole și studii cu pretenții și obligații de științificitate, comiteau grave abateri de la normele de concepție și redactare ale unui text științific, ale unei cercetări științifice. I.C.Drăgan însă nu a fost de acord să pună vreo condiție colaboratorilor, lăsându-le, cum zicea domnisa sa, întreaga libertate, inclusiv libertatea de a greși și de a se corija singuri. Probabil spre a le oferi acestora și prestigiul unor modele, redactorii revistei au știut să-și asigure și colaborarea sporită de la un număr la altul a unor nume din ce în ce mia prestigioase, de savanți, istorici români și străini, ale căror articole și studii au ridicat, cu fiecare apariție, calitatea științifică a revistei.
Numărul celor ce au primit cu zâmbete răutăcioase, chiar disprețuitoare, aparițiile revistei „Noi Tracii” este azi din ce în ce mai mic. Dar nu ne vom grăbi să consemnăm acest succes, căci în paralel s-a înmulțit și numărul tracologilor căzuți peste noapte în această patimă, închipuindu-și că tracologia, domeniu în care avem relativ puține date, e un fel de țară a nimănui, așteptându-și docilă și sfiită aventurierii îndrăzneți care s-o cucerească prin simplă debarcare.
Dimpotrivă, tracologia este una dintre cele mai dificile ramuri ale istoriei vechi, ale filologiei. Autorul acestor rânduri îi dă târcoale de ani de zile, tot mai convins că nu-l țin puterile să se măsoare pieptiș cu dificultățile imense pe care le ridică în calea oricui, cercetător de bună credință. De aceea ne tot mirăm de cei care, cu vinovată ușurință, fără minimul și elementarul control al afirmațiilor, rostesc, senin, cele mai trăznite idei cu privire la tracii noștrii. Ne mirăm că nu-și dau seama de răul imens pe care-l aduc astfel chiar tracologiei, cunoașterii și repunerii în drepturi a vechilor traci.
Așadar, din partea celor ce cred potolit și temeinic în viitorul tracilor, cele mai bune urări revistei „Noi Tracii” !
La mulți ani frumoși !

Ion Coja

**************************

Nota redacției Textul de mai sus a fost scris înainte de 1990, probabil pe la începutul anilor 1980. A fost probabil publicat în „Noi Tracii”. Am avut oarecari responsabilități legate de această revistă. Am avut o bună colaborare cu profesorul Drăgan, întreruptă prin intrigile colegiale ale lui Radu Ciontea.