LA MULȚI ANI! Domnul General Radu Theodoru a Împlinit 96 de Ani!
Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Ianuarie 17, 2020

General Radu TheodoruRomânismul personificat.

Un militar de excepție, veteran al celui de-al doilea război mondial, naționalist veritabil, autor de cărți, președinte al asociației CARPAȚII, Radu Theodoru este o stâncă, un munte, un reper pentru generații și o lumină vie în noaptea tenebroasă în care ne aflăm.

General Radu Theodoru

Cei ce-l cunosc personal, cei ce l-au întâlnit și i-au strâns mâna, cei care au participat la evenimente alături de personalitatea Radu Theodoru sunt norocoși.

Un prieten care îl cunoaște personal mi-a povestit că domnul general este extraordinar de optimist, este înconjurat de tineri patrioți pe care îi formează, căci la cei acum 96 de ani împliniți continuă să tină ședințe, să facă planuri și să participe la întruniri.

General Radu Theodoru

Prin însăși existența lui, domnul general este un simbol viu. Dragostea sa de văzduh, de zbor, de libertate ne duce cu gândul la vulturul de pe stema românească.

Ca tânăr naționalist sunt recunoscător pentru tot ceea ce a făcut în numele acestui popor, îl salut cu brațul ridicat și îi transmit un călduros LA MULȚI ANI!

Dragi prieteni, ridicați un pahar în cinstea domnului general, să-i dea Dumnezeu sănătate!
Câteva informații biografice:

Generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru a fost „răsplătit“ de comunişti pentru calităţile deosebite dovedite pe frontul de Est în Al Doilea Război Mondial prin degradare şi concediere. Dar nu a disperat, ci şi-a găsit refugiul în scris şi apoi pe mare.

„Pentru mine, zborul nu a fost o meserie, ci pasiunea mea existenţială“, mărturiseşte generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru, în vârstă de 93 de ani.

Cum zborul i-a fost interzis, a plecat să cucerească cealaltă întindere albastră: marea.

Generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru s-a născut la 17 ianuarie 1924 la Ineu, judeţul Arad, într-o fortăreaţă, tatăl său fiind directorul unui stabiliment de ocrotire socială. A studiat în cadrul Secţiei ştiinţifice a Liceului Constantin Diaconovici Loga din Timişoara, apoi şi-a urmat pasiunea din copilărie: zborul. În 1942 s-a înscris la o şcoală de pilotaj fără motor, obţinând brevetul la Petroşani. Un an mai târziu a intrat la Şcoala Superioară de Aviaţie Militară, Secţia Naviganţi, de la Cotroceni. Şi-a definitivat pregătirea urmând cursuri complementare de pregătire de luptă. După terminarea şcolii, a fost repartizat la Flotila 1 Vânătoare, unde a pilotat aparate Fleet, IAR-27 şi Nardi.

După 23 august 1944, după ce a participat, ca infanterist, la operaţiunile de curăţare a teritoriului nostru de trupele inamice, a asistat la toată drama ofiţerilor care s-au acoperit de glorie pe frontul de Răsărit, mulţi dintre ei primind decoraţia „Mihai Viteazul“. După ce sovieticii au ocupat ţara, s-au răzbunat. „România a suferit o represiune neîntâlnită în istoria armatelor, cea a învingătorilor. Ocupaţia sovietică a desfiinţat Armata a treia, care s-a acoperit de glorie în Răsărit, iar pe ofiţeri i-a încarcerat în închisorile conduse de Ana Pauker, Alexandru Nicolschi şi alţii de aceeaşi speţă“, îşi aminteşte nonagenarul.

Pentru că şi-a exprimat de fiecare dată punctul de vedere cu privire la ocupaţia sovietică şi la procesul de rusificare a Armatei, în 1952, pe când era comandant de escadrilă şi instructor de luptă la Regimentul 1 Vânătoare, Radu Theodoru a fost concediat şi trimis la Sibiu, într-o şcoală de ofiţeri tehnici.

Într-un raport adresat ministrului Forţelor Armatei, solicita revenirea la marea sa dragoste: „Nu cer favoruri, ci vin deschis şi rog comandanţii mei să-mi dea voie a-mi exercita meseria pe care o iubesc. În condiţii vitrege, cu soldă de mizerie, mi-am făcut datoria şi numai datoria, obţinând diploma de cel mai bun comandant de pluton şi trecând cu şase luni înaintea întregii promoţii de vânători pe avionul Messerschmitt 109 G6. Am participat (singurul pilot tânăr) la ambele aplicaţii pe armată, mi s-a acordat încrederea de a fi în unitatea de alarmă a Regimentului, zburând în nenumărate rânduri cu plinul de benzină, fiind trimis să interceptez în zona Dunării un avion ce evazionase. Nu mă rupeţi de viaţă, nu mă treceţi la administraţie. Vreau să zbor, să aud motorul mergând rotund, să văd patrule de vânători în stânga şi în dreapta, să văd întinsa şi rodnica câmpie a patriei sub aripile de oţel“.

Nota informativă făcută de un analfabet Şefii au rămas însă neînduplecaţi. Nu l-au îndepărtat de la zbor ca urmare a unor greşeli, ci doar din motive politice. Ştia ce riscă, dar nu şi-a abandonat principiile. După mulţi ani, a văzut cu propriii ochi ceea ce ştia. „Am avut umorul negru să-mi consult dosarul de la Securitate, unde am găsit mai multe note informative, iar una din ele, care mi-a agravat situaţia şi a stat la baza propunerii de trecere în rezervă, spunea cam aşa: «La o pregătire cu elevii ofiţeri, a spus că, dacă nu învaţă matematică, americanii or să vină şi or să facă praf Sibiul pentru că nu se pricep la nimic şi pe voi, pe membrii de partid, o să vă împuşte». Eram pe atunci comandant de companie. Cel care a făcut nota informativă era ofiţerul de contrainformaţii, un analfabet. Este o chestie anecdotică, dar foarte explicită cum s-au ridicat birocraţii în vârful partidului de atunci, în epoca terorii roşii“, spune Radu Theodoru. O altă decizie care i-a semnat condamnarea a fost pedepsirea secretarului UTC-iştilor, care a întârziat dintr-o învoire şi pe care l-a trimis la închisoare. „S-au făcut presiuni peste presiuni, dar eu consideram că el trebuie să fie un exemplu. Însă s-a radicalizat întregul aparat politic şi în 1952 m-au scos în rezervă“, îşi aminteşte el cum se jucau activiştii de partid cu cariera şi cu soarta unui om.

Comuniştii i-au tăiat aripile zborului, însă nu l-au putut opri să viseze şi ceea ce iniţial părea a fi o dramă a scos la lumină un alt mare talent al lui Radu Theodoru: scrisul. Frecventând Cenaclul literar de la Sibiu, şi-a încercat talentul scriind o nuvelă, intitulată „Răscoala lui Mihai Viteazul“. „Cum era foarte bine documentată, la rugămintea Editurii Tineretului, am scris un roman istoric, numit «Brazdă şi paloş». Cartea a fost foarte bine remunerată şi aşa am devenit scriitor profesionist“, îşi aduce el aminte de primii paşi în lumea scriitorilor. Dar nici în acest domeniu nu avea să aibă parte de o viaţă tihnită.

Rugat de scriitorii din Timişoara să meargă acolo pentru a contribui la mişcarea literară, a demonstrat că nu a înţeles nimic din lecţia aplicată de Armată şi a scris un articol împotriva „alogenilor“, aşa cum îi numeşte el, care dictau în literatură, „aşa cum se întâmplă şi astăzi“. Repercusiunile nu au întârziat să apară. Mihai Beniuc i-a făcut un proces politic în incinta Teatrului de Stat din Timişoara. Acolo, „Domnii Ovid S. Crohmălniceanu şi Mihail Novicov m-au făcut în toate felurile: «legionar», «gândirist», cu toată intelectualitatea de faţă. Dar nu s-au limitat la asta şi secretarul comitetului central cu propaganda a dat ordin să fiu scos din Uniunea Scriitorilor“, povesteşte Radu Theodoru. După o perioadă în care a fost jurnalist la Reşiţa, i-a fost ridicată suspendarea şi a fost numit preşedintele Uniunii Scriitorilor din Timişoara.

Ulterior, a înfiinţat prima asociaţie a scriitorilor români din sudul Transilvaniei. Totuşi, nu a trecut mult şi a intrat în conflict cu gen. mr. Ion Bolintineanu, şeful Securităţii din Braşov, care, îşi aminteşte el, avea veleităţi de şef de stat. Acesta îi pusese gând rău: să îl aresteze, aşa a aflat de la un prieten de-al său, Eugen Teodoru, fost colonel prin Securitate. „A venit la mine la Braşov şi m-a avertizat că voi fi arestat. Atunci, eu am fugit la Bucureşti. Lui Bolintineanu i s-a dat ordin să se potolească, dar nu mai puteam să stau acolo şi aşa am ajuns eu la Bucureşti“, continuă el epopeea acelor ani.

„Nicu Ceauşescu mi-a pus beţe în roate pe mare“ Radu Theodoru a ajuns la Grădiştea, unde şi-a întemeiat o gospodărie şi unde a continuat să scrie carte după carte. Dar, indiferent cât de bine îi mergea cu scrisul, pe el îl tot rodea dorul de meseria lui. Dacă a văzut că nu mai poate cuceri spaţiul, a încercat să evadeze pe mare.

Aşa s-a născut barca pe care a numit-o „Haihui“, o ambarcaţiune cu care a navigat pe Dunăre. Între timp, Armata „şi-a făcut autocritica“, spune el, şi a fost pus să conducă un cenaclu militar, i s-au redat gradele şi apoi a fost trimis să fie cronicarul primului marş transatlantic al navei-şcoală „Mircea“, care a avut loc în anul 1976. Bricul a participat, alături de veliere din întreaga lume, la comemorarea a 200 de ani de la declararea independenţei Statelor Unite ale Americii.

În urma acestei experienţe, care l-a fermecat, a scris cartea „Noi, Mircea şi Atlanticul“. Dar visul său nu s-a oprit aici şi a vrut să facă înconjurul pământului pe apă. Lui Radu Theodoru i se datorează introducerea în limbajul curent al navigatorilor a termenului „circumterra“. După ce a obţinut brevetul internaţional de comandant de iaht cu vele, a început să-şi pună planul în aplicare.

„În anul 1987, am plecat în aventură cu iahtul «Decebal 1», construit de un inginer navalist. Era mai mult o epavă şi în Marea Egee a fost imposibil să îl mai guvernăm. Ne-am întors acasă, pentru că puneam în pericol viaţa echipajului“, îşi aminteşte fostul comandant. Dar nici acum nu a renunţat la visul său şi, un an mai târziu, a început construcţia, la Şantierul din Olteniţa, a unui alt iaht, „Decebal 2“, după planurile comandorului inginer Teodor Asimit. Cu el spera că va putea să facă înconjurul pământului. Totuşi, nici de data aceasta norocul nu i-a surâs.

Aventura nu se hrănea doar cu vise, ci şi cu bani. „Ilie Ceauşescu m-a ajutat mult, dar Nicu Ceauşescu mi-a pus beţe în roate. La Iaşi, era un protejat, un UTC-ist de-al lui, care voia să facă acelaşi lucru ca şi mine, înconjurul pământului cu o navă cu vele. Lui, Ceauşescu i-a comandat un trimaran, care se numea «Dacia», pe care l-a echipat ultramodern. Eu nu aveam nici măcar busolă, ci navigam după stele, precum Columb. Mai mult decât atât, i-a pus la dispoziţie şi echipaj din Marina Comercială“, îşi aminteşte Radu Theodoru.

Cu greu a reuşit să facă rost de 10.000 de dolari, valută necesară pentru agenturare. Au parcurs Mediterana, au ajuns la Cadiz, în Spania, de unde a plecat Columb în prima sa expediţie. În Madeira, însă, i s-au tăiat banii pentru agenturare şi echipajul a rămas muritor de foame. „Aveam nevoie de 400 de dolari ca să traversez Atlanticul, dar am ratat, pentru că nu am primit banii. Nu mai aveam nici alimente, nici combustibil. Din Insulele Canare ne-am întors în ţară la bordul navei Războieni, care venea din Cuba. Am urcat şi iahtul, şi echipajul, şi aşa s-a încheiat aventura noastră“.

Nici echipajul care a pornit cu „Dacia“ nu a putut să-şi ducă la capăt expediţia. Pe drum, a primit ordin să se întoarcă în ţară, fără nicio explicaţie, aflăm dintr-un jurnal de bord. Aşa s-a încheiat aventura pe mare a lui Radu Theodoru. A continuat să scrie până când i s-a ivit din nou şansa să piloteze aparate uşoare de zbor care decolau de pe un aerodrom sportiv de lângă Bucureşti. Barca „Haihui“ a vândut-o, cu un preţ modic, unui tânăr care voia să navigheze. „«Decebal 1» nu a fost proprietatea mea, ci a unui inginer navalist. Nu ştiu ce a făcut cu el. «Decebal 2» era al Întreprinderii de Aparatură Electrică din Timişoara, unde a fost construit. Nu ştiu care a fost soarta ambarcaţiunii după Revoluţie“, spune fostul comandant. „Sunt căpitanul Horia Agarici. Dă-mi, te rog, o canistră de benzină“ Viaţa lui Radu Theodoru s-a întrepătruns în două rânduri cu cea a lui Horia Agarici, eroul care a salvat Constanţa doborând de unul singur, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, trei avioane ruseşti inamice.

Amiralul îşi aminteşte că l-a întâlnit pe asul aviaţiei în anul 1947, în timp ce era proaspăt ofiţer sublocotenent de serviciu pe aerodromul de Clinceni, unde, alături de Popeşti-Leordeni era dispersată Flotila 1 Vânătoare. „Ieşeam de la hangare, când vine spre mine un motociclist îmbrăcat într-un costum de piele. Şi îmi spune: «Sublocotenente, sunt căpitanul Horia Agarici. Ăştia vor să mă aresteze. Dă-mi, te rog, o canistră de benzină». M-am gândit unde o să ajungă cu rabla aia de motocicletă, dar i-am dat benzină şi Agarici a plecat“, povesteşte el cum l-a cunoscut pe cel supranumit „vânătorul de bolşevici“.

La mult timp după această întâlnire, prin anii ’70 sau ’80, Radu Theodoru a primit un telefon de la Agarici. „Mi-a zis: «Camarade, uite, am patru volume de poezii şi vreau să ţi le aduc dumitale să le publici, că ai posibilităţi». După câteva zile, eu am plecat pe mare, dar soţia mea l-a primit acasă pe Horia Agarici, care i-a lăsat patru volume de poezii, vreo 2.000 de pagini. Dar cine era să-mi publice 2.000 de pagini?“, regretă amiralul. După moartea lui Horia Agarici, Radu Theodoru l-a contactat pe fiul eroului, care, îşi aminteşte bătrânul, lucra la Televiziunea Română. „I-am dat telefon şi i-am spus de volume, să vină să le ia, dar nu a venit.“

Acum, Radu Theodoru se gândeşte cui să le doneze: Muzeului Aviaţiei sau Muzeului Marinei din Constanţa. Unele poezii sunt de factură indiană, de filosofie indiană, altele de război. Unele sunt reproduse de mână. Paginile sunt legate cu tricolor şi învelite în pânză.

Sursa: adevărul