Pentru urmașii marelui inginer și original istoric, Eugen STATNIC

Dragii mei (majoritatea cunoscuți extern) Axel, Ingemar și Carina, dimpreună cu copiii voștri, cu tanti Victoria și alte rude ale regretatului OM, Eugen STATNIC!
În numele admiratorilor din Basarabia ai celui plecat dintre noi și care curând va fi redat Pământului, Vă exprim – și pe această cale – profundele noaste CONDOLEANȚE cu această colosală pierdere irecuperabilă. Fac asta nu numai din marea stimă și prețuire de care Eugen Statnic se bucura în rândurile noastre, a multor ROMÂNI BASARABENI, dar și mai mult ca să se amintească – și la această ultimă etapă a lungului său drum de viață – că dânsul PROVINE DIN BASARABIA, această parte a patriei sale pe care a iubit-o nespus de mult.

FIE-I AMINTIREA CÂT MAI ÎNDELUNGĂ! Iar vouă tuturor vă dorim ANI MULȚI cu SĂNĂTATE și MULTE FAPTE BUNE, destoinice de numele celui ai căror urmași sunteți.

Iertat să-mi fie, însă doresc să Vă mai spun ceva, ca să înțelegeți mai bine
ce relații au existat între noi doi.
Deși eram cunoscut (extern) cu tatăl și bunicul vostru doar de vreo 6 ani, iar pe viu am comunicat doar în două runde de întâlniri ale noastre la Chișinău, între noi se formase o strânsă legătură sufletească. Noi conversam îndelung prin telefon, discutam cele mai diverse chestiuni, eu, bineînțeles, mai mult ascultând din nesecatul bagaj de cunoștințe și de înțelepciune a conlocutorului meu, informație despre FOARTE mulți oameni și evenimente interesante. Probabil, ne potriveam cumva după caracter, după modul de a privi lucrurile și de a ne exprima pozițiile, dar și după VALORILE de care ne conduceam în viață. Și cred că între noi se formase un nivel de încredere poate că totală. Am fost surprins când, la sunetul său de pe patul de spital, mi-a zis: sunteți primul din afara familiei pe cine îl informez privitor la îmbolnăvirea mea…
Locuind singuri, aceste comunicări ne erau necesare și folositoare (însă aveam remușcări că cel cu care vorbeam stătea mult în picioare lângă telefon și doar rareori îmi îndeplinea rugămintea de a trage un scaun și a se așeza). Foarte multe am comunicat pe tema reeditării cărții sale „ÎNSTRĂINAREA BASARABIEI”. Uneori autorul zicea că poate în zadar ne pierdem timpul și sănătatea cu această reeditare, că ar putea să nu mai trebuiască cuiva sau ca el să nu mai ajungă să o vadă reeditată. Îl convingeam că trebuie dus la bun sfârșit acest proiect și mă bucur mult și eu, precum se bucura și autorul, că ne-a reușit. Această carte ESTE MONUMENTULUL Ing. și Istoricului Eugen STATNIC în Basarabia, Patria sa mică, unul făcut de el însușii prin munca sa îndelungată. O spun cu siguranță că nimeni altcineva nu ar fi putut scrie o așa carte.

Este omenește să nu uităm că fiecare dintre noi cândva va pleca de sub Soare. Și blajinul vostru tată și bunic îmi spunea de multe ori că nu-i mai rămânea mult de trăit. Iar după spitalizarea sa de vreo 5 săptămâni din februarie-martie curent și apoi operația cu anestezie completă și atâtea antibiotice, mi-a zis odată că POATE MURI ÎN ORICE MOMENT. Îl convingeam să nu se grăbească, căci are rădăcini longevive și, deci, șanse reale de a mai trăi. Cel puțin, să îndeplinească prezicerea din visul în care, regretata-i consoartă, Inge, îi spusese că va trăi 94 de ani. Și el era de acord, căci tare mai voia să revină la Chișinău măcar încă o dată. Dar, cu regret, nu a fost să fie… O piedică era și situația pandemică.
Eu m-am vaccinat, deși nu doream, dar nu aveam de ales. Dânsul îmi spunea că nu acceptă să se vaccineze și îl îndreptățeam. Iar în convorbirea noastră din data de 1 decembrie mi-a spus din ce considerente s-a vaccinat. Știu din diverse surse că aceste vaccinuri pot provoca grave probleme de sănătate, inclusiv la inimă. Nu se exclude ca asta să fi avut loc și în cazul său, mai ales că ceva nereguli la cord a avut, totuși, chiar dacă, precum mi-a spus, diagnoza dată de medicul din spital nu a fost confirmată apoi de alți medici… DAR
Dar să nu uităm că unul din cele mai mari stimule de a mai trăi era pentru bunul vostru tată și bunic contactarea cu Axel și susținerea acestui fiu, cu problemele sale… (Îi ziceam deseori că trebuie să trăiască, cel puțin, pentru că Axel are nevoie de susținerea sa. Și era pe deplin de cord.) Și dacă nevaccinarea îl împiedica să contacteze cu Axel, tatăl vostru nu a putut să nu se vaccineze, chiar dacă înțelegea cât de mult risca…
Și anterior, dar mai ales după tratamentul său din acest an, la apelurile mele îi ziceam că SUN PENTRU A MĂ ÎNCREDINȚA CĂ SUNTEȚI BINE. Așa a fost și cu vreo 10 zile înainte de 1 decembrie. Doar că acel penultim apel îl făcusem după ce într-o noapte îl văzusem într-un vis cu totul neobișnuit. Vă comunic acel vis și prin asta închei această adresare a mea.

Se făcea că Eugen STATNIC, în destul de tânăr, alerga pe panta unui lanț de mici înălțimi separate prin mici râpe, iar pașii îi erau foarte mari și picioarele mai că nu atingeau solul (el a fost doar și un bun atlet, precum îmi povestea, cu succese deosebite și la alergări, dar a preferat mai mult discul). Îl priveam crezând că la sfârșitul acelei pante va cârni spre mine și ne vom vedea. Dar curând alergătorul s-a prefăcut într-o pasăre mare, asemănătoare cu o gâscă sau lebădă, cu gâtul lung și capul mare, care însă era … al bătrânului Statnic… Și tot dând din aripile lungi, acea pasăre s-a pierdut în zare…
Bineînțeles că nu i-am povestit acest vis.

Textul de mai sus a fost ca o spovedanie DE ADIO a mea pe tema Eugen Statnic și îmi cer scuze, dacă, tot ce-i posibil, el ar putea provoca cuiva și ceva emoții ne dorite.
Cu tot respectul,
Nicolae COJOCAR, un bătrân român basarabean rătăcit în preajma Rinului.
Duesseldorf 10 decembrie 2021

P. s.: Aș dori ca acest text să ajungă și la doamna Victoria cu familia sa.
N. C.