Marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucureştii, capitala României, au fost victima unui masiv SI UNIC bombardament al aviaţiei americane. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar şi partea centrală a oraşului:Palatul Regal,Universitatea,hotelul Athenee Palace,Ateneul Roman.hotelul Splendid,etc. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august, scria profesorul Ioan Scurtu . Practic, atacul americanilor a fost in sprijinul sovieticilor,care nu puteau rupe frontul spre Romania. Potrivit ziarului “Timpul”, faimosii aviatori de vânătoare români şi servanţii bateriilor antiaeriene au reuşit să respingă totusi valurile de bombardiere americane. Astfel,in ziua tragica de 4 aprilie au fost doborâte 44 de aparate inamice, mai mult de o treime din numărul total cu care americanii ne-au atacat! A doua zi,deasupra Ploiestilor, numărul avioanelor doborâte a fost de 54 !
Cum se vede,cat erau ei de americani,Romania nu prea era atunci “sat fara caini”… Adevarat, la 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania, având ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Armata Roşie cu un an inainte.
De mentionat,mareşalul Antonescu nu s-a considerat în război efectiv cu cele două mari ţări occidentale ( facuse in Occident stralucite studii militare!) iar Romania nu a întreprins nici o acţiune militară împotriva acestora. Chiar daca avioanele americane şi engleze au executat în 1942-1943 mai multe raiduri aeriene împotriva tarii noastre, vizând cu precădere zona petroliferă din Valea Prahovei si uzinele de armament din Brasov (lamentabil,chiar in ziua de Pasti!), rezultatele au fost mai curând modeste. De exemplu, la 1 august 1943, din cele 177 de avioane americane plecate din Libia, au fost doborâte de artileria antiaeriană si aviatia română 41 ” fortaretze zburatoare”, s-au întors la bază doar 88, dintre care 55 cu avarii importante (unele au aterizat pe parcurs). Au fost omorâţi 147 aviatori, iar 116 au fost luaţi prizonieri in Ro.
La 2 aprilie 1944, guvernul sovietic a declarat că intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României „nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul acesteia, ci era dictată exclusiv de necesităţi de război.” Dar peste două zile a avut loc,neasteptat pentru nimeni, marele bombardament american asupra Bucureştilor, soldat cu 3000 de victime civile!!
In ziua fatidica 4 aprilie 1944 un număr de 220 bombardiere B-17 (aceleasi Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia.. Dezastrul din Gara de Nord şi din cartierul Griviţa a impresionat cel mai mult. Avioanele americane au vizat, cu precădere, Gara de Nord, instituţie civilă, în care se aflau sute si sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova. Scriitorul Mihail Sebastian nota: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”
Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale.Gheorghe Zane nota si el : „Bombardamentul din 4 aprilie n-a adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”
Maruca Cantacuzino-Enescu şi-a scris memoriile la vreo zece ani de la acel bombardament: ” Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosvelt; În tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean.Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din Est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.” În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic,inexplicabil,cu victime nevinovate care nu trebuie uitat.(Citatale, dintr-un studiu al Prof.univ Ioan Scurtu)
Un monument dedicat piloţilor americani aminteşte despre bombardamentele din 1944 asupra Bucureştiului. O vreme a stat în curtea Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I” din Bucureşti, ulterior fiind mutat cu onoruri în Parcul Cişmigiu. Acolo se află şi în ziua de astăzi.Monumentul este închinat de romani soldaților americani din Parcul Cișmigiu:
„Pentru americani,firesc, sunt eroi, pentru noi, nu. Este o glorie faptul că au bombardat şi au ucis civili? Nu putem să-i glorificăm după acele bombardamente”, a declarat istoricul şi colonelul în rezervă Ion Dănilă.Monumentul este asemenea unei cărţi deschise pe care stă inscripţionat faptul că 378 de soldaţi americani au murit la datorie în România pentru libertatea Europei şi gloria SUA”.Adevarat,si 24 de piloti romani ,dar ei n-au fost (in istorie) invingatori .Doar pe cerul Patriei…
Dumitru Puiu RUJAN
Text preluat de la Comentatorii de pe site . Mulțumesc, domnule RUJAN senior!
Doamne-ajută, frați și surori!
Prin intermediul site-ului https://4aprilie1944.ro încercăm o centralizare a informațiilor referitoare la această nenorocire ce s-a abătut asupra Neamului nostru. Orice ajutor informațional (relatări, imagini, nume, etc.) din partea dvs. este binevenit!
Buna ziua,
Unde as utea sa gasesc si eu o lista cu persoanele decedate in bombardamentul din 1944 ?
Va multumesc
[…] (text postat inițial ca și comentariu la acest articol: La 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răni… […]
[…] aprilie 2014: La 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răni… – de citit și comentariul lui […]
Având cele trei articole la un loc, putem face o sinteză folosind informaţia din acestea precum şi ce ştim din istorie astfel :
În primul război mondial s-a demonstrat fără dubiu că munţii Carpaţi NU POT FI TRECUŢI dacă poporul român se opune, ceea ce a fost încă o confirmare a întregii istorii anterioare de mii de ani;
Al doilea război mondial a fost organizat de mafia internaţională cu scopul ca la final, Lumea să fie împărţită în două zone sub tirania celor două sisteme dezvoltate până atunci de ea.
Metoda a constat în pregătirea şi dotarea a două armate majore: cea a Germaniei naziste şi a Rusiei Bolşevice, şi în cadrul creat de măcelărire reciprocă, să antreneze acea parte a Omenirii care este de cea mai bună calitate umană. Finalitatea urmărea ca URSS să se lărgească substanţial teritorial şi ca dominaţie absolută spre sud şi vest.
Pentru a putea porni al doilea război mondial, trebuiau puse în contact cele două armate majore.
Punerea în contact s-a organizat relativ fluent în nord, fiind finalizată la 25 septembrie 1939 când la Brest în Polonia s-a ţinut parada comună a celor două armate “victorioase” cea germană şi cea rusă;
Organizatorii măcelului aveau în sud o mare problemă : ROMÂNIA !! Că planul lor să poată fi pus în aplicare, armata germană trebuia să treacă munţii Carpaţi. Cum ? Cu forţă nici vorbă. Trebuia ca românii să fi motivaţi să accepte asta. Şi urmau să îi motiveze organizând ciuntirea teritorială gravă (Basarabia, Ardealul, Cadrilaterul) urmată de oferta de soluţie : să colaboreze în a le lua înapoi. Dar nici asta nu se putea face întrucât Mişcarea Legionară având un imens suport popular de milioane de oameni, dovedit la alegerile din 1937 şi în creştere, deşi afirmase în clar că se va poziţiona de partea Germaniei pentru a proteja ţara de bolşevism, se declara total împotriva implicării ţării în orice formă de conflict între marile puteri şi ar fi ridicat întrega populaţie la graniţa cu consecinţa că nici o armată nu ar fi putu intra în ţara cu forţa, nici cea germană nici cea rusă.
Planificatorii măcelului mondial au purces la treabă pentru a elimina obstacolele şi a obţine de la poporul român acceptarea implicării în măcel :
• la 30 noiembrie 1938 decapitează conducerea Mişcării Legionare prin asasinarea Căpitanului, decemvirilor şi nicadorilor;
• la 22 septembrie 1939 asasinează membrii conducerilor regionale ale Mişcării Legionare (ce coincidenţă surprinzătoare cum s-a suprapus peste finalizarea luptelor din Polonia şi paradă comună germano-rusă de la Brest – ţară este adusă în stare de teroare şi de groază atât externă cât şi internă);
• în perioada iunie – septembrie 1940 Carol ÎI execută ordinul de predare a celor cele trei teritorii româneşti către URSS, Ungaria şi Bulgaria;
• la 6 septembrie 1940 Mişcarea Legionara este atrasă la conducerea politică a ţării alături de Ion Antonescu, contrar direcţiilor stabilite de fondatorii mişcării care au interzis că accesul la puterea în stat să se facă în vremuri tulburi sau prin forţă ci numai prin consensul absolut al poporului;
• la 27 noiembrie 1940 este asasinat Nicolae Iorga de un agent NKVD infiltrat în MIşcarea Legionara pentru compromiterea ei morală;
• la 21-22 ianuarie 1940 este desfăşurată răzmeriţa organizată de NKVD de Serviciul de Siguranţă din România condus de Eugen Cristescu şi de Partidul Comunist din România, operatiune denumită propagandistic “Rebeliunea Legionară” având scopul de a constitui pretext pentru paralizarea definitivă a Mişcării Legionare;
• După compromitea morală şi apariţia pretextului de mai sus, agenţii străini din instituţiile de forţă ale ţării au încarcerat toţi legionarii de vază capabili de organizare şi acţiune;
Toate cele de mai sus au produs următoarele efecte concertate :
• au paralizat toată opoziţia existentă faţă de intrarea României în război;
• au produs motivarea românilor să accepte şi să susţină implicarea ţării în război alături de germani, CA ROMÂNII A PERCEAPĂ ACEST FAPT CA O ACŢIUNE SALVATOARE PENTRU PROBLEMELE ŢĂRII LA ACEL MOMENT,
Consecinţa a fost că organizatorii războiului au realizat obiectivul urmărit : trecerea armatei germane peste munţii Carpaţi fără nici un efort.
Au urmat : campania spre est, stoparea campaniei spre est, campania spre vest. Atât stoparea campaniei spre est cât şi întoarcerea frontului spre vest realizate prin ample acţiuni de trădare din interior atât a germanilor cât şi românilor, cu ajutorul esenţial al americanilor.
Le-a luat ruşilor, cu tot cu ajutor american, 14 luni din februarie 1943 până în martie 1944 să parcurgă cei 1,100 de kilometri pe teren plat şi drept de la Stalingrad la graniţa română;
În martie 1944, avansul rusesc se opreşte la graniţa cu România;
Aveau în faţă… munţii Carpaţi şi poporul Român.
Dacă puteau să treacă fără griji, de ce s-au oprit ? Vom vedea mai departe.
Aici avem nişte consideraţiuni :
Unii zic că trebuia obţinută cooperarea poporului român la trecerea armatei URSS peste Carpaţi;
O decizie politică nu se putea lua din cauza lui Ion Antonescu care nu putea fi nici corupt nici indus în eroare privind capacităţile armatei române;
S-au făcut progrese mari spre un armistiţiu între Antonescu şi URSS, negocieri grav sabotate din interior, compromiterea fiind realizată şi cu o importantă contribuţie criminală a lui Neagu Djuvara şi grupului sau de la biroul de cifru al armatei;
Între timp, organizatorii războiului pregăteau o trădare care să apară salvatoare.
Din martie până în 19 august 1944 au terorizat populaţia civilă în timp ce au pregătit arestarea lui Antonescu, “deschiderea” de la Iaşi când în 20 august 1944 nişte generali trădători au ordonat mutarea diviziilor din dreptul Iaşului către nord şi sud simultan cu mişcarea de trupe ruseşti prin are Stalin a masat în dreptul Iasilor forţe aduse din nord şi sud şi a atacat găsind Iaşul descoperit.
Nici mai devreme dar nici mai târziu s-a efectuat debarcarea din Normandia la 6 iunie 1944 care a cauzat mutarea de forţe germane din est către vest slăbind forţele germane din est.
Actul de la 23 august 1944 când a fost arestat capul armatei, a fost minţită populaţia şi cel mai grav, minţită armata rămasă fără conducere centrală, prin comunicatul de la ora 23:00 ţinut de MIhai I la radio, ţară şi mai ales armată au fost informate că a fost semnat un armistiţiu, în realitate ne discutat darămite semnat până la 12 septembrie 1944. Prin această minciună, s-a obţinut predarea a 180,000 de soldaţi şi ofiţeri ce au fost dezarmaţi şi duşi în Siberia, o minciună gigantică, un mare este un act de mare tradare nemaiîntâlnit în istorie.
Mijlocul utilizat pentru de motivarea românilor să accepte prezenţa URSS pe teritoriul naţional au fost BOMBARDAMENTELE AMERICANILOR ASUPRA CIVILILOR ÎN BUCUREŞTI.
REZULTATUL obţinut de organizatorii măcelului mondial a fost că, în lipsa informaţiei adevărat, prin minciună lui MIHAI I, efectul psihologic al bombardamentelor şi avansului ruşilor la Iaşi, populaţia a perceput actul de la 23 August 1944 ca o salvare, AU PERCEPU T ACEST FAPT CA O ACŢIUNE SALVATOARE PENTRU PROBLEMELE ŢĂRII LA ACEL MOMENT. Ce coincidenţă surprinzătoare.
În fapt, armata URSS a fost trecută peste munţii Carpaţi fără efort şi a parcus 600 de km în 2 luni.
CONCLUZIE GENERALĂ :
În exact acelaşi mod : în 1941, în 1944 dar şi în 1989, printr-un complex de minciuni, trădări, asasinarea patrioţilor care se opuneau dirijării ţării care interese antiromâneşti şi acţiuni concertate ale forţelor străine, poporul a fost condiţionat să susţină şi să participe entuziast uneori la acţiuni împotriva propriului interes. Totul seamănă perfect şi ce ce s-a întâmplat la 1989 şi nu întâmplător deoarece au acţionat aceleaşi forţe şi aceiaşi acţionează la fel şi azi cu scopul ca poporul să susţină o politică antiromânească în timp cu convingerea că este cel mai bun lucru pentru naţiune.
ROMÂNIA A FOST ATRIBUITĂ DOMINAŢIEI URSS DINAINTE DE RĂZBOI.
Rolul bombardamentelor americane a fost să ajute armata URSS să ocupe România dovedindu-se că americanii nu au avut niciodată intenţia de a limita avansul URSS, dimpotrivă să îl ajute. Se vede şi prin faptul că nu întâmplător s-au oprit la Elba până au aproape până când ruşii au ajuns la Berlin. România a fost atribuită URSS înainte de începerea războiului, fapt dovedit prin coordonarea acţiunilor de război, întârzierea invaziei din vest la până la 06 iunie 1944, bombardamentele americane asupra Bucureştiului. Este o minciună că România a fost atribuită URSS de Churchill pe un şerveţel la Yalta întrucât Conferinţa dela Yalta a a fost în februarie 1945, mult după ce România fusese forţată într-o relaţie de subordonare militară faţă de ruşi.
ADEVĂRUL CARE SE ASCUNDE CU MARE PERSEVERENŢĂ
Cel mai mare adevăr ce se ascunde este că întreg războiul a fost meticulos planificat pentru a avea un început şi un sfârşit anume iar şi cine a încurcat planurile a fost eliminat fizic cu meticulozitate.
În capul listei celor care au prezentat cele mai mari obstacole în îndeplinirea planurilor criminale asupra Omenirii se afla Mişcarea Legionară, Ion Antonescu şi George Patton. Ultimul, a vrut ca imediat după capitularea Germaniei să pornească atacul asupra URSS să elimine bolşevismul. Cât era de dezinformat ! NU avea nici cel mai mic indiciu că la conducerea tuturor statelor implicate este aceeaşi forţă a criminalităţii internaţionale organizate şi din punctul lor de vedere războiul a ieşti exact conform proiectului. Văzând că şefii nu reacţionează la propunerile lui, a declarat că va candida la alegerile preşedinţiale din 1948 cu suportul lui Charles Lindbergh şi a lui Henry Ford – o combinaţie far egal în reputaţie în toate planurile. Truman şi Eisenhower nu ar mai fi avut nici o şansă i n 1948 şi 1952 şi după cu toate manevrele mafiei internaţionale. Consecinţa : printr-o “coincidenţă surprinzătoare” a avut un banal accident din acre a murit după o săptămână în decembrie 1945.
ANSAMBLUL DE ACŢIUNI CONCERTATE NU AR FI FOST NECESAR ÎN CAZUL ÎN CARE RAPORTUL DE FORŢE ÎNTRE ARMATA URSS ŞI ARMATA ROMANĂ ŞI GERMANA AR FI FOST NET DEFAVORABIL ROMÂNILOR ŞI GERMANILOR. Propaganda duşmănoasă ne prezintă de 70 de ani că raportul de forţe era copleşitor în favoarea URSS şi prin asta se justifică actul de la 23 august 1944 drept o soluţie benefică ţării noastre la marile probleme la acel moment. Oricine se poate întreba : dacă forţa URSS era copleşitoare, ce utilitate a avut oprirea ofensivei în martie 1944, sacrificul american în bombardamente, compromiterea lui MIhai I cu minciuni, arestarea lui Antonescu, păcălirea armatei române să se lase dezarmată ? Dacă erau aşa puternici, treceau peste armata noastră cu dispreţ şi luau ţara indiferent ce vroiam noi său nu vroiam. Concluzia de fond este că far toate aceste manevre ceva nu puteau şi acel ceva era cotropirea şi înrobirea poporului român iar războiul ar fi avut o soartă complet diferită. Aici nu este discuţie cu dacă şi cu parcă. Mafioţii nu fac ceva decât dacă nu au încotro şi în cazul României NU AU AVUT ÎNCOTRO – dacă nu acţionau cu minciuni, teroare şi trădare, finalitatea nu ar fi fost cu grave consecinţe pentru organizatori şi în asta nu rămâne nici un dubiu.
CONCLUZIE FINALĂ
Duşmanul creează o problemă unde nu am avut, oferă o soluţie atractivă bazată pe mijloacele sale care produce pentru noi reducerea ameninţării dar un dezastru catastrofal pentru ţară şi neam dar un mare progres al sistemului de exploatare cruntă deţinut de duşman.
CE ÎNVĂŢĂM PETRU UTILIZARE VIITOARE ?
Când avem o problemă, să nu ne grăbim să o rezolvăm, să ne uităm la sursă, să studiem meticulos cauza, să nu primi să aplicăm soluţiile propuse de unii şi alţii intrucat probabilitatea este foarte mare, chiar totală, ca să nu fi fost nici o problemă real şi soluţiile au ca scop să ne producă o problemă reală.
Soluţia în astfel de situaţii vine din analiza problemei găsirea sursei, atacarea sursei aşa cum ne duce pe noi capul şi în nici un caz nu facem un anume lucru : sa nu acceptam soluţionarea pe calea oferită conspirat de duşman prin slugile lui care se ştie că sunt inconştiente privind propria pierzanie.
La nivel internaţional se joacă acelaşi joc ca şi la nivel individual : jocul “om bun/om rău cu consecinţa că victima pierde tot întrucât nu ştie că ambii actori sunt coordonaţi de aceeaşi mână. În cazul nostru vedem că în prima etapă, URSS a fost omul rău şi GERMANIA omul bun care ne-a sărit în ajutor împotriva URSS, în a doua etapă GERMANII au fost oamenii răi, din cauza cărora nişte oamenii buni, AMERICANI, au fost nevoiţi să ne omoare membri neamului în timp ce URSS este omul bun care ne-a sărit în ajutor să ne scape de omul rău;
Să nu uităm că pentru duşman nu există colaboratori egali, EI NU AU EGALI, EI AU NUMAI SLUGI, VITE DE POVARĂ, există doar instrumente de limitată, dacă nu chiar unică, folosită. Pentru ei, instrumentele cu memorie sunt extrem de periculoase. Forţa lor constă în puritatea forţelor lor de atac care implică riguroasă sterilizare a organizaţiei de orice elemente nesigure, cu precădere slugile venite să se gudure pe lângă ei din rândurile băştinaşilor atacaţi, oricâte jurăminte ar semna.
Bunătatea şi bună credinţă imensă a neamului nostru precum şi încrederea şi credulitatea care constituie calităţi supreme a omului pornit departe pe calea Divinităţii, caracteristici dominante în neamul nostru, au fost crunt exploatate de duşman pentru a porni şi a termina al doilea război mondial aşa cum au plănuit de la bun început, în dauna neamului nostru şi a întregii Lumi.
Azi lucrurile se petrec exact după acelaşi principiu, dar în alte forme. Schimbă formă pentru a nu ne da seama de ceea ce fac prin repetarea aceluiaşi fenomen. Astfel, sărăcirea nu se mai face cu bombe ci cu impozite, soluţiile nu se mai oferă cu alianţe militare ci cu apartenenţe la UE, NATO, NAFTA, CSI etc., salvarea nu vine de la armate străine ci de la programe de asistenţă financiară, credite şi investiţii străine etc;. Se vede : forma e alta, principul acelaşi ca şi rezultatul dezastruos pentru neamul nostru.
DAR NOI NU STAM! NE DUMIRIM INDIVIDUAL, NE INFORMAM UNII PE ALTII, ACTIONAM GRADUAL.
Doamne-ajuta!
Ar trebui sa scrieti carti de istorie sau macar articole de ziar :) Stiam multe din aceste detalii dar am invatat si lucruri noi acum. Pacat de majoritatea populatiei care este cretinizata la maxim si n-are habar. Controlul „fortelor din umbra” nu se realizeaza asa mult prin puterea banului, cat se realizeaza prin manipularea si controlul mintii maselor de oameni/ natiuni. Prin minciuni, tertipuri si manipulare.
Istoria ne confirmă numeroase adevăruri printre care şi cel potrivit căruia în relaţiile dintre naţiuni se aplică legea celui mai tare.
Vinovaţi de începerea celui de al II-lea război mondial sunt: Rusia Sovietică a lui Stalin şi Germania lui Hitler.
Românii au participat la războiul de reîntregire a ţării împotriva Rusiei Sovietice, după data de 22 iunie 1941, fără să existe un tratat de alianţă cu Germania, război caracterizat ca fiind un război de legitimă apărare a românilor, pentru recucerirea teritoriilor căzute sub stăpanirea rusească( consecinţa pactului Ribentrop – Molotov, respectiv Hitler – Stalin dintre Germania şi Rusia Sovietică care s-au înţeles la 23 august 1939, să împartă Polonia, Ţările Baltice şi România), război in care românii victime ale Germaniei lui Hitler si Rusiei Sovietice a lui Stalin, au trebuit să lupte alături de Germania lui Hitler impotriva Rusiei Sovietice a lui Stalin.
Azi nu s-a schimbat nimic în relaţiile dintre naţiuni.
Comportamentul americanilor, cu referire la bombardamentul din 04 aprilie 1944 şi după aceia, a fost caracterizat de Maruca Cantacuzino-Enescu astfel;…” Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosvelt; În tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean.Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din Est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.”
Atenţie azi la corporaţiile străine de timul austriecilor de la OMV, ori americanilor de la; Chevron, Exxon Mobil, etc. care au acaparat bogăţiile naturale ale României, bunuri proprietatea publică ale românilor, petrolul şi gazele naturale, într-un război modern, cel economic.
INCA UN ARTICOL CE VA STA LA BAZA UNOR COMENTARII IMPORTANTE:
http://iar80.webs.com/lupteaeriene.htm
10 iunie 1944, Ziua de glorie a IAR-ului
Deoarce am observat că majoritatea celor ce vizitează site-u, în special datorită publicităţii făcute de cotidianul.ro, sunt mai ales interesaţi de secţiunea „Lupte aeriene” am zis să public un articol preluat de pe ziare.ro în care legendarul vânător şi comandant al Grupului 6, Dan Vizanti, povesteşte el însuşi experienţa trăită pe 10 iunie 1944, atunci când vânătorii români de la bordul IAR-urilor au făcut ca Lightning-urile americane să cadă precum frunzele de toamnă surprinse de vijelie. În continuare vă rog să daţi citire celor scrise de „boierul” Dan Vizanti, nu veţi regreta.
„Sambata, 10 iunie 1944. Aerodromul militar Popesti-Leordeni (20 km de Bucuresti)
O dimineata splendida de vara, soarele stralucitor invaluie aerodromul cu razele sale calde. Terenul este vast si permite decolarea simultana a mai multor escadrile in patrule de cate patru. Nori grosi de timp frumos, de un alb imaculat sunt prezenti pe cer, mici si totodata imensi, contribuind astfel la o perfecta vizibilitate.
Puritatea atmosferei, transparenta aerului, claritatea formelor ingaduiau privirii sa cuprinda aproape in totalitate campia Baraganului.
Raportul grupului are loc, ca de obicei, la ora 7 dimineata. Se desfasoara ceremonialul cotidian. Intregul personal este prezent: personalul navigant, tehnic, mecanici, armurieri, servanti, radiofonisti, trupa, soferi etc., grupati pe escadrile, in careu, toti cu zambetul pe buze, constienti de importanta fiecaruia in bunul mers al unitatii.
In acelasi timp, toti isi dau seama de inegalitatea fortelor aflate in lupta: celor aprox. 1000 de avioane americane li se opuneau, in interiorul Romaniei, doar 178 de avioane, al caror numar scadea pe masura ce se inmulteau raidurile; inegalitate accentuata de faptul ca in 1944, performantele avioanelor de vanatoare americane Mustang si Lightning, care tocmai atunci sosisera in Europa, depaseau cu mult, atat ca viteza cat si ca raza de actiune, avioanele europene;
inegalitate existenta si la nivelul armamentului, stiut fiind faptul ca formatiunile de avioane de bombardament Liberator erau protejate si de catre Fortaretele zburatoare, echipate fiecare cu cate 31 de mitraliere. Gravitatea situatiei, permanenta starii de alarma in care traiam confereau acestor rapoarte matinale o dimensiune, o solemnitate, o densitate emotionala din care tasnea, aproape palpabil, un sentiment de fraternitate de arme.
Asadar, toti stiau ca in fiecare clipa putea sa se declanseze o lupta apriga si inegala. Ma uitam cu mandrie si cu emotie la acesti tineri pe care ii comandam, plini de talent si experienta, si-n privirea carora citeam acea nevoie, acea sete de autodepasire, de a incerca impreuna cu mine imposibilul. Avea fiecare o familie, o dragoste, un prieten, o fiinta draga, ce le dadeau o ratiune de a trai, un imbold in lupta, un refugiu pentru suflet, forta in fata adversitatii.
[…] Sa ne intoarcem la acea dimineata de 10 iunie 1944, in timpul raportului de dimineata. In timp ce se inalta drapelul, privirea mea trecea de la o escadrila la alta, notand absenta celor ce ne parasisera, absenta acelor figuri, a acelor personalitati, inca mai dragi si mai apropiate acum tocmai prin absenta lor.
Nu puteam si nu voi putea vreodata uita zambetul fermecator si blanda voce a lui Constantin Dimache, cel care, seara, la un „pahar” ne canta, acompaniindu-se la chitara: „Costica, Costica, fa lampa mai mica!”
Grelele pierderi de piloti si avioane pe care le suferisem ma indurerau profund.
Daca avioanele se intorceau din lupta ciuruite de gloante, se puteau repara chiar pe aerodrom, in cea mai mare parte a cazurilor, datorita experientei si vointei neobosite a personalului tehnic, in schimb, pe langa intolerabila durere provocata de disparitia fiecaruia dintre camarazii nostri, adevarul cumplit era ca nu aveam alti piloti capabili sa le inlocuiasca marea capacitate si exceptionalul talent.
*
Dupa terminarea raportului, spre ora 7 si 30 min., Statul major al Grupului s-a indreptat ca de obicei catre Cartierul General. In acea dimineata ma insoteau: maiorul mecanic Trandafirescu, seful Serviciului tehnic, comandorul Traian Gavriliu, seful Biroului-Operatii, si cei trei comandanti de escadrila: capitanii Petre Constantinescu, Mircea Dumitrescu si Gheorghe Posteuca.
Pe drum discutam despre problema cea mai grava a zilei: in caz de alarma nu aveam imediat disponibile decat doua patrule din fiecare escadrila, adica 24 de avioane, fara sa punem la socoteala celula mea de comanda [compusa din doua aparate, al comandantului si al coechipierului – n. red.], deci un total de 26 de avioane. Maistrul Paduroiu, seful serviciului tehnic ne promisese ca dupa ora 10 dimineata, fiecare escadrila va mai avea la dispozitie inca o patrula, deci inca 12 aparate. Puteam astfel fi gata cu 38 de aparate la ora obisnuita a raidurilor americane.
Dupa ce am rezolvat provizoriu aceasta problema, am trecut in revista, in minte, ordinele pe care le dadusem, in timp ce in jurul meu fiecare isi vedea de treburile si responsabilitatile sale: incalzirea motoarelor, verificarea armamentului si a aparaturii radio, realizarea reparatiilor si punerea la punct a avioanelor. Toate sarcinile se rezolvau intr-o atmosfera de incredere, de speranta si de voie buna.
*
Ora 8 dimineata. Postul de Comanda al Comandamentului Aviatiei din Balcani (nume de cod „Tigrul”), situat la Otopeni si comandat de colonelul german Eduard Neumann, una din cele mai mari si distinse personalitati ale aviatiei de vanatoare germane, este dotat cu un ecran mare pe care apar, datorita aparatelor „Freja” si „Wurtzburg” (stramosii radarului) miscarile aviatiei americane.
Pentru ca formatiile americane, plecate de la Foggia, survoland apoi Marea Adriatica si Iugoslavia, sa poata fi inregistrate si sa apara pe ecranul P.C. „Tigrul”, era necesar ca zborul lor sa aiba loc la o anumita altitudine. De indata ce o miscare aparea pe ecran, ofiterul de garda trebuie sa apese pe butonul de alarma, punand astfel ansamblul sistemului de aparare al aviatiei de vanatoare si al apararii antiaeriene (intregul DCA), in stare de alarma.
Cum raidurile aviatiei americane asupra Romaniei nu avusesera niciodata loc inainte de ora 10 dimineata, ofiterii aflati de garda la orele probabile ale raidurilor erau alesi dintre ofiterii superiori. Asadar, la ora 8 dimineata, ora putin probabila pentru un raid, de garda se aflau ofiteri de grad inferior.
In acea dimineata s-a produs un fapt de necrezut, adevarat miracol (si nu singurul in acea zi memorabila, ceea ce dovedeste ca uneori se petrec evenimente care nu au nici o explicatie normala, nici o justificare logica). Deci, la ora 8, ofiterul de garda, ca urmare a unei neatentii a lasat ecranul nesupravegheat un timp nedeterminat. Revenindu-si, speriat, cu un reflex de aviator, el declanseaza fara ezitare alarma pe intregul teritoriu.
*
Pe aerodrom, tocmai intrasem in birou sa-mi parcurg corespondenta, cand… alarma?… ora 8?!! Surprins pentru moment de ora neobisnuita, imi iau pistolul de alarma, ies repede si lansez racheta verde prin care dau unitatilor mele ordinul de decolare imediata. Ma indrept impreuna cu coechipierul meu spre avionul meu.
Dupa un minut si 36 de secunde, prima patrula decoleaza, urmata fara intrerupere de restul formatiei. Deja echipat si instalat in avion, privesc o clipa coechipierul meu, un suras, un scurt salut, un semn de intelegere si decolam si noi. Pentru acest tip de situatie stabilisem de mult un plan de lupta: escadrilele incolonate dupa decolare trebuiau sa execute, luand altitudine, un viraj strans, efectuand o jumatate de intoarcere care la 1500 m altitudine le aducea la verticala aerodromului.
Coechipierul meu si cu mine, am decolat imediat dupa ultima patrula si, taind traiectoria formatiei, ne-am situat in fruntea ei, continuand sa luam altitudine si indreptandu-ne spre un sector determinat in prealabil (sectorul S.N. la 100 km N.V. de Bucuresti), pe care il atingeam, in general, la 10000 m altitudine.
Aceasta manevra repetata de atatea ori ne era bine cunoscuta. De obicei, in timp ce ne ridicam, primeam prin radio de la Postul de Comanda „Tigrul” de la Otopeni, informatii cu privire la raidul american: directia, inaltimea zborului fiecarui val de bombardiere, numarul aproximativ al acestora etc.
In ziua aceea, in timp ce ma aflam la 1500 m altitudine in fruntea formatiei, am auzit in casca, codificat: „Atentie Paris, atentie Paris, indieni deasupra cuibului”. Am recunoscut indata vocea lui Traian Gavriliu, seful Biroului Operatii al aerodromului Popesti-Leordeni care ma anunta astfel ca avioanele de vanatoare (indienii cu doua pene) se indreptau spre aerodrom (cuib).
Atunci, privind peste bord, vad val dupa val, la foarte joasa altitudine, formatiuni de Lightning (avioane de vanatoare americane cu dublu fuselaj) care se indreptau, venind dinspre est (cand, de obicei, veneau de la vest) direct spre aerodromul nostru. Imediat si fara ezitare ordon prin radio: „Paris catre Paris 1, 2, 3 (escadrilele mele), atacam, urmati-ma!” si, intr-o fractiune de secunda, situatia se rastoarna radical, caci Dumnezeu a vrut altfel.
In locul surprizei pe care americanii ne-o pregateau venind la o ora neobisnuita si dintr-o directie neasteptata, sosind in razmot de la Foggia peste Adriatica si Iugoslavia, de-a lungul Dunarii pana la Oltenita, sperand astfel sa scape de „radarul” de la Postul de control „Tigrul”, ei sunt cei care, de fapt, cad in capcana, inainte de a fi declansat atacul.
Ofensiva noastra fulgeratoare a fost o surpriza totala. Intr-un picaj vertiginos, ne-am napustit cu totii asupra Lightning-urilor care, in acel moment, se aflau la nivelul liniei de centura a capitalei si se pregateau sa ne nimiceasca la sol. Primul nostru atac a fost decisiv si am avut norocul chiar din primele clipe sa-l doboram pe Comandantul formatiei care, de altfel, a fost singurul supravietuitor dintre pilotii americani participanti la raid.
Atacul nostru a fost atat de rapid incat nici unul din cele 100 de avioane americane nu a putut sa traga nici macar un singur proiectil asupra avioanelor noastre de la sol. In aceasta lupta aeriana protagonistii se deosebeau cu usurinta, pe de o parte aflandu-se avioanele cu dublu fuselaj Lightning si, pe de alta parte, avioanele IAR 80.
Marea dificultate a acestei lupte s-a datorat insa joasei altitudini la care s-a desfasurat, din moment ce esentialul s-a petrecut intre sol si 200 m inaltime, totul evoluand intr-o confuzie totala, cumplita, avand in vedere marele numar de aparate participante la lupta. Dupa primul atac, in invalmaseala care a urmat, principala noastra preocupare a fost sa evitam ciocnirile in acest vartej in care la fiecare clipa ne aflam fata in fata, incrucisandu-ne cu viteze relativ uimitoare, depasind uneori 1000 km/ora.
Luati prin surprindere si pierzandu-si din start comandantul, aproape jumatate din avioanele americane au incercat sa se degajeze si au reusit sa paraseasca terenul prin tehnica cercului defensiv, intorcandu-se inapoi la Foggia.
Cu nervii incordati la maxim, cu sensibilitatea vie si cu simturile ascutite, am inregistrat dintr-o privire intregul spectacol, ansamblul exaltant al acestui camp de batalie aerian.
In acele momente am realizat inca o data cu mandrie, curajul, daruirea, exceptionala pregatire si siguranta „baietilor” mei precum si extraordinara manevrabilitate a avioanelor IAR 80, in fata carora Lightning-urile pareau niste pasari prea mari, stanjenite de propria lor forta si de joasa inaltime la care au fost silite sa lupte.
Personalul de la sol, surprins de rapiditatea atacului, ramasese inmarmurit. Tot astfel, taranii de pe camp, muncitorii de la fabrica „Apretura” din vecinatatea aerodromului, toti au fost spectatorii si martorii acelei lupte sangeroase, in lumina orbitoare a soarelui de vara, in zgomotul exploziilor, in tacanitul asurzitor al mitralierelor, in urletul fantastic al motoarelor, in timp ce pretutindeni se inaltau spre cer volutele de fum ale avioanelor doborate ce ardeau.
Apoi, brusc, s-a asternut tacerea, se auzea doar zgomotul motoarelor incetinind, pe cand cerul si pamantul inca mai vibrau de dezlantuirea lor. Aceasta impresionanta lupta aeriana a durat 12 minute, 12 minute infiorator de lungi pentru unii, incredibil de scurte pentru altii.
Astfel a luat sfarsit una din cele mai importante batalii aeriene din cel de-al II-lea razboi mondial, cel putin din aceasta regiune de sud-est a Europei.
De mentionat ca in imediata vecinatate a aerodromului Popesti-Leordeni s-au gasit 24 de avioane americane doborate; din nefericire, cum am precizat mai sus, numai un singur pilot american a supravietuit, comandantul formatiei, care reusise sa iasa din avion inainte ca acesta sa explodeze dupa aterizarea sa fortata.
Dupa aterizare, dupa primirea triumfala si primele momente de euforie, dupa imbratisarile si lacrimile de bucurie si emotie, am avut durerea sa constatam ca trei dintre camarazii nostri lipseau la apel: lt. Nicolae Limburg, supranumit „Generalul”, adj. Tari si adj. Giurgiu, doborati de americani, in urma unei inclestari dramatice. Am constatat, de asemenea, ca si avioanele noastre suferisera numeroase avarii. Totusi, spre surprinderea noastra, desi ciuruite de gloante, toate acestea se intorsesera la baza in bune conditii.
Eu insumi am fost uimit sa constat ca avionul meu IAR 81, cu numarul 344, primise printre multe altele un proiectil de 13,2 mm care, intrand prin parbriz, traversase carlinga. In mod normal, traiectoria proiectilului ar fi trebuit sa treaca prin capul meu si am fost cu totii incapabili sa ne explicam prin ce minune scapasem cu viata. Astfel, inca un fapt se adauga, pentru mine, celorlalte evenimente extraordinare si providentiale ale acestei zile memorabile, care a debutat printr-o alarma eronata si in acelasi timp miraculoasa.
La scurt timp dupa sfarsitul luptei, generalul Gheorghe Jienescu, ministrul Aerului, insotit de Nicolae Dinischiotu, ministrul adjunct al Economiei nationale, au venit sa ne felicite si ne-au adus in dar 24 de sticle de sampanie frantuzeasca pentru cele 24 de victorii ale noastre; in ceea ce ma priveste, am primit si 3 sticle de whisky pentru cele 3 victorii personale care tocmai se adaugasera palmaresului meu.
Intr-adevar, in acea perioada, aveam deja la activul meu 9 bombardiere si 3 avioane de vanatoare doborate. La sfarsitul razboiului, scorul meu privind exclusiv bombardierele americane s-a ridicat la 12 (fara a mai socoti victoriile mele asupra avioanelor sovietice).
Am ajuns astfel la finalul acestei povestiri. Aceasta intreprindere am realizat-o pentru:
-a restabili adevarul despre rolul avioanelor IAR 80 si al pilotilor de vanatoare romani, rectificand astfel informatiile furnizate de anumiti autori, insuficient documentati asupra derularii conflictului aerian din aceasta parte a lumii;
-a smulge din uitare aparatul IAR 80 si prestigioasa Industrie Aeronautica Romana;
-a incerca schitarea portretului unui pilot de vanatoare;
-a da marturie despre una din cele mai importante si extraordinare batalii aeriene, importanta prin numarul de avioane implicate, extraordinara prin desfasurarea ei impresionanta;
-a reaminti cu mandrie, respect, emotie si duiosie rolul jucat de toti camarazii mei, vii sau disparuti, aducand un viu omagiu memoriei tuturor celor ce au participat in lupta.
Daca am reusit, cu atat mai bine!
In orice caz, a fost un prilej de a impartasi punctul meu de vedere, de a-mi povesti amintirile, de a-mi expune gandurile, acest exercitiu trezind in mine gustul rememorarii, desi, initial, a fost un impuls datorat, in primul rand, sentimentelor de onoare si datorie.”
Bonus: în secţiuna IAR VIDEO a site-ului puteţi viziona un scurt montaj dedicat aviatorului Dan Vizanti.
Superb! Pacat ca nu s-a gasit nici un regizor roman care sa faca un film despre asa ceva! Ca nu ma astept la asa ceva de la ministerul propagandei de la Hollywood!
Materialul este excelent atat ca nivel de informare cat si ca stil. Intr-adevar, 4 aprilie ’44 ramane o data fatidica in istoria Capitalei deoarece atunci s-au inregistrat pierderi umane importante mai ales in randul civililor.
In timpul ultimei conflagratii mondiale bombardamentele au fost considerate parte a strategiei militare. Toate statele importante aflate in ambele tabere le-au folosit din plin si fara rezerve. Mitul „razboiului cavaleresc” a disparut insa ceva mai devreme, in timpul primei conflagratii mondiale.
(lamentabil,chiar in ziua de Pasti!)
NU lamentabil domnule scriitor! „Ei” iubitorii de goimy CU intentie cinica isi lasa amprenta in zile sfinte crestinesti!
Oare 25 decembrie – asasinarea ceuasestilor – a fost tot o zi „lamementabila”? N-A fost aleasa acea zi sfinta intentionat sa ne umileasca!; ca sa ne iasa crestinismul pe nas!? si pe ochi!?
Sa zica: iaca cum va apara Fiul Domnului! Noi facem ce vrem noi! IN RISETE!
Domnule dec,
De ce incercati sa puneti totul in spinarea alora? Sa presupunem ca ei sunt creierul, ei dau ordinele, dar cine le executa? Aia sunt oameni sau masini? Si masina mai da erori…
Atat timp cat executantii sunt americani, rusi, romani sau de orice neam, EU NU-I ABSOLV DE VINA! Aia, ca muritori de rand ce sunt, nu au constiintza, nu au educatie, AIA NU SUNT CRESTINI? Eu cred ca cei care pun totul in carca evreilor in general, a elitelor, simplifica extrem de mult totul…iar simplificand doar ca sa ne usuram noi munca, nu rezolvam problema.
Americanii aia dupa buna lor traditie acum imbracata in haine NATO au bombardat si Yugoslavia in ziua de sfintele Pasti.
Si au scris pe bombe Paste fericit!
Cit cinism trebuie sa ai in suflet pentru o asemenea infamie?
Eu cred ca operatiunile de lupta au fost programate de altii care au vrut sa arate ca ii pot domina atit pe atacatori cit si pe atacati.
Doamna Gabriela,
Cu logica dumitale inteleg ca maresalul Ion Antonescu a fost impuscat la comanda soldatilor din plutonul de executie si ca acestia ar fi si ei vinovati!; sau singurii vinovati! NU bolsevicii / cominternisti care au aranjat “procesul marii tradari nationale”; halal logica!
Domnu’ dec,
Las-o balta! Pana si soldatii pot refuza sa execute un ordin. Cu atat mai mult civilii se pot opune aberatiilor, la orice nivel ar fi ei. Si pana la soldatii aia, erau SUPERIORI ROMANI, CONDUCATORI ROMANI, REGE CARE TREBUIA SA-I REPREZINTE PE ROMANI, CHIAR DE NU ERA ROMAN ETC…
EXISTA SOLUTII! Dar e mai simplu sa dam vina pe altii, inteleg…
Am auzit un zvon ca militarii americani au inceput sa se opuna razboaielor in care sunt trimisi drept carne de tun si ca si de aia nu s-au bagat americanii in Siria. Daca este adevarat…DECI SE POATE!
Pestele de la cap se-mpute spune romanul, dar alte culturi spun ca trebuie sa fim noi schimbarea pe care o dorim in lume…
Daca fiecare din noi, in loc sa se uite in oglinda, se uita numai la cat de urati sunt cei din jur, o s-o mai tinem asa cateva mii de ani.
Acuma spuneti-mi si de ce nu sunt romanii uniti, de ce nu punem la cale noi o miscare romaneasca, cu oameni seriosi, cinstiti si patrioti? Din cauza evreilor, asa-i?
Pana una-alta, daca aia reusesc sa fie uniti si sa domine lumea…sorry, dar bravo lor! Ca la urma urmei adicatelea nu numai noi romanii suntem prosti si ne lasam, au si altii falitzii lor si pana la urma ne resemnam mioritic…
Logica mea spune asa: decat sa ma lamentez si sa plang ca o bocitoare, mai bine imi storc creierii sa gasesc solutii…Eu am plecat din Romania pentru ca n-aveam cu cine sa ma insotesc…iar singura nu puteam face nimic. Asta nu inseamna ca n-am incercat! Pastrez toate documentele pentru cine e curios sau macar pentru copilul meu, sa-i arat atunci cand va fi mare, ca maica-sa n-a stat cu mainile in san si nici n-a plecat capul resemnata! Si cand o sa ma intrebe copilul meu „Bine, mama, dar vad ca ai luptat si din cate se pare, aveai dreptate, de ce n-ai reusit?” Iar eu o sa-i spun scapand o lacrima: „Din cauza evreilor, mama!”…si totul se va relua ciclic in generatiile urmatoare…
ASA TREBUIE SA FACEM???
Se mai indoieste cineva ca „iubitorii de goimy” NU sint de fapt in spatele „crestinilor” americani! Eu unul nu ma mai indoiesc de mult…
Va poftesc sa urmariti acest film incredibil despre Kososvo (cam prost titrat in romaneste) si sa comparati ceea ce ne spunea noua NATO (si cozile noastre din media romaneasca) in anii distrugerii Yugoslaviei si ceea ce s-a intimplat de fapt! NU lasati copiii sa vada acest film!
http://glasul-moldovei.blogspot.ca/2014/04/kosovo-reteta-pe-care-oculta-mondiala.html
Domnule Coja,
Este atat de revoltator, incat nu prea am ce comenta…
Deci este o moda la americani, un stil propriu, de a masacra populatia civila. Deci nu este de azi, de ieri, din Afganistan, Irak sau Siria (ca si acolo sunt mercenarii lor, pentru cei care nu inteleg ce se intampla).
Atunci cum ramane cu prietenii americani si dusmanii rusi? Eu personal cred ca o sa fac rost de niste poze cu Putin sa le pun langa fiecare icoana din casa…
Bine acuma ca ne-am bagat dusmanii in tzara, sub forma de „prieteni” si avem bazele lor militare aici…
Dumnezeu cu mila!
Reiau si un scurt citat din articol, extrem de revoltatoare situatia:
„Maruca Cantacuzino-Enescu şi-a scris memoriile la vreo zece ani de la acel bombardament: ” Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosvelt; În tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean.Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din Est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.”
Doamna Gabriela, au nu stiti ca americanii au „inventat” lagarele de concentrare,sau de exterminare? Ce au facut ei cu populatia bastinasa, cu indienii?
Ce au facut la sfirsitul razboiului,, in Japonia, cind bombele atomice nu mai aveau nici un rost,ptr ca Japonia era deja in genunchi.
Dom’ Stelica,
Eu sunt satula de americani de n-am cuvinte sa o exprim…
In primul rand, daca ne gandim la bombele atomice din Japonia, s-a luat pretextul Pearl Harbour…care se stie ca a fost aranjat si si-au sacrificat oamenii, ca sa aiba pretextul aruncarii bombelor. Ok…macar la Pearl Harbour, aia erau soldati, militari, stiau ce risca. DAR IN JAPONIA? SA OMORI ATATIA CIVILI??? DOAMNE….CUM II MAI RABZI PE ASTIA?
@ Stelica
Am trimis comentariul din eroare neterminat.
Voiam sa continuu „impresionanta” istorie americana, asa, ce stim toti fara sa fim istorici: dupa descoperirea Americii au invadat-o si i-au distrus pe bastinasi. Cine a invadat-o? Oamenii de treaba, cinstiti si cu rost, sau looser-ii fara capatai de prin Anglia si alte tzari „prtene” din Europa? Eu as paria pe categoria a doua…Dupa ce i-au distrus pe bastinasi, s-au gandit sa-si aduca sclavi din Africa si i-au mai distrus si pe aia…o alta nenorocire si un alt gen de genocid.
In secolul trecut au intervenit in WWII (am inteles ca si in primul, nu mai tin minte istoria), fara sa-i fi deranjat nimeni, doar sa faca parada de fortza si sa profite de pe urma razboaielor.
Mai tarziu, dupa ce a trecut vremea razboaielor, au inceput exploatarea corporatista si razboaiele locale, plus revolutiile initiate si sponsorizate de ei. Au folosit terorismul finantandu-l, inclusiv impotriva propriilor cetateni, au pregatit mascarada 9/11 unde iar si-au sacrificat cetatenii (dupa alte atacuri teroriste mai putin celebre, puse la cale de ei in care si-au masacrat propriii cetateni)…ce sa mai adaug?
Nu cred ca exista in istoria recenta, ba chiar in istorie in general, un imperiu mai toxic si mai pervers. Pe unde au intrat, praf si pulbere s-a ales…
Si au indraznit sa iasa in lume cu marele partz numit „visul american” la care generatii de imbecili (in care ma includ) am pus botul?!
Si acuma se zburlesc la Putin?!?! Nu merita nici sa-l pupe-n 3 litere dupa bai intensive cu clor…
Asteptam caderea acestui nou urias cu picioare de lut si speram, vorba lui Mircea Badea, sa fie in timpul vietii noastre…Au o nota de plata impresionanta…
De acord cu dvs doamna. In concluzie , cineva a spus odata ca imperiul american ete cladit pe crima,pe minciuna, pe inselatorie, cu vestitul colt in mina.
SE VA RESCRIE EA ISTORIA ASTA MASLUITA ODATA SI-ODAT’,DAR MAI ALES TOTUL SE VA PLATI…TOTUL,IUDELOR…
dUPA CE CITITI SI ACEST ARTICOL, AVEM DE COMENTAT MULT:
file:///E:/LISTA%20NATIONALA/Cea%20mai%20costisitoare%20opera%C5%A3iune%20de%20bombardament%20aerian%20_%20Curentul%20International.htm
Cea mai costisitoare operaţiune de bombardament aerian
POSTED BY STEFAN STRAJER ON NOVEMBER – 17 – 2010
„TIDAL WAVE” – PLOIESTI
Cea mai costisitoare operaţiune de bombardament aerian
Autor: Tommy Bărbulescu (New Jersey, USA)
Nu demult, citeam într’un blog că asaltul american împotriva României, în cel de-al doilea război mondial, a început în 1944 prin bobardamentul aerian de la 4 aprilie deasupra Bucureştilor. Un istoric amator, se precipitase. Adevărat este că primul raid aerian american la Ploieşti a fost executat în iunie 1942. Când la 5 iunie 1942, Statele Unite declarau război României şi Ungariei ocupate de nazişti, decizia de a ataca Ploieşti a fost luată imediat. 12 bombardiere B-24 au executat un raid la mare altitudine deasupra oraşului, la 12 iunie 1942. A fost primul raid de bombardament american împotriva unui obiectiv european. Pagubele susţinute de rafinării au fost minimale şi toate cele 12 bombardiere au aterizat fără avarii la înapoiere; şase în Irak, două în Siria şi patru în Turcia, unde echipajele au fost internate.
Fără nici o surpriză, ordinele au sosit si misiunea a fost fixată pentru 1 august 1943. Leaderii aliaţi credeau că dacă misiunea reuşeşte, Germania va fi lipsită de petrol, componentă esenţială în maşinăria de război, şi ca atare războiul ar fi fost terminat cu cel puţin şase luni mai devreme. Una din numeroasele decizii adoptate de preşedintele Delano Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill la conferinţa de la Casablanca, în ianuarie 1943, a fost distrugerea Ploieştului. Elaborarea planului a pornit aproape imediat. Armata aeriană americană cu mii de avioane, care avea să reducă, în 1944, Germania la stadiu de ruină, nu exista în 1943. Este adevărat că forţa aeriană cu un personal mai mic de cinci sute de mii de oameni, înainte de atacul japonez la Pearl Harbour, crescuse între timp la două milioane şi jumătate, dar dintre aceştia, mai puţin de 20% se aflau în afara ţării. Tot aşa, armata Forţelor Aeriene dispunea de numai 12 mii de avioane la începutul războiului. Odată însă cu lansarea planului Ploieşti, industria americană a început să producă peste şase mii de aparate de zbor în fiecare lună. Pe de altă parte, cele mai multe dintre aceste maşini staţionate în interiorul Statelor Unite, abia începuseră să fie transferate către principalele teatre de operaţiuni militare de peste mări. Pentru operaţiunea Ploieşti, planificatorii aliaţi erau în stare să adune mai puţin de două sute de bombardiere grele. La ora aceea, doctrina americană de bombardament strategic, prevedea zbor la mare altitudine şi la lumina diurnă, raid în formaţie, cu număr mare de avioane, înarmate cu arme grele, şi având la bord mari „greutăţi utile” care să poată fi largate cu precizie. Colonelul Jacob Smart însărcinat cu planul operaţional, era conştient că nu dispunea de un număr suficient de avioane pentru a obţine rezultatele dorite, prin aplicarea acelei tactici. Deşi sistemele de bombardare avansaseră, odată cu apariţia vizorului Norden, cu stabilizare giroscopică, ele nu aveau totuşi acurateţe suficientă, pentru a garanta distrugerea rafinăriilor de la mare altitudine, cu un număr atât de mic de avioane. Ca atare, Smart a hotărât să încerce o abordare radicală a problemei: Bombardierele vor ataca de la joasă altitudine. El pornea de la premisa că cu cât mai precisă e bombardarea, inerentă dealtfel la joasă altitudine, cu atât atacul ar permite o distrugere selectivă a componentelor cheie cum ar fi turnuri, generatori de aburi şi joncţiuni principale de conducte. Finalmente, planul lui Smart prevedea distrugerea a 41 de elemente cheie de la şapte rafinării diferite. Că lansarea bombelor de la joasă altitudine permite o mai mare precizie este un fapt simplu, de la sine înţeles. La fel cum, cu un pistol este mai uşor să nimereşti, o ţintă de la un metru şi jumătate, decât una de la 160 de metri, bombardarea unei ţinte de la 650 de metri altitudine este mai puţin dificilă decât una de la 65 de mii de metri altitudine. Pe de altă parte un atac la mică altitudine împotriva unei ţinte ca Ploieşti, cu o apărare antiaeriană foarte grea, era extrem de periculos. Şi pe deasupra, la mică altitudine, un bombardier oferă o ţintă largă, uşor de atins cu mai toate armele de care dispune inamicul la sol, inclusiv pistol mitralieră. Colonelul de aviaţie Alfred Gerstenberg, instalase în jurul Ploieştului, o centură antiaeriană aproape inpenetrabilă, formată din 237 de guri de foc, cu obuz de calibrul 88 mm şi 105 mm. În plus mai erau amplasate sute de baterii cu tunuri de 37 şi 20 de mm, baloane cu hidrogen, si nenumărate cuiburi de mitraliere camuflate în căpiţe de fân, hambare şi în poduri de case. Piesa de rezistenţă a competentului ofiţer german era trenul „mărfar” care circula prin zonă aparent cu cargo, şi din vagoanele căruia răsăreau – în mers – tunuri antiaeriene. Pentru interceptare, Gerstenberg dispunea de numai 52 de aparate Messerschmidt 109 şi 17 Messerchmidt 110 cu două motoare. Avioanele 109 erau pilotate jumătate-jumătate de germani şi români. Dar chiar mai important, Gerstenberg stabilise o reţea de interceptare radar cu un capat la Atena, care monitoriza transmisiunile Flotilei IX americane, şi de la care semnalul era retransmis la Marele Comandament al aviaţiei de vânătoare de la Bucureşti. Acolo a fost detectată, încă de la decolare, ruta „misiunii secrete” de la 1 august 1943.
Cu alte cuvinte, Gerstenberg pregătea de ani de zile apărarea Ploieştului. Antagoniştii lui, avuseseră şase saptămâni timp să pregătească atacul împotriva lui.
Dincolo de condiţia de menţinere compactă a formaţiei la mică altitudine în cursul atacului, planul operaţiunii „Tidal Wave” (Val de Maree) mai avea o altă componentă nu mai puţin importantă: Distanţa extremă de la baza aeriană Benghazi, Libia, la Ploieşti si înapoi. Traseul era prevăzut din Libia peste Marea Mediterană, Grecia, parţial peste Albania şi Yugoslavia apoi peste Bulgaria, în România şi înapoi. O distanţă de peste 3 mii de km. Avea să fie cel mai lung raid de bombardament, până la acea oră în istorie. Smart, (a fost doborât şi a rămas prizonier 11 luni în România), simţise că nu are alternativă. Analiza arăta că pentru reuşita unei misiuni executate de la mare altitudine, erau necesare o mie patru sute de avioane, care, nu existau. Astfel el a optat pentru singura tactică ce ar fi putut funcţiona: un atac surpriză de la mică altitudine.
Americanii dispuneau de numai un singur tip de bombardier capabil să execute misiunea, şi numai înzestrat cu rezervoare suplimentare de carburanţi, care să-i asigure autonomia de croazieră. Deşi de aspect puţin atrăgător, B-24 cu patru motoare, era unul dintre cele mai avansate aparate de zbor, capabil să transporte bombe la mai mare distanţă decât oricare alt avion în acele timpuri. Echipaj de zece oameni, înarmat cu arme grele, (mitraliere calibru .50) un avion complex, exigent în operaţiuni de zbor şi întreţinere. Considerat extrem de capabil, B-24 a rămas pentru totdeauna avionul asociat de Ploieşti. Comanda atacului a fost încredinţată generalului de brigadă Uzal Ent, comandantul grupului IX de bombardiere. El avea să transmită ordinele, de la bordul avionului colonelului Keith Compton, leaderul grupului de bombardiere 376 . Cum însă Ent era pilot de balon şi nu de bombardier, cea mai mare parte a răspunderii conducerii misiunii revenea lui Compton. Deşi americanii nu executaseră până atunci o misiune de bombardament cu asemenea dimensiuni, decolarea celor cinci grupuri de bombardiere la interval de două minute, a decurs relativ uşor, cu o singură excepţie: „Kickapoo”, supra încărcat „pierde” un motor după decolare, echipajul luptă să forţeze avionul înapoi la aterizare, dar uriaşul aparat loveşte un pilon de beton se încastrează în sol şi se aprinde. Din zece oameni la bord, scapă numai doi. În ciuda dezastrului, parcă de rău augur, avioanele celor 5 grupuri, peste 170 la număr, se aliniază în spatele bombardierului lui Compton „Teggie Ann” şi se îndreaptă spre nord către Mediterană. Din motive ce nu au putut fi lămurite, un al doilea avion, „Wingo Wongo” se desprinde de formaţie, intră în spirală descendentă şi dispare în mare. Un al treilea avion „Desert Lilly” rămâne să caute supravieţuitori, şi nu mai este în stare să ajungă din urmă grupul principal. Înainte ca forţa aeriană să fi atins Grecia, trei avioane dispăruseră.
La nord de insula Corfu, Compton îndreaptă formaţia către interiorul Greciei, pe măsură ce zborul continuă, se produce o scindare în formaţie, şi clivajul între grupul doi şi grupul trei, respectiv grupul 93, şi 98, al lui Kane, creşte. În timp ce 93 rămâne cu Compton (376), Kane (98) rămâne din ce în ce mai mult în urmă, iar după el, grupurile 44 şi 389. Aşadar, coeziunea, factorul principal în succesul misiunii, se erodase. Compton nu s’a înţeles cu Kane asupra vitezei de zbor. El insista pentru viteză mai mare, în timp ce Kane, care operase luni la rând în deşertul nordafrican, nu vroia să forţeze peste măsură motoarele, deja obosite de acolo, şi a rămas în urmă. Când Compton trecea peste munţi la frontiera dintre Bulgaria şi România, Kane 98, cu grupurile 44 şi 389 se aflau la cel puţin 20 de minute în urmă. După ce a facut câteva şerpuiri zadarnice pentru a le permite regruparea, Compton a traversat Dunărea şi a coborât formaţia lui la câteva sute de metri deasupra teritoriului românesc. Probabil că s-ar fi putut reconfigura dacă nu ar fi respectat consemnul de a nu comunica prin radio, fără să ştie că germanii îi aşteptau deja gata de acţiune la Ploieşti. Şi totuşi la Piteşti, erau cinci grupuri. De acolo, grupa 389 s’a despărţit cu cap de compas Câmpina unde avea ordin să atace. Jumătate de drum până la următorul punct de răscruce, Floreşti. Compton, care monitoriza înde-aproape navigaţia – prea înde-aproape – a confundat Târgovişte cu Floreşti, şi s’a îndreptat cu grupul său spre sud-est adică Bucureşti. A remarcat prea târziu eroarea de navigaţie şi a fost luat în primire de apărarea antiaeriană de la Bucureşti. În norul de fum deasupra capitalei au intrat 12 bombardiere; la ieşire rămăseseră 9. La stânga lui, către nord, era Ploieşti. Compton nu mai avea cum să-şi repoziţioneze întregul grup pentru a ataca obiectivul alocat, Complexul Româno-Americana. Cu aprobarea lui Ent, Compton întoarce tot grupul către marginea estică a Ploieştului, şi lasă la latitudinea echipajelor individuale, să bombardeze ce le iese în cale. Grupul 376 a suferit cel mai mic număr de pierderi dar în acelaşi timp a fost grupul care a creat cele mai mici stricăciuni. Între timp, la Ploieşti avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi IAR-80 erau deja în aer la mare altitudine, gata să angajeze bombardierele americane. In retrospect, misiunea americană de la 1 august 1943 la Ploieşti, a fost compromisă (spun experţi) din cauza greşelii de navigaţie a lui Compton. El nu ar fi greşit însă, dacă Kane nu rămânea în urmă cu grupul lui. Menţinerea formaţiei a mai fost îngreunată şi de pătura de nori care acoperea în acea dimineaţă Munţii Pindului deasupra Greciei. Deşi ar fi trebuit să fie mai bine informaţi, mulţi dintre americani credeau că lovitura nu va fi detectată şi că inamicul va fi luat prin surprindere. În realitate, formaţia fusese detectată încă de la scurt timp după decolare, de staţiile RADAR germane, şi urmărită începând din Sicilia până în Grecia şi Bulgaria. Dar indiferent de ce şi cum s’a produs reconfigurarea, răspunderea menţinerii coeziunii îi revenea acum lui Kane. Ori se pare că el a eşuat. Colonelul James Posey care a condus o parte a grupului 44, a dovedit ce ar fi putut fi realizat dacă planul rămânea intact: Formaţia lui Posey a atacat rafinăria Creditul Minier la Sud de Ploieşti (astăzi Brazi) exact aşa cum prevedea ordinul de marş. Complexul a fost aproape total avariat şi nu a mai funcţionat până la sfârşitul războiului. Apărarea antiaeriană în România, sub comanda colonelului german Albert Gerstenberg, i-a înfruntat prompt pe americani, la Câmpina, Ploieşti şi Bucureşti. Cât priveşte ideea colonelului Smart de atac la altitudine mică, atacul de la 1 august 1943 a fost sângeros, dar nu anihilant. Adică distrugerile provocate, care nu au redus semnificativ capacităţile de cracare ale instalaţiilor petroliere, au fost scump plătite de americani. Din 178 de bombardiere care au decolat în zorii zilei de la Benghazi, 16 au fost forţate sa abandoneze sau s-au prăbuşit, 162 au ajuns deasupra obiectivului la Ploieşti; din acestea, 44 au fost doborâte de antiaeriană, 7 internate în Turcia, 22 au aterizat la baze aliate în Mediterană (Cipru). Înapoi în Libia, au sosit numai 89 de B-24, dintre care 58 avariate integral, de nerecuperat. Un bilanţ trist pentru americani. Ultimul bombardier B-24 din întrega formaţie care decolase în zorii zilei, a aterizat la Benghazi după 14 ore. Avea pe fuselaj 365 de perforaţii de proiectil. 310 americani şi-au pierdut viaţa, 108 au fost luaţi prizonieri. Bilanţul Comandamentului Aliat estima la 40% pierderile suferite de rafinării, deşi câteva din ele au rămas în mare parte neatinse.
După numai câteva saptămâni, mare parte a stricăcinilor au fost îndepărtate, şi producţia a fost reluată cu şi mai mare randament.
„Tidal Wave” rămâne operaţiunea de bombardament, cea mai costisitoare din aviaţia americană, în raport cu rezultatul.
După instalarea americanilor în Italia, bombardierele au revenit în aprilie 1944. Problema distanţei dintre baza aeronautică şi câmpurile petrolifere nu mai era actuală. Peste cinci mii patru sute de misiuni de bombarament cu B-24 de la mare altitudine, în aproape patru mii de ieşiri, împreună cu avioanele de vânătoare staţionate la Foggia, au pulverizat rafinărăiile, şi au ruinat Ploieştiul între 5 aprilie şi 19 august 1944. Producţia de ţiţei a fost redusă cu 80%, Antiaeriana a doborât peste două sute de bombardiere, peste o mie o sută de americani cad prizonieri. La 17 august, Fifteenth Air Force trimite 248 de bombardiere conduse de locotenent colonelul James A. Gunn. Înainte să fi largat bombele (500 şi 1000 de pounds) patru din cele opt avioane din vârful formaţiei au fost „poftite” jos. Cu excepţia unuia din membri echipajelor, Gunn împreună cu toţi ceilalţi s-au paraşutat şi au fost imediat luaţi în primire de români. După interogatoriu, a fost trimis la un penitenciar de prizonieri, unde devine purtător de cuvânt al prizonerilor.
Când s’a aflat că ruşii „eliberatori” se apropie de Bucureşti, gardienii au fugit şi au lăsat deschise porţile penitenciarului. Prima grijă a lui Gunn a fost să-i lămurească pe camarazi să nu iasă în oraş până ce nu se se va fi aranajat o modalitate sigură de repatriere. După ce a găsit mai mulţi ofiţeri superiori, Gunn s’a înţeles cu ei ca prizonierii să fie mutaţi într’un loc sigur, în Bucureşti sau la ţară, şi ca el, să fie dus cu un avion la Foggia (Italia). În schimb Gunn promite să aranjeze cu Fifteenth Air Force lansarea unui atac împotriva câmpurilor de unde germanii, în retragere, bombardau capitala ca represalii la actul de la 23 august, şi, să transmită forurilor aliate, cererea României de a fi ocupată fie de britanici, fie de americani.
Cei câţiva ofiţeri români îşi onorează promisiunea şi pregătesc un avion bimotor vechi, pentru zborul în Italia. Douăzeci de minute după decolare avionul vine înapoi, după cum spunea pilotul, cu defect la unul din motoare. După aterizare, un căpitan de aviaţie îi oferă lui Gunn sa-l ducă în Italia cu un Messerchmitt Bf-109. Aventura nu era lipsită de risc. Avionul putea fi doborât de germani sau de avioane de vânătoare americane, sau putea să aibă o defecţiune de motor, şi prizonierul american şi-ar fi încheiat cariera. Nu s’a găsit o hartă a Italiei, Gunn a schiţat una din memorie. A cerut ca zborul să meargă la altitudine mică pentru a evita radarul german, dar căpitanul, care nu avea încredere deplină în motorul lui, a insistat pentru sase mii de metri şi l-a îmbrăcat corespunzător pe Gunn. Ca măsură de precauţie steagul american a fost pictat pe ambele părţi ale fuselajului. În timpul pregătirilor, pilotul l-a luat deoparte pe Gunn şi i-a spus că planul lor de a decola în zorii zilei următoare, transpirase cam peste tot, şi că ar putea fi compromis. Ca atare, la orele 17:20 în 27 august, cei doi decolează; Gunn înghesuit în compartimentul aparatului de radio transmisie, care fusese demontat din avionul cu un singur loc. Zborul a decurs fără incident, şi s’a încheiat după două ore, deşi cu mică emoţie peste Adriatică, unde motorul a tuşit puţin. Cei doi au fost imediat duşi la Cartierul General Fifteen Air Force de la Bari. Au fost puse în mişcare, chiar în cursul nopţii, planurile de atac al câmpului german de la Băneasa şi de evacuare a prizonierilor cu bombardiere B-17, modificate imediat în acest scop. Planul sub numele „Operaţiunea Gunn” a materializat evacuarea din România a 1.161 de prizonieri aliaţi, la 3 septembrie 1944. Colonelul Gunn şi-a riscat viaţa şi a câştigat, împreună cu prizonierii.
Mai trist a fost pentru România, care avea sa sufere sub control sovietic 45 de ani. Să nu uit, în ultimul moment o precizare cu rezonanţă nostalgică pentru cei din generaţia semnatarului: Căpitanul care l-a scos din ţară pe colonelul american James A. Gunn, a fost aviatorul de vânătoare as, Constantin Cantacuzino, legendarul nostru Bâzu (cu 56 de victorii confirmate).
(25 OCTOMBRIE 2010)
Ce-i de mirare ? Amintiti-va de Dresda, amintiti-va de Hirosima si Nagasachi. Noi am scapat ieftin. Desi Antonescu declarase razboi SUA.
Americanii ne-au facut 3000 de victime. Dar cate victime a mai facut opresiunea regimului comunist de la noi, zeci sau poate sute de mii de martiri romani.
in 1907 s-a tras cu tunurile in taranii rasculati. 11000 de suflete au fost facute una cu pamantul. Se pare ca neamul romanesc a tot fost carne de tun. Pana cand ?
Sunteți neinformat! Cei 11 000 de țărani de la 1907 sunt ca cei 60 000 de români de la Timișoara, omorîți de Ceaușescu!… Au fost în jur de 300 țăranii morți la 1907! Foarte mulți și ala!
La fel, în închisorile comuniste au murit „numai” câteva sute de deținuți. (După statistica făcută la Institutul dlui Radu Ciuceanu și de Boldur Lățeanu, în România Liberă).
Recordul – de data aceasta tragic de real, l-a stabilit regele criminal care într-o singură zi a ucis peste 300 de tineri legionari, floarea tineretului!
….şi un singur ţăran dacă era ucis pentru că şi-a apărat nevoile existenţiale, tot CRIMĂ se numea.
Suntem omorâţi precum vitele din turmă, pentru că avem o asemenea mentalitate, de turmă.
Legionarii au fost ucişi pentru că şi-au asumat „cămaşa morţii” şi nu au respectat legile luptei, strategiile politice dar şi pentru că au fost infiltraţi. Patriotismul cere jertfe, „Cine ridică sabia de sabie va pieri!”
Ţăranii însă au pierit pentru că voiau să nu moară de foame.
De altfel, orice analist politic sau militar ştie că nu trebuie să laşi „inamicul” să ajungă la disperare decât dacă şti că îl poţi determina printr-o superioritate absolută.
Chiar credeţi că „partidul” sub ocârmuirea căruia Averescu a primit ordinul de reprimare a răscoalei nu s-ar fi, justificat SAU apărat, reputaţia?
Credeţi că ar fi posibil aşa ceva?
Poate mai citiţi şi istorie scrisă de cei cărora le este interzisă existenţa publică sau mai grav, memoria colectivă şi dovezile nemistificabile(irefutabile).
Ce a fost la 1907 nu corespunde deloc cu ce ați învățat la școală! Avem, noi, românii o „mentalitate de turmă”? Sigur că avem, dar într-o măsură mult mai mică decât majoritatea popoarelor, în frunte cu nemții, americanii, chinezii etc!
Măsurați-vă cuvintele când vorbiți de poporul român!
„Măsurarea cuvintelor” ca şi „potrivirea” lor nu sunt decât forme de evitare a unor adevăruri dureroase.
Categoric, aveţi ÎN PARTE dreptate!
Într-o oarecare măsură, fiecare dintre noi nu putem exprima decât propriul adevăr, iar eu am fost foarte clar. Adică nu vă contrazic asupra numărului ci a mecanismului social care mistifică istoria chiar sub ochii noştri, ai „turmei” imbecilizate de noul tip de propagandă cu care a venit „democraţia”, la pachet.
Iar intelectualitatea dovedeşte pe deplin ne-simţirea civică şi lipsa de responsabilitate faţă de propriul Popor.
Adică avem o intelectualitate „sublimă”, care lipseşte aproape cu desăvârşire.
NOTA: SUBLIM-are, proces fizico-chimic prin care o substanţă solidă îşi schimbă starea direct în gaz(evită stadiul lichid). Adică aşa cum sunt unii …… intelectuali.
Domnule Coja,
Va multumesc pentru precizari. Inca o data se vede DIFERENTZA ENORMA pe care o poate face in mintile si sufletele noastre, INFORMATIA CORECTA versus INFORMATIA MANIPULATA…Si ce manipulare…de la cateva sute la cateva mii (de vreo 40 de ori mai mult???). INCREDIBIL!
Doamne, cum mai suntem mintiti…
Comentariul tău e în așteptare.
05.04.2014 la 6:04 pm
Binevenită intervenția dvs d-le profesor !
Iar dacă nr victimelor a fost mai mic ar trebui și este cazul (ca oameni ce iubesc a trăi în adevăr) să ne bucure, nu-i așa ? Au murit mai puțini de-ai noștri și am fost manipulați până acum… până acum…
Personal, teza lui Faurisson o găsesc cea mai realistică, în care nr victimelor jidănești în WW2 a fost cuprins undeva intre 375 și 400 de mii… Şi pe ei ar trebui să-i bucure, nu-i așa ?