MIRELA ROZNOVEANU
Poezia Kirei Iorgoveanu sau Plângând în limba maternă

Pe marginea antologiei Buka e fjalëve. Poezi. Pânea di zboarâ. Poezii pi limba armânâ
/Përktheu nga aromanishtja/Poezii în limba armână de Kira Iorgoveanu Mantsu.
Traducere din armână în albaneză de Spiru Fuchi. (Botimet M&B, Tirana, Albania, 2019)
Kira Iorgoveanu (Irguvan în armână) s-a născut la 22 septembrie 1948 într-un sat
dobrogean (Başchioi) din România. Familia poetei se trage din faimoasa regiune Gramoste din
munții Pindului, parte a Epirului istoric. Bunicii materni, născuți la Kavala au emigrat în
Cadrilater cu puțin înainte de 1930. În 1971 Kira a absolvit Facultatea de Filologie a Universității
București, an în care a devenit redactor la editura Minerva și unde a lucrat până în 1986 când a
părăsit România. In Germania, în exil, se căsătoreste cu Yiani Mantsu. Între anii 1986-2007 a
fost secretar cultural al Uniunii Limbii și Culturii Armâne (ULCA) din Freiburg și redactor la
revista Zborlu a Nostru. În această calitate a participat la congrese europene ale minorităților
naționale, la organizarea a cinci congrese internaționale și trei cursuri de limbă și cultură
armânească în Germania. A contribuit la toate etapele pregătitoare ale celebrei Recomandări
1333 din 1997 a Consiliului Europei referitoare la Aromanian culture and language/Cultura
Armână și limba ei, adoptate de Adunarea Parlamentară europeană din 24 iunie 1997.
Kira a debutat cu volumul de poeme în limba armână Steauâ di Dor, editura Eminescu,
1983; doi ani mai târziu a debutat în limba română cu volumul de poeme Ramura de Măslin,
Editura Cartea Românească, 1985. Au urmat Pirmithi di sumu aumbrea cupaciului, proză în
armână pentru copii, Centrul de Studii Aromâne, Freiburg, 1996; Ahapsi Linguisticâ/
Condamnare Lingvistică (poeme în ediție bilingvă armână-română), Cartea românească, 1997;
Ainodekam (poemati tru limba armână) –titlu care citit invers înseamnă Makedonia–, Nico,
2013; Curnicea, Pop Verlag, 2017, povești originale în limba armână.
Ca editor, Kira are o activitate impresionantă. A ingrijit, înainte de a debuta cu un volum
de poeme proprii, o Antologie de poezie populară aromână, Editura Minerva, 1977. În 1982
1
publică, în colaborare, o antologie din poeziile lui Eminescu, M. Eminescu – Poezii (românaromân) la Editura Minerva. În 1985 îi apare la editura Cartea Românească antologia Un veac
de poezie aromână, cu o introducere de Hristu Cândroveanu. Împreună cu Mariana Bara și
Nicolas Trifon semnează o antologie de poezie armână scrisă în secolul 20, în ediție bilingvă
franceză-armână, intitulată Noi, poetslji a populiloru njits, Poemi tu limba makedonarmãnã
(armãnã)/ Nous, les Poètes des Petits Peuples, poèmes en macédonarman (aroumain), Charleroi:
Crombel, 2007. A realizat, împreună cu Yoryi al’Exarhu, o antologie de poezie armână în limba
greacă publicată la Salonic în 2019, Antholoyie di Poemati Armaneshti, Avigljitori di zboarã/
φρουροι λεξεων και λογου“, 12 poets armãnji di adzã pri doauã limbi: armãneashti –
neoelinicheashti cu un cuvant inainte de Leonidas Embirikos.1
Volumul de față prezintă o selecție din poemele publicate de poetă în ultimele două decenii
(Steauâ di Dor, Ahapsi Linguisticâ/ Condamnare Lingvistică, Ainodekam) traduse în limba
albaneză de Spiru Fuchi. Deasemenea oferă o selecție din referințele critice despre poezia
publicată în timp, semnate de Mariana Bara, Mihali Prefti, Yorgyi Vrana.
Antologia Buka e fjalëve. Poezi. Pânea di zboarâ îi ajută pe cei ca mine, care nu știu să
vorbească bine armâna, sau pe cei care și-au uitat limba armână maternă, să plângă cel puțin pe
armâneashte. Acesta a fost primul gând citind poemul Paradoxuri de pe prima copertă si apoi
comentariul de pe ultima copertă semnat de poetul albanez Agron Tufa. Plânsul pe limba sau în
limba armână “plândzi pri-Armâneashti” ar putea fi considerat mesajul major al acestor poeme.
Dacă armânii nu își mai pot apăra nația în agonie, ca și limba pe cale de dispariție, obiceiurile
milenare tot mai uitate; dacă sunt ignorați, asimilați de popoarele în mijlocul cărora trăiesc
pentru că pămîntul lor de origine a fost împărțit națiunilor balcanice etc, ei tot mai pot face ceva
ca nație: să continue să plângă în și pe limba lor maternă.
Pânea di zboarâ este metafora pâinii celei de toate zilele, care este a vorbirii (zboarâ) în
limba maternă; este o metaforă a plânsului în limba străveche armânească pe care mama mi-a
transmis-o și mie dar am refuzat să o vorbesc sub presiunea celor din jur, dar mai ales a școlii
unde mi s-a spus că este o limba barbară, a unor oameni necivilizați care nu merită să fie vorbită,
1 Cateva din cărțile de poeme și antologii pot fi citite online in pdf în Biblioteca Armânească
https://dinitrandu.com/ https://dinitrandu.com/vivlioteca-armaneasca-2/ aflată sub îngrijirea lui Dini Trandu:
Ainodekam, 2013
https://dinitrandu.com/wp-content/uploads/2020/03/Ainodekam-BT-update.pdf Un veac de poezie aromâna, 1985
https://dinitrandu.com/wp-content/uploads/2020/11/Un-veac-de-poezie-aromana.pdf
Antholoyie di Poemati Armaneshti https://dinitrandu.com/wp-content/uploads/2020/03/Avigljitori-di-zboari.pdf
2
o formă stricată a limbii române. Mai tîrziu, la facultatea de filologie, profesoara mea de
dialectologie, Matilda Caragiu, și-a dat silința să arunce limba armână în subsolul unui dialect
sau regionalism absurd al limbii române, ștergîndu-i din neștiință filologică și lingvistică sau
motive politice dreptul natural, acela al unei limbi romanice de sine stătătoare din familia
limbilor romanice orientale, o limbă soră sau verișoară a limbii române. Au trebuit ca savanți din
Germania, Austria, Statele Unite să repună în ultimele decenii limba armână în dreptul ei natural,
de limbă de sine stătătoare, în timp ce lingviști români și armâni docili au perpetuat nu doar erori
lingvistie și false informații dar s-au supus politicii oficiale de nerecunoaștere a armânilor ca
nație și a limbii armâne ca limbă în sine.
Din nou, se întâmplă ca scriitori europeni de calibru precum Agron Tufa, poet albanez care
trăiește în exil în Elveția, să scrie elogios despre limba și literatura scrisă în limba armână, dar nu
scriitori greci sau români sau croați, națiuni în mijlocul cărora trăiesc dispersați și nerecunoscuți
ca nație cei ce fac parte din națiunea armână. Agron Tufa prezinta poemele Kirei traduse în
albaneză cu o rară empatie și finețe. Iată câteva fragmente din această prezentare transpusă în
română, care ilustrează impactul estetic și nu numai al acestor poeme:
„Poeta armână Kira Iorgoveanu Mantsu este una dintre vocile distincte ale poeziei
contemporane europene. Mijloacele lirice, muzicalitatea, timbrul și intonația versurilor
produc o mărturisire narativă lirico-elegiacă despre legenda „sinelui”, a neamului și etniei
poetei cu rădăcini adânci și străvechi pe teritoriul balcanic.
Poemele Kirei conțin o unitate și coerență interioară inconfundabile. Ele se
plămădesc din alchimia amintirilor copilăriei, cu mituri ce încă trăiesc în lumea
armânească din Alpii Balcanici, si spațiul balcanic de sud-est, care înseamnă Munții Pind.
Cosmogonia poetică se întemeiază pe o geografie pe masură, profund armânească: natura
divină, stânele, bunicii, elemente dominante ale fondului ancestral care guverneaza
precum patriarhii Vechiului Testament; enigmele străvechi ale “farilor”, familiilor
armâne relevate ca în curgerea lentă a unei role de film. Suntem martorii unei narații
lirico-alegorice, care însă nu aparține poeziei bucolice, lipsite de suferințe, ci „romanului
de trăire metafizică” care expune destinul unei umanități ce și-a pierdut spatiul originar,
izgonită din el, și aflată prin circumstanțele istoriei intr-un univers ostil, neprielnic.
Acidul urii, intoleranței au drept consecință stingerea, uitarea și moartea lentă a acestei
lumi fermecate. Circumstanțele în care această umanitate, aflată într-un mediu ostil, este
condamnată la dispariție fac parte din lirismul poemelor. Pe parcurs, disperarea lirică se
transformă în elegie; în tânguire pentru pierderea paradisului arcadic, pastoral ancestral;
în tânguire pentru dispariția oamenilor lui pașnici, în tânguire pentru micșorarea spațiului
geografic ancestral al naţiei și al atrofierii identității armâne. (…)
Dar ceea ce atinge coarda sufletului cititorului este tânguirea pentru limbă, care, ca
exponent al identității, aproape uitată și imposibil de apărat – a intrat într-un declin și
apatie fatale. Cine sunt vinovații acestui genocid cultural? Din poeziile Kirei Iorgoveanu
3
Mantsu reiese că aceștia sunt un colectiv de națiuni și popoare din Balcani, a căror
gelozie și intoleranță au determinat acest proces. Aceste națiuni au determinat și asistat
nepăsătoare la tragedia unui popor, au contemplat indiferente cum în sânul lor își dădea
duhul o etnie și o cultură străveche. (…) Referințele istorice, culturale, verbale și nonverbale din cultura armână și cea universală, aduc lumină asupra esenței tragediei care i
s-a întâmplat „Arcadiei” Kirei Iorgoveanu, neamului și limbii poetei.”
Postfața volumului, semnată de criticul, poetul și editorul albanez Naim Zoto, situează
poezia Kirei Iorgoveanu în context european. Redau câteva fragmente în tălmăcirea lui
Altin Kaso:
„…nu am crezut că va veni ziua când voi da peste o carte de poezii din care să nu îndrăzneşti
să omiţi aproape niciuna dintre ele. Pentru că toate poeziile sunt „antologice”, „the best”. Şi, mai
cu seamă, că poeziile şi autoarea lor aparţin unui popor şi unei limbi aproape uitate, răspândiţi
prin lume ca meteori. Cine ar fi putut ridica mai frumos la nivel de artă soarta acestui popor tragic
şi nu numai al lui!
Dar nu întâmplător autoarea este femeie (Zboarâli – stranji arcati pi teli: Cumăts di mini
arupti!); zămislită şi dospită în Balcani (Pi-amealu di Eyee – Avdu tuti limbili-a Balcanlui /
Mashi a mea – iuva!); nu întâmplător ea aparține unui popor aproape sacrificat de istorie: (Adzâ
frimtaiu unâ pâni / Pânâ tora nifrimtatâ: / Sari nu lipsea / Itsi lacârmâ sari eara!); nu
întâmplător ea aparține unei rase “migratoare”, mereu în mișcare, mereu în căutare, nu al ego-ului
său, așa cum este moda artei în ziua de azi, ci a identității pierdute sau șterse (Hiu, poati,
singura / Poetâ tu lumi cari / Moarti poemi amintâ!).
Ea este parte atât a lirismului, cât și a tragediei (V-adunatu tuts / Sh-vâ zburâtu / S-mi
ngrupats… / Fârâ njilâ câ, de, / Nu earamu frats!); ea este parte atât a trecutului, cât şi
prezentului, şi în acelaşi timp o proiecţie a viitorului (Sh-tu a kirolui gurâ nisâtulâ / Io dzâlili njarucu unâ di unâ!)
Invidios fiind, regret că această poetă nu este albaneză; pentru că ar putea fi, dar mă
consolează faptul că este ca noi, balcanică: (Unu papu sh-una maie-azburăscu/ Cu nipotlu:
Gârtseashti! / Unu papu sh-unâ maie cântâ / A nipotlui: Vâryâreashti! / Unu papu sh-unâ maie
lu hâidipsescu / Nipotlu: Arbinisheashti! / Unu papu sh-unâ maie adyivâsescu / A nipotlui:
Rumuneashti! / Unu papu sh-unâ maie ciudusits mutrescu: /Nipotlu lâ plândzi pri-Armâneashti!)
Aceasta este marea poetă aromâncă, Kira Iorgoveanu-Mantsu, adusă cu măiestrie în limba
albaneză de poetul Spiru Fuchi: (Noi himu râdzâtina /Ama pomlu i xenu… / Noi himu thimeljiu /
Ama, altsâ hârsescu casa…).
Fireşte, majoritatea compatrioţilor ei, armânii sau vlahii cum sunt cunoscuţi de albanezi, o
consideră pe Kira Iorgoveanu-Mantsu poetă a lor. “Pentru noi, aromânii, şi pentru mine
personal, Kira Iorgoveanu-Mantsu este un drapel”, declară criticul armân George Vrana. Pe cînd
Mihal Prefti spune: “Kira Iorgoveanu-Mantsu, a oprit Timpul pentru Neamul ei, şi a deschis
drumul spre libertate”.
Una dintre trăsăturile unice ale limbii și culturii armâne este extraordinara plasticitate a
cuvintelor și conceptelor. În limba armână, cuvintele sunt pronunțate și transcrise în feluri atât de
diferite încât nu sunt ușor de găsit, chiar într-un dicționar, dacă un novice nu cunoaște aceste
4
variante. În universul armân, aceeași realitate cunoaște sau mai exact este exprimată în mai multe
forme lingvistice orale și scrise. Acest lucru se poate vedea în multitudinea de variante ale
denumirilor geografice, numelor proprii și așa mai departe. Interesant de notat că verbul armãn
(ar-mắnŭ) cu formele armash (ar-máshĭŭ), armãneam (ar-mã-neámŭ), armasã (ar-má-sã),
armãneari/ armãneare (ar-mã-neá-ri) – înseamnă ‚a sta pe loc‘ – stau tu loclu iu mi aflu fãrã
tra s-caftu s-mi duc tu altu loc; un lucru aclo iu s-aflã fãrã s-lu min dit loclu-a lui2—și mă întreb
dacă nu cumva de aici se trage și etimologia numelui nației armâne: cei care nu au plecat, au stat
pe loc ascunși în timpul invaziilor barbare în Imperiul Roman de Răsărit, invazii care au început
in secolul șase și nu s-au terminat până la demiterea Imperiului Otoman. Irina Nicolau3
, etnolog
de origine armână, a formulat teza sufletului complex, cameleonic al nației armâne reflectat în
cultura lui, și care ar explica varietatea și diversitatea imensă manifestate în toate formele vieții.
Am vrut să mă conving căutând în dicționare un cuvânt dintr-un poem. Kira îl transcrie Amirâljia
/ împărăţia, dar Cunia îl oferă în 7 variante in dicționarul lui: amirãrilji/amirãrilje
amirãlji/amirãlje amirãrilji/ amirãlichi/amirãliche. Diferențele vin din Ã/ã (a cu tilde) folosit în
armână pentru vocala nazalizată mid-centrală din ăsta /ˈəsta/, /ə/, în notare unicode “Ô
(U+00C3), ã (U+00E3) în timp ce  (â) /ɨ/ notează o vocală închisă centrală nerotunjită ca în
cuvântul ‚român‘ având notarea unicode “” (U+00C2), “â” (U+00E2). Deci nu numai scrierea
diferă, dar și pronunțarea. Cum citim poemul? Sau cuvântul respectiv? Amirâlia sau Amirălia? În
dicționarul armân al lui Tache Papahagi este scris „Amirârilji „. Alții însă pronunță „Amirârii” –
eliminând pe „l” muiat. Înțeleg în final că tendința este de a folosi în scriere vocala „ã” pentru
cele două vocale â si ă.
Această plasticitate unică sau proteism se regăsește și în poemele Kirei Iorgoveanu. Ele
reiterează tragedia trăită de un popor în variante lirice infinite. Pentru că o tragedie devastatoare
respiră în poemele Kirei Iorgoveanu. Nu am citit încă în poezia universală o jale atât de
zguduitoare a unei voci lirice deplângând pierderea inexorabilă a limbii, instrumentul prin care
poezia se formulează și transmite. Nu am întâlnit niciunde în literatura lumii o mai mare durere
provocată de dispariției vehicolului poetic, limba, prin care gândul liric trăiește și se face
2
Tiberius Cunia. Dictsiunar a limbãljei armãneascã. Editura Cartea Aromãnã Editura Sammarina, 2012
3
Irina Nicolau, “Les caméléons des Balkan,” in Civilisations en quete d’ identité XLII, no. 2 (Brussels: Université
Libre de Bruxelles, 1993), 175–78), https://journals.openedition.org/civilisations/2350 ;
Nicolau, Irina Aromânii: credinte si obiceiuri (Bucuresti : Societatea Culturală Aromână, 2001),
https://dinitrandu.com/wp-content/uploads/2020/06/Aromanii-credinte-si-obiceiuri-I.-Nicolau-123p.pdf
5
cunoscut. Poeta se denumește pe sine drept „singura / poetă pe lume care/ naşte poeme
moarte!” – pentru că nimeni, curând, nu va mai fi în stare să le citească odată ce limba armână
va dispare, pentru că limba armână este o limbă pe cale de dispariție:
«Poematli nu cunoscu moartea!»/ Mashi a meali trã moarti/ S’amintarã!/ Limba tu cari
li’aspunu/ Anarga’anarga/ Cãtã ascãpitata’agãrsheari/ S’dutsi! // Hiu, poati, singura/
Poetã tu lumi cari / Moarti poemati amintã!/ Tsi, poati, tu cãrtsã/ Va s’doarmã/ Cã nu va
s’yinã vãr’/ S’li dishteaptã!// «Poematli nu cunoscu moartea!»/ Dzãtsea aushilji
latinji…/ Ama nu’i daima ashi!/ Poematli’a meali tu carti/ Vulusiti,/ Nialeapti, agãrshiti,/
Semnu’ahãnda/ Di unã limbã tsi di multu eara! (Carmina mortae carent)
“Poemele nu cunosc moartea!”/ Numai ale mele pentru moarte/ S-au născut!/ Limba în
care le scriu/ Încet-încet/ Spre-ntunecata uitare/ Se-ndreaptă!// Sunt, poate, singura /
Poetă pe lume care/ Naşte poeme moarte!/ Care, poate, în cărţi/ Vor dormi/ Căci nimeni
nu va veni/ Să le trezească!// “Poemele nu cunosc moartea!”/ Spuneau batrânii latini/ Însă
nu-i mereu aşa!/ Poemele mele-n cărţi/ Închise,/ Necitite, uitate/ Semne adânci/ Ale unei
limbi ce de mult s-a stins! (Carmina mortae carent)
„Xeanã tru patridha tru cari mi’amintaiu/ Xeanã tru’atsea tru cari bãnedzu ‘/ Xeanã tru
patridha tru cari mi turnaiu/ Iu s’nj’avinu xinitipsearea’nyisedzu…/ Ama di ea nu potu
s’fugu vãrnãoarã/ Ca nauã keali pri’a meu trupu acriscu/ U portu ca fortumã sh’ca
dhoarã:/ Xinitipsearea di daima tru sãndzã nã fu…“ (Xinitipseari)
“Străină în ţara în care m-am născut/ Străină în cea în care trăiesc –/ Străină în cea în care
m-am întors/ Înstrăinarea să mi-o lecuiesc…/ Însă de ea nicicum nu pot să fug/ Ca nouă
piele pe trupul meu a crescut/O port ca povară și destin:/ Înstrăinarea – în sânge o port
dintotdeauna! “ (Înstrăinare)
Patria, pierdută ca loc geografic, își regăsește sensuri dincolo de orice geografie. Patria
este libertatea din suflet, limba, esența etniei care nu pot fi furate de nimeni:
Tu Balcanlu cãpãitu di niakicãseari/Mi giudicarã sh‘mi culãsirã:/Poetã fãrã di
Patridhã!/Mi’nviscurã tu stranjilu a xinitiljei/Shi’nj deadirã cali:/Leftirã s’alagu di
locu’locu/Sh’dicunjiarã la pãlătsli di cileki/ Tsi’ntsapã niorilji…/Alãgaiu multu
pãn’akicãsiiu:/ Patridha nu easti peaticu di locu/ Angãrditu di thãmãheari/ Iu creashi
mashi biriketea/ Tsi u seaminã elji/ Tra s’aducã ankirdãseari di bolcã…/ Tu Patridha a
mea zboarãli alagã/ Ca njeljii prumveara/ Nãinti di Pashti,/ Sh’vãr’ nu poati s’li talji
Zboarãli’a meali…/ Haristo! ‘ vã dzãcu/ Ãnj deaditu cu giudicarea / Dukearea trã
xinitia/ Sh’libirtatea absolutã!/ Patridha nu putets/ S’nj’u mata loats canãoarã/ Cã nu
shtits iu u’amu ascumtã!/ Sh’cã nu shtits cã ea poati s’hibã/ Mashi Adiljiatu, Idhee
niazvimtã! (Giudico balcanicu)
În Balcanul obosit de neînţelegeri/M-au judecat şi m-au pedepsit:/Poetă fără de Patrie! /
M-au îmbrăcat în hainele înstrăinării/ Şi mi-au arătat drumul:/ Liberă să umblu din loc în
6
loc:/Cerşetoare la porţile zgãrãie-norilor…/Am umblat mult până am aflat:/Patria nu este
o bucată de pămãnt/Îngrădită de lacomi/Unde creşte numai recolta/Semănată de ei, ca să
le-aducă profit…/În Patria mea cuvintele zburdă/ Ca mieii, primăvara,/ Înainte de
Paşte…/ Si nimeni nu poate să le taie/ Cuvintele mele…/ “Mulţumesc!” – vă spun –Odată
cu judecata/ Mi-aţi dat sensul/ Înstrăinării şi libertăţii totale!/ Patria nu mai puteţi sã mi-o
luaţi / Căci nu ştiţi unde-am ascuns-o!/ Voi nu ştiţi că ea poate fi/ Doar Adiere, Idee
neînfrântă! (Judecată balcanică)
Această imensă neliniște, după cum spuneam, nu este o neliniște metafizică, ci una
concret tulburatoare, și nu inaintea morții personale ci a extincției unui întreg neam. Poemele
tulbură cu disperarea reiterata a profetiei sfârșitului. Transhumanța milenară a neamului
armânesc s-a oprit; dislocați din spațiul originar, armânii ca nație așteaptă sa dispară. Copiii lor,
învățând la școală în limba țărilor în care trăiesc, au uitat sau uită limba maternă. Absența locului
de origine, a matricei originare este devastatoare. Într-un volum de proză poetică în curs de
apariție, un personaj fantazează astfel: „Închid ochii şi văd în faţă un munte mândru, frumos…
Aud foşnetul frunzelor, miroase a iarbă de primăvară. Câlivele din Bachiţa (din muntii
Macedoniei)! De acel timp îmi este dor!” …”Acea viaţă am îngropat-o pentru totdeauna. Ce ştiţi
voi despre cum este să te trezeşti dimineaţa şi să vezi cum vine soarele din spatele muntelui?
Acest paradis este pentru totdeauna pierdut! Mă arde asfaltul pe care-l calc. Arunc apă şi aburii
se ridică… Nu se simte răcoarea pământului.”
Volumul bilingv Ahapsi Lingvisticâ/Condamnare lingvistică conține un adevărat manifest în
acest sens. Poezia nu este doar o formă de existență, ci și una de rezistență lingvistică. Aș spune
chiar politică. Jalea pierderii limbii este copleșitoare. Redau fragmente de poeme din volum, așa
cum au fost transpuse de poetă din armână în română: “Cuvintele – rufe-ntinse pe sfoară – /
putrezesc de-așteptare… /uitate, le bate vântul și ploaia…” (Uitatele cuvinte) „Cuvintele mele nu
mai folosesc nimănui…/ Urechile ce le-ascultau sunt prea departe!” (Cuvintele) „Te scriu
rupându-te din mine/Cu durere caldă, nevindecată/Cui să te arăt? Nimeni n-are nevoie de
tine!…// Nembrăcată în straie străine/A mea pe veci să rămâi/Caci stiu numai eu am nevoie de
tine!” (Poezia) „De-aici lacrimile-mi vin!/Îmi spuse graiul de mamă!/De sute de ani/Pe drumuri
de hoți/M-aruncară (…) Mă dezbrăcară de straie/Și mă rușinară!/Mi-au turnat sânge și venin/ Deaici lacrimile-mi vin!” (Hinc Illae Lacrimae) „Azi am frământat o pâine/Până acum
nefrământată/ am adunat cuvinte-n căpistere,/Le-am cernut, gunoiul să cadă,/Să rămână cele
grele/Și cu sunet de stele! …” (Pâinea de cuvinte) „Ce fac? Mă-ntrebi/ am grijă de cuvinte…/Le
adun zi de zi/Într-o stână imaginară!/Cuvintele albe, cuvinte negre/Se despart și se adună/Le
7
chem și le îmblânzesc/Le mângâi și le rânduiesc/În caravană le pornesc! (…) Ascult vuiet de
cuvinte ce cântă/Nu-i clipă mai naltă, mai sfîntă!” (Caravana cuvintelor)
Kira Iorgoveanu este o poetă importantă a literaturii europene pe care se cuvine să o
celebrăm. Dar, înainte de toate, ea este marea poetă a armânilor, a limbii si literaturii armâne din
trecut și de azi. Ce va fi în viitor, numai Dumnezeu poate decide.
8