Justin Capră, românul care a inventat rucsacul

zburător folosit acum de americani în călătoriile

spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o

chilie… Când l-au „vizitat”, hoţii i-au făcut

pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare.

Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a

consumat gaz cât pensia lui pe o lună.

Cu rucsacul zburător în beciurile miliţiei

Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar

belele. „În 1956 l-am propus Academiei şi bineînţeles

că am produs ilaritate.şi, mă rog, chestii

d-astea. În ’58 l-am brevetat. Dar, în ’56, pentru

că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi

nişte maşinuţe, am făcut prostia să merg, neştiind

puterea comuniştilor, la Ambasada Americană să cer

sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult – două

săptămâni -, dar dormeam pe ciment şi mâncam un sfert

de pâine pe zi. Înainte de asta eram ofiţer de aviaţie.

După – am fost dat afară din Armată şi am fost trecut

la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista.

Până în 1962, când a venit Expoziţia Americană la

Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor.

Diferenţa între al meu şi al lor era de culoare: al lor

era gri şi al nostru – negru. Altminteri erau identice”.

O jucărie: curent electric din zgomot

Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe

tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin

Capră. L-au reabilitat oarecum, adică şi-a putut găsi un

loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar şi munca

de jos a fost o „sursă de inspiraţie”.

Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o

cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să

transformi zgomotul în curent electric! „Am folosit un

telefon Bell , o membrană cu o bobină şi un miez de fier,

pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în

altă parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent,

dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată

hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai

consume din reţea”. Asta este una dintre invenţiile

pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le

breveteze.

„Nu se poate, da’ funcţionează”

Există însă o invenţie pe care ar fi vrut s-o

breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit

explicaţia fizică.. „Am realizat odată un dispozitiv

care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului

care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că

fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune

egală şi de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet,

n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică

şi al naibii se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era

perpetuum mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian

Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul

Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie. Şi acolo a venit un

hectar de mărimi – profesori, academicieni, savanţi –

şi prima expresie a fost. La care Groza

ziceDoctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost

şef de promoţie la Oxford , a studiat dispozitivul şi mi-a

zis. Nu s-a găsit nici acum”.

Circa 100 de vehicule neconvenţionale

Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de

autoturisme cu consum infim (2 litri de benzină pentru un

drum între Bucureşti şi Iaşi , cu viteza medie de

70km/h), 7 aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a

testat personal şi 15 motoare neconvenţionale. Din toate

acestea, doar o invenţie – automobilul fără caroserie,

cu efect pelicular – şi-a găsit o oarecare aplicare.

Este vorba despre un prototip care a rămas la

stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani

să-l construiască. „Un automobil cu caroseria dintr-o

perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi poate

face, eu ştiu, şi aer condiţionat în maşină.. Este

vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în

spate, care îmbracă ocupanţii autovehiculului. Am aruncat

şi apă pe el, nu se întâmplă nimic – nu plouă, nu

ninge”. Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă:

un cetăţean din Bacău a folosit invenţia lui Capră

pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ţine,

totuşi, şi apa, şi peştii!

Întrebare frecventă: „De ce nu plecaţi?”

De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai

civilizate? „M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui

Ceauşescu. I-am zis. După revoluţie au venit alţii să mă

întrebe.. Păi ce, să mănânc

lebede la Viena? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să

faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu

se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia,

America , Germania , Canada …. Credeţi că umblă pe undeva

câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din

Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă

e în România…”

Nu există inginer adevărat fără cultură

Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba,

nici mişcarea nu-i arată vârsta. El pune

„tinereţea” pe seama familiei. „Tata a murit la 90

de ani pentru că l-a lovit o maşină când era pe

bicicletă. Bunicii, mătuşile – la 102, 107, 110….

„Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar

dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze şi să

pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit..

Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră.

„Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega

fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simţ al sintezei.

Kant zice. Ei, cum

dracu’ poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume

conjuncturală, înlănţuită? Şi spune că morala poate

fi în afara moralei creştine, ceea ce iar este o

greşeală. (…) Newton zice. Pentru

că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne

deplasăm asimptotic spre cunoaştere pe care nu o s-o

întâlnim pentru că, curba asimptotă întâlneşte

verticala cunoaşterii undeva la infinit.”

Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând

voi fi mai liber şi mai fericit… Doamne, ce deziluzie am

avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură

ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria

de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme

ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce

adevăr egal subiectiv?

Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este

diferenţial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări.

Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema

cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul

ştiinţific oficial.. Nu mai vreau clasicul în abordarea

căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul

absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi,

conjuncturi, relativitate.

Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin.

Spiritul, în schimb, nu intră în crize,

spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o

ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea

interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare.

Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan

spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima,

toleranţa rezolvă toate problemele.

Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel

de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de

exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi

când văd rezultatul muncii mele.

Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică,

sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost

persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic, şi de ce?

Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez

nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoie de

oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în

academii şi nici în premianţi oficiali.

Când ţin o conferinţă sau un curs văd discipolii

mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, această

particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui

Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că

nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o

programare din afara noastră, în alt raport spaţiu –

timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi?)

Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta

este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de

bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful

Kant atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul

lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume

înlănţuită?

Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul

poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală..

Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă

pricep, soluţii vă poate da natura, în măsura

înţelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni,

vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă.

Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual.

Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia ţăranului

bătrân, pardon, nu în ţăranul de lângă metropolă.

Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu

omul prin intermediul monarhului şi al sacerdotului.

Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a

declarat repubica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a

şcolit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un

reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.

Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure,

unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd

imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să

înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica

ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.

Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi

fumători, vreau oameni adevăraţi sau fără oameni.

Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.

Justin CAPRA