Fw: Jidanii in război
|
5 sept. 2022, 17:55 (acum 2 zile)
|
![]() ![]() |
||
|
De la: Pop
Date: dum., 4 sept. 2022 la 21:58
Subject: Fwd: Jidanii in război
To: Pot Logaru
De la: Mugur Preda
„JIDANII ÎN RĂZBOI” – un document fundamental pentru înțelegerea istoriei interbelice a României
Incorect Politic
August 23, 2022
„JIDANII ÎN RĂZBOI” – un document fundamental pentru înțelegerea istoriei interbelice a României
Via Certitudinea:
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 117
Ceea ce vom prezenta în continuare este un document care vede lumina tiparului pentru prima dată, după 95 de ani. Niciun istoric român nu l-a folosit ca material de lucru în studiile și scrierile de specialitate, niciunul nu l-a pomenit măcar. Și totuși el este un document fundamental pentru înțelegerea istoriei interbelice a României, în speță a relațiilor româno-evreiești. Marea Unire a fost precedată de convulsii teribile, despre care nu știm aproape nimic. Aceste convulsii trebuie știute și asumate. Toate. Și eroismul, și trădările. Și ale noastre împotriva noastră, dar și ale altora împotriva noastră.
Documentul la care facem referire este înscris în categoria „Documente oficiale” editate de Camera Deputaților și a fost tipărit în 1923. Titlul documentului este „JIDANII ÎN RĂZBOI” și cuprinde, conform explicațiilor aferente, „Discursul rostit, în ședințele Adunării Deputaților de la 17-18 iulie 1918, asupra Proiectului de Lege a Împământenirii Streinilor născuți în țară, de Dl. Prof. A.C. CUZA”, dar și dezbaterile parlamentare în ansamblul lor. (Miron Manega)
Pentru ce cred că acest document trebuie cunoscut
Ioan Roșca
Sacrificiile româneşti din primul război mondial nu au fost de ajuns pentru ca România Mare să fie recunoscută necondiţionat de Aliaţi, pe baza convenţiei făcute şi respectate de Brătianu în 1916. Ca şi în 1859 (recunoaşterea Unirii), 1866 (recunoaşterea domnului străin şi a noii Constituţii), 1879 (recunoaşterea Independenţei) marile puteri (dominate de oculta mondializată) au impus Românilor asigurarea cadrului optim propăşirii străinilor care au penetrat masiv ţările române.
Presiunea în favoarea evreilor a venit din toate părţile, întărind impresia că ei căpătaseră controlul politic al lumii. Insistenţelor franco-engleze li s-a adăugat presiunea Americii, la conferinţa de pace de la Paris, care a impus dărîmarea stavilei în calea cotropirii politico-economice, o redută pe care românii încercau să o menţină, din 1866. La est, proaspătul URSS, răsturnînd politica ţarului, a devenit o nouă armă a filo-semitismului.
Este interesant că cealaltă tabără din conflictul mondial – Puterile Centrale – a avut aceeaşi poziţie faţă de interesele evreilor. Evoluţia ulterioară a Germaniei (datorită împlicării sioniştilor în atragerea în război a SUA – pe care nemţii au considerat-o ca trădare fatală) nu trebuie să ne ascundă faptul că, pînă la ruptură, şi Germania a susţinut, la noi, pretenţiile evreieşti, Austria fiind implicată în proiectul pan-european de colonizare masivă a evreilor în Europa de Est, inclusiv peste Romania. Ca atare , printre condiţiile de capitulare puse de Puterile Centrale în 1918 României (vezi pacea de la Bucureşti), apare (la art. 28) obligaţia de naturalizare în masă a evreilor. Deci, ce au realizat Aliaţii în 1919, ni se impusese, în 1918, de adversarii lor.
Presiunea a lucrat universal, pe căi oficiale sau discrete.
Jurnalul lui Marghiloman, deşi zgîrcit cu comentarea modului în care s-a ajuns la legea împămîntenirii evreilor din 1918, conţine referiri interesante. Publicăm la sfârșit o parte din acest jurnal…
Concluziile care se desprind din acest jurnal sunt următoarele: românii au fost somaţi (şantajaţi) – prin nemţi, austrieci, ruşi, francezi, englezi, americani – să ofere evreilor naturalizarea, cît mai largă şi cît mai „din iniţiativa proprie”… Presat de germani, Marghiloman îi susţine pe evrei, inclusiv pentru că… ar fi luptat eroic împotriva germanilor. El impune legea sa (căzută, o dată cu altele, din perioada capitulării, la 6.11.1918), neavînd nici măcar curajul de a nota în jurnal ce a spus de fapt A. C. Cuza în cadrul celor 10 ore în care acesta a combătut naturalizarea, în faţa Parlamentului, la 17-18 iulie 1918. Şi totuşi, discursul lui de atunci pare a fi avut un rol în îndîrjirea cu care Brătianu a rezistat, în 1919, presiunilor „aliaţilor”, ceea ce sporeşte expresivitatea ascunderii acestui document, timp de 100 de ani.
Ştiu că a devenit incorect politico-penal să sfidezi „Ministerul Adevărului”, scoţînd la iveală textele incomode, din mormintele culturii române. Cred totuşi că suntem obligați să aruncăm o privire asupra unui document care pune problema încălcării suveranităţii noastre – în interes evreiesc. Un om de ştiinţă nu poate admite teza că tot ce a spus Cuza atunci era fals, pentru că el era antisemit, ci vede aici explicate motive ale antisemitismului său. Chiar dacă toate ar fi greşite, încă este important să le cunoaştem, pentru a înţelege istoria interbelică a României.
Cine poate pretinde că e nesemnificativ faptul că mişcarea lui Codreanu începe la Iaşi, imediat după acest discurs, adică după întoarcerea din prizonierat a românilor care îi acuzau pe evrei că i-au exterminat în lagăre, după asaltul bolşevic perceput de populaţie ca iudaic, după răspîndirea zvonurilor privind dezertarea masivă a evreilor şi colaboraţionismul lor cu ocupantul german, după instigarea întregii Lumi la condiţionarea recunoaşterii României Mari?
Cît priveşte tehnica demonstrativă, nici azi nu ar exista consens privind validitatea metodologiei statistice a lui A.C. Cuza. Unii, interesaţi în domesticire, combat orice observaţie privind categoriile umane, interzicîndu-ne să generalizăm. Conform acestei impuneri, nu am avea voie să spunem, de pildă, că femeile sînt mai dispuse la osteoporoză, cît timp există femei care nu fac această boală și bărbaţi care o fac, și doar dacă toţi italienii – și numai ei – sînt în mafie, am avea voie să vorbim de „mafia italiană”. Idem, despre puterea financiară sau mediatică evreiască nu s-ar putea vorbi, atâta timp cît există evrei săraci și bancheri ne-evrei, iar crimele unor comunişti nu ne permit să considerăm comunismul criminal şi să reproşam ceva membrilor PCR. Dar, în același timp, germanii sunt vinovaţi TOŢI de nazism iar legionarii sunt condamnabili penal – în bloc.
Discursul lui A. C. Cuza ne poate ajuta să înţelegem de unde vine această dublă măsură.
JIDANII IN RĂZBOI – DISCURS ROSTIT ÎN ŞEDINŢELE ADUNĂREI DEPUTAŢILOR DELA 17-18 JUL1E 1918, ASUPRA PROECTULUI DE LEGE A ÎNPăMÂNTENIREI STREINILOR NĂSCUȚI ÎN ȚARĂ

ȘEDINȚA DE MARȚI, 17 IULIE
[…]D. Al. Marghiloman, Preşedintele Consiliului şi Ministru de Interne: Cine atacă proectul de lege are cuvântul întâi; vorbește pentru, raportorul.
D. A. C. Cuza: Domnii mei, care sunt moravurile acestea mai triste decât însăşi timpurile în cari trăim? Un popor, care a voit să-şi realizeze idealul naţional, în modul cum a crezut el că poate să şi-l realizeze; […] care a înscris în istoria ţărei şi a neamurilor pagini strălucite-de vitejie la Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti, şi care la urmă, fiind părăsit de aliaţii săi, a trebuit să convină la pace şi cu toate că pacea nu se făcea numaidecât de biruitor faţa de biruit, dar se făcea de acei, cari incontestabil că aveau puterea covârşitorare în mâinile lor, pacea a devenit ceeace putea să fie o asemenea pace: dureroasă şi umilitoare pentru noi.
Am pierdut Dobrogea, am pierdut munţii, şi mă grăbesc să adaog, ei – i-am pierdut cu speranţa de a-i recâştiga. Dar pe lângă această răşluire din teritoriul nostru, care era firească din partea duşmanilor, pentru că le venea în folosul lor, iată că intervine o măsură care nu se mai explică prin folosul lor imediat şi care este totdeodată un atentat la demnitatea noastră, un îndoit atentat Ia suveranitatea poporului nostru. Si vă întreb, cum se explică aceasta măsură anormală, extraordinară, din partea duşmanilor noştri?
D. D. Pătrăşcanu: Au cerut-o şi aliaţii noştri şi nu sunt mulţumiţi cu drepturile care le dăm.
D. A. C. Cuza: D-ta eşti în curent cu întreaga diplomatie a Europei. (Râsete). Ceeace au cerut aliaţii noştri şi ceea ce am răspuns noi aliaţilor noştri şi ceeace am fi dat eventual după cererea, dacă ar fi fost a aliaţilor noştri, este una şi ceeace venim noi astăzi să facem, sub presiunea învingătorilor, adică nu a învingătorilor – cum să la zicem – a duşmanilor noştri, e alta.
D. D. Pătrăşcanu: Presa engleză nu este mulţumită.
D. A.C. Cuza: Dta eşti în curent şi cu presa engleză, cu ce nu eşti D-ta în curent ? (Râsete).
D. D. Pătrăşcanu: Sunt în curent cu tot ce trebue.
D. A.C. Cuza: Dta eşti în curent şi cu presa engleză, cu ce nu eşti D-ta în curent ? (Râsete). Numai cu un singur lucru nu ai fost în curent – cu ceeace s’a petrecut în zilele când ai noştri mureau în jurul drapelului lor şi când D-ta rămâneai la Bucureşti, părăsind şi Camera din care făceai parte. (Aplauze). Prin urmare, D-lor Deputaţi, mă întreb ce însemnătate, ce folos trag duşmanii noştri, care este scopul pentru care ni se impune această măsură; care este motivul care îi face să se abată de la normele internaţionale obişnuite, ca noi, în aceste timpuri de afirmare a principiului naţionalităţilor, să fim jigniţi, cum am spus, de un îndoit atentat la suveranitatea noastră naţională, prin aceia că suntem siluiţi mai întâi să împământenirn pe jidani şi în al doilea rând, că suntem siluiţi să-i în pământenim fără ca măcar să respectăm Constituţia ţărei? […]
Pentru că aşi fi înţeles mai la urmă, să se pună în tratat principiul ca jidanii să fie împământeniţi, precum s’a pus principiul şi în tratatul dela Berlin, de altfel şi atunci, cu călcarea dreptului nostru. Dar în ceeace priveşte realizarea acestei măsuri, se cerea evident, ca să se convoace o Cameră Constituantă şi ca această Cameră Constituantă, singură care avea chemarea să o facă, să se rostească asupra acestei chestiuni, precum s’a făcut în urma tratatului de Berlin, de Adunările Constituante de la 1879. Şi iată, D-lor, de ce ziceam că sunt mai dureroase moravurile decât timpurile în cari trăim. Pentru că nu numai se cedează asupra principiilor, atunci când eu cred că s’ar fi putut rezista; dar acei care reprezintă astăzi interesele României, vin încă şi lărgesc condiţiunile de încetăţenire ale jidanilor, consfinţind de bună voe călcarea acelor principii.
D. D. Pătrăşcanu : D-le Preşedinte, cuvântul jidan este un cuvânt parlamentar?
D. Zelea-Codreanu: De ce nu?
D. D. Pătrăşcanu: Răspnnde-ţi D-vs., D-le Preşedinte, dacă cuvântul jidan este un cuvânt parlamentar […] D A C. Cuza: Savantul universal diplomatic, ziaristic, istoric şi de toate. D. D. Pătrăşeauţi (Râsete), să-mi permită a-i spune, Dlor, că când a apărut acest neam pe scena istoriei acest neam pe care nu ştiu cum să-l numesc fiindcă se supără D-lui…
O voce: Vorbiţi parlamentar.
D A. C. Cuza: De când a apărut, aşadar, în istorie, a apărut ca „Evrei”. Ce însemnează cuvântul Evreu ? înseamnă, după unii „de dincolo de rîu”, adică de dincolo de râul Eufrat, de unde veneau; şi după alţii, mai curând însemnează popor vagabond şi prădalnic, având acelaş înţeles care se găseşte in cuvântul „Arab”, înţelesul cuvântului „Rauber” – D-ta poate că vei fi învăţat acum o leaca de nemţeşte – care însemnează tâlhar, prădător. Şi cu acelaş înţeles îl găsim la vechii Egipteni, care îi numeau „Apriu”. Prin urmare „Evrei” însemnează popor de tâlhari. Iată dar cum ni se înfăţişează când apar în primul moment pe scena istoriei. Mai târziu, după ce-şi întemeiază statul lor jidovesc, care a durat foarte puţin, dela David până la Solomon, vre-o 50 de ani, fiindcă era pe lângă regatul lui „Iuda” şi regatul lui „Israel”, sau numit „israeliţi”. Dar a venit, D-lor, binecuvântatul de D-zeu Sargon, pe la anul 722 înainte de Hristos, şi a distrus regatul lui Israel, strămutând poporul „Israelit” în Asiria şi Media. Şi atunci a rămas numai regatul lui „Iuda”. Va să zică „Judani” = „jidani”. Şi a venit mai pe urmă binecuvântatul de D-zeu, Nabucodonosor, la anul 586 înainte de Hristos şi a distrus şi regatul lui Iuda şi a dus pe jidani în robia Babilornului. Şi de-atunci, şi după nimicirea Ierusalimului de Titus – de când s’au împrăştiat asupra întregului pământ , s’au numit „Jidani”. Aceasta este denumirea istorică. Germanii îi numesc „Juden”, Francezii „Juifs”, Englezii „Jews”, Turcii „Iahudi”, Ruşii „Jid” şi aşa mai departe. Încât ei sunt „Jidani” – pentru că nu putem să întoarcem istoria înapoi, la ceea ce erau ei pe vremea lui Abraham şi nici la ce au fost pe vremea lui David. Şi, cuvântul „Jidan”, ţi separe D-tale că este o insulta? Răspund: aceasta se datoreşte modului cum ei şi-au purtat numele lor în cursul timpurilor, în relaţiile lor cu celelalte popoare. Pentru care noi nu avem nici o răspundere. Aşadar, numirea „Jidan” este numire istorică pe care nu o putem schimba; ei sunt şi rămân „Jidani”, până-şi vor redobândi o ţară a lor, unde vor putea să se numească altfel. Aceasta este explicaţia, D-lor, şi trecem mai departe […]. Prin urmare, D-lor Deputaţi, mă întreb ce însemnătate, ce folos trag duşmanii noştri, care este scopul pentru care ni se impune această măsură; care este motivul care îi face să se abată de la normele internaţionale obişnuite, ca noi, în aceste timpuri de afirmare a principiului naţionalităţilor, să fim jigniţi cum am spus, de un îndoit atentat la suveranitatea noastră naţională, prin aceia că suntem siluiţi mai întâi să înpământenim pe jidani şi în al doilea rând, că suntem siluiţi să-i înpământenim fără ca măcar să respectăm Constituţia ţărei? […]. Şi Dvs. veniţi astăzi şi, nu numai că vă declaraţi mulţumiţi cu ceia ce vi s’a impus, dar vă declaraţi nemulţumiţi că vi s’a cerut numai atât, fiindcă daţi mai mult decât se impune prin tratatul de pace […]. Dar, cum se explică D-lor că aveţi curajul să lucraţi în modul acesta? Se explică prin faptul că jumătate de ţară este stăpânită de Nemţi şi cealaltă jumătate aţi supus-o stărei de asediu. […]
D. C. C. Arion, Ministru de Externe: Dacă ași face scandal, eu mi-aşi face datoria ca să te fac şi pe D-ta să intri în datorie.
D. A. C. Cuza: D-ta ai căuta să mă faci să intru în datorie, cum zici – dar oare ceilalţi cari sînt marea mulţime, ce ar zice?… […] Am să citez un exemplu istoric. La 1866, Camera Constituantă, în Bucureşti, a căutat să rezolve problema, când era vorba de art. 7 din Constituţie, şi voia să împâmântenească atunci pe jidani. Cu 52 de ani în urmă, vă daţi seama ce ar fi fost! Şi atunci, onorabilii părinţi ai poporului, erau gata să dea toate drepturile jidanilor; dar, vedeţi Dvs., atunci nu era starea de asediu şi poporul n-a voit şi a venit la Cameră şi nu se ştie pe unde au eşit predecesorii Dvs., ca să nu dea ochii de mulţimea înfuriată. Şi de acolo poporul revoltat s’a dus şi a distrus sinagoga şi, prin presiunea lui, a trebuit să se înscrie în Constituţie acel Art. 7 care oprea dela împământenire pe străinii cari nu erau de rit Creştin. Iată ce s’a întâmplat la 1866 şi vă asigur că azi, când conştiinţa naţională este mai vie, Dvs. n’aţi fi putut să staţi pe aceste bănci, să votaţi o asemenea lege, dacă nu aveaţi starea de asediu şi cenzura, care ne opresc pe noi să ne mişcăm, să scrim şi să ne întrunim, pentru a ne apăra interesele. […] Apoi, d-lor, în asemenea condiţiuni dureroase, în loc ca prin atitudinea d-v, demnă să veniţi în fața lumei întregi, în faţa Europei şi a duşmanilor noştri – şi nu ştiu ce stimă pot să aibă duşmanii noştri pentru d-v.
D. C. Meissner, Preşedintele adunărei: Daţi-mi voe, azi nu se mai zice „duşmani”…

D. A. C. Cuza: […] D-lor, voi trece dincolo chiar, presupun, de dorinţa d-iui Preşedinte şi voi zice „prietenii noştri”. D-lor, ziceam: nu ştiu ce stimă pot să aibă „prietenii” noştri acolo pentru d-v. […] Ar fi trebuit să ziceţi: România îşi va rezolva ea singură problemele ei pe calea pe care i-o indică Constituţiunea ţărei. Va veni timpul ca noi să rezolvim problema jidoveasca pe cât mai larg, precum o va voi ţara […].
Pe jidani, i-au considerat pururea ca străini primejdioşi existenței noastre naţionale, cei mai autorizaţi reprezentanţi ai poporului românesc, cei mai luminaţi în toate domeniile. D-v. cunoaşteţi cine a fost Simion Barnuţiu, înflăcăratul apostol al redeşteptărei naţionale în Ardeal, la 1848, profesorul incomparabil, care a ilustrat mai pe urmă Universitatea din Iaşi; cine a fost Const. Negri, marele patriot şi diplomat, unul din făuritorii Unirei; cine a fost Vasile Alexandri, despre care s’a zis, că e „regele poeziei române”, Vasile Conta, filosoful recunoscut, autorul atâtor cărţi eminente, Mihail Eminescu, genialul poet şi cugetător politic, B. P. Hajdeu, ilustrul învăţat cu renume european, Mihail Kogălniceanu, luptătorul generos pentru libertatea mulţimei, bărbatul de Stat iscusit, reformatorul de la 1863. Peste părerile acestora, nu se poate dar trece cu epitetul comod de „antisemiţi”. Ei sunt expresia conştiinţei luminate a întregului nostru popor.
Daţi-mi voe, dar, să vă spun că, în punctul d-v. de vedere, sunteţi izolaţi; că legea pe care o aduceţi astăzi, e o lege fără precedent, în legislaţia noastră; că aveţi o atitudine, care nu a fost atitudinea generaţiilor trecute, până la noi. Şi oare vă daţi seama de grava răspundere pe care v’o asumaţi prin această atitudine a d-v. şi prin legea pe care o faceţi acum?
Dar, d-lor, toate le-am îngădui, repetăm: nu putem îngădui falsificarea adevărului; nu putem îngădui crearea unor legende; nu putem îngădui pângărirea istoriei noastre.
Afirmă d-l raportor, în expunerea sa de motive: „Legea pentru împământenirea străinilor născuţi în ţară, vine ca să îndrepte stuaţiunea neconformă cu echitatea pe care o avea o populaţiune, deşi străină etniceşte, de noi, totuşi de mult timp stabilită în ţara noastră”. Vă mulţumesc pentru „străini etniceşte”. […] Dacă au venit cu legiunile lui Traian, la ce nu ar fi şi ei autoctoni? (Ilaritate). Dar d-l raportor îşi continuă astfel expunerea sa literară, aşa dar de pură fantezie, întrucât e lipsită de orice dovezi: „ Această populaţie, care alăturea şi împreună cu noi a luat parte la toate durerile şi bucuriile ţărei şi mai ales în ultimul timp şi-a făcut cu prisosinţa datoria către patrie, urmează să fie chemată cu drepturi egale la rostirea în viaţa publică. Este un act de dreptate ce se face şi pe care noi, independent de orice raţiune politică de afară, înţelegem a-1 face, mai ales că astăzi toate ţările bătrânei Europe şi ale lumei civilizate au rezolvit această chestiune în conformitate cu spiritul de dreptate, astfel cum trebue înţeles în veacul al XIX”.
Aici e legenda pe care noi nu voim s’o lăsăm să se introducă aci ce e pângărirea istoriei noastre; aci e falsificarea adevărului.
D. Dimitrie Arion: Aşa este.
D. A. C. Cuza: Aşa este, zice d. Dimitrie Arion – şi ori ce conştiinţă românească şi cinstită va zice: aşa este.
Cum, d-lor, să vină şi să se afirme, că oamenii aceştia au luat parte cu noi la toate durerile şi la toate bucuriile ţărei? Că mai ales în ultimul timp şi-au făcut cu prisosinţă datoria către patrie şi că pentru aceasta urmează să fie chemaţi la drepturi egale?! […] Da, puteţi să le daţi drepturi; cine vă împiedică? Aveţi puterea în mână şi sunteţi sub presiunea văzută a unui tractat, mă tem însă mai mult, că sunteţi sub presiunea nevăzută a unei puteri oculte. […] Am întrebat pe d. Prin Ministru: d-le Prim Ministru, acest text se poate modifica? D. Prim Ministru mi-a răspuns: nu, pentru ca e contractual. Atunci am zis: ce să mai continuăm cu discuţia: numiți raportorul şi s’a isprăvit, căci de ce să mai discutăm un lucru care nu se mai poate modifica, care este contractual? Dar contractual prin ce, pentru ce? Și cu cine? Nu e contractual prin tractat, pentru că tractatul nu prevede ce e scris în proiectul Dvs de lege. Prin urmare: contractul cu cine ? […].
Este dar vorba, că jidanii au luat parte la război şi au dobândit lauri pe câmpul de luptă. Am aici un articol în ziarul jidovesc „Gazeta Bucureştilor” (ilaritate) cu titlul „Încetăţenirea Evreilor pământeni”, în care se zice asemenea: „Ca oşteni, Evreii şi-au făcut datoria cu devotament şi barbăţie” (ilaritate).
Se înţelege dar că trebue să atingem îndeosebi aceasă problema a modului cum jidanii şi-au îndeplinit datoria faţă de ţară, în timpul răsboiului, ca să nu mai poată fi nici un dubiu. Nu trebue să se acrediteze legenda, mai târziu, cum că în luptele dela Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz pentru apărarea graniţelor Moldovei, la vitejiile regimentelor noastre, au participat şi Jidanii. Şi chiar că dacă n’ar fi fost poate jidanii, am fi perit! […]
Şi de oare ce, cu acest meşteşug că au luat parte la războiu, au fost împământeniţi vre-o 1.000 de jidani – după războiul dela 1877 – încep să precizez faptele, în privinţa aceasta. Câţi jidani credeţi dvs că au luat parte în războiul din 1877, câţi au murit? Au trecut Dunărea şi au luat parte la război, după actele oficiale, 60.000 români şi 900 jidani. Din aceşti 60.000 de Români, au murit 2.107 iar jidani au dispărut 4. (Mare ilaritate). Toţi din Reg. 13 din Iaşi, regiment eroic care a fost decorat la 1877. Dar, să vi-i citez pe nume: Weinberg Iancu, Bercu Iancu, Iţic Israel şi Finkelştein Moise. Nu morţi: dispăruţi. (Mare ilaritate). Vă rog să controlaţi în scrierea întocmită după documente oficiale: „Istoricul războiului de la 1877—1878 partea II-a şi a III-a, de mai mulţi ofiţeri”, la pag. 316. Şi pentru această faptă, că patru jidani au dispărut, au fost împământeţi 1.000. Nu e patru la mie, ci e o mie la patru. (Mare ilaritate).
O voce: Prea a fost mare camăta! (Mare ilaritate).
D. A. C. Cuza: Dar experienţa cu jidanii în armata, am făcut-o nu numai noi, au făcut-o şi Ruşii, între altele în războiul cu Japonia, la 1904. […] Daţi-mi voe să vă citez numai câteva cuvinte din scrierea Generalului Martinov, din Statul Major rusesc, cu titlul: „Quelques lecons de la triste experience de la guerre Russo-japonaise”, apărută la 1906, după catastrofa Rusiei de-atunci. Generalul Martynov zice: . „[…] De îndată ce ajungeau pe teatrul de operaţie, jidanii se sileau de obicei să fie ocupaţi în tot felul de servicii înafară de rânduri. Dacă nu reuşeau, ei simulau diferite boale – comiteau înadins crime, dezertau, sau treceau pur şi simplu la inamic. Într’o divizie, de la 1 Aprilie 1904 pînă la 1 iulie 1905, au fugit 256 jidani; în aceiaşi perioadă numărul dezertorilor celorlalte naţionalităţi a fost de 8. Jidanii cari rămâneau în trupă aveau în genere o influenţă foarte nefastă asupra camarazilor lor şi, din cauza naturei lor nervoase, erau propagatorii principali a tot felul de panici”. Concluziunea generalului Martynov în urma acestei experienţe, era ca jidanii sa fie scoşi din armată […].
D-lor, această experienţă a generalului de Stat major Martynov, din armata rusească, am făcut-o şi noi. De-aceia, partidul naţionalist-democrat, dându-şi seama că aceasta este cea mai mare primejdie pentru armata românească, a cerut, din primul moment, excluderea jidanilor din armată. Şi aici nu noi suntem de vină, dacă nu am reuşit să se introducă această masură. Căci în loc să se ţină seama de experienţa făcută – şi voi dovedi imediat ce concludentă este aceea experienţă – după războiul din 1913, d. Take lonescu profită de ocaziune şi introduce pe jidani în şcolile noastre militare. Adică, după ce se dovedeşte că nu sunt buni de nimic în armată, îi pune să comande pe Români, şi îi face ofiţeri […].
Am aici – şi să nu vă miraţi de’ documentarea mea, pentru că în momentul când jidanii începuse mişcarea de a li se da drepturi, la 1917, pe când soldaţii noştri se aflau sub gloanțele duşmanului şi se luptau, ca să apere bucăţică cu bucăţică pământul acesta, şi când vedeau de aproape, sub ochii lor, acţiunea distrugătoare a elementului jidovesc, care părăsea frontul, care trăda – şi cum din cauza acestor trădări şi părăsiri de fronturi, cădeau jertfă sute şi mii de vieţi româneşti – când a venit, d-lor, fostul guvern a d-lor Ioan Brătianu şi Take lonescu, în camera liberală – eu şi atunci m-am opus – şi am declarat că e vorba să se dea drepturi jidanilor, atunci s’a pornit un curent de adâncă nemulţumire din rândurile armatei luptătoare, de pe front, şi mi-au venit din toate părţile, fiindcă ştiau că mă interesez de această problemă, mi-au venit din toate părţile, zic, informaţiile cele mai precise pentru a mă documenta în cazul eventual că problema ar veni la ordinea zilei. Şi iată, d-lor, o scrisoare pe care o ţiu ca o relicvă. Ea este semnată de 26 ofiţeri. În fruntea lor este unul pe care-1 pot numi, locotenentul Grigore Vasillu-Prut, unul din cei mai eminenţi foşti studenţi ai mei, însufleţit de cele mai nobile sentimente pentru ţară şi neam. Când a sunat goarna, el şi-a părăsit situaţiunea lui de magistrat şi s’a înscris în rândurile armatei active şi a căzut ca un erou pe câmpul de luptă. Tinerii aceştia, aşadar, văzându-se ameninţaţi să li se pună, peste dânşii, pe aceia care se purtaseră aşa cum ştim că s’au purtat şi, cum avuseseră ocaziunea în fiecare zi să o vadă, mi-au trimis aceste rânduri de protestare şi de profundă revoltă, scrise în ajunul chiar al marilor lupte de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz de pe front:
„Paltinata , 14 mai 1917
Domnule Deputat,
Noi luptătorii: ofiţeri şi soldaţi, atât pe pământul străbun al Transilvaniei, cât şi la graniţele României libere, când am scos săbiile şi am înarmat puştile să plecăm la. luptă, am plecat să ne desrobim fraţii din robia de veacuri a vrăjmaşilor şi nici de loc a lupta pentru popoarele parazitare, ca poporul jidovesc. Acest popor care trăind neasimilat de atâta vreme pe spinarea poporului nostru, a dovedit prin apucăturile lui că este un element disolvant şi de corupţie.
În războiul crâncen, pe care-1 duce poporul nostru, jidanii au dat dovadă de complectă lipsă de patriotism si de recunoştinţa ce datoreşte, aşa că nu poate îndrăzni să cerşească vre-un drept supt nici o formă căci ştiu că nu merită. Am dovedit însă că sunt cei mai aleşi spioni şi prizonieri, care procură duşmanilor toate informaţiunile relative la ordinea de Stat şi a armatei noastre, aşa că totdeauna s’a întâmplat ca de câte ori s’a predat un evreu la inamic să suferim vărsări de sânge şi pierderi, ce de al mintrelea n’ar fi fost. Nimeni nu poate să ştie mai bine ca noi acestea…
Ne adresăm dvs. cu aceste rânduri spre a fi interpretul nostru în parlament şi a nu lăsa cu preţul oricâtor jertfe, ca această chestiune actuală să se rezolve în detrimentul Românilor şi în marele profit al duşmanilor noştri”.
[…] Şi evident, d-lor, că oamenii aceştia aveau dreptul să se simtă jigniţi […]. Dvs. sunteţi grăbiţi, ca cu o oră mai curând, să treceţi această lege, să daţi satisfacţie acelora tocmai, în contra cărora protestează conştiinţa luptătorilor noştri cinstiţi şi viteji. Sunteţi nerăbdători să împământeniţi pe jidani; nu sunteţi nerăbdători să împroprietăriţi pe ţărani, cari au apărat cu pepturile lor pământul acesta […].Şi să îmi daţi voe să încep cu un document de o valoare deosebită pentru lămurirea problemei, acum în dezbatere. După 1913, conducătorii armatei au rămas profund îngrijoraţi de modul cum elementul jidovesc, se manifestase în campania din anul acela. Şi fiindcă în corpul IV de armată se mai aflau mai mulţi jidani decât in celelalte corpuri, din ordinul Ministerului de Război, s’a făcut de către Comandantul Corpului IV de armată G-l Lambrino, cercetări consemnate apoi în raportul No. 23 din 12 Aprilie 1914, care este hotărâtor în ce priveşte valoarea militară a jidanilor, şi participarea lor la campania din 1913. Şi iată în întregime textul acestui document oficial preţios:
Copie după raportul Corpului IV de armată No. 23 din 12 Aprilie 1914 cătră M. S. M.
„În conformitate ca ordinul dvs. de faţă No. 11081, am onoare a înainta alăturat rezultatul cercetărei ordonate și anume:
1 „Un tablou numeric de toate întrebuinţările şi serviciile la care au fost daţi soldaţii evrei pe timpul campaniei, la toate corpurile şi serviciile Corpului de armată. Din acest tablou se vede că: 53% au fost la front, iar 47°/, la servicii, părţi sedentare, etape şi formaţiuni teritoriale. Motivele arătate de şefii de corpuri în rapoartele lor, pentru ce s’au dat în proporţie mare la servicii, părţi sedentare, etc. în general sunt următoarele: S’au dat Evreii la aceste servicii pentru că nu aveau încredere în ei la front; alţii, pentru că fiind debili au căutat să-i întrebuinţeze la servicii mai uşoare. Mulţi din evrei au pretins ca ştiu aceste servicii, că sunt de meserie căruţaşi, măcelari, etc. S’a constatat însă în urmă, că majoritatea nu cunoşteau deloc aceste servicii şi unii din ei au fost schimbaţi. Unii soldaţi evrei s’au prezentat la mobilizare după încadrarea şi complectarea efectivelor, dar nici destul de târziu pentru a putea fi daţi dezertori. Astfel, prin forţa lucrurilor, au rămas la partea sedentară […].
III „[…] Atât din acest dosar cât şi din aprecierile făcute de şefii de corpuri nominal asupra tuturor soldaţilor evrei mobilizaţi, arătate în tablourile înaintate cu raportul corpului de armată No. 1156, se vede în concluziune că: soldatul evreu este un element pe care nu numai că nu se poate compta în răsboi, dar este un element periculos şi disolvant pentru armată. În campanie, afară de câteva cu totul rare excepţiuni, masa soldaţilor evrei a fost numai o povară, constituind elemente de desordine pentru corpuri şi că mult mai mulţumite ar fi fost corpurile dacă nu i-ar fi avut în rânduri. Că numărul mare de evrei în o unitate poate duce la o catastrofă aceea unitate. […] Cu deosebire îi lipseşte curajul şi sentimentul expunerei personale fiind foarte impresionabil şi foarte fricos. La el instinctul de conservare predomină ori ce alt instinct şi orice alt sentiment, din care cauză este periculos ca propagator de panică în unităţile, unde sunt mai numeroşi […]. De altfel soldatul evreu este foarte inteligent; dar această inteligenţă o întrebuinţează numai și numai spre a putea trage folos pentru persoana sa, este ingenios în a se sustrage serviciilor grele, a corupe gradele inferioare, şi a-şi asigura bunul trai. După arătările şefilor de corpuri, unităţile care numară 10-20 de evrei în rânduri, nu mai pot fi ţinute în mână deoarce ei seamănă corupţiunea şi-i aţâţă la indisciplină şi rea purtare în unităţi […].
Mulţimea aceasta de elemente periculoase trebue să dea de gândit şi să se ia măsuri în consecinţă, spre a nu avea de înregistrat panici şi catastrofe în războaiele viitoare. […] În caz de mobilizare cred că ar trebui luate următoarele măsuri în privinţa lor:
a) Să nu se dea ca combatanţi la partea activă, decât în proporţie foarte redusă şi numai pe acei cari ar inspira mai multă încredere şi cari în timp de pace s’ar fi arătat buni soldaţi; al căror număr de altfel dela sine va fi foarte redus.
b) Să se dea în serviciile corpului ca meseriaşi, pe acei ce în adevăr sunt meseriaşi de profesiune. c) Să se dea la diferite servicii ca: brutari, conductori de trăsuri pe la diferitele coloane şi ambulanţe, acei cari în adevăr sunt de meserie; nici aci însă în proporţie prea mare deoarece nu se poate conta pe ei în caz eventual de pericol:
– In expediţia din Bulgaria din acest an, nişte comitagii bulgari, trăgând careva focuri asupra convoiului diviziei de cavalerie, de la primul foc, conductorii evrei de la trăsurile regimentului 8 Roşiori din Botoşani, care erau în mare majoritate, sau ascuns parte sub trăsuri, parte au luat-o la fugă părăsind convoiul şi ascunzandu-se pe sub tufişuri şi porumburi în loc să pună mâna pe arme. Cazuri de felul acesta, care arată frica şi laşitatea soldatului evreu, s-au produs multe în această campanie, deşi nu au avut lupte şi nu a existat dar nici pericolul real.
d) Să se dea în proporţie mai mare la etape şi la formaţiunile ce rămân în interiorul ţărei. e) Să fie strânşi în companii de lucrători pe specialităţi toţi acei ce cunosc diferite meserii şi să fie utilizaţi în raport cu cunoştinţele lor. f) Restul să se strângă la unităţi aparte numai de evrei, cărora să li se dea numai întrebuinţări de acelea unde nu pot compromite operaţiuni importante, unde nu au a lupta […].
Sentimentul evreilor pentru serviciul militar reiese vădit şi din numărul mare de nesupuşi la mobilizare şi din numărul dezertorilor. După arătările comandantului diviziei a Vlll-a, pe teritoriul căreia sunt cei mai mulţi evrei, rezultă că dela 1900-1909, au fost recrutaţi în absenţă 11.754 evrei şi 6.567 români; iar dezertările în timpul svonului de răsboi între noi şi Bulgaria prin decembrie 1912 şi Ianuarie 1913, au fost în cifră rotunda de :10,27 la sută pentru evrei şi 0,60 la sută pentru români. Şi în timpurile ordinare evreii se sustrag în mare număr dela serviciul militar prin dezertări şi nesupunere, trecând graniţa. în alte ţări, unde aşteaptă un decret de amnistie, când se întorc iarăşi în ţară […].
Comandantul Corp. IV de Armată General de Divizie (ss) Al. Lambrino”
Din acest document oficial, bazat pe experienţa unui întreg corp de armată, se vede şi s’a văzut prin urmare din primul moment, cam ce pot să dea Jidanii armatei, pe ce se poate conta. Şi de aceea este cu atât mai extraordinar de a vedea că d-1 Take lonescu şi cei cari erau în jurul său au putut să creadă că fac un bine ţărei, impunând pe aceşti Jidani, şi nu în rândurile armatei, ci chiar în fruntea armatei. Evident, că această măsură nu s’a luat pentru sporirea combativităţii armatei româneşti, ci s’a luat anume, de sigur, ca să se pregătească un motiv pentru introducerea jidanilor în cetăţenia română pe poarta cea mare, că şi-au dobândit drepturile facându-şi datoria către ţară, cum o spune cu atâta emfază d-1 Raportor al acestei legi afirmând, dar fără nici o dovadă, în expunerea sa de motive, că în ultimul timp jidanii şi-au făcut cu prisosinţă datoria către patrie şi armată, şi ca merită să fie chemaţi să ia parte la viaţa publică, cu drepturi egale.
Am ajuns însă la ora convenită cu d-1 Prim-Mînistru ca să se încheie desbaterea de astăzi.Prin urmare sper, că şi d-v. îmi veţi îngădui să mă opresc aci ca să pot continua mâine […].
Şedinţa se ridică la ora 20, anunţânda-se cea viitoare pe a doua zi Mercuri 18 Iulie, ora 14 şi 30 m
ŞEDINŢA DE MERCURI 18 IULIE
D-l A. C. Cuza: […] E vorba, d-1or, doar de aprecierea unui fapt, de participarea la război […]. Şi iată adevărul. Au fost mobilizaţi în acest război 741.309 români […], ceea ce ar corespunde cu peste 10% la 7 milioane, cât poate fi poporaţia românească. În acelaş timp, au fost mobilizaţi 15.969 Jidani. Dacă s’ar fi păstrat aceiaşi proporţie ar fi urmat ca în toată ţara să fie numai 150.000 Jidani. D-l Preşedinte al Consiliului singur îmi concede că trebue să fie 300.000 cel puţin. Prin urmare, avem o sustragere de 50%, de la recrutare. De altminteri, de la început ţin să înlătur teoria care zice, că dacă au participat la război, trebuie să li se dea drepturi politice […]. Dacă s’au luptat pentru ţară, şi-au fâcut datoria către ţară. Şi cînd vor fi sătenii noştri împroprietăriţi, vor fi împroprietăriţi, nu pentru că s’au luptat pentru ţară, ci vor fi împroprietăriţi pentru că aşa cer interesele superioare ale ţărei şi ale naţiei româneşti […]. Dacă daţi d-v. Jidanilor drepturi, ce daţi românilor? […] De ce Jidanii trebuiau să participe la apărarea ţărei? Trebuiau să participe la apărarea ţărei, pentru că se hrănesc pe pământul acesta, pentru că se îmbogăţesc pe pământul acesta […]. Şi pentru că noi, românii, cari vedem pe Jidani că se hrănesc alături de noi pe acest pământ, nu suntem ţinuţi, d-lor, pe deasupra să-i lăsam ca ei să se îmbogăţească şi noi să stăm să-i apărăm pe dânşii, balabustele şi copii lor, cu vieţele noastre. Aceasta, mi se pare, e logic. Prin urmare nu admitem în principiu nici o legătură între serviciul de apărare al ţărei şi drepturi. (Aplauze în galerii).
D-l C. Meissner, preşedintele Adunărei: Fac atent publicul din galerii că la primul prilej când va mai repeta asemenea manifestaţiuni, fie de plăcere, fie de neplăcere, voi fi nevoit să ordon evacuarea galeriilor.
D-l A. C. Cuza: […] Se naşte întrebarea: Cum au participat la război ? Şi dacă corespunde această participare cu ceia ce ne spune dl Raportor, în frază a d-sale sentimentală? […] Eu am o evaluare statistică, după care Jidanii sunt până la vre-o 500.000 în ţară, încât atunci ar fi o sustragere de 70%, dela „impozitul sângelui”, cum li place a zice. Din aceşti 15.969 Jidani, mobilizaţi, 6.078 sunt însă trecuţi ca necombatanţi, aşa că ar rămânea 9.951 presupuşi combatanţi […]. După manopera cunoscută mai mult de jumătate, au fost la părţile sedentare, adică la acele părţi ale serviciului, la căruţe, la brutării şi aşa mai departe, unde n’au servit cu arma în mână. Înca, din totalitatea elementelor acestei statistici, se vede că procentul de Jidani, cari au luat parte efectiv la război, este cu totul infim. Despre aceasta vă veţi convinge d-lor, luând unele regimente în parte şi observând statisticile lor. Şi iată câteva cifre absolut exacte oficiale.
Reg. 11 Siret, din Galaţi, a avut 6 ofiţeri jidani; din aceştia trei au fost mutaţi la alte formaţiuni, şi trei dezertori, condamnaţi la moarte şi anume : medicul locotenent Zaygler Hugo, medicul ajutor Weinstock Moise şi medicul ajutor Leibovici Iosef. Acest regiment a avut 482 soldaţi Jidani, din cari dezertori şi nesupuşi 286, mutaţi la diferite servicii – 103, dispăruţi – 49. Aşadar, necombatanţi 438 din 482. Iar morţi de orice categorie – 12.
Reg. 9 Vânători a fost de trei ori refăcut, de două ori la Mărăşeşti, şi s’a întors la fiecare refacere cu câte 200-250 din 3.000-3.500 oameni. Drapelul acestui regiment a fost decorat cu Virtutea Militară şi cu Mihai Viteazul […]. Din 285 morţi au fost 7 jidani. Din 494 răniţi, au fost 3 jidani.
Reg. 2 infanterie Bârlad. Acest regiment a fost şi el de două ori sfărâmat în lupte. A fost decorat cu Mihai Viteazu cl III şi cu Virtutea Militară ; a avut morţi 702, din care 3 Jidani; a avut răniţi 1.789, din care 7 Jidani. Numărul jidanilor a fost de 215 soldaţi, din care dezertori şi dispăruţi 110; mutaţi şi evacuaţi 21, veniţi după luptă 53, adică atunci când nu mai era nici o primejdie.
Reg. 10 Putna, a avat jidani 192, din care dispăruţi 91, dezertori 31, condamnaţi la moarte 21, întrebuinţaţi la diferite servicii 11, veniţi după lupte 12. În total 166, care au luptat sau au dezertat, din 192, având numai 14 răniţi şi 2 morţi.
Reg. de Vânători de Munte, a avut 32 Jidani. Dezertori 7, la partea sedentară 7, servicii 7, mutaţi în formaţiuni necombatante 6, fac 26. Restul n’a avut nici un rănit, nici un mort. Morţii românilor în acest regiment au fost 29, răniţii români 131.
Reg. 13 Infanterie Ştefan cel Mare, Iaşi, a avut cel mai mare număr de Jidani şi anume 1.040, un batalion. Totalul morţilor acestui regiment a fost de 755, la care Jidanii au participat cu 82. Răniţi au avut 1.297, din cari jidani 93. Dar dispăruţi Jidani din acest regiment au fost 276, dezertori 176. La servicii necombatante, 71, condamnaţi 2, veniţi după lupte 161. În total, 687 necombatanţi din 1047; ar rămânea aşadar vre-o 360, presupuşi că şi-au făcut serviciul la front, cum ştiu ei să-şi facă.
Reg, 67/55 Bacău, decorat cu Mihai Viteazul cl. III, totalul morţilor a fost de 544 români şi nici un Jidan, răniţi 343, din cari 13 Jidani. Acest regiment a avut 448 Jidani, din cari 139 dezertori, 7 dispăruţi şi ceilaţi mutaţi la diferite servicii.
Reg. 37 Botoşani: Jidani 359, dispăruţi 135, dezertori 59, în serviciile regimentului 63, evacuaţi 68, mutaţi 37, veniţi după luptă 103, în total 365 care n’au luat parte la nici o luptă, au fost răniţi 59, morţi 25.
Reg. 4 Vânători, Iaşi: A avut 240 Jidani, din cari dispăruţi 61, dezertori 30, condamnaţi 2, răniţi 53, morţi în luptă 6. În total dispăruţi, dezertori, condamnaţi – 93.
Reg. 38 Infanterie, Brăila: 328 jidani, din cari au fost dezertori 136, dispăruţi 81, mutaţi la diferite servicii 34, condamnaţi 5, din cari 1 la moarte, răniţi 30, morţi 18, din cari 4 bolnavi dela partea sedentară, şi 1 în închisoare. În total dezertori, dispăruţi și mutaţi 256 din 328, rămânând 72 în serviciu.
Reg. 22 Infanterie, Ialomiţa: A avut morţi peste tot 206, din cari 2 jidani, răniţi 790, din cari 7 Jidani.
Reg. 15 Infanterie: A mobilizat 551 Jidani, din cari 125 intraţi în spital, fără a mai fi apărut pe front, 255 dezertori la inamic de bună voie, 92 vărsaţi la alte regimente, 26 morţi de diferite cazuri, 5 morţi veniţi dela inamic, în total 504, mai rămânând 47, despre care s’ar putea spune că au fost în campanie.
Reg. 23 Ialomiţa: A avut 17 Jidani, din cari dispăruţi 8, dezertori 2, în serviciul auxiliar 5, la front 2, nici un rănit, nici un mort.
Reg. 2 Vălcea: A avut 16 Jidani, din cari dispăruţi 5, dezertori 5, mutaţi la arsenal 4, nesupuşi 1, la front 1, total 16.
Reg. 4 Argeş: A avut 23 Jidani, dispăruţi 9, dezertori 1, la diferite servicii 9, condamnaţi la moarte 2, răniţi 1, la front 1.
Reg. 43 Infanterie Slatina a avut 9 jidani, din care dispăruţi 4, dezertori 1, morţi 2, la front 2.
Reg. 54 Roman a avut 62 jidani, din care la partea sedentară şi la servicii 31, în serviciul regimentului 7, dezertori 2, în total 40 necombatanţi, răniţi 2, morţi 2.
Prin urmare d-lor, iată în ce mod au participat jidanii la război […].
Şi ca să vedeţi ce fel căutau să scape de serviciul militar, daţi-mi voe să vă citesc un document foarte interesant, care arată cum Jidanii se furişau peste graniţă, în Rusia, mai ales pâna la isbucnirea revoluţiei Maximaliste. Şi ce au făcut acolo? Veţi vedea d-v. şi cred că cu toţii o ştiţi ca şi mine. Deocamdată, o copie după raportul Corpului de grăniceri No. 3424 din 24 Oct. 1916, către Marele Stat Major, în care se zice:
„Am onoare a comunica că în ziua de 27 Septembrie a.c. (1917), un camnion rusesc închis, voind a trece în Rusia prin punctul Sculeni, soldatul grănicer Cărăţeanu Teodor, fiind de santinelă, l’a somat să se oprească. Şoferul rus i-a spus că nu are nimic în camion şi deci nu opreşte. Soldatul a trecut înaintea maşinei şi a luat arma la mână, şi i-a spus şoferului, că nu-i dă drumul decât după ce va trece cu maşina peste el. Şoferul văzând atitudinea hotărîtă a santinelei noastre, s’a supus. Soldatul Cărăţeanu Teodor, controlând camionul a găsit ascunşi în pânză și înveliţi în saltele pe dezertorii evrei: Sfarţ Bercu Haim din reg. 34 inf., David Şmil Iancu din reg. 69 inf., Froim Sin Iancu, Iancu Sin Iţic, Avram Sin Iţic, Şloim Sin Iţic, Şulem Sin Iţic, din reg, 77 inf. Toţi aceşti dezertori au plecat cu camionul No. 15956 din Botoşani în dimineaţa de 27 Sept. a. c, pentru a fi conduşi la Bălți în Rusia, pentru care au plătit şoferului câte 100 ruble de fiecare […]”.
Se înţelege, d-lor, că condamnările pentru asemenea fapte de dezertare şi pentru diferite turburări în ţară, au trebuit să fie foarte numeroase. Am aici publicaţia prin care comandamentul militar al oraşului Iaşi, aduce la cunoştinţa tuturor, numele condamnaţilor de Curtea Marţială din Iaşi, în cursul lunei Martie 1917. În această lună au fost condamnaţi, peste tot, 46 de indivizi, pentru diferite fapte, şi din aceşti 46, sunt numai puţin de 17 jidani, aşadar aproape jumătate, din care 9 militari, un haham şi un rabin. Iată: numele lor: […]. Prin urmare, d-lor, într’o singură lună şi numai la Iaşi, vedeţi d-v. câte condamnări ale jidanilor pentru fapte de nesupunere, dezertări, turburări, aşa că până şi pe un cuvios rabin îl găsim amestecat în aceasta societate, fiind condamnat pentru mituire la un an închisoare. Statistica generală arată că în timpul războiului au fost judecaţi 543 jidani, din cari, condamnaţi; 454, şi anume: ofiţeri 18, subofiţeri 42, soldaţi 376, civili 18. Din aceştia, 237 au fost condamnaţi la moarte în lipsa, prin urmare, pentru fapte cu totul grave. Voiţi d-v. să vedeţi motivele condamnărei ? Să vă citesc câteva cazuri […]. Şi din aceste exemple se vede ce însemnează jidanii în administraţie, unde sunt o adevărată nenorocire.
În serviciul frontului însă, dacă se poate vorbi serios de aşa ceva la dânşii, se ştie că au fost elementele cele mai detestabile, nedisciplinaţi, fricoşi, dezertori şi spioni cari au periclitat siguranţa şi disciplina armatei, fără a-i aduce nici un folos. Şi pentru a ilustra aceste afirmări – ca să nu pară numai că acele spuse de dl raportor, când zice că jidanii şi-au făcut datoria către ţară, mai ales în ultimele împrejurări, şi că merită drepturi politice – îmi veţi permite să mă refer şi aici la cazuri concrete, după acte oficiale, care se pot controla. Aşadar vă citez: […].
Printre aceşti numeroşi dezertori, condamnaţi la moarte, cei mai mulţi în lipsă, aşa că au scăpat de osândă, să se noteze că locul de frunte îl ocupă medicii ofiţeri, aşadar intelectualii jidani, cari nu au cel puţin scuza lipsei de cultură. Contrastând cu medicii noştri militari români, din rândurile cărora nu se poate cita nici un caz de dezertare, sau de vre-o condamnare infamă de felul acestora. Dezertările jidanilor nu s’au mărginit însă numai la dezertări individuale, ci tot la dânşii găsim cazuri extraordinare de dezertare în massă. Şi iată câteva exemple: La reg. 69 Inf., au dezertat în grupă şi au fost condamnaţi la moarte, în lipsă, doisprezece soldaţi jidani […]. Din reg. 74/80 inf., au dezertat în grupă şi au fost condamnaţi la moarte, în lipsă, cincisprezece soldaţi jidani, în frunte cu Edelştein Moise, sergent […]. La reg. 10 Putna, au dezertat în grupă la inamic şi au fost condamnaţi la moarte, în lipsă, 41 soldaţi jidani în frunte cu Făluţă Meer, elev plutonier […].
Văzându-se această atitudine a jidanilor în toată armata, s’au dat ordin să se facă statistici pe divizii, şi s’a obţinut prin mijlocul exact al cifrelor, rezultate cu adevărat surprinzătoare, în ce priveşte spiritul în care acest element a participat la răsboi. Şi iată încheierea, la care ajunge Statul major al diviziei a 6-a, în raportul său oficial, rezumând cifrele statistice:
„Cel mai mare procent de dezertori la inamic îl dă regimentul 10 Putna, cu 21, 18% evrei faţă de 0,57% români, ceia ce vine pentru un dezertor român, 37 dezertori evrei la inamic; după aceasta vine regimentul 24 Tecuci, cu acelaş procent, apoi reg. 12 Cantemir cu 3.11% dezertori evrei fajă de 0.23 dezertori români, sau pentru un dezertor român la inamic 16 dezertori evrei, şi în fine reg. 11 Siret, cu o proporţie mai mică. Socotit pe arme, infanteria care a fost în strâns contact cu inamicul, stă în frunte cu 5,62% dezertori evrei, faţa de 0,23% dezertori români, sau pentru un dezertor român la inamic, 23 dezertori ovrei; apoi vine cavaleria şi artileria cu nici un dezertor român, dar cu procente ridicate de 3,61% şi 2,32%, dezertori evrei la inamic. În general, au dezertat la inamic, faţa de 0,18% români , 4,72% evrei sau pentru un dezertor român, 26 de dezertori evrei la Inamic. Cifrele vorbesc singure: sentimentele luptătorilor evrei au fost pentru inamic, nu pentru noi; în astfel de împrejurări este de admis că numai aceia dintre evrei nu au dezertat la inamic, cari nu au avut posibilitatea s’o facă.„Divizia, se ştie, a fost informată la timp de conduita acestor soldaţi, a ordonat cercetări şi a luat măsuri restrictive, îndepărtând pe evrei de la misiunile grele şi de încredere, ce-i aducea în contact cu inamicul (vezi anexat ordinele No. 3011 din 4 Iunie 1917 şi No. 5946 din 8 Oct. acelaş an). Fără aceste măsuri și chiar cu ele, dacă li s’ar fi prezentat ocazia, toţi soldaţii evrei ar fi dezertat la inamic”.
Adunând cifrele dezertorilor în interiorul ţărei, Statul-major al diviziei 6-a, ajunge la următoarele concluzii:
„Faţă cu dezertorii români, proporţia dezertorilor evrei se prezintă astfel: în fruntea unităţilor sta regimentul 24 Tecuci cu 27 dezertori evrei, la un dezertor român, în interiorul ţărei, apoi reg. 16 obuziere cu 12 dezertori evrei la 1 dezertor român, cavaleria cu 8 dezertori evrei la 1 dezertor român, şi în fine celalte formatiuni cu 6, 4, 3, etc, dezertori evrei la un dezertor român. […] La un dezertor român la inamic se prezintă 26 dezertori evrei la inamic, la un dezertor român în interiorul ţărei, se prezintă patru dezertori evrei în interor, adică au dezertat la inamic de aproape şapte ori mai mulţi evrei decât au dezertat în ţară.
[…] Răul exemplu ce au dat aceşti oşteni camarazilor lor români, este evident şi confirmă pe deplin constatarea ce s’a făcut în acest război, în alte armate, că evreii au pe câmpul de luptă rolul elementului disolvant în mijlocul trupelor […]”.
În urma acestor constatări şi a experienţei zilnice, făcute de către şefii armatei, având răspunderea siguranţei trupelor de supt comanda lor, Marele Cartier general, a luat măsuri speciale de apărare faţă de jidani, prin ordinul No. 429/916 […].
Copie după ordinul Marelui Cartier General No. 429/916
„Fiind informaţi că soldaţii evrei şi bulgari întrebuinţaţi izolaţi, se predau prizonieri de îndată ce vin în contact cu inamicul, am onoare a vă ruga să binevoiţi a lua măsuri ca să nu fie întrebuinţaţi în servicii izolate, ci să fie ţinuţi încadraţi. Din înalt ordin: p. Şeful de Stat-Major Generat General (ss) Hiescu. p. conformitate, (ss) Căpitan Stănescu Ion”.
Pe baza acestui ordin general s’au luat apoi dispoziţii speciale de către comandanţii regimentelor, în deosebi pentru jidani […]:
No. 465 Regimentul . . . infanterie către companie / În conformitate cu ordinele superioare, fiecare companie va lua imediate măsuri ca toţi evreii să fie constituiţi într’o singură subunitate ca pluton, secţie sau grup, după efectivul de evrei ce are fiecare companie. Aceste subunităţi vor fi bine încadrate, dându-li-se gradele cele mai destoinice. Ei vor fi întrebuinţaţi la toate serviciile afară de patrule, recunoşteri şi santinele. Comandantul regimentului . . . Lt.-Colonel…”
[…] Ca să vă ilustrez însă răbdarea şefilor armatei cu acest element trădător şi disolvant, să-mi daţi voe să vă citez încă două acte oficiale, de mare importanţă, care caracterizează totodată sufletul românesc şi spiritul de cari erau însufleţiţi comandanţii noştri, de înalt patriotism, şi de solicitudine deopotrivă pentru toţi acei cari serveau supt drapel şi tocmai de aceia aceste acte înfierează pentru totdeauna înaintea istoriei purtarea infamă a jidanilor cari astăzi, vin să ne ceară drepturi. Este un ordin al generalului Arghirescu, comandantul diviziei a 6-a şi anume ordinul No. 3011 din 4 Iunie 1917, dat prin urmare în ajunul marilor lupte ce se pregăteau la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Atunci, şefii, dându-şi seama de primejdia în care se găsea ţara, au crezut să facă un ultim apel la patriotismul, la sentimentul iubirei de ţară şi a acestor indivizi, chemandu-i la datorie, iată acest ordin, care constată mai întâi purtarea de până atunci a jidanilor:
„Ac. 3011, 1917 Iunie 4 / Divizia 6-a, către…
În cursul actualului răsboi mi s’au semnalat destul de dese cazuri, în care soldaţii români de rit mozaic s’au predat, sau au dezertat la inamic. Chiar zilele acestea, au avut loc câteva dezertări de această natură, dela reg. Cantemir No. 11 şi Putna No. 10. Această stare de lucruri mi-a umplut sufletul de durere, căci nu înţeleg cum aceşti oameni, născuţi din părinţi şi strămoşi pe pământul acestei ţări, trăind aci cu noi şi împărtăşind deopotrivă bucuriile şi durerile noastre, să fie în stare să comită astfel de fapte. Este o ruşine şi o pată, care cu greu se va şterge în istoria timpului de pe aceşti concetăţeni şi tovarăşi de luptă. Totuşi îmi place să cred că au fost numai oare care rătăciri şi că acei dintre români de rit mozaic cari sunt azi printre noi, se gândesc mai adânc, simţesc ca şi noi şi au aceiaşi dragoste pentru pământul acestei ţări pe cari sunt datori să-1 apere. Numai astfel ar avea dreptul la viaţă comună, la împărţirea tuturor răsplătirilor și la titlul de bravi, apărători ai ţărei. Fac apel, eu comandantul acestei divizii, la simţămintele acestor camarazi şi îi asigur că, în ce mă priveşte pe mine, vor avea, fără nici o rezervă, toate răsplătirile meritate. Acei cari n’au sufletul pentru răsboi, îi invit să iasă la raport, şi-i voi trimite înapoi. Acest ordin se va citi în companii tuturor gradelor inferioare de rit mozaic, iar comandanţii de corpuri sunt rugaţi a lucra în această privinţă la spiritul acestui ordin.
Comandantul diviziei 6-a General Arghirescu”.
[…] Acest suprem apel, făcut în momente de primejdie, nu a fost însa auzit de soldaţii jidani, cari au continuat uneltirile lor trădătoare. Si atunci, acelaş comandant, eminent cum îl ştim, al diviziei 6-a, generalul Arghirescu, s’a văzut silit să dea următorul nou ordin, care confirmă încă o dată cele spuse de noi, cu privire la purtarea jidanilor în timpul campaniei, înfierând-o cu epitetul de laşă:
„No, 5946, 1917 Octombrie 8 / Divizia 6-a către…
Încă dela începutul războiului am avut ocazia să constat, că soldaţii români de religie mozaică se predau sau dezertează la inamic. Mărturia incontestabilă a acestor fapte ruşinoase, o face acum statistica proceselor judecate la Curtea Marţiala a diviziei, de la intrarea în campanie şi până azi. Din totalul de 107 dezertori la inamic dovedite, 50 de cazuri sunt ale soldaţilor evrei, raportat la numărul luptătorilor evrei, revine peste 15 la sută dezertori la inamic, în timp ce depărtările de aceiaşi categorie ale Românilor, în raport cu numărul luptătorilor români, nu atinge nici 0,5 la sută. La un dezertor român revine deci 30 de dezertori evrei. Proporţia este, mai mult decât îngrijitoare; ea desvălueşte mentalitatea şi sentimentele antipatriotice ale acelora cari s’au născut, au crescut şi s’au hrănit pe pământul ţărei noastre, pentru ca la momentul de grea cumpănă s’o părăsească. Această purtare laşa a soldaţilor de rit mozaic, cari îşi calcă fără scrupul, jurământul de credinţă şi datoriile de cinste şi omenie faţa de steagul ţărei, ne îndrăptăţeşte să admitem, că şi acei rămaşi în rândurile noastre vor dezerta, când li se va prezenta ocazia şi că, dacă nu au dezertat până în prezent, este că nu au avut ocazie s’o facă. Pentru a preîntâmpina răul, ce decurge pentru noi din informaţiunile ce aceşti dezertori conştienţi procură inamicului, şi pentru a înlătura exemplul imoral, ce ei dau celorlalţi luptători, ordon ca Comandanţii tuturor unităţilor să ia măsurile cele mai potrivite cu situaţia în care se află unitatea fiecăruia, pentru a nu se mai oferi de aci înainte, în nici un chip soldaţilor evrei, ocazia de a dezerta la inamic.Ei nu vor mai fi întrebuinţaţi în patrulă, în posturile de santinelă, observatori, agenţi de legătură, semnalizatori etc. Vor fi supravegheaţi cu ultima rigoare şi puşi la lucru înapoia frontului, în condiţiuni cari prin ele înşile să compenseze îndepărtarea dela posturile periculoase. Fac răspunzători pe toţi comandanţii de unităţi, de dezertaţiunile viitoare ale evreilor, cari nu vor putea reuşi, decât numai datorită nerespectărei acestui ordin.
Comandantul Diviziei 6-a General (ss) Arghlrescu”
[…] Aceste documente de mare importanţă pentru istoria noastră militară, dovedesc fără replică posibilă că ţara nu s’a putut sprijini pe dânşii, că ei n’au participat în mod efectiv la durerile şi suferinţele noastre şi că mai ales în ultimul timp ei nu şi-au făcut cu prisosinţă datoria către patrie, cum zice d. Raportor, fără să-mi spună pe ce se bazează.
Pe când însă, d-lor, jidanii nu luptau şi nu-şi făceau datoria, pe front, înlăuntrul țărei, ca şi pe front, ei organizau spionagiul, pe o scara întinsă, în favoarea austro-germanilor. Astfel, Curtea Marţială a Armatei 11-a, într’o singură şedinţă dela 16 Mai 1917, a condamnat la moarte pentru spionagiu zece jidani şi anume: […]
Dar acum d-lor, că s’au putut găsi, că se găsesc în rândurile armatei spioni numeroşi, aceasta încă n’ar fi nimic; ceia ce este extraordinar este că au organizat spionagiul însă şi rabinii lor. Acest fapt care aruncă o vie lumină asupra uneltirilor sistematice ale elementului jidovesc, uniţi cu duşmanii noştri împotriva noastră, s’a dovedit în afacerea rabinului Avram Friedman, Cari F. Rohrlik şi alţii, daţi în judecată pentru spionagiu şi ale căror acte, 39 la număr, au fost trimise Armatei I-a, de pretorul din Adjud, şi despre care acte şi afacere tratează şi raportul Diviziei XI, cu No. 20591 din 3 Noembrie 1917, către C.I.A.P.A. […]
Dar, d-lor, nu numai că organizează înşişi rabinii lor spionajul pe pământul ţărei în favoarea duşmanului – şi este foarte important să se fi constatat aceasta, documentar – dar ceiace dovedeşte sistematizarea acestui serviciu infam, este că tot ei formează şcoli de spionagiu, după cum rezultă şi aici din cercetări, consemnate în acte oficiale. Astfel, cu ordinul No. 5686 din 12 Noembrie 1917, emanat la serviciul respectiv al Marelui Cartier General, se trimite către Corpurile de armată, un memoriu secret, tipărit după dispoziţia biroului de Informaţiuni pe lângă Statul Major al Armatei 4-a ruse, 1917, tratând despre spionagiul german pe frontul român, întocmit pe baza indicaţiunilor date de spioni în dosul frontului în regiunea armatei a IV-a şi Vl-a rusă. Cităm în text, următoarele date . […]
Dintre organizaţiile cunoscute până astăzi sunt următoarele: Şcoala de spionaj pentru armatele de uscat.
„I. În oraşul Bucureşti, pe calea Dudeşti, Cafeneaua „Grin”- Directorul şcoalei este ofiţerul german Voiner, Din restul personagiului acestei şcoli sunt cunoscuţi: 1. Leibovici, instructor, dezertor din armata româna, locueşte în str. Teilor No. 112. 2. Rosenţveig, instructor, evreu. Din spionii instruiţi în această şcoală şi trimişi deja cu scopul de spionaj sunt: 1. Marcovici Herş, evreu supus român (arestat). 2. Livsit Avram, evreu supus român (arestat). 3. Leibovici Samuel, evreu supus român (arestat). 4 Goldemberg Samuel, evreu supus român (arestat), 5. Eigel Iacob, evreu supus român (arestat). 6. Aschenasi Isidor, evreu supus român (arestat). 7. Kefman şi 8. Keler Isaak. Aceştia din urmă doi spioni, după informaţiuni, se află la Odesa. […] Problemele date agenţilor erau următoarele: 1. Să se culeagă informaţiuni de numărul trupelor, artileriei şi calibrului ei, ce fel de întăriri şi în ce loc sunt (Spionii se trimiteau în oraşele Galaţi şi Bărboşi). 2. Dacă este linie ferată din Dorohoi, numărul trupelor, dacă sunt poduri pe râul Prut, şi în ce loc anume (spionii se trimeteau în Botoşani, Bucecea şi Dorohoi.) 3. Ce trupe sosesc, pe ce front sosesc numărul lor, şi dacă în aceste trupe suni oameni chemaţi sub drapel înaintea timpului (mobilizaţi mai tineri de 21 ani) când se va efectua mobilizarea contigentelor 1919 şi 1920, dacă sunt poduri pe Prut, unde şi ce anume (spionii se trimeteau la Bârlad, Tecuci şi Galaţi.) 4. Numărul trupelor, de pe ce front sunt aduse şi încotro se îndreaptă. Unde se găseşte Statul Major General şi acest Stat Major este într’un loc sau în mai multe locuri. Dacă este telegrafie fără fir şi hangare pentru aeroplane, unde se găsesc trupele române, unde şi ce fel de poduri se găsesc pe Prut (spionul se trimetea în oraşul Bârlad.) 5. Numărul trupelor şi numărul de pe epoleţi, de unde şi încotro se îndreaptă, dacă se face linie ferată între Kişinău, Huşi, ce trupe sunt la Bolgrad, ce fel şi unde sunt poduri pe Prut, care contigent este mobilizat şi care contigent se proectează pentru mobilizare (spionii se trimeteau la Bolgrad, Bender şi Kişinău).
II. În oraşul Bucureşti, în piaţa Romană, şeful şcoalei un ofițer necunoscut. Din celălalt personal al şcoalei sunt cunoscuţi. Zilberştein David, recrutator de elevi pentru şcoala de spionaj şi translator, evreu, locueşte în Hotel Gabroveni, Covaci. […] Dintre elevii acestei școale este cunoscut: Mozes Solomon Paltiler (la arestarea lui s’a numit „Moise Cholmoleb” evreu […].
III. În oraşul Brăila pe str. Şcoalei No. 3, se găseşte biroul. […] Din personalul acestui biurou sunt cunoscuţi: 1. Snaider, locotenent, ajutorul şefului acestui biurou, instructorul spionilor şi recrutor de spioni, cu locuinţa pe lângă birou. 4. Leibovici, agent recrutor, are domiciliul în oraşul Bucureşti şi 5. Russu Roşu (Porecla) ajutor al lui Leibovici, la care are şi locuinţă. Spioni trimişi după culegerea informaţiunilor: 1 Hodorovski Horş, evreu, supus rus, prizonier din reg. 34 puşcaşi Siberian (arestat) 2. Ftighte Haim a lui Sulirn, evreu, supus rus, prizonier, tot din acel regiment, (arestat) […] b. Şcoala de spionaj pentru armatele marinei. În Bucureşti, pe strada Pitar Moşu No. 5 şeful şcoalei căpitanul serviciului militar german Berghel. Din personalul acestei şcoli sunt cunoscuţi: […] 3) Svartz Gozias, (Ozias) recrutor de spioni, evreu, se spune că este supus francez […].
V. In oraşul Bucureşti pe str. Teilor No. 27 Directorul şcoalei este Doctorul Cerny, domiciliat tot acolo […].
Prin urmare d-lor, se dovedeşte din acte oficiale nu numai că au funcţionat ca spioni, nu numai că au organizat spionagiul prin Rabinii lor, după cum se vede din actele aliate la dosarul Curţii Marţiale, a armatei II-a pe care l’am citat, dar că au înfiinţat chiar şcoli de spionagiu şi că în tot timpul războiului, jidanii au jucat rolul de căpetenie, putem zice exclusiv, în spionarea şi trădarea armatei noastre. Iată în ce mod „şi-au îndeplinit cu prisosinţă datoria către patrie” şi cum au luat parte la toata bucuriile şi suferinţele ei.
Dar, d-lor, de îndată ce s’a deslănţuit anarhia bolşevică, în armata rusească, ei s’au pus în legătură cu soldaţii bolşevici şi au început să facă o propagandă activă anarhistă în rândurile armatei româneşti, crezând că a venit momentul ca să sdruncine însăşi ordinea Statului nostru. Am aci, ca document, manifestul aşa numitului partid social democrat către muncitori, soldaţi, ofiţeri şi cetăţeni, cu aţâţări împotriva Regelui şi împotriva Statului Românesc […]. Acest manifest era strecurat în rândurile armatei noastre de către agenţii jidanilor, crezând că cu modul acesta vor ajunge să desorganizeze armata românească precum desorganizaseră armata rusească. În timpul acesta, massele de refugiaţi, de nesupuşi şi de dezertori jidani, trecuţi în Rusia în număr de câteva mii, agitau împotriva României, prin mitinguri şi prin memorii, pe care le adresau guvernului revoluţionar rusesc, cerând ca să intervie pentru a pune capăt „persecuţiilor”, pe care le-ar fi îndurat jidanii la noi. Astfel, la 28 Iunie 1917, ei au ţinut în sala nobilimei din Chişinau un mare meeting popular, la care jidanul doctor Gritgendler a spus următoarele, după cum arată ziarul „Svobodnaia Besarabia” (Basarabia liberă) No. 70, din 1 Iulie 1917: „Ministrul de Război Brătianu şi şeful Cartierului G-ral Presan, a dat ordin prin care se opreşte ovreilor de a vorbi în jargon, chiar şi în cercul familiar; Monumentele religioase ale evreilor sunt batjocorite. Curţile sinagogilor ocupate de grajduri, bucătării, şi altele. Presa evreiasca oprită. Rabinii şi alte feţe spirituale recunoscute ca improprii serviciului militar, nu se eliberează imediat acasă. În curs de câteva zile au fost obligaţi a scoate necurăţeniile afară din oraş. Se rechiziţionează exclusiv casele evreeşti şi nu se opresc de a scoate în uliţe femeile lehuze. În Botoşani, s’a oprit evreilor de a cumpăra producte înainte de ora 12, când, se înţelege, la piaţă nu se mai află nimic. În spitalele de tifoizi şi de exantematici desemnează numai doctori evrei, la front soldaţii evrei se pun în locurile cele mai periculoase”… După debitarea acestor grosolane minciuni, meetingul jidovesc din Kişinău alcătuit în cea mai mare parte din dezertori jidani din armata românească, a aclamat următoarea moţiune prin care cer intervenţia guvernului rusesc şi a armatei ruseşti bolşevizate, împotriva României: „Noi, cetăţeni şi soldaţi, adunaţi în Chişinău, sala nobilimei, în ziua de 28 Iunie 1917, în număr de 1.500 oameni, ascultând Raportul d-rului Friţgenler, membru în consiliu de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor din raionul frontului român, şi pe alţi oratori, despre asupririle neomenoase la care sunt supuşi evreii cin România, pe toate terenurile, din partea autorităţilor româneşti, ale instituţiilor şi a persoanelor particulare, luând în considerare, că cetăţenii ruşi şi armata, în care evreii sunt într’o proporţie însemnată, se luptă şi-şi varsă sângele pentru dreptate şi principiile umanitare, ale democraţiei mondiale, în deosebi pentru guvernarea de sine a popoarelor, şi că politica practicată în România contra evreilor se împotriveşte acestor principii şi influenţează demoralizând urmata şi cetăţenii ruşi, precum în România aşa şi în Rusia – am decis:
1. Sa se obţină de la guvernul provizor şi consiliul deputaţilor, lucratori, soldaţi, veterani, rechemarea diplomaţilor conservatori acreditaţi în România, desemnarea în locul lor altora, care deschis ar apăra principiilor umanitare ale democraţiei.
2. A propus socialiştilor democraţi şi revoluţionari şi uniunei evreilor, militari, să explice părţilor de armată trimise în România, situaţia grozavă a evreilor din România, şi datoria armatei revoluţionare ruse de a sta în toate cazurile în apărarea celor asupriţi.
3. A cere prin socialiştii revoluţionari şi democraţi din Petrograd, dela internaţionala acţiune asupra democraţiei tuturor ţărilor… să se protesteze şi să lucreze în contra sistemei întrebuinţate în România…
4. A propune organizaţiilor evreeşti militare în Iaşi să cheme un congres al reprezentanţilor armatei şi al delegaţilor diferitelor comitete ale unităţilor armatei, care se luptă şi locuesc în România şi în periferiile ce tind spre ea, pentru a se lămuri mijloacele şi căile unei lupte organizate şi echilibrate împotriva cruzimilor româneşti”.
Se vede dar, că jidanii refugiaţi în Rusia, împreună cu coreligionarii lor de acolo, profitând de guvernul revoluţionar jidovesc, pe de o parte cer intervenţia acestui guvern, iar pe de altă parte apelează la armata rusească din România, crezând că, prin presiunea acestei armate anarhizate de dânşii, pot parveni să pună mâna şi la noi pe puterile Statului, sau cel puţin să ne silească a ne supune tuturor cerinţelor lor. Şi să ştie că a trebuit să se ia severe măsuri de apărare împotriva anarhiei jidoveşti, din armata rusească, din rândurile căreia, la 23 Aprilie 1917, s’a încercat chiar un fel de mişcare revoluţionară la Iaşi, prin intervenţia vestitului anarhist bulgar Racowski, care a ţinut şi un discurs incendiar în Piaţa Unirei din Iaşi, scăpând apoi de arestare prin fugă, cu ajutorul jidanilor, în deosebi a lui Max Wechsler. În Rusia însă, dezertorii Jidani din armata românească, au continuat să se agite, cerând să fie încorporaţi la armata rusească şi căutând a provoca intervenţia guvernului rusesc, revoluţionar, în care ştim că jidanii aveau o influenţă covârşitoare. Astfel, înfăţişându-se ca victime ale revoluţiei ruseşti (?!) ei intervin la guvernul lui Kerenski, după cum sa vede din următoarele informaţii, publicate în ziarul „Kiewskaia Mîsli” (Gândul Kievului) No. 249, din 15 Oct. 1917: „În raportul adresat d-lui A. F. Kerenski, 300 de refugiaţi evrei români, cer să fie egalizaţi ca emigranţi politici, să nu fie citaţi ca dezertori români şi să fie încorporaţi în armata rusească. Generalul Marx, şeful districtului Odesa şi comisarul guvernului Harite, au promis de a susţinea raportul lor. În protestul adresat lui Kerenski, evreii spun: „pentru fiecare izbândă a revoluţiei ruseşti, noi evreii plătim cu lacrimile mamelor, femeilor şi copilor noştri, cu suferinţele şi cu sângele nostru. Oligarhia românească se răsbună, noi suntem un element oprimat, pentru că punem o mare încredere în revoluţia rusească”.
Jidanii nu se mulţumesc însă numai să încerce a introduce anarhia rusească în armata noastră şi să caute a provoca chiar o intervenţie în România a guvernului rusesc prin tot felul de minciuni şi de intrigi. Ci profitând de f
[Mesaj trunchiat] Afișează tot mesajul
AUTODENUNȚ – General Radu Theodoru despre raportul institutului terorist Elie Wiesel
Sterie Ciumetti Incorect Politic
Septembrie 9, 2022
Detabuizarea „chestiunii evreiești” ca act de demnitate națională
Generalul Radu Theodoru, autor al unei vaste opere literare, dar și al unei serii întregi de cărți excelent documentate și dedicate unei problematici sensibile precum e rolului evreimii în istoria mondială și în particular în cea românească, a lansat zilele trecute un vast material audio, cu titlul ”Autodenunț”, care se prezintă drept replică la acuzațiile ce i se aduc din partea Institutul Național pentru Studierea Holocaustului Însă fără elucidarea onestă și deschisă a acestui subiect nimic din istoria modernă nu se poate înțelege în profunzime. Fără identificarea clară și completă a profilului identitar al acestor forțe malefice lumea nu are cum să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat în politică, în economie, în cultură și, iată, în strategia de depopulare, de impunere a crizelor cu pretext medical, climatic, energetic și economic. Și nici nu poate fi pătrunsă dimiensiunea de-a dreptul apocaliptică a Agendei 21/2030, a Marii Resetări și a dictaturii tehno-științifice în faza ei terminală, tehnocrația planetară, însoțită de un Guvern Mondial ca accelerator al sosirii antihristului.
Încă o dată, datoria oricărui intelectual autentic, a oricărui patriot și bun creștin este să demonstreze caracterul mincios și subversiv al tertipului cheie al acestei mafii mondialsite, care confudă în mod voit și cu rea credință anti-sionismul cu ceea ce ei numesc în mod eronat ”antisemitist”. De-a lungul întregii istorii masele simple de evrei au fost victimele propriilor elite înstrăinate de popor și ghidate de niște forțe obscure de natură gnostică, talmudistă și mesianică.
Puterea acestor forțe stă în capacitatea de intimidare, de inhibare a unui discurs și a unei discuții deschise și cinstite pe marginea subiectelor respective.
Noi, românii, avem un model superior la care ne raportăm cu mândrie – Eminescu. De fapt, însă, nici o persoană publică cu pretenții de intelectual n-ar trebui să se bucure nici măcar de un minim respect și credibilitate dacă nu-și asumă pe de-a”ntregul lupta lui, căreia și-a dedicat întreaga sa viață. Raportându-ne la el, ne putem atribui nouă, celor de azi, reproșul din Scrisoarea a treia:
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici”.
Așa cum reiese din spusele distinsului domn General, dânsul s-a pomenit din nou în centrul atenței acestei structuri de poliție politică și inchiziție a gândirii, fiind gratulat cu stigmatul de serviciu al iudeocrației globaliste, cel de ”antisemit”. Cu eleganța și rafinamentul său stilistic rarisim, venerabiul General, invocând un car de argimente istorice, îi explică lui Alexandru Florian, capul acestui aparat represiv de tip NKVD-ist că dânsul nu e și nici n-a fost vreodată antisemist, ci a fost și rămâne un antisionist.
Dar nu argumentul contează în această polemică veche de secole, ci doar puterea. Iar puterea de cele mai multe ori e în mâna celor care sunt ”stăpânii banilor”, banksterii, plutocrații. Eminescu, marele nostru gazetar și om politic, a luptat prin scrisul său cu ceea ce la acea vreme se numea ”Alianța israelită universală”, care exercita o influență uriașă asupra politicii europene. Iar neînfricatul General Radu Theodoru, iată, se luptă cu actuala reîncarnare a respectivei alinațe, filiala locală a sionismului internațional, Institutul Wiesel.
Domnul Radu Theodoru face parte din acel grup restrâns de intelectuali din România care au noblețea sufletească, sentimentul onoarei și curajul de a aborda acest subiect tabu pe față, fără eufemisme, piruiete și menajamente. Nimic mai temerar nu poate exista ca subiect de abordare publică. Și asta din cauza unei puteri de-a dreptul uriașe de care dispune rețeaua de influență sionistă în politica internațională. Legislația tuturor țărilor vasalizate de acest imperiu extrateritorial a fost croită anume la ordinele lui. Politicienii, ziariștii, politologii, ca, de altfel, orice persoană publică rezonabilă, fiind dominați de un simț al autoconservării egal cu lașitatea crasă, preferă să ocolească această temă de dragul unei vieți tihnite.
Însă fără elucidarea onestă și deschisă a acestui subiect nimic din istoria modernă nu se poate înțelege în profunzime. Fără identificarea clară și completă a profilului identitar al acestor forțe malefice lumea nu are cum să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat în politică, în economie, în cultură și, iată, în strategia de depopulare, de impunere a crizelor cu pretext medical, climatic, energetic și economic. Și nici nu poate fi pătrunsă dimiensiunea de-a dreptul apocaliptică a Agendei 21/2030, a Marii Resetări și a dictaturii tehno-științifice în faza ei terminală, tehnocrația planetară, însoțită de un Guvern Mondial ca accelerator al sosirii antihristului.
Încă o dată, datoria oricărui intelectual autentic, a oricărui patriot și bun creștin este să demonstreze caracterul mincios și subversiv al tertipului cheie al acestei mafii mondialsite, care confudă în mod voit și cu rea credință anti-sionismul cu ceea ce ei numesc în mod eronat ”antisemitist”. De-a lungul întregii istorii masele simple de evrei au fost victimele propriilor elite înstrăinate de popor și ghidate de niște forțe obscure de natură gnostică, talmudistă și mesianică.
Puterea acestor forțe stă în capacitatea de intimidare, de inhibare a unui discurs și a unei discuții deschise și cinstite pe marginea subiectelor respective.
Noi, românii, avem un model superior la care ne raportăm cu mândrie – Eminescu. De fapt, însă, nici o persoană publică cu pretenții de intelectual n-ar trebui să se bucure nici măcar de un minim respect și credibilitate dacă nu-și asumă pe de-a”ntregul lupta lui, căreia și-a dedicat întreaga sa viață. Raportându-ne la el, ne putem atribui nouă, celor de azi, reproșul din Scrisoarea a treia:
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici”.