Ivor Benson, Factorul sionist

 

FAPTE și CONTROVERSE: FACTORUL SIONIST

Ivor Benson

Ivor Benson a fost, ca și Douglas Reed, jurnalist britanic participant la evenimentele care
au trasat caracterul și destinele secolului nostru. A scris pentru ziarele The Daily Express și The
Daily Telegraph din Londra și The Rând Daily Mail din Johannesburg, Africa de Sud, iar din
1964 până în 1966 a fost consilierul în probleme de informații al Primului Ministru Ian Smith al
Rhodeziei (astăzi Zimbabwe). Astfel a fost observator direct și imediat al acțiunii de distrugere a
civilizației și economiei continentelor din emisfera sudică.

Cartea pe care o rezumăm aici, The Zionist Factor (Factorul Sionist), nu este o analiză
istorică continuă ci o serie de discuții ale diferitelor aspecte ale ofensivei dirijate împotriva
creștinismului și a civilizației sale. Unele au apărut sub formă de articole în revista lunară a
autorului Behind the News (în dosul știrilor) publicată în Africa de Sud. Subtitlul cârtii este
”Influenta iudaică asupra istoriei secolului 20″.

Publicată pentru prima dată în 1986 și apoi cu adăugiri în 1992, această carte continuă
analiza făcută de Douglas Reed în monumentala sa Controversa Sionului cu fapte petrecute după
scrierea acelei cârti, care se oprește în 1956.

INTRODUCERE

Iată ce scriu profesorii evrei de istorie de la universitățile occidentale: Profesor Hannah
Arendt zice: „Azi se simte mai mult ca oricând nevoia de a studia imparțial și veridic istoria
evreilor. Direcțiile politice ale secolului 20 au plasat evreii în centrul furtunii evenimentelor …
problema evreiască și antisemitismul …au devenit catalizatorii … unui război mondial de o
ferocitate nemaiîntâlnită” (The Origins of Totalitarianism, p. xiv). Iar Profesor Henry L.
Feingold de la Universitatea de Stat din New York zice: „Prezența evreilor … face ca cercetarea
istorică modernă să n-aibă succes și să nu-si poată aplica metodele.” Cu alte cuvinte: e voie să
studiezi istoria dar să nu cumva să studiezi participarea evreilor la evenimente.

Autorul însă se concentrează nu asupra prezentei evreilor ci a sionismului ca factor
politic al secolului, căci în acest secol religia iudaică a fost înlocuită aproape total de pofta de
supremație mondială ca liant care cimentează unitatea de acțiune și exclusivismul cu care evreii
preiau puterea și averile din mâna restului oamenilor.

Autorul declară că nu are sentimente ostile evreilor, ci dorește să-i vadă exact ca pe
ceilalți oameni, trăind exact ca ceilalți oameni și împreună cu ceilalți oameni, înfrățiți cu ei; căci
asimilarea evreilor nu a fost niciodată dificilă pentru nici un popor gazdă, fiind evreii din punct
de vedere rasial exact ca ceilalți oameni care populează Europa și America de Nord. Sionistii
însă îi acuză de antisemitism pe cei care le întind mâna evreilor și vor să se înfrățească cu ei. A
acuza de antisemitism pe cineva care dorește să-i vadă pe evrei înfrățiți cu restul populației si
asimilați de națiunea în care au pătruns înseamnă a perverti adevărul.

Conducătorii sionismului reacționează cu furie dezlănțuită și cu spaimă când îi văd pe ne-
evrei dornici să asimileze evreii; iar ne-evreii reacționează și ei negativ când văd în mijlocul lor
un grup compact care formează un corp străin în structura socială și refuză cu superioritate să
respecte normele de morală și comportare ale acelei structuri sociale. Dar, dacă prezenta acestui
grup compact dușmănos normelor de morală și comportare a dus la prăbușirea civilizației
occidentale, de vină nu este atât grupul compact care a luptat pentru distrugerea civilizației
occidentale, de vină sunt popoarele occidentale care au permis să se creeze în societatea lor
condiții de insalubritate morală și politică în care a putut înflori un germene ostil care a reușit să

le distrugă civilizația. Cu alte cuvinte: supremația sionismului în occident nu e cauza ci
simptomul prăbușirii occidentului.

CAPITOLUL 1:
SHAKESPEARE și LEGEA DREPTĂȚII

Piesa lui Shakespeare Neguțătorul din Veneția (interzisă pe scenele din

0ccident) clarifică cu uimitoare precizie și veridicitate problema sionismului, simplificând rapoartele complexe dintre oameni pentru a da o viziune mai netă. Dar deși în piesă opoziția dintre iudaism și creștinism este simplificată până la schematizare (căci în realitate creștinii nu sunt nici ei total altruiști și fiecare neguțător caută să obțină profit), esența conflictului este veridic portretizată în piesă și este la fel de actuală acum ca în 1598, când a fost scrisă.

Piesa prezintă două temeri care umbreau orizontul pe vremea lui Shakespeare exact ca si-
acum: amenințarea din partea grupului compact străin care refuză să se asimileze și să respecte
normele societății și amenințarea din partea cămătăriei care duce la falimentul total al națiunii.
Cu privire la resentimentul fată de acest grup străin, una dintre principalele surse din care se
inspira Shakespeare, Istoria Angliei de Raphael Holinshed, descrie cum pe vremea lui Richard I
clasele de jos s-au răsculat si-au atacat casele și prăvăliile evreilor, iar regele Richard I a
intervenit imediat cu armata ca să suprime revolta și să salveze evreii din mâinile populației
exasperate. Despre cămătărie, alte surse probabile ale lui Shakespeare au fost Discursul despre
Cămătărie de Thomas Wilson și scrierile lui Francis Bacon. Shakespeare însă arată oameni vii în
acțiune și prezintă sentimentele lui Shylock cu sinceritate și milă. Plângându-se de
”antisemitismul” neguțătorului creștin, Shylock zice: „adesea mi-ai reproșat că sunt cămătar. Eu
am răbdat căci suferința e soarta al or mei. Mi-ai zis necredincios și câine … pentru că fac ce
vreau cu averea mea. … Si-acum îmi ceri bani cu împrumut?” Antonio însă știe că orice creștin
care împrumută de la Shylock are de-a face cu aceeași cămătărie indiferent dacă conversația
dintre ei este politicoasă sau dușmănoasă și răspunde: „Nu-ți cer să-mi împrumuți ca unui
prieten, căci între prieteni nu se practică cămătăria”. El nu-si face iluzii cu privire la ce soartă va
avea dacă nu poate restitui banii la termenul prescris, când Shylock va veni să-si ia gajul,
kilogramul de carne vie din trupul lui. Când Shylock aude că vasele lui Antonio s-au scufundat si
Antonio e ruinat, el declară imediat că va cere kilogramul de carne ce i se cuvine și alege inima
lui Antonio, „căci”, zice el, „dacă dispare el din Veneția eu pot face orice fel de negoț vreau.”
întrebat la ce-i folosește inima lui Antonio smulsă din pieptul acestuia, el răspunde: „Să fac
momeală pentru undițe.” Ca apoi imediat să tină un discurs patetic: „N-are evreul ochi? N-are
evreul mâini, organe, membre, simțuri, sentimente și pasiuni? Nu se hrănește cu aceeași hrană, e
rănit de aceleași arme, e doborât de aceleași boli, se vindecă cu aceleași mijloace, se încălzește si
tremură în aceeași vară si-n aceeași iarnă ca și un creștin? Dacă ne tai, nu sângerăm? Dacă ne
gâdili, nu râdem? Dacă ne otrăvești, nu murim? și dacă ne faci vreun rău, să nu ne răzbunăm?
Dacă suntem la fel în toate, să vă semănăm si-n asta. Căci dacă un evreu face rău unui creștin,
unde e umilința creștinului? El se răzbună. Dacă un creștin face rău unui evreu, cum să rabde
evreul, după exemplul creștinului? Tot prin răzbunare! Dacă mă înveți rău, am să fac rău, dar
mai mult, am să-mi întrec maestrul.” Cu puterea geniului său Shakespeare a pătruns în
mentalitatea evreului care se vede justificat moral în asasinarea victimei sale. Victor Hugo
analizând acțiunea lui Shylock care se duce imediat la sinagogă după ce ia hotărârea să-l ucidă
pe Antonio zice că Shylock concepe ura lui ucigașă împotriva creștinilor ca un act religios, o
acțiune sacerdotală. Astfel, în Neguțătorul din Veneția conflictul nu e între doi neguțători ci între
două societăți, între două sisteme etice, fiecare din ele cu propriile sale concepte de bine și rău si
cu propria sa idee despre onoare. Când prietenul cheltuitor al lui Antonio nu numai că nu-i
restituie împrumutul dar îi cere un nou împrumut, Antonio i-1 dă fără nici o dobândă și fără nici
un gaj; la fel, când Shylock vrea să-i împrumute bani lui Antonio (cerând drept gaj kilogramul de
carne din trupul lui) el nu are banii, dar e sigur că un alt evreu bogat îi va avansa această sumă fără nici o rezervă. Acest lucru dăinuiește și astăzi între evrei ca între nimeni altcineva: în
occident evreii nu-si rezolvă disputele în curțile judecătorești ale ne-evreilor și extrem de rar îi
vezi pe poziții adverse în public.

Shakespeare a identificat esența conflictului dintre evrei și natiunile-gazdă: aceste națiuni
n-au obiectat niciodată la prezenta evreilor pe motive de rasă, ci totdeauna pe motive de
comportare etică. Căci Shakespeare o căsătorește pe fiica lui Shylock, evreica Jessica, cu
prietenul intim al lui Antonio; iar servitorul creștin al lui Shylock i se adresează cu „frumoasă
păgână, cea mai dragă evreică.” și cronicile contemporane arată că clasele de jos care vedeau de
la parter reprezentația piesei o aplaudau pe Jessica și rolul Jessicăi era unul din rolurile favorite
ale piesei. Porția are încredere si-i dă Jessicăi și soțului ei putere deplină pe proprietatea ei când e
plecată. Iar faptul că drept pedeapsă pentru încercarea de asasinat împotriva lui Antonio i se cere
lui Shylock să se creștineze și să devină ca ceilalți venetieni arată cât de dispusi erau
contemporanii lui Shakespeare să-i primească pe evrei între ei și să-i asimileze.

Dacă baza juridică a piesei este fantastică (nici o lege nu permite cetățeanului să
garanteze un contract comercial cu pierderea vieții), analiza raportului dintre lege și dreptate este
magistrală și multi juriști au fost uimiți cum un laic într-ale legislației ca Shakespeare a putut
pătrunde atât de incisiv esența acestui raport. De timpuriu era știut în Anglia că legea nu rezolvă
întotdeauna după dreptate; de aceea de timpuriu oamenii pe care-i nedreptatea legea se adresau
regelui cerând dreptate, iar acesta dădea cazul cancelarului spre cercetare. De aici s-a născut un
sistem juridic paralel, curtea cancelarului, care cu trecerea secolelor s-a sclerozat din ce în ce mai
mult și a devenit o osatură care nu se mai baza pe dreptate ci pe scripte, ca toate celelalte.

Shylock și Antonio deschid discuția despre ce e drept și ce e legal din primul act;
Antonio declară că el nu dă cu împrumut pe camătă, iar Shylock îi răspunde cu povestea lui
lacob. Acesta s-a înțeles cu socrul său să fie plătit cu miei ce se vor naște băltati, căci socrul său
știa că din turme separate pe culori nu vor ieși multi miei băltati; dar lacob printr-o șmecherie pe
care socrul său nu o cunoștea a determinat să se nască miei băltati din părinți de aceeași culoare
si astfel l-a jefuit pe socrul său în mod legal „si a prosperat și a fost binecuvântat”, zice Shylock.
Povestea aceasta explică esența dramei: o acțiune ostilă de jefuire a adversarului e legală dar
inechitabilă; o daună nepedepsită de lege violează morala. Legalitatea fără morală este noua
formă de război în care violenta nu mai e fizică ci morală și rămâne nepedepsită. Acțiunea legii
în pofida moralei este subiectul ultimului act al Neguțătorului din Veneția. Ducele nu poate să-l
oprească pe Shylock de la a smulge inima din pieptul lui Antonio, căci contractul legal îi dă lui
Shylock puterea s-o facă. De aceea Porția nu atacă legalitatea uciderii victimei ci face apel la
echitate în faimosul monolog: „Indurarea nu se măsoară, ci cade ca ploaia dragă din cer pe plaiul
dedesubt. E binecuvântată de două ori, de cel ce-o dă și de cel ce-o primește. E atributul însusi al
Dumnezeirii; și puterea lumească se-apropie cel mai mult de Dumnezeire când îndurarea
îndulcește dreptatea. De aceea, evreule, deși invoci dreptul tău, gândeste-te: dac-ar fi să se facă
dreptate, nici unul dintre noi n-ar fi crutat. Ne rugăm cu totii de îndurare și ruga noastră ne învață
să fim îndurători.” Porția vorbește de „îndurare”; în secolele ulterioare conceptul de echitate e
descris prin termeni ca „echitabil”, „drept”, „cinstit”, „loial”, „onoare” și asa mai departe.
Shylock argumentează că dacă se știrbește baza juridică a societății, aceasta nu mai funcționează.
Porția argumentează că baza juridică nu crează dreptate dacă nu este împletită cu echitatea, care
nu subminează legea ci o perfecționează înlăturând abuzul care se naște din aplicarea rigidă în
circumstanțe fluide. Dar Shylock e surd la argumentul Porției căci el concepe uciderea victimei
sale ca pe o datorie pe care o îndeplinește fată de grupul său: „nimeni nu urăște fără să dorească
să ucidă”, argumentează el. Astfel Shylock și Antonio rămân ireconciliabili, căci ei reprezintă
două societăți ireconciliabile, două concepte ireconciliabile asupra legii și moralei.

Azi societatea occidentală este mult mai vulnerabilă decât era pe vremea lui Shakespeare
în această confruntare. Dar deja în secolul lui Shakespeare a simtit chemarea să arunce lumină
asupra acestei confruntări. Desigur Shakespeare citea în Biblie, ca toti protestanții, cum în
Deuteronomul 15 lehova poruncește evreilor „să dai cu împrumut la multe națiuni dar să nu iei
cu împrumut de la nimeni și să domnești peste multe națiuni dar să nu te supui nici uneia dintre ele.” Jessica fură averea tatălui ei și i-o dă soțului ei; asta a putut învăța de la povestea lui lacob
din Vechiul Testament pe care o citează Shylock ca să-si justifice îmbogățirea prin înșelăciune;
în aceeași poveste Rasela fură terafimii tatălui ei si-i dă soțului ei lacob, pentru a-1 face pe acesta
să prospere. și în Vechiul Testament, ca și în mintea lui Shylock, persistă ideea că este un lucru
binecuvântat de lehova să faci o nedreptate unuia din alt grup decât al tău.

Sentimentul de dreptate s-a născut nu ca un concept ci ca un sentiment, zice Cari Gustav
Jung care-1 numește „un factor irațional.” Apare sub diverse denumiri ca „iubire”, „încredere”,
”milă”, „onoare”, „altruism”, „cavalerism”. Este sentimentul primordial de a-ti păsa de ce se-
ntâmplă cu seamănul tău pe care-1 au absolut toate viețuitoarele, dar pe care numai specia umană
îl poate raționaliza și modifica. Acest sentiment apare puternic pentru perechea de viată, sau
pentru progenitură; apoi mai puțin puternic se difuzează în cercuri concentrice în familii,
prietenii, comunități. Dar între comunități vaste ca națiunile de exemplu care sunt legate între ele
prin interese comune de moment acest sentiment este mult slăbit și la cheremul tuturor
circumstanțelor. Pe de altă parte însă chiar pe timp de război el apare la iveală, când de exemplu
beligerant! din partide adverse cruță viata unui inamic împinși de acest sentiment neclar al grijii
pentru seamănul tău. Sentimentul opus care se naște odată cu acest sentiment este cunoscut sub
denumiri ca „ură”, „dușmănie”, „pericol”, „antipatie”, „gelozie”, „suspiciune”, „neîncredere” si
asa mai departe. Aceste două sentimente se condiționează reciproc ca cei doi poli electrici, unul
pozitiv și celălalt negativ, nici unul neputând exista aparte. Cresc direct proporțional; când
pericolul e mare, altruismul dă naștere eroilor care se sacrifică, cum se întâmplă în fiecare
moment la animale. Evreii fiind un grup de oameni care trăiesc printre „alții” sunt purtători ai
sentimentului de „grijă pentru ai mei” și „ură pentru ceilalți” în măsură mult mai mare decât
oricine; la ei solidaritatea de grup și ura împotriva celor ce nu sunt membrii grupului sunt
exacerbate și înverșunate ca la nimeni altcineva și ei văd în coeziunea și grija pe care alții ar
putea-o avea unul pentru celălalt cel mai mare pericol pentru grupul lor.

Prin dezvoltarea unei societăți bazate pe comerț și nu pe producție, națiunile occidentale
au creat un mediu ideal pentru prosperitatea unui grup care practică un dublu cod etic asa cum o
fac evreii, care au grijă pentru membrii grupului lor și ură pentru toti ne-membrii. în acțiunea de
producere a bunurilor materiale are loc a solidaritate de grup a celor angajați în procesul de
producție. Evreii însă niciodată nu produc nimic; ei sunt specializați în tranzacții comerciale,
singura ocupație care le permite să fie mereu despărți ti de „ceilalți”; dacă ar munci și ar produce
ca „ceilalți”, ar fi asimilați cu ceilalți și nu s-ar mai putea menține ca un grup separat.
Transformarea națiunilor occidentale din națiuni de producători în națiuni de neguțători care nu
colaborează ci rivalizează unul cu celălalt pentru profit a creat mediul ideal în care un grup
compact îsi poate exersa puterea colectivă împotriva națiunii gazdă.

Un alt factor care favorizează succesul luptei evreilor împotriva națiunii gazdă este
maxima libertate urmărită de membrii națiunii. Maxima libertate tară nici o îngrădire permite
maximă energie, inventivitate și putere creatoare; maxima libertate permite competiție liberă
care dezlănțuie puterea de creație dar dă și naștere unui anumit grad de nedreptate pe care
societatea l-a tolerat considerându-1 un preț mic pentru avantajele energiei creatoare nelimitate.
Profesorul Norman Cohn (Warrant for Genocide, 1967) observă că au existat timp de 2000 de
ani comunități evreiești în India și în China dar n-a existat antisemitism acolo; antisemitismul,
zice el, este o dementă specifică națiunilor occidentale creștine. Profesorul Cohn are dreptate
când spune că n-a existat antisemitism în India și China, dar asta nu din cauză că acolo oamenii
sunt normali și în occident ei sunt demenți, ci din cauză că societatea în India și China în acele
2000 de ani nu a cunoscut gradul de libertate pe care l-au cunoscut națiunile occidentale și nici
dezvoltarea economică exuberantă și deschisă a acestora în care să poată înflori parazitar un grup
compact ocupat cu cămătăria.

Concluzia a tras-o poate cel mai bine unul dintre cei mai faimoși și mai respectați învătati
evrei, Asher Ginsburg, cunoscut sub pseudonimul Ahad ha-Am, care scrie: „Suferințele
Israelului răspândit prin lume și mai ales în aceste zile din urmă, ne arată clar că noi evreii nu
putem spera că vom putea trăi ca o națiune separată printre străini, dar fiind în același timp la fel cu ei și participând în tot ce se-ntâmplă în jurul nostru de parc-am fi născuti băștinași pe
pământul pe care locuim, în timp ce rămânem tot timpul o națiune de alt fel și cu vederi diferite
de ale băștinașilor … Dacă suferim nenorociri suntem slăbiți, dacă prosperăm sentimentul nostru
național e slăbit. In primul caz suntem dispretuiti de ceilalți, în cel de-al doilea caz ne disprețuim
noi înșine …” (The Way of Life’). Asher Ginsburg e de părere că soluția este ca evreii să trăiască
în patria lor națională, „pământul strămoșilor lor”; zicând asa se referă la Palestina, fără să ia însă
în considerare faptul că azi doar un număr infim dintre evrei se trag din evrei adevărati de rasă
semită ai căror strămoși au fost în urmă cu milenii în Palestina, în timp ce, cum demonstrează
Arthur Koestler, covârșitoarea majoritate a evreilor de azi sunt hazari de rasă turco-mongolă din
Asia, dintre Marea Caspică și Marea Neagră, veni ti în Europa din Sudul Rusiei prin Ucraina si
Polonia; și fără să ia în considerare faptul că în ciuda propagandei susținute majoritatea evreilor
si-au dat seama că cu tot masacrul palestinienilor, statul Israel nu e un stat viabil în care să poată
trăi o națiune prosperă prin forțele proprii .

CAPITOLUL 2: REVOLUȚIA DIN RUSIA

Iată sumarul tezelor acestui capitol:

° Toți istoricii sunt de acord că secolul 20, secol de conflicte de amploare fără precedent,
constituie un moment istoric unitar;

° Conflictele izvorăsc din ce s-a petrecut în Rusia de unde s-a revărsat apoi în lume subversiunea
marxist-leninistă;

° Rusia reprezintă simbolul conflictului revărsat din ea peste lume; asasinarea tarului Rusiei
reprezintă simbolul revoluției din Rusia; aceleași puteri le-au tradus în realitate și din aceleași motive;

° Naționalismul evreilor din Rusia, sprijinit de evreii din celelalte tari, în special din America, a
fost factorul principal în „revoluția” din Rusia din 1917;

° Bolșevismul din Rusia și sionismul din apus s-au născut simultan ca două surori gemene în
aceeași săptămână din Septembrie 1917 și de atunci încoace au lucrat totdeauna mânâ-n mână.

Cât se poate sti despre revoluția din Rusia? In occident informațiile au fost măsluite si
suprimate; în Uniunea Sovietică și mai ales în Rusia sovietică s-au făcut cercetări mai veridice
decât oriunde în lume, în timp ce în lumea asa-zisă „liberă” cenzura acționează în mod neoficial
dar tot mai puternic în mistificarea istoriei bolșevismului. în 1989 diploma de onoare plănuită la
Universitatea Cambridge din Anglia nu i-a mai fost conferită matematicianului rus Igor
Safarevici pentru că s-a aflat că are vederi anticomuniste. și în Statele Unite publicațiile aliniate
ale „stabilimentului” au denunțat cu înverșunare pe cei trei publiciști ruși invitați să viziteze
America, pentru că erau semnatari ai unei scrisori publicate în Literatumaia Rosiia care spunea
adevărul despre bolșevism. Această preamărire în occident a bolșevismului falimentar din Rusia
se datorează exodului masiv de evrei din Rusia înspre occident, exact cum în 1917 evreii s-au
strămutat din New York și alte capitale apusene în Rusia; acum au venit înapoi. Financial Times
din Londra scrie că „antisemitismul cauzează cea mai mare migratie [evreiască] din ultimele 500
de ani”. Nathan Saranski, evreu dizident sovietic mult aclamat în presă, zice că rata de emigrare a
evreilor sovietici înspre occident este de 2.000 pe zi. Alte surse estimează o cifră între 2 și 4
milioane de evrei sovietici care s-au mutat în occident. Scrie Saranski: „Nu mai e antisemitismul
de pe străzi din trecut; e altceva. Pentru prima dată rusii si-au dat seama ce istorie de groază au
trăit. Nu-i doar Soljenitân acum care zice c-au fost 60 milioane de victime ale terorii statului
[bolșevic]; chiar istoricii sovietici conservatori dau cifra de 40 de milioane de victime.” El și alti
fruntași evrei sunt îngroziți de acest „antisemitism” pentru că acest „antisemitism” caută să
identifice persoanele care au condus teroarea bolșevică. Ziarul Presa Sovietică și Teatrul Mic din
Moscova au arătat publicului cum Yankei Yurovski a împușcat cu două gloanțe în cap pe copilul
tarului care gemea în dureri în brațele tatălui său, asasinat și el de Yankei. Multi evrei nu se simt
în siguranță în Rusia acum când faptele lor sunt dezvăluite. Corespondentul din Moscova al ziarului The Jewish Chronicle din Londra a spus că tot ce doresc evreii sovietici e să plece din
Rusia.

Cu peste 70 de ani în urmă ei au migrat în sens contrar, din America spre Rusia și Robert Wilton,
corespondentul ziarului Times, scria din Petrograd: „Fiecare vapor încărcat cu imigranți din
America, Anglia și Franța care soseste aici aduce nenorocire. Toți se consideră îndreptățiți să
participe la jaf și trebuie să fie numiți în posturi grase la Comitetul Alimentar sau Agrar sau alte
Comitete. Cu puține excepții, toti acești imigranți sunt evrei.”

Această năvală a revoluționarilor de profesie în Rusia a fost organizată de către Lenin la
Viena în toamna anului 1915, cu ajutorul unui plan germano-austriac de a dărâma Rusia, care era
aliata Franței. Lenin, Yankei Sverdlov și al ti activiști evrei cu experiență, multi fugiți din Rusia
de politia tari stă, au fost aleși să ducă planul la îndeplinire. O sută de evrei revoluționari au
traversat Germania și Austria într-un tren sigilat și au infiltrat Petrogradul. Leon Trotki (pe
numele adevărat Bronstein) a sosit cu un vapor încărcat cu evrei revoluționari de profesie din
America. Una din sarcinile lor de distrugere a puterii Rusiei a fost asasinarea familiei tarului
Romanov. Despre aceste asasinate s-au aflat acum toate amănuntele. Aceleași forte, aceleași
motive, aceleași metode de la asasinarea Romanovilor au continuat să domine toată istoria
secolului 20.

La 5 Aprilie 1991 s-a pus în vânzare la Londra un exemplar al arhivei Sokolov care
conține documentele cercetărilor amiralului Colceac cu privire la asasinarea Romanovilor și care
a stat la baza cârtii lui Robert Wilton, The Last Days of the Romanovs, apărută la Londra în
1920.

Când armata albă a amiralului Colceac a cucerit Ekaterinburgul l-a însărcinat pe avocatul
Starienkevici să dea de urmele familiei țarului căreia i se stiuse de veste ultima dată în acest oraș
si cum acesta tergiversa, Nikolai Sokolov a fost însărcinat să preia cercetarea. Nikolai Ross a
publicat rezultatele anchetei lui Sokolov în Germania în 1987 în 2 volume. Arhiva Sokolov este
astfel cunoscută și conține dovezi și mărturii sub jurământ care dezvăluie și felul în care
criminalii si-au acoperit urmele, arzând trupurile victimelor în foc, dizolvând oasele nearse în
acid sulfuric și îngropând totul într-o mină de fier abandonată în pădurea de lângă Ekaterinburg.
Apoi Yankel Sverdlov, șeful suprem al „securității” bolșevice care era chiar mai puternic decât
Lenin, asociatul lui intim, a primit un raport telegrafiat despre săvârșirea crimei care se află de
asemenea în arhivă. [In acest rezumat vom folosi termenul „securitate” pentru a descrie politia
secretă care urmărește adversarii politici și aplică teroarea de stat și care a fost cunoscută sub
diverse denumiri în diverse țări; această politie a avut și are același caracter și este la fel
organizată și lucrează la fel în toate țările, dar este cunoscută cititorului român mai ales sub
această denumire pe care-a avut-o un timp în România], Din toate dovezile reiese clar că tarul si
familia lui n-au fost asasinați de ruși.

La începutul anului 1918, scrie Wilton, conducătorii bolșevici evrei au început să nu mai
aibă încredere în soldatii ruși care păzeau familia Romanov, căci deși erau abrutizați și beți tot
timpul, începuse să le fie milă de victimele lor. De aceea rusul Avdeiev care comanda plutonul
de pază a fost înlocuit și mutat de acolo împreună cu soldatii ruși de către Yankel Yurovski, fiul
unui ocnaș evreu din Ekaterinburg și șeful securității locale. Yurovski a adus cu sine un pluton
de 10 soldați de origine maghiară amestecată cu germani din Ungaria și la 16 Iulie a confiscat
armele soldatilor ruși. Wilton descrie toate aceste amănunte după mărturia depusă sub jurământ
de martori oculari, între care un rus numit Medvedev, singurul rus care a rămas pe lângă Yakov (Yankel) Yurovski și care i-a povestit soției lui totul lăudându-se că el a fost singurul rus care a participat la măcelărirea Romanovilor. Leon Trotki scrie în jurnalul lui intim, aflat în biblioteca de la Harvard, cum Sverdlov i-a spus că tarul și întreaga lui familie au fost împuscati căci asa au
hotărât el și cu Lenin, „ca [rusii] să nu mai aibă nici un stindard.” Caracterul pur evreiesc al
asasinării tarului a fost mascat doar de prezenta unuia Beloborodov, conducător al minerilor din
Urali. Acesta fusese învinuit de-o crimă pentru care pedeapsa era moartea sub soviete dar în loc
să fie executat a fost instaurat ca Președinte al Sovietului Regiunii Urali ca să-i ducă de nas pe
minerii din Urali care nu vroiau să se lase conduși nici de Moscova și nici de evrei. Numele lui Beloborodov a fost atașat raportului telegrafiat prin care li se anunța lui Sverdlov și Lenin că
toată familia Romanov a fost exterminată.

Guvernul provizoriu instaurat de tar fusese de-acum total preluat de bolșevici si
Germania a-nceput să vadă că nu-i mai poate stăpâni pe agenții pe care i-a finanțat și i-a trimis să
distrugă Rusia – mai ales când ambasadorul german Mirbach a fost asasinat la Moscova. E
probabil că Germania văzând că nu-si mai poate stăpâni agenții plănuia să readucă familia
Romanov de la Tobolsk și să-l înscăuneze pe tareviciul Alexei pe tronul Rusiei; dar în drum din
Tobolsk bolșevicii au capturat familia tarului la Ekaterinburg și i-au masacrat. Natural, bolșevicii
au vrut să ascundă aceasta de ochii lumii, dar capturarea Ekaterinburgului de către amiralul
Colceac la 9 zile după măcelărirea familiei tarului a dat totul în vileag. Rămășițele cadavrelor au
fost descoperite și identificate după conținutul buzunarului copilului celui mai mic, după
cadavrul câinelui tareviciului și după alte resturi care n-au ars.

între timp occidentul trâmbița de zor versiunea bolșevică. Times scria la 22 Iulie 1918 că
”o conspirație a vrut să-l elibereze pe tiranul Romanov” și de aceea Comitetul Central din
Moscova a aprobat hotărârea comitetului local din Urali de a-1 împușca în timp ce restul familiei
lui (ce fuseseră asasinați împreună cu tarul) se aflau în siguranță și bine sănătoși. Această
versiune în care fiecare cuvânt e o minciună a fost versiunea oficială a lumii „libere” din vest.
Dar când bolșevicii si-au dat seama că descoperirea făcută după cucerirea Ecaterinburgului de
către Colceac arată clar că soția, copii, surorile, întreaga familie a tarului fuseseră măcelăriți
împreună ce el, uitând cu seninătate minciuna sfruntată oficială emisă cu un an în urmă, au
instituit un proces a 28 de persoane acuzate că au ucis familia și servitorii tarului, 11 persoane în
total. Unul Yakhanov chipurile a „mărturisit” că i-a asasinat pe Romanovi „ca să discrediteze
guvernul sovietic.” Ca să arunce și mai mult praf în ochii lumii, primul investigator numit de
Colceac, Starnykevici, un evreu, a declarat la Asociația Anglo-Evreiască din Londra că evreii n-
au participat deloc la asasinarea familiei Romanov – deși toti deținătorii puterii care au ordonat si
executat asasinarea în afară de unul singur, Beloborodov, erau evrei: Goloscekin, Safarov,
Volkov și Siromolotov, erau evrei și constituiau Consiliul Regional al conducerii Uralilor;
Goloscekin, Efremov, Ciustkevici erau evrei și împreună cu trei al ti evrei dețineau puterea
teroristă fiind șefii securității; aceștia din urmă au organizat asasinarea Romanovilor si-au
informat Consiliul Regional de felul în care i-au ucis. La timpul respectiv unul din echipa de
asasini a tinut să-si afirme identitatea evreiască scriind cu creionul pe perete în batjocură în
camera în care avusese loc măcelul, versurile de Heine despre asasinarea lui Balsazar, numit
”Belsatar” printr-un joc de cuvinte.

Scopul era demolarea națiunii ruse, „ca să nu le lase nici un stindard”, cum a decis Lenin.
Au fost exterminați apoi toti cei înrudiți cu familia tarului. Fratele tarului, marele duce Mihail,
fusese răpit de la hotelul lui din Ferm și ucis nu se știe pe unde; sora împărătesei și alte 5 rude,
arestate la Ferm, au fost măcelărite 24 de ore după asasinarea familiei tarului. Au fost încărcati în
trăsuri, duși în pădure și uciși cu lovituri de bâtă. Apoi trupurile lor au fost aruncate într-un put
de mină. Ordinul a venit de la Sverdlov din Moscova și a fost executat de evreii Soloviev si
Goloscekin și rusul Beloborodov. Apoi servitorii și apropiatii familiei tarului, care fuseseră ținuți
la închisoarea din Ekaterinburg, au fost asasinați; valetul tarului, Volkov, a reușit să fugă în
pădure și i-a povestit lui Sokolov totul. La 29 Ianuarie 1919, după 6 luni, au fost ucise alte 4 rude
de-ale familiei tarului, ce fuseseră prizonieri la Petrograd. Toate acestea cu un singur scop:
genocidul, adică distrugerea națiunii.

La 1 Septembrie 1918, la mai puțin de două luni după masacrul de la Ekaterinburg a fost
proclamată teroarea bolșevică, sub pretextul ca un evreu numit Uritki, securi st de frunte la
Petersburg, a fost asasinat (deși fusese asasinat tot de către un evreu, după cum s-a dovedit
ulterior) și sub pretextul că se făcuse un atentat la viata lui Lenin. Asociatul lui Lenin, Zinoviev
(pe numele adevărat Apfelbaum) a declarat că 90 milioane de ruși „vor fi cu noi; restul vor fi
anihilați.”

Dar rusii începuseră să se cam trezească. O mulțime mare a fost la înmormântarea rudelor
tarului ale căror rămășițe au fost descoperite în mina de la Ferm de către trupele amiralului Colceac. Rober Wilton scria: „întreaga istorie a bolșevismului în Rusia poarta pecetea unei
invazii străine. Asasinarea tarului, plănuită de evreul Sverdlov și realizată de evreii Goloscekin,
Siromolotov, Safarov, Volkov și Yurovski, nu este fapta poporului rus ci a unui inamic
invadator.”

Răscolim trecutul nu ca să creăm animozități ci ca să înțelegem ce se-ntâmplă cu viețile
noastre; ca să-ntelegem cum un inamic asa de puțin numeros a putut anihila o tară asa de
colosală.

Arhiva Sokolov arată că conducătorii ruși nu înțelegeau ce se-ntâmplă. Sokolov zice că
evreii sunt asa de numeroși printre asasini pentru că erau foarte numeroși în aparatul de
conducere sovietic. Listele membrilor administrației sovietice din 1917-1918, publicate de
Sokolov în cartea sa Les Derniers Jours des Romanov (Paris, 1921) și în ediția franceză a cârtii
lui Wilton, arată că în 1918-1919 din 556 înalți demnitari în statul sovietic, 457 erau evrei.
Dintre ceilalți 99 doar 19 erau ruși; 35 erau letoni, 15 nemți, 11 armeni, 10 georgieni, apoi câțiva
polonezi, finlandezi, cehi. Conducătorii partidelor de stânga de așa zisă „opoziție” de atunci erau
55 de evrei și 6 ruși. Aceste partide, de ochii lumii antibolșevice, aveau rolul de a devia si
zădărnici eforturile rușilor de a se uni și a se opune. Membrii minorităților din imperiul rus care
erau ostile rușilor au servit drept fațadă ca să mascheze caracterul evreiesc al revoluției
bolșevice. De fapt, acest caracter se apropie de a fi 100 %, căci multi dintre conducătorii
identificați ca letoni, cehi, ucraineni, erau de fapt evrei din Letonia și asa mai departe. Se ridică
întrebarea dacă Lenin nu era și el evreu (vezi capitolul următor).

In aceeași săptămână de la începutul lui Septembrie în care comunismul triumfa în Rusia,
sionismul triumfa în Anglia prin declarația Balfour care a decis exterminarea palestinienilor si
dăruirea pământului lor, hazarilor askenazi din Asia. Robert Wilton, corespondent al ziarului
Times care trăise 40 de ani în Rusia, vorbea perfect ruseste fără accent străin, studiase profund
istoria imperiului rus și cunoștea personal pe toti cei implicați în conducere, inclusiv familia
imperială, povestește evenimentele în cartea sa Russia’s Agony (Londra, 1918). Existaseră
mișcări politice revoluționare în Rusia înainte de 1917, de exemplu a ofițerilor ce supraviețuiseră
invaziei napoleoniene din 1812, dar metodele și scopurile lor erau de evoluție, de îmbunătățiri
prin reforme, nu de distrugere prin revoluție. La această activitate se alăturaseră marii scriitori
ruși ca Pușkin, Dostoievski, Gogol, Cehov, Gorki, Tolstoi, care nu militau pentru nici o ideologie
ci doar arătau realitatea vremii lor. După prima revoluție socialistă din 1905, au avut loc
schimbări: s-a înființat Duma (parlamentul) cu membri aleși prin votul larg al țăranilor și Duma
l-a numit pe Stolâpin ca prim ministru. Dar activitatea subterană a continuat în ciuda tuturor
reformelor și trei prim miniștri care au adus îmbunătățiri au fost asasinați. Mulți dintre asasini
erau tineri evrei care se ocupau cu asasinarea polițiștilor și cu jefuirea băncilor pentru ca să
strângă bani pentru revoluție. Crimele lor teroriste cauzau pogromuri. După asasinarea lui
Stolâpin, succesorul lui, Kokovtov, a continuat să aducă îmbunătățiri. A urmat în Rusia un
deceniu de prosperitate și înflorire materială cum nu se mai văzuse, cu larga participare a
zemstvelor și a cooperativelor. Căile ferate care au acoperit Rusia au deschis terenuri vaste
pentru așezări agricole noi, în special în Siberia. Dar în tot acest timp problema minorității
evreiești care nu se lasă asimilată de populație, o minoritate larg răspândită dar cu strânsă unitate
de acțiune și în legătură strânsă cu evreii askenazi imigrați din Rusia în toate țările occidentale,
rămânea deschisă ca un ulcer.

Poporul rus era convertit la schimbare și progres, iar intelectualitatea era infatuată de
ideologia marxistă pe care acești evrei le-o serveau. Cuvântul „bolsevik” a apărut prima dată la
conferința Social Democraților din Rusia tinută la Stockholm în 1908, unde toti delegații s-au
declarat adeptii lui Marx dar cei conduși de Lenin vroiau o baie de sânge, si-au luat numele de
bolșevici fiindcă erau mai multi; ceilalți vroiau progres prin reforme si-au fost numiți mensevici,
adică minoritatea.

Această conferință de la Stockholm trebuie elucidată. întâi trebuie clarificat cine erau
”evreii” din această dramă. Wilton îi numește „pseudo-evrei” deosebindu-i astfel de evreii care
practică religia iudaică. Acești „pseudo-evrei” ar putea fi numiți și „pseudo-rusi”, căci toti si-au ascuns adevăratul nume folosind nume rusești: Bronstein si-a zis Trotki, Nahamkez si-a zis
Stehov, etc. Toți făceau parte din protipendada evreimii; toti erau purtați la universitate; aproape
toți erau atei; toți erau naționaliști evrei în strânsă legătură cu naționaliștii evrei din occident.

În acest context, cuvântul „socialist” înseamnă două lucruri distincte: pe de o parte,
socialist e cel care vede în ideologia socialistă un program de schimbări politice; pe de alta,
socialist e cel care nu o crede dar vede în ideologia socialistă o armă de distrugere a adversarului.

La Stockholm bolșevicii au fost mai numeroși dar nu și în Rusia. Imediat acești
naționaliști evrei deghizați în revoluționari ruși au început să infiltreze organizațiile politice
socialiste și progresiste care se opuneau bolșevicilor și au pus stăpânire pe conducerea lor.

N-a existat niciodată nici o revoluție bolșevică: ceea ce a avut loc în Rusia a fost războiul
naționaliștilor evrei împotriva Rusiei dus sub masca unei revoluții socialiste rusești. Duma
sprijinită de grupurile socialiste ruse a desființat vechiul regim ca să se trezească apoi că în
dezordinea aparentă care-a urmat puterea era concentrată în mâna unei minorități evreiești
naționaliste perfect organizate și finanțate din cea mai mare abundență de peste hotare.
Socialismul marxist a avut rolul pe care-l are boala SIDA, sindromul de deficientă a imunității
organismului; ca și SIDA, a dărâmat rezistența naturală a poporului; intelectualitatea rusă lipsită
de apărarea imunității naturale a căzut pradă virusului naționalismului evreiesc ascuns. În 1917,
după doi ani de război pierdut, prestigiul monarhiei era erodat pe de-o parte de propagandă, pe
de alta de acțiunile nevrotice ale țarinei care-au dus la scandalul Rasputin și de slăbiciunea
tarului care era bine intenționat dar nu avea tărie de caracter. Revoluția avea multi aderenți
printre soldați și civili.

Cartea lui Robert Wilton și arhiva Sokolov conțin un tezaur de depoziții ale martorilor
oculari și dovezi despre tot ce s-a întâmplat în Rusia în acel an. începând cu Martie 1917, trei
grupuri distincte au executat acțiuni și planuri diverse în mod simultan la Petrograd. Aceste
grupuri au fost: 1) Duma sub conducerea lui Rodzianko; 2) grupări de opoziție față de Duma; 3)
naționaliștii evrei numiți bolșevici. Numai aceștia din urmă, bolșevicii, știau exact ce aveau de
făcut și ce se întâmpla în fiecare clipă, căci ei au creat în mod intenționat o stare de haos si
confuzie în care poporul n-a putut vedea ce fac ei. [Nota rezumatorului: cititorul român ar trebui
să compare „revoluția socialistă” din 1917 de la Petrograd cu „revoluția din Decembrie 1989” de
la București], Procedura lor a fost următoarea: crearea de haos și confuzie pentru ca apoi să iasă
la lumină organizația lor perfectă care nu s-a dizolvat în haos ci l-a creat doar printre ceilalți.

Puterea bolșevicilor a constat în capacitatea lor de a incita masele inclusiv un număr de
soldați și de a le scoate pe stradă [vezi Decembrie 1989 în România], Ei au avut această putere
căci aveau o rețea vastă de activiști subversivi perfect antrenați și organizați și aveau control total
asupra presei și tipografiilor [nota rezumatorului: exact așa s-a întâmplat în România în
Decembrie 1989, decât că mijloacelor de amăgire a maselor au inclus radioul și televiziunea și
microfoanele bine instalate anterior acolo unde au fost dirijate masele; cine a dirijat televiziunea
a dirijat poporul].

După ce Rodzianko a eșuat în încercarea de a-si alia miniștrii care se aflau la Palatul
Mărie, s-a reîntors la palatul Tauris unde era Duma și la 15 Martie s-a format guvernul
provizoriu cu prințul Lvov ca Prim Ministru și al ti zece miniștri, nu toti din Duma. Deja în
noaptea de 20 Martie bolșevicii puseseră stăpânire pe întreg Petrogradul care se credea încă sub
controlul Dumei reorganizate. Moscova s-a declarat alături de Petrograd și polițiștii au fost
dezarmați cu relativ putină vărsare de sânge. Trenurile mergeau din nou, focurile care fuseseră
aprinse au fost stinse din nou, poporul jubila crezându-se victorios împotriva autocrației învinse.
Wilton scrie cum era în interiorul Dumei (căci a avut acces intim la absolut toate forurile si
evenimentele și a fost martor ocular direct; de aceea i s-a pus călușul în gură) si-a văzut cum
regiment după regiment vine și depune jurământ de credință Dumei și președintelui Rodzianko.

Duma și Rodzianko nu vroiau abolirea monarhiei ci reformarea ei. Dar în ziua în care
tarul a abdicat în favoarea Dumei, Lenin și clica lui au apreciat că a sosit momentul să-si dea
arama pe fată și să preia „revoluția”, asa cum fusese plănuit în mare amănunțime la o conferință
internațională de la Berna în Elveția. Nu se știe precis câtă putere reală a avut Lenin; multe lucruri indică faptul că puterea era de fapt în mâna lui Yankei Sverdlov, șeful securității, numit
”tarul roșu”. Cu puțin timp înainte de-a începe să funcționeze Duma s-a declarat că există un fel
de „soviet” sau sfat la care au fost invitați să participe muncitorii și soldatii. Acest soviet era în
afara Dumei și era condus aparent de socialiști ruși în frunte cu Cikeidze. Sovietul a declarat
zgomotos că sprijină guvernul provizoriu și s-a mutat în Sala Mare de ședințe a palatului Tauris.
Rodzianko, cum era de așteptat, l-a primit cu bucurie și asa au făcut toti membrii Dumei, crezând
că au în el un sprijinitor sincer. Acest soviet vocifera în stil foarte patriotic și cerea să se continue
războiul împotriva Germaniei.

înlocuirea vechii administrații cu guvernul provizoriu nu s-ar fi putut face fără socialiștii
din afara Dumei; iar acești socialiști n-ar fi putut face absolut nimic fără acțiunea bolșevicilor,
care lucrând subversiv și în secret au scos diverse gloate în stradă și au provocat răzmerită în
unele regimente de gardă.

Duma și acest soviet condus de ruși n-aveau nici o putere reală și nu puteau restabili
ordinea, căci puterea reală era în mâna bolșevicilor care fiind perfect organizați și finanțați din
belșug de guverne străine puteau scoate gloate în stradă și puteau trimite agenti să dea foc și să
provoace oricând o dezordine dezastruoasă. Dar pe de altă parte și bolșevicii aveau nevoie de
Duma și de soviet până puteau instaura peste tot teroarea. Pe măsură ce Duma se sprijinea mai
mult pe soviet, Duma pierdea autoritate și sovietul câștiga putere; iar de aici puterea a trecut în
mâna bolșevicilor printr-o succesiune de mutatii secrete în sânul sovietului.

De aici istoria e cunoscută: sovietul a dominat Duma, bolșevicii au dominat sovietul si
metoda folosită a fost manipularea gloatei și crearea dezordinii după bunul plac, căci la cererea
gloatei incitate de agitatori ruși care mai aveau sentimente patriotice și umanitare erau înlocuiți
în soviet cu bolșevici sau cu alți ruși care erau total aserviți bolșevicilor. Acum când toate
mișcările se pot urmări și vedea în succesiunea lor, metoda și rezultatul sunt ușor de înțeles, dar
la vremea aceea personajele politice de bună credință nu înțelegeau nimic din ce se-ntâmplă.

Prima indicație că distrugerea era planificată a apărut la câte zile după nașterea
sovietului, când acesta a cerut ca și soldații să aibă dreptul la grevă. Dar membrilor Dumei li s-a
mai permis un timp să aibă iluzia că guvernează, pentru că reprezentau un guvern legitim
recunoscut de mase; și conducătorilor ruși din soviete li s-a permis un răstimp să-si păstreze
iluzia că participă activ la deschiderea unui viitor luminos pentru poporul rus. Naționaliștii evrei
care-au condus din umbră însă erau mult superiori în executarea unor acțiuni subversive oricărui
politician, fie el patriot sau reprezentant al altei națiuni. Popoarele care-au construit civilizația
europeană, trăind pe propriul teritoriu și clădindu-și civilizația prin muncă cinstită n-au învățat
niciodată arta subversiunii si-a menținerii unei rețele internaționale care să ducă un război
permanent împotriva tuturor pe tărâmul intelectului. Naționaliștii evrei au distribuit printre
soldați și marinari proclamații subversive care promiteau pământ și răsplăti celor care vor
dezerta. Agenti ai sovietului instituiau „comitete” printre unitățile militare de pe front. O mare
lovitură a fost dată Rusiei când la cererea sovietului guvernul provizoriu a abolit pedeapsa
capitală; imediat s-a dezlănțuit o debandadă pe care statul major n-a mai putut-o opri; mai mult,
unii generali au fost destituiți pentru că s-au opus debandadei si-au contrazis „comitetele de
soldați.”

* * *

După cel de-al doilea război mondial cancerul terorismului și tiraniei naționalismului evreiesc s-
a întins peste Europa de Răsărit. Ambasadorul Bliss Lane a remarcat în Polonia la apariția
Republicii Populare, predominanta evreilor în posturile cheie de control asupra populație. în
Ungaria, armata sovietică l-a instalat ca prim ministru pe Mathias Rakosi (pe-adevăratul nume
Roth) cu un cabinet despre care Times a scris atunci că era „predominant evreiesc.” In
Cehoslovacia, scria ziarul The New Statesman, „atât intelectualitatea partidului cât și oamenii
cheie din securitate sunt evrei de origine.” „România”, scria The New York Times în 1953,
„împreună cu Ungaria, are probabil cel mai mare număr de evrei în aparatul de conducere”, în frunte cu Ana Pauker, fiica unui rabin. în Germania de Est Hilde Benjamin,
ministrul justiției, prezida asupra teroarei dezlănțuite. Peste tot s-a văzut același plan
revoluționar: folosirea gloatei pentru a produce dezordine și a distruge structura existentă;
crearea unui haos; apoi ieșirea la iveală a unei noi puteri bazate pe finanțare îmbelșugată si
organizate de naționaliștii evrei cu scopul de a pune bazele „Noii Ordini Mondiale.”

Winston Churchill a dat în 1920 un rezumat excelent al istoriei comunismului în secolul
20, căci ca Secretar de Război britanic el avea toate sursele de informație ale armatei si
diplomației britanice. într-un articol apărut în The Illustrated Simday Herald a scris: „Această
mișcare evreiască nu e nouă. De pe vremea lui Spartacus-Weishaupt până la Karl Marx și apoi la
Trotki (Rusia), Bela Kun (Ungaria), Roșa Luxemburg (Germania) și Emma Goldman (Statele
Unite), s-a extins într-una această conspirație întinsă în toată lumea pentru distrugerea civilizației
si pentru reconstruirea societății pe bazele unei stagnări în creștere, pe bazele răutății și invidiei
si-a unei egalități fortate și imposibile.” Dar cu toată această clarviziune Churchill a făcut apoi o
greșeală capitală: s-a lăsat convins că sionismul era o armă de luptă a evreilor din occident
împotriva comunismului sovietic ateu – când în realitate sionismul și comunismul sunt două arme
de luptă ale aceleiași conspirații.

CAPITOLUL 3: PROBLEMA IDENTITÂTII

Să vedem originile vastului fenomen istoric pe care-1 numim „evreii”. Sunt ei un popor
care-a existat, ca și chinezii, de-a lungul veacurilor, sau sunt doar o fațadă în spatele căreia se
ascunde o idee pe care o pot realiza diverse popoare de tot felul?

în monumentala sa carte The Controversy of Zi ou, Douglas Reed arată că totul a început
în 453 î. Hr. când un mic trib al lui Iuda, de care israelitii se despărți seră cu dezgust, a produs o
ideologie rasială al cărei efect a fost mai dezastruos decât cel al epidemiilor sau al dinamitei:
ideologia unei „rase superioare de stăpâni” declarată stăpâna tuturor celorlalți prin „legea sa”.
Fără îndoială că acest trib mic al lui Iuda de mult s-a dezintegrat și contopit cu alte populații;
probabil nu mai există nicăieri vreun individ cu genele acelui trib al lui Iuda. Dar iudaismul a
continuat din 459 î. Hr. până azi. Majoritatea celor care-si zic azi „evrei” sunt în realitate hazari,
un popor de origine turci că care-a avut cândva un imperiu vast între Marea Neagră și Marea
Caspică, de la Volga la Munții Caucazului, ai cărui conducători au declarat iudaismul religia de
stat în anul 740 AD.

Ce este iudaismul în secolul 20? Dr. Nahum Goldman, președintele Congresului Mondial
al Evreilor și al Organizației Sioniste Mondiale, n-a putut răspunde. El scrie în cartea sa
Paradoxul Evreiesc că „nu este nici o religie, nici un popor, nici o națiune, nici o comunitate
culturală etc.” El personal nu mai crede în religie de la 17 ani și scrie că putini evrei știu azi de
vreo religie; evreii ortodocși sau credincioși sunt azi o minoritate infimă.

Dr. Goldman îl contrazice pe Jean-Paul Sartre, alt evreu, care definește „evreul” ca „cel
pe care altii-1 numesc asa”; Sartre era evreu și nimeni nu-1 numea asa. Dar problema „cum se
recunoaște un evreu” n-are nici o importantă pentru evrei, care sunt de toate felurile: credincioși
si atei, de toate rasele, vorbind indiferent ce limbă, cu diverse înfățișări și diverse tipuri rasiale -
căci ei se recunosc imediat între ei ca fiind „evrei.” Ei se recunosc imediat căci sunt declarați
irevocabil ca fiind sau nu evrei de către o autoritate care există în toate comunitățile și se
numește Beth Din.

Evreii se împart azi în două: askenazi și sefarditi. Cei sefarditi pot pretinde că se trag din
semiti adevărati răspândiți prin lume care-au ajuns în nordul Africii și de-acolo în Spania si-n
alte tari mediteraneene; cei askenazi vin din răsăritul Europei. Cei sefarditi aveau limba ladino,
un dialect hispano-ebraic; cei askenazi au limba idiș, un dialect germano-evreiesc. Cea mai bună
descriere le-o dă Arthur Koestler în cartea sa The 13th Tribe, care ne spune că prin 1960 erau
cam 500.000 de sefarditi și tot restul milioanelor de evrei erau askenazi. Probabil că câțiva evrei care se trăgeau din Palestina au fost folosiți la „convertirea” hazarilor, astfel că probabil că puține
picături de sânge semit au intrat acum 13 secole în sângele „evreilor” hazari.

Este foarte important să se cunoască acest aspect genetic și lumea să știe adevărul si
anume că nu există o rasă evreiască și că doar un număr infim din cei ce-si zic evrei se trag din
strămoși evrei semiți adevărați care au vreo legătură oarecare cu Biblia, iar restul „evreilor” n-au
absolut nimic de-a face cu evreii din Biblie. Este foarte important să se înțeleagă că acuza de
”antisemitism” nu are nici o bază reală și este doar numele unei arme prin care se distruge
adversarul politic. Nu există și nu poate exista antisemitism sau ură de rasă împotriva evreilor
pentru că evreii NU SUNT O RASĂ și pentru că imensa majoritate a evreilor azi NU SUNT
SEMIȚI. Unii evrei se contopesc cu populația în sânul căreia locuiesc și dispar ca evrei pentru
totdeauna; asimilarea lor nu lasă urme pentru că ei nu sunt o rasă diferită și copii lor nu sunt de
rasă mixtă ca metișii de exemplu și nu au semnele amestecului de rase. De aceea Shakespeare în
Neguțătorul din Veneția a măritat-o fără nici o dificultate pe Jessica, fiica evreului, cu prietenul
dușmanului creștin Antonio, știind că publicul lui acceptă astfel de căsătorii cu mare ușurință.

Dar dacă evreii nu sunt o rasă aparte cum de-au dat naștere de-a lungul secolelor la
resentimente din partea gazdelor care-i primeau în mijlocul lor? Cel mai bun răspuns îl dă Dr.
Chaim Weizmann, principalul promotor vizibil al sionismului care a devenit primul președinte al
statului sionist Israel. In cartea sa Trial and Error, descrie cele trei grupuri de evrei din Rusia lui
natală: 1) „renegații”, care vroiau să trăiască în pace cu rușii, puțini numeroși; apoi, mult mai
mulți, 2) cei care vroiau să dezlănțuie întâi revoluția bolșevică și 3) cei care vroiau să răpească
întâi Palestina de la palestinieni și să instaureze Israelul. Această fațadă a unei aparente scindări
în grupul 2) și 3) le-a fost de imens folos căci le-a permis să-i convingă pe politicienii occidentali
ca Churchill că sionismul îi poate ajuta împotriva comunismului. Dar atât sionismul cît si
comunismul acționează sub aceiași comandă unică în același scop unic: comunismul distruge
ordinea existentă de dedesubt, sionismul de deasupra prin puterea banului.

Sionismul este deci o formă de iudaism talmudic transformat într-un naționalism șovin si
lipsit de religie care se folosește de o fațadă a religiei în lupta sa politică. Ca și Dr. Weizmann,
aproape toti conducătorii sioniști sunt si-au fost atei.

Dar ce este „evreul?” E greu de răspuns, căci naționalismul acesta șovin care nu are o
bază teritorială și care operează prin persoane de limbă și naționalitate diferită, operează în
secret. Dacă sionismul ar fi cunoscut și scopurile sale ar fi văzute clar de către cei asupra cărora
operează, și-ar pierde puterea și conspirația sionisto-comunistă n-ar mai triumfa. De aceea se
ascunde cu atâta zel identitatea sionismului si-a evreilor.

* * *

Să-ncepem cu Lenin și Stalin. Erau ei intr-adevăr „ne-evrei?” Propaganda comunistă a
susținut totdeauna că sunt „ruși” și nu s-a permis cercetarea originii lor. Despre Lenin se știe că
s-a născut și-a fost botezat la Simbirsk în 1870, fiul lui Ilie sau Elias Ulianov, un rus amestecat
cu tătari sau calmuci, cum erau mulți în jurul Volgăi pe-atunci, și-al Măriei născută Blank, care
era în mod cert evreică din partea tatălui și era probabil evreică și din partea mamei. Despre tatăl
lui Lenin nu s-a făcut nici un mister; bunicul lui Lenin din partea tatălui, Nicolae, s-a
răscumpărat din iobăgie și s-a stabilit ca croitor în Astrahan pe Volga; fiul lui cel mai mare s-a
îmbogățit și el ca comerciant, permițând fiului mai mic Elias, tatăl lui Lenin, să meargă la
universitatea din Kazan să studieze matematica și științele naturale și să ajungă apoi consilier de
stat, un rang guvernamental echivalent cu al unui maior-general de armată și să frecventeze
nobilimea ereditară, deși era nepot de iobag. Dar peste mama lui Lenin s-a așternut un văl gros;
se știe doar că tatăl ei, Alexander Blank, era un evreu din Odesa care, după ce s-a „convertit” la
creștinism, s-a îmbogățit considerabil. Revista Lectures Françaises (no. 163, Noiembrie 1970)
scria că în Revue du Fonds Social Juif (no. 161, 1970) se arată că Mariettei Șaghinian, cunoscută
romancieră sovietică de origine armeană, i s-a interzis să publice noi descoperiri de-ale ei despre
acest Alexander Blank, făcute în arhivele din Simbirsk. Acolo Alexander Blank apare sub numele lui adevărat de Sender Blank, schimbat în Alexander, alături de fiica lui Miriam, născută în 1835
la Simbirsk. Numele acesteia a devenit Maria când toată familia s-a convertit, ceea ce arată că
ambii ei părinți erau evrei. Marietta Saghinian a vrut să-și publice descoperirea în Voprosî Istorii
în 1964; cenzura sovietului local a cerut aprobarea Biroului Politic al Partidului Comunist care-a
cerut Patriarhiei Ortodoxe să raporteze despre „conversiune”; după care a refuzat permisiunea de
publicare a materialului.

Biograful evreu al lui Stalin, Isaac Deutscher, îl descrie pe Lenin ca „un neamț sau baltic
ușor rusificat”; biograful evreu al lui Lenin, David Shub (Lenin: A Biography, New York, 1948),
scrie că Alexander Blank era un evreu convertit din Odesa. Povestește cum istoricul sovietic
evreu Saul Ginsburg a găsit dosarul lui Alexander Blank în arhivele a ceea ce fusese Sfântul
Sinod dar că dosarul i-a fost imediat luat din mână, ca mai apoi un coleg să-i spună că acest
Alexander Blank era bunicul matern al lui Lenin. Din acel dosar s-ar fi văzut cine anume a fost
bunica maternă a lui Lenin. Se știe că se numea ca fată Arma Grosschopf și că era fiica unui
comerciant bogat din Petersburg. Georg von Rauch scrie în Osteuropa (Munchen, no. 4, 1970) că
această Arma Grosschopf era fiica lui Johann Gottlieb Grosschopf născut la Lübeck în 1766,
care-a imigrat la St. Petersburg în 1790, unde s-a îmbogățit. Pe de altă parte Krupskaya, soția lui
Lenin, o poloneză rusificată, a scris în revista lunară a partidului comunist sovietic bolșevic din
1938 că tatăl Armei Grosschopf era un neamț născut în Ucraina.

întrebarea este deci dacă nu cumva era și Arma Grosschopf evreică din Ucraina. Un lucru
e cert: a adus soțului ei mulái bani cu care acesta si-a cumpărat o moșie la Kokuskin; astfel a
devenit familia lui Lenin „mici moșieri ruși.”

Prietenul lui Lenin, N. Valentinov, scrie despre tatăl lui Lenin că spre deosebire de soția
lui Maria, era credincios și mergea la biserică cu copiii lui; deci cu alte cuvinte Maria Blank
evita biserica. Lenin însuși spune că de la vârsta de 16 ani a fost ateu.

Deci Lenin după regulile „iudaismului” putea fi considerat un evreu deplin, dar de ochii
lumii putea trece drept rus; asta face din el un foarte valoros pion politic, cu atât mai mult cu cât
se pricepea foarte bine la propagandă marxistă.

Stalin, cu numele real losif Visarionovici Djugasvili, este dintr-altă categorie. E fiul unui
cizmar din Tiflis și nimeni nu s-a-ndoit vreodată că e georgian (gruzin); după moartea lui a fost
acuzat cu mare vâlvă de antisemitism. Dar soția lui a fost evreică; se numea Roșa Kaganovici si
era sora lui Lazar Kaganovici, care a fost ani de zile al doilea dintre cei mai puternici oameni din
Uniunea Sovietică; și ceilalți trei frați ai ei erau tot comisari bolșevici. Fiul lui Stalin s-a-nsurat
cu o evreică și fiica lui s-a măritat cu un evreu. Iată cum această ambiantă l-a transformat pe
georgianul Djugasvili într-un „fel de evreu:”

Cei mai adânc ancorați în programul politic și mai ales în programul revoluționar
evreiesc, sunt de trei feluri:

1) Cei cu ambii părinți evrei;

2) Cei cu tată de alt fel dar cu mamă neapărat evreică;

3) Pseudo-evreii, adică ne-evreii însurați cu evreice ai căror copii sunt crescuți ca evrei.

Ca să se ascundă, primii își schimbau numele; astfel Apfelbaum devine Zinoviev,
Sobelsohn devine Radek, Helphand devine Parvus, Finkelstein devine Litvinov, Rosenfeld
devine Kamenev, Bronstein devine Troțki, Sonnenschein devine Malik, Ulbricht devine Ustinov,
Katz devine Gromîko etc. La cei din categoria a doua, tot ce contează e ca mama să fie evreică,
tatăl nu contează, după cum au descoperit cu multă obidă multi copii din tați evrei și mame ne-
evreice; dar numele și proveniența tatălui ne-evreu sunt folosite de acești copii de evreice pentru
a se declara ruși sau cehi sau români sau ce-o fi după interes (acest lucru reiese clar dintr-un
articol publicat în The Jewish Chronicle, Londra, 22 Decembrie 1989, unde Nigel Davies,
cunoscut jucător de sah cu tată și bunic ne-evreu, a descoperit că bunica lui din partea mamei era
evreică, ceea ce făcea ca el și toti frații lui să fie evrei). De aceea e probabil că multi ruși, letoni,
finlandezi, georgieni, polonezi, etc. din guvernele sovietice au fost în realitate evrei din această
categorie care se deghizau folosindu-si tatăl ca o fațadă. Dar cel mai bine ascuns este pseudo-evreul, cel care născut din părinți ne-evrei se-nsoară cu o evreică și creste copii evrei. Deși el
personal nu e niciodată acceptat ca fiind evreu, el este puternic legat de interesele politice
evreiești prin toată familia lui. Stalin a fost din această categorie și asa au fost multi al ti
conducători comuniști, care împing înainte carul politic al sionismului cu mai mult zel chiar
decât evreii născuti din evrei. Până la ultima suflare Kaganovici a fost mâna dreaptă a lui Stalin;
câteva zile înainte de-a muri i-a făcut funeralii pompoase lui Lev Mechlin, unul dintre cei mai
urâți comisari evrei din deceniile comuniste al cărui cosciug a fost purtat de capetele cele mai
înalte sovietice, în asa fel încât populația să priceapă clar că domnia naționalismului evreiesc nu
s-a clătinat în Uniunea Sovietică; și imediat după aceea i-a dat premiul „Stalin Pentru Pace” lui
Hia Ehrenburg tot cu mare pompă, pentru că incitase trupele sovietice la masacrul „copilului
nenăscut în pântecul mamei”; totuși Stalin a căzut în dizgrație pentru că nu s-a aliniat imediat la
ordinele sionismului din occident. Harrison Salisbury, corespondent american, remarcă ce
oportună a fost moartea lui Stalin – ca la comandă. Doctorii evrei pe care i-a acuzat c-au încercat
să-l otrăvească au fost imediat eliberați; și cu toate că Stalin a întins domnia revoluției evreiești
bolșevice peste jumătate din Europa, a fost repede eliminat.

Lista conducătorilor bolșevici cripto-evrei este interminabilă. Revista Time scria în
numărul din 5 Mai 1958 că Hrusciov i-a spus ambasadorului Israelului, losef Avidar, că
Vorosilov, președintele Uniunii Sovietice și jumătate din Președinția sovietică, erau însurati cu
evreice; propria lui noră era evreică; Canadian Jewish Press scrie că Leonid Brejnev era însurat
cu o evreică; Times din Londra scrie în Noiembrie 1982 că „Andropov vorbește fluent idiș.”

Se vede că evreii nu se simt ca fiind o rasă aparte si-si mărită fetele cu membrii claselor
de sus ale populației gazde, adunând copii acestora în sânul evreimii pe cât posibil. Doar evreii
care se însoară cu femei ne-evreice sunt expulzați din evreime. Discriminarea rasială are loc din
partea evreilor doar în cazul raselor care sunt vizibil diferite; în Africa sau India, de exemplu,
evreicele nu se mărită cu membrii populației gazdă și nici cu negrii din Statele Unite.

Problema rasei e foarte complicată. Toți europenii sunt de rasa asa zisă „caucaziană”; dar
există diferență etnică între evreii sefarditi și cei askenazi, după cum există diferența etnică între
englezi și irlandezi. Apar caracteristicile unei rase aparte, arată antropologul Arthur Keith, când
căsătoriile au loc multă vreme în interiorul unei comunități restrânse. Astfel apar caracteristici
rasiale evreiești în cazul acestei comunități și astfel se delimitează ea de populația gazdă cu care
nu vrea să se asimileze.

CAPITOLUL 4: MARILE FINANȚE

S I NOUA ORDINE MONDIALĂ

Richard Clark scrie în Technological Terrorism: „Occidentul este paralizat de o ideologie
si morală acidă ce face ca elita noastră politică și intelectuală să se declare de partea acelor
elemente care arată deschis că urmăresc să distrugă civilizația occidentală.”

Este interzis să examinezi rolul evreilor în declinul occidentului. S-au stabilit totuși cu
certitudine două lucruri:

1) „idealul” „noii ordini mondiale” instaurate în Uniunea Sovietică din 1917 este identic
cu „idealul” spre care tinde occidentul;

2) în tot occidentul evreii sunt extraordinar de unitari și activitatea lor are o continuitate
miraculoasă, promovând încontinuu idealul naționalist sionist evreiesc simbolizat prin statul
Israel din Palestina.

Cele două războaie mondiale din acest secol n-au fost două lucruri separate, ci aparțin
aceluiași fapt istoric care s-a continuat și care este un conflict nerezolvat în care aceste două
războaie au fost două episoade.

Tezele acestui articol ce vor fi dezvoltate și dovedite mai jos sunt:

1) conflictul secolului 20 derivă din alianța dintre puterea financiară și clasa intelectuală, unde intelectualii au devenit servitorii finanțelor, fiind banul în acest secol principala sursă a puterii;

2) vom înțelege evenimentele dacă vom înțelege cum s-au schimbat posesorii banului si clasa intelectuală;

3) posesorii banului s-au schimbat, căci capitalismul financiar care fusese distribuit în constelațiile locale ale diverselor națiuni a fost absorbit într-o singură constelație mare aservită
unor scopuri urmărite de-a lungul secolelor;

4) pe plan intelectual, creștinismul a fost eliminat și înlocuit cu ideologia socialistă bazată pe stabilirea unor valori comune si-a unui sistem de referință nou formulat; această religie
seculară socialistă este descrisă de Cari Gustav Jung ca „epidemia psihică” a secolului;

5) aceste schimbări au fost cauzele care-au dus la războiul burilor din Africa de Sud la sfârșitul secolului trecut, unde s-a născut pentru prima dată imperiul mondial national-socialist
sionist, definit rasial și propulsat de puterea exclusivă a banului;

6) aceste schimbări în domeniul banului si-a intelectului au împins națiunile occidentale într-o cursă dialectică, unde banul e teza, socialismul e antiteza și „noua ordine mondială” e sinteza: banul smulge tot mai mult puterea din mâinile națiunilor, socialismul le amăgește cu promisiunea distribuirii egalitare a bogățiilor și această contradicție cred masele că va fi rezolvată în noul imperiu care apare;

7) procesul de transfer al banilor în mâinile noului imperiu s-a desăvârșit în 1930 când J.P. Morgan și celelalte familii de pionieri care-au construit America au pierdut puterea ce-o
avuseseră în finanțe;

8) cauzele imediate ale războaielor care devastează secolul 20 este tocmai distrugerea din exterior a ordinii naturale stabilite în cadrul fiecărui grup prin crearea arbitrară din exterior cu forța a tot felul de structuri statale cărora nu le corespund structuri naționale naturale. De aceea conflictele secolului nostru sunt altfel decât au fost cele din alte vremi;

9) toate aceste rele sunt exacerbate de marele rău al creării de monedă tară acoperire și al escaladării datoriei naționale.

Cum putem dovedi că zbuciumul politic și social al secolului izvorăște în toate tarile din
aceeași sursă? Meteorologii au reușit să dovedească că diverse cutremure, inundații, uragane,
secete din diverse părți ale globului sunt cauzate de aceeași cauză; dar meteorologii n-au fost
împiedicați în cercetarea lor de atotputernica cenzură ideologică din occident.

S-au scris cârti în care s-a încercat să se explice cauza zbuciumului acestui secol: asa sunt
Declinul Occidentului de Oswald Spengler și Tragedy and Hope de Carroll Quigley. Spengler a
introdus ideea declinului inevitabil al occidentului, ca rezultat al alianței dintre puterea banului si
intelectualitate și în mod ciudat nu s-a arătat deloc întristat. Quigley lasă multe lucruri
neexplicate – poate anume – dar acolo unde e dispus să explice, acolo dovedește irevocabil cu
bogată documentație că tot ce s-a întâmplat în secolul 20 s-a înfăptuit după un plan. El prezintă
conspirațiile care distrug civilizația occidentală, ca Trustul Burselor Rhodes, Mișcarea Mesei
Rotunde, Institutul Regal pentru Afaceri Internationale și Consiliul American pentru Afaceri
Externe, toate dirijate de ceea ce el numește „o rețea anglo-americană” de oameni de afaceri,
educatori, politicieni și ziariști.

Quigley, fiind profesor universitar de istorie și relații internaționale la Școala de Afaceri
Externe Georgetown din Washington, publică o documentație bogată inedită în acest context.
Editura i-a retras imediat cartea de pe piață – desigur pentru că aruncă prea multă lumină asupra
celor care preferă să lucreze din umbră. El scrie: „Cunosc această rețea pentru că o studiez de 20
de ani și timp de doi ani mi s-a permis să citesc toate documentele ei secrete … Nu simt repulsie
pentru această rețea sau scopurile ei și am rămas intim cu multi dintre cei care o servesc. Dar
am obiectat și obiectez la unele măsuri pe care le ia … în general obiectez la faptul că se
ascunde, căci părerea mea e că are un rol asa de mare în istorie încât merită să fie cunoscută.”

Alt istoric, Arnold Toynbee, zice intr-o comunicare la Cea de-a 4-a Conferință Anuală
pentru Studiul Științific al Relațiilor Externe (Iunie 1931) că „acum în mod discret dar din toate
puterile ne străduim să smulgem ceea ce se numește suveranitate națională din mâinile statelor
naționale din toată lumea. și tot timpul din gură negăm ceea ce facem cu amândouă mâinile,
căci nu putem încă să răpim în mod deschis suveranitatea națională a statelor locale naționale
ale lumii și politicianul sau publicistul care ar declara c-o face poate n-ar fi ars pe rug dar ar fi
desigur discreditat.”

Quigley și Toynbee cred deci că a anihila suveranitatea națională a popoarelor este un
lucru bun, un pas înainte în spre „minunata lume nouă” care se va ridica pe ruinele lumii vechi ce
trebuie distrusă prin foc revoluționar pentru a face loc „noii ordini”.

Distrugerea lumii vechi a început cu războiul burilor din 1898-1902, când a început să fie
demolat imperiul britanic ca să facă loc noului imperiu. Afrikaanerii sau burii, care se
depărtaseră de Colonia Capului de-acum ocupată de britanici si-si clădiseră căminuri și existente
în teritoriul neocupat și gol de populație de mai înspre nord, s-au trezit că pământul pe care-1
cultivau ei sub numele de Republica Transvaal se afla deasupra celor mai bogate mine de aur din
lume. Imediat oamenii de stat Cecil John Rhodes și Alfired Milner s-au simtit inspirați să adauge
pământul Republicii Transvaal la posesiunile coroanei britanice. Au reușit s-o facă ocupând atât
Transvaalul cât și Republica alăturată Liberă a Statului Orania cu prețul unor mari sacrificii
materiale și de vieți omenești; mentalitatea devenise în Anglia că ar fi păcat să lase altora bogăția
pe care le-o puteau smulge printr-un război nedrept. Dar circumstanțele în care au fost anexate
Transvaalul și Statul de Orania la imperiul britanic au fost diferite de cele în care au fost anexate
celelalte posesiuni ale acestui imperiu. Nu tot poporul britanic era pentru acest război de
anexiune. Generalul William Butler, unul dintre cei mai capabili și credincioși servitori ai
coroanei britanice, conducătorul de atunci al forțelor britanice din Africa de Sud, avertizase
guvernul să nu înceapă acest război; și ca niciodată înainte, dezinformarea și falsul au început să
curgă. Scrie J.A. Hobson în cartea sa The War in South Africa: „Noi [britanicii] ne batem ca să
punem o mică oligarhie de posesori de mine și speculanți în vârful piramidei puterii în Pretoria …
destinele politice și economice ale Africii de Sud sunt și vor rămâne probabil în mâinile unora
care sunt majoritatea străini de noi și ale căror afaceri și interese nu sunt britanice.” Thomas
Packenham zice în cartea The Boer War din 1979 : „S-a crezut că concernul Rând, ’viermii
aurului’, nu sunt implicați în izbucnirea acestui război, dar sunt direct responsabili … am găsit
documente despre o alianță formală între Sir Alfred Milner, înaltul Comisionar și firma
Wernher-Beit, cea mai mare din concernul minelor Rând. Această alianță l-a împuternicit pe
Milner să înceapă războiul.”

Hobson face istoricul minelor de aur din Transvaal. Câțiva dintre stăpâni îsi făcuseră
averea aici și erau englezi: Rhodes, Rudd și J.B. Robinson. Ceilalți însă erau „un mic grup de
afaceriști internaționali, evrei care vin mai ales din Germania,” care aveau la dispoziție imense
resurse financiare din Europa de la Banca Germană din Dresda despre care Hobson crede că
aparținea lui Wernher și Beit. Rhodes a trebuit și el să ceară bani de la o dinastie bancară, de la
ramura londoneză a familiei Rothschild, când a vrut să acapareze el singur industria diamantelor
din Kimberley. Generalul William Butler scria în Iunie 1899 Oficiului de Război britanic: „Dacă
n-ar fi evreii ar fi ușor de căzut la o înțelegere, dar ei vor să scufunde toată tara asta în război
civil … e prea evident aici și nu mai lasă nici o îndoială că există curente subterane puternice ai
căror promotori vor să facă acest război cu orice preț în scopurile lor egoiste.” Putini au observat
si și mai putini au priceput că în acel moment imperiul britanic nu era în mână britanică. De aici
s-a pornit o reacție în lanț care a dezmembrat întâi imperiul britanic și a schimbat apoi fata lumii;
atunci a începutul capitalismul financiar care s-a desăvârșit în 1930.

Au mai fost schimbări mai puțin evidente, una fiind în metodele de-a duce război, nu atât
pe terenul de luptă cât pe tărâm mintal. în ultimul deceniu al secolului trecut s-a inaugurat
metoda giganticii propagande mincinoase care domină total mințile în secolul nostru. Niciodată
în trecut nu s-a mintit atâta și asa de nerușinat ca acum pentru atragerea maselor de englezi în
acest război. Această metodă a minciunii gigantice și sfruntate l-a șocat pe generalul Butler, care-a scris în 18 Decembrie 1898 Secretarului Coloniilor că „toate informațiile trimise din Cape
Town sunt elaborate de un sindicat colosal care împrăștie informații false.” Hobson scrie despre
presa din Africa de Sud că era „o presă mare stăpânită și acționată de un grup mic de oameni al
căror scop direct este să creeze un conflict armat care să le aducă beneficiu financiar.”

Iată lanțul evenimentelor: războiul burilor; războaiele mondiale; revoluția bolșevică cu
inaugurarea supraputerii militare sovietice; dărâmarea imperiilor coloniale și alcătuirea de
națiuni noi din bucățile acelor imperii dintre care mai nici una nu poate supraviețui economic asa
cum a fost alcătuită; aruncarea Chinei continentale și altor mari părți din Orient sub călcâiul
teroarei totalitariste roșii; înființarea Națiunilor Unite cu hoarda ei de agenții ca un prototip al
noului guvern mondial; și subminarea tot mai mult a suveranității naționale a popoarelor
occidentale.

Si tot în acest secol s-a inventat lagărul de concentrare și lovirea civililor în conflictele
armate.

Rădăcinile din care au crescut toate aceste evenimente sunt două: posesiunea asupra
banului și aservirea intelectului.

Spre sfârșitul secolului trecut s-a ajuns ca banul să predomine asupra politicii. Domeniul
financiar și cel politic trebuie definite clar căci ele determină comportarea maselor de oameni.
Gândirea politică este o funcție socială care are drept scop bunăstarea comunității în prezent cât
si în viitor; bunăstarea materială este aici un lucru important dar secundar. Gândirea financiară
dimpotrivă se ocupă exclusiv de prosperitatea materială și pune interesele de afaceri mai presus
de orice alte interese ale comunității. Ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul secolului trecut n-a fost o
mutatie abruptă ci o culminare a unui proces lent care-a durat de la-nceputul acelui secol și care
s-a desăvârșit în 1930 când a fost eliminat dintre cei care dețin puterea financiară ultimul
financiar național american, J.P. Morgan.

Totdeauna au existat afaceriști și bancheri care, ca Warburg, Montefiore, Rothschild, au
dat cu împrumut guvernelor si-au făcut tranzacții internaționale, dar nu erau perfect și total
integrați într-un unic aparat internațional al puterii care dirijează politica în întreaga lume. In
mod paradoxal, în ciuda dominantei enorme a bancherilor evrei asupra comerțului internațional,
afaceriștii ne-evrei au fost cei care au pus bazele noii clase financiare internaționale de stăpâni ai
lumii care acum constă din evrei. Carroll Quigley scrie: „La vârf era Banca de Acord
International din Basel, Elveția, ai cărei proprietari erau băncile centrale private din toate
țările, cu proprietari ca Montagu Norman de la Banca Angliei, Benjamin Strong de la Banca
Federală de Re servă din New York, Charles Rist de la Banca Franței, Hjalmar Schacht de la
Banca Imperială; fiecare din aceste bănci căuta să stăpânească guvernul tării sale manipulând
hârtiile de credit și tranzacțiile monetare internaționale și influențând politicienii vânduti lor
pentru răsplată materială.” Quigley arată că bancherii Rothschild au fost la putere în secolul 19
dar spre sfârșitul secolului „au fost înlocui ti cu J.P. Morgan” al cărui birou era la New York deși
lucra de parc-ar fi fost la Londra „unde”, zice Quigley, „s-a născut în realitate în 1938 dinastia
financiară J.P. Morgan sub numele de George Peabody and Company.” în 1930 s-a perfectat
absorbirea băncilor naționale în constelația bancară internațională și consecințele imediate au
fost cel de-al treilea imperiu german, cel de-al doilea război mondial și Republica Populară
Chineză comunistă. Quigley explică de ce intră în asa o descriere amănunțită a operațiilor
bancare în cartea sa prin cuvintele: „Această a treia fază a capitalismului este de asa mare
semnificație, ramificațiile și influenta ei au fost asa de adânc ascunse în subterane, devenind
chiar oculte, încât e necesar să atragem în mod special atentia asupra detaliilor organizării si
metodelor ei.” Apoi povestește cu bogată documentare procesul prin care, cum zice Wilmot
Robertson, „s-au despuiat majoritatea americanilor de averile lor”, sau, cum zice Quigley, s-a
făcut o schimbare la toate nivelurile … de la gustul pentru bancurile cu desene din ziare până la
componenta grupului care deține puterea în stabilimentul american.”

Din 1880 încoace America fusese guvernată de o plutocratic a familiilor de bogătași
americani ca Rockefeller, Carnegie, Vanderbilt, Mellon, Duke, Whitney, Ford, DuPont, cu J.P.
Morgan ca centru bancar. Erau, zice Quigley, „de religie anglicani, anglofili ca orientare, internaționaliști, studiati la Harvard și cunoșteau cultura europeană tradițională.” De cealaltă
parte a Atlanticului aveau perechi grupați în jurul centrului bancar al lui Montagu Norman.
Colaborarea lor era cunoscută ca „stabilimentul anglo-american.” Quigley arată că atunci când
J.P. Morgan dintr-o afacere privată anonimă s-a transformat într-o companie publică în 1940 și a
fost apoi absorbită în banca ei subsidiară Guaranty Trust Company în 1959 a avut loc decesul
acestei plutocratii; grupul Morgan a văzut cum i-a fost luată puterea din mâini când n-a mai
primit votul Comitetului diriguitor al Universității Columbia pentru candidatul său la președinția
acelei universități. Cu alte cuvinte, de-acum nu mai sunt aceste familii de pionieri care-au
construit America, acești „anglofili de religie anglicană care cunoșteau cultura europeană”, adică
acești ne-evrei, cei care stăpânesc și controlează educația universitară în Statele Unite ale
Am eticii.

Economia Statelor Unite și Wall Street-ul au căzut în mâinile afaceriștilor
internaționaliști ca o pară mălăiată, căci bătălia se dusese anterior prin finanțarea partidelor
politice și cumpărarea președintelui, a senatorilor si-a membrilor congresului; apoi prin
manipularea opiniei publice prin mass-media, presa, radiou-ul, televiziunea, cărțile tipărite (toate
sever cenzurate) și prin infiltrarea și coruperea organizațiilor sindicale. In acest exercițiu de
ocupare totală a unei națiuni care fusese liberă, stăpânii secreti ai Statelor Unite au fost bine
instruiti de experiența lor de secole într-ale subminării națiunilor gazdă de către o națiune care
acționează strâns unită dar tară loc geografic propriu. Demolarea fondatorilor Americii a început
în 1913, cu noua lege a impozitului progresiv și s-a desăvârșit cu legea taxei de moștenire, care a
determinat aceste familii să caute să scape de ruina totală organizând fundații. Cercul lui Morgan
a pierdut controlul asupra guvernului american si-a fost înlocuit cu altul: dar ca și cei vechi, noii
stăpâni ai Americii sunt tot o oligarhie în care banul se aliază cu intelectualitatea și nimeni n-a
băgat de seamă că națiunea americană are acum cu totul alti stăpâni, căci aceștia se comportă
cam tot ca și cei vechi. Căci și cercul lui Morgan făcea politică de stânga si-a-ncercat să facă
afaceri cu sovietele; dar Morgan și acolitii lui au fost eliminați din competiție de rivalii lor evrei.
Cele două oligarhii ale Wall Street-ului, cea veche a lui Morgan și cea nouă evreiască, doreau
amândouă să se instaureze în vârful piramidei puterii în „noua ordine mondială”, dar prin metode
diferite. Vechii stăpâni ai Americii, ca și contemporanii lor britanici, doreau să stăvilească
avansul Uniunii Sovietice și s-o absoarbă apoi în „noua ordine mondială” care să fie construită
după modelul imperiului britanic și să-i aibă pe ei în frunte. Noii stăpâni ai Americii vroiau să
întărească și să extindă Uniunea Sovietică ca un gigant militar și industrial care să înlocuiască
imperiul britanic și să fie baza „noii ordini mondiale.” Această luptă pentru putere a culminat în
1930 cu un fenomen la care toată lumea oarbă și îmbrobodită de propagandă i-a zis
”antisemitism.”

Hannah Arendt scrie în cartea ei The Origins of Totali tari cinism’, „politica secolului 20 i-a
plasat pe evrei în centrul evenimentelor … problema evreiască și antisemitismul … au devenit
catalizatorul mișcării naziste și apoi a organizării structurii celui de-al Treilea Imperiu … și apoi
au provocat un război de-o ferocitate nemaipomenită.” Henry Ford care vedea clar că afaceriștii
sunt dușmanii industriei făcea o deosebire clară între grupul lui Morgan, pe care-i numea
”constructivi” și rivalii lor, pe care-i numea „atâtători la război.” Influenta evreilor asupra
politicii naționale și internaționale a dat naștere la gesturi și apeluri disperate ca cele ale
Părintelui Coughlin la radio, sau ale Părintelui Denis Fahey în scris și ale lui Charles Lindbergh
si ale grupului Cămășilor Negre din Anglia. Aceștia au văzut cu ochii lor preluarea puterii
politice și naționale de către un grup de afaceriști evrei extrem de concentrat.

Un alt aspect al secolului 19 care-e pregătit ruina de azi este gândirea futuristă care făcea
adepti în clasa conducătoare britanică.

Cecil John Rhodes era unul dintre cei mai puternici oameni din istoria Angliei, dar era un
visător bântuit de iluzii incapabil să inspire loialitate sau spirit de acțiune în alții. Dar agentul
care conducea ideologia nu era Rhodes ci John Ruskin, profesor la Catedra de Arte Plastice de la
Oxford, care le-a băgat în cap unui sir lung de generații de englezi o ideologie cu scopul, credeau
ei, de a crea o lume mai bună. Această lume mai bună era ca un fel de extensie a imperiului britanic, o uniune liberă de state independente tinute laolaltă de ideea abstractă a „noțiunii
engleze.” Efectul magic al acestor elucubrații derivă din credința intr-o „lume mai bună” unde va
domni ordinea și toată omenirea se va îmbogăți, credință care începuse să ia locul religiei erodate
de „lumina științei”, astfel încât acum oamenii au pentru aceste elucubrații aceeași fervoare
mistică pe care-o aveau mai demult pentru religie. Tineretul s-a dedicat cu multă vigoare acestei
ideologii care promitea un vast imperiu cu bogăție pentru toată lumea și plăcerea puterii pentru
ei. Acest nou val de misticism secular i-a cuprins și hipnotizat pe toti, inclusiv pe generalul Louis
Botha, fostul conducător al burilor învinși și care urma să devină primul Prim Ministru
sudafrican și pe generalul sudafrican Jan Christian Smuts. Practic acest misticism al „lumii mai
bune” s-a cristalizat în organizații ca Fondul Trustului de Burse Rhodes, mișcarea semisecretă a
Mesei Rotunde, Institutul Regal de Afaceri Internationale, Consiliul American pentru Relații
Externe și altele. Noul misticism al lui Rhodes avea o tentă rasială, căci, scrie Ralph Durând,
”Cecil Rhodes of Oriei … crede că salvgardarea păcii în lume se află în mâini teutone si-a lăsat
cu testament fondul de burse pentru studenti din Anglia, Statele Unite și Germania.”

Ideologia lui Rhodes însă a dat faliment nu din insuficientă știință politică ori financiară
ci dintr-o eroare metafizică pe care-a dezvăluit-o Quigley: fiecare bancă centrală „căuta să-si
domine guvernul” și să-i „influențeze pe politicieni răsplătindu-i apoi cu recompense financiare.”
Quigley arată clar falimentul tarilor asa-zise libere occidentale, care toate funcționează creând
bani fără acoperire și luând împrumut de la bănci particulare și în care domnește o corupție
politică infinit de completă și complexă. Banul este acum măsura tuturor lucrurilor în occident,
ban produs nu de pământul tării ci de fabrici și mai ales de speculații afaceriste. Națiunile
occidentale sunt plutocratii care se mențin la putere dominând opinia publică pe care o creează la
comandă prin mass-media și prin „recompense financiare” date guvernanților. Rhodes, Milner si
ortacii lor de la minele Rând au realizat transformarea banilor în opinie publică fără să tină cont
de implicațiile morale ale acțiunii lor. și au fost astfel bătuti cu propriile lor arme de către forța
superioară a banului afaceriștilor internaționali strâns uniți într-un program de acțiune de durată
lungă, care influențează de-acum nu propriul guvern cu forța banilor lor, ci toate guvernele lumii
si cumpără acum nu politicienii din propria lor tară, ci politicienii din toate tarile. Astfel au fost
dati la o parte bogătașii ne-evrei de la conducerea finanțelor în noua structură financiară
mondială. Iar intelectualitatea crescută în misticismul secular al lui John Ruskin ca să
construiască „noua lume mai bună” pe baza imperiului britanic cu mare ușurință si-a retras
entuziasmul și l-a pus în slujba ideologiei lui Marx și Engels, îndrumați de care construiesc tot „o
lume nouă și mai bună” dar după modelul unui alt imperiu.

Trilogia lui Anthony Sutton Wall Street and the Bolshevik Revolution, Wall Street and
the Rise of Hitler, Wall Street and Franklin Delanore Roosevelt, conține o mulțime de informații
dar este și mai informativă prin ceea ce omite cu mare grijă și anume ceea ce Hannah Arendt a
definit succint ca „agentul catalizator” evreiesc „în inima evenimentelor”, adică rolul puterii
evreiești în politica secolului 20. Sutton crede că o structură a puterii a existat din totdeauna pe
Wall Street și există si-acum. Această structură a finanțat revoluția bolșevică din Rusia și apoi l-a
finanțat pe Hitler să ia puterea. Dar Sutton simplifică și distorsionează. Căci puterea Wall Street-
ului a fost împărțită in cei 20 de ani de la 1917 la 1938 între grupul Morgan și grupul băncii
Warburg. Un grup de magnați de pe Wall Street a finanțat intr-adevăr revoluția bolșevică, dar nu
grupul Morgan ci grupul Warburg (în mod special Jacob Schiff din grupul Warburg) au fost
patronii revoluției bolșevice, iar Morgan a fost declarat țapul ispășitor pentru că la spartul
târgului s-a trezit să încerce să pătrundă în afacerea bolșevică. In ceea ce-1 privește pe Hitler,
intr-adevăr există dovezi că grupul Morgan l-a ajutat să ia puterea, dar în același timp
internaționaliștii grupului Warburg au finanțat partidul comunist din Germania în alegerile
speciale din 1930 unde comuniștii au avut asa mare succes. Astfel cel de-al doilea război
mondial a fost o luptă între aceste două jumătăți ale Wall Street-ului, între aceste centre de
concentrare a puterii financiare și în această luptă grupul Morgan a pierdut și grupul
internaționalist a triumfat. Astfel se explică de ce în Anglia ultima rămășiță a puterii financiare
ne-evreiesti, cunoscută sub numele „grupul de la Cliveden” (Cliveden era reședința Lordului

Astor) s-a opus celui de-al doilea război mondial. și astfel se explică un episod extrem de
misterios și de ciudat din istoria contemporană a Statelor Unite. Cineva a încercat cu sprijinul
Legiunii Americane si-al armatei să instaureze „o dictatură fascistă” la Casa Albă din
Washington. Episodul a fost amintit pe scurt pe prima pagină a ziarului The New York Times
din 21 Noiembrie 1934; s-a instituit un comitet de investigare; apoi nu s-a mai auzit nimic nici
despre episod nici despre comitet și nici despre investigare. S-ar părea că cei în cauză erau unele
personalități din Legiunea Americană și dintr-o altă organizație numită Liga Libertății, cu un
efectiv total de 500.000 de oameni sub conducerea Generalului-Maior Smedley D. Butler, un
erou plin de decorații despre care însă nu se știe precis cum a acceptat conducerea. Cei implicați
aparțineau exclusiv cercurilor de potentati financiari legați într-un fel sau altul de J.P. Morgan. Ei
erau : Grayson Murphy, director la Guaranty Company; Jackson Martindell, de la Stone si
Webster, rude cu familia Morgan; apoi compania DuPont; apoi compania Remington Arms,
controlată de Du Pont; și interesul financiar Morgan-Harriman. S-ar părea că potentații financiari
si industriali din grupul ne-evreiesc al lui Morgan văzându-se deposedați pe Wall Street au
încercat un efort disperat împotriva potentaților finanțelor internaționale – efort care avusese
succes în Italia și Germania sub forma national-socialismului.

In secolul trecut rivalitatea dintre constelațiile bancare naționale a dat naștere goanei
după posesiuni coloniale; în secolul nostru consolidarea puterii financiare globale în mâinile unui
singur grup internaționalist a cauzat dezmembrarea imperiilor coloniale și înlocuirea lor cu o
puzderie de state noi care să nu mai poată fi influențate de către națiunile occidentale. Până în
1939, transformarea a fost mai lentă căci noul imperiu financiar global era în curs de formare;
dar după ce acest nou imperiu financiar global a triumfat în cel de-al doilea război mondial,
ritmul înrobirii a devenit mai rapid.

CAPITOLUL 5: LUPTĂ PE WALL STREET

Motto-ul capitolului este un citat din cartea lui Alexandru Soljenitân Lenin în Zurich,
unde se arată că Lenin știa bine că puterea este a celor care dețin banii și revoluția este făcută cu
forța banului. Capitolul începe cu un citat din Disraeli care spune că „adesea istoria e neclară
pentru că e scrisă de oameni care nu înțeleg problema rasială în toate aspectele ei.” Rasa, zice
autorul, a fost definită de antropologi ca o unitate umană care apare din repetate căsătorii în
cadrul aceluiași grup de oameni, dar care se manifestă nu ca un grup cu sânge omogen si
neamestecat cu al altor rase ci ca un grup de oameni care duc aceeași politică într-un scop
comun. Evreii ca rasă nu au deloc sânge și caracteristici fizice omogene dar au cele mai
puternice caracteristici rasiale din punct de vedere politic. De aceea Vechiul Testament zicând
”națiune” sau „rasă” se referă la același lucru. Arthur Keith, președintele Asociației Britanice
pentru Progresul Științei, zice: „caracterul rasial este cel mai puternic dezvoltat la evrei dintre
toate rasele caucaziene.” El nu le zice „semiti” fiindcă evreii de azi nu sunt semiti.

Deși cartea lui Carroll Quigley Tragedy and Hope nu vorbește despre evrei decât
atingând ușor în treacăt inaugurarea statului Israel și nici nu conține deloc cuvintele „sionist” si
”sionism”, cartea a fost imediat retrasă de pe piață și pusă pe lista neagră pentru că conține
informații bogate și veridice din care un cititor atent poate pricepe ce rol a jucat rasa în
evenimentele financiare și politice ale secolului nostru. Viteza cu care a fost cenzurată cartea lui
Ouiglev demonstrează ce bine funcționează cenzura în Statele Unite ale Ameridi. care nu e
vizibilă, cum era cea de după cortina de fier, dar e la fel de eficace. Dintre cărțile de istorie, cele
mai riguros excluse și la care marele public nu are voie să aibă acces sunt cele care ating
probleme rasiale.

Autorul compară două feluri de a scrie cârti de istorie exemplificând cu Wall Street and
the Rise of Hitler de Antony C. Sutton (cu referiri la alte două cârti de Sutton, Wall Street and
the Bolshevik Revolution și Wall Street and Franklin D. Roosevelt) și Who Financed Hitler de
James Pool și SuzannePool.

1. ISTORICUL DE PROFESIE.

în toate trei cărțile citate mai sus, Sutton exclude total identitatea etnică e celor care-au
cauzat evenimentele acestui secol și nu explică deloc de ce, când toti bancherii germani de la
imperiul financiar I.G.Farben au fost condamnați ca criminali de război după cel de-al doilea
război mondial, numai unul dintre ei și anume Max Warburg, n-a fost deranjat sau atins cu
nimic. O altă omisiune flagrantă a lui Sutton în cartea sa Wall Street and the Rise of Hitler este
totala lui tăcere despre finanțarea de către bancherii americani a celuilalt partid din Germania
care avusese mari succese în alegerile din Septembrie 1930 și anume partidul comunist german,
a cărui activitate făcuse să fie Germania înfrântă în primul război mondial. Ascunzându-se în
felul acesta identitatea celor care-au finanțat revoluțiile, toată documentația amănunțită si
laborioasă a cărților lui Sutton face mai mult rău decât bine căci mistifică adevărul și îneacă
cititorul într-o avalanșă de amănunte care nu se leagă între ele de scopul acțiunilor întreprinse.
Dar această avalanșă de amănunte poate fi valorificată pozitiv dacă cititorul are și informațiile pe
care Sutton nu vrea să le împărtășească, putând astfel construi adevărul din două jumătăți de
adevăr. Sutton însusi admite că nu dă o imagine completă când la p. 167 întreabă: „De ce au dorit
bancherii internaționali, elita Wall Street-ului, să-i vadă pe Hitler și pe Roosevelt la putere? Nu
ne-am ocupat aici de acest aspect [sublinierea noastră].”

Sutton nu pomenește deloc aspectul rasial și când arată cum bancherii de pe Wall Street
manipulează politica, vorbește numai de grupul ne-evreu al lui J.P.Morgan. Pe aceștia îi acuză
atât pentru că au făcut revoluția bolșevică cât și pentru că au provocat cel de-al doilea război
mondial. Dar el tace cu înverșunare despre amestecul celei de-a doua elite a bancherilor de pe
Wall Street, cea evreiască, care într-un timp a lucrat mână-n mână cu bancherii ne-evrei din
constelația lui J.P. Morgan dar apoi de pe la 1930 încoace i-au învins și înlocuit. Cel mai mult se
apropie Sutton de adevăr când îl citează pe Ford care împarte marii financiari în două, cei
constructivi ca J.P. Morgan și cei distructivi care, zice Ford, „sunt cei care fac războaiele.” Dar
apoi Sutton uită de această împărțire și continuă să vorbească de parcă financiarii de pe Wall
Street ar fi toti un grup omogen și nu două tabere încleștate într-o luptă crâncenă. Aceste două
tabere s-au încleștat în cel de-al doilea război mondial care a costat viețile atâtor sute de milioane
si a adus atâta suferință și atâta distrugere: o tabără îl sprijinea pe Hitler, cealaltă pe adversarii
lui. Cartea lui Quigley Tragedy and Hope descrie lupta pe care Sutton o trece sub tăcere. O
rezumăm extrem de succint mai jos.

De secole dinastii de bancheri evrei, dintre care cei mai cunoscuti sunt familia
Rothschild. au deținut monopolul tranzacțiilor financiare internaționale, dar capitalismul
financiar a fost consolidat pe baze internaționale în acest secol. Industrializarea tarilor
occidentale este exclusiv izvorâtă din energia, inventivitatea și munca europenilor. De aceea n-a
existat nici un evreu care să fi fondat vreo industrie sau vreo producție. Imperiile petrolului,
cărbunelui, fierului, avioanelor, automobilelor, căilor ferate, s.a.m.d. au fost toate construite de
europeni creștini, ceea ce le-a dat acelor financiari ne-evrei un răstimp puterea financiară, astfel
încât unii ne-evrei ca J.P. Morgan sau Montagu Norman aveau într-un timp mai mare putere
financiară decât bancherii evrei cu Rothschild în frunte. Atunci a început lupta celor din urmă să-
i elimine și să-i înlocuiască pe cei dintâi și să preia puterea financiară. Lupta a dus-o grupul lui
Rothschild pe plan politic, punând pe slugoii lor din Congresul și din Senatul American să
voteze legi ca taxele de moștenire, sau impozitul progresiv, care-au ruinat familiile vechi de
pionieri care au construit America, si-au ruinat și distrus clasa de mijloc. O mare pierdere au
suferit-o acele familii de pionieri când au acceptat să înființeze sistemul băncilor centrale în toate
tarile occidentale. Cel care-a organizat banca centrală în America a fost Paul Warburg, membru
al unei puternici familii de bancheri evrei din Germania.

Grupul lui J.P. Morgan si-a dat seama de succesul bancherilor evrei în revoluția bolșevică
din Rusia si-a finanțat imediat armata albă contrarevoluționară a amiralului Colceac. în
Germania bancherii evrei au înființat și finanțat partidul comunist și atunci rivalii lor de pe Wall

Street, deși ostili naționalismului german, s-au hotărât să-l finanțeze și să-l aducă la putere pe
Hitler. Singura ieșire din impasul în care s-au băgat când au acceptat să formeze împreună cu
bancherii evrei băncile private naționale centrale a fost pentru bancherii din constelația lui J.P.
Morgan să se bage și mai adânc în murdăria în care-au acceptat să intre și să finanțeze armate si
să pornească războaie – în speranța că tabăra lor va învinge. Căci de-acum bancherii ne-evrei
erau băgați în aceeași mocirlă și se întreceau cu bancherii evrei în astfel de tranzacții,
abandonând total orice poziție morală în acțiunile lor. Singurul care a spus cinstit lucrurilor pe
nume și care a acționat cinstit a fost Henry Ford, care si-a făcut averea prin propriul talent și nu
era vândut nimănui.

Astfel, o tabără pe Wall Street sprijinea puterea lui Hitler și căuta să împiedice
distrugerea lui, în timp ce cealaltă tabără, cea evreiască, înfăptui se revoluția bolșevică în Rusia si
încercase s-o înfăptuiască si-n Germania și alte tari europene.

Cu acest tablou în minte se poate face lumină în hățișul de informații oferite de Sutton.
Faptul că tabăra bancherilor evrei a smuls frânele puterii financiare din mâinile familiilor de
pionieri care-au construit economia americană și i-au eliminat pe aceștia din urmă se reflectă în
absolut toate domeniile vieții, de la cărțile cu desene pentru copii mici și moda în îmbrăcăminte
si coafură, până la ideologia și filozofia cu care sunt îndoctrinați tinerii în scoli și universități.
Această schimbare în eșalonul de la vârful piramidei puterii a fost flagrant vizibilă când la
pensionarea Dr-lui Nicholas Murray Butler, președintele Universității Columbia, care este creația
lui Morgan, acesta n-a mai avut puterea să-l numească pe viitorul președinte. Dr. Butler a
caracterizat atunci foarte bine momentul, spunând: „Sunt trei clase de oameni pe lume: un grup
foarte mic care face istoria și tot ce se-ntâmplă. un grup puțin mai mare care vede ce se-ntâmplă
si masele imense care habar n-au niciodată de ce se-ntâmplă.”

In cele trei cârti ale sale, Sutton atribuie toate acțiunile făcute de financiarii de pe Wall
Street unui singur grup din acei financiari și anume grupului care pierduse puterea și nu mai
putea face nimic; pe aceia Sutton îi numește distrugătorii și provocatorii de războaie, zicând că
motivul lor era profitul, nicidecum ideologia. Sutton ascunde cu grijă acțiunile taberei evreiești
de pe Wall Street care le smulseseră acelor financiari puterea din mână, pentru ca să nu-i supere
pe cei ce cu adevărat dețin puterea azi. El îsi bate joc de „istoricii amatori”; dar aceștia oferă o
imagine mai puțin distorsionată.

2. ISTORICII AMATORI.

Sunt oare James Pool și sora lui Suzanne, autorii cârtii Who Financed Hitler, naivi sau
foarte vicleni? James Pool, specialist în investiții și sora lui, studentă, au fost aplaudați de critică
la apariția cârtii lor în ziarele stabilimentului, chiar în magazine ca The New Yorker. Cartea lor
începe cu o prefață în care se vorbește despre Hitler și despre antisemitism într-un ton „pe linie”
folosindu-se cuvintele și sentimentele aprobate de cenzură. Dar apoi în cele 500 de pagini care
urmează lucrurile sunt prezentate veridic și cu dovezi – ceea ce nu mai e pe linia stabilimentului.
De exemplu, vorbind (pe 45 de pagini) despre simpatia pe care-o avea Henry Ford pentru Hitler
(pe care Ford însusi n-o ascundea deloc), frații Pool arată și de ce avea Ford acele păreri: cum
după ce a construit prin munca și prin geniul lui industria Ford, financiarii evrei s-au aliat ca să-i
smulgă din mână tot ce realizase, fortându-1 să accepte împrumuturi înrobitoare care să-l
deposedeze de absolut tot ce construise și lansând o campanie de calomnie și distrugere publică
si financiară împotriva lui. Frații Pool reproduc (cu naivitate sau cu viclenie) lupta înverșunată a
lui Henry Ford împotriva haitei care s-a năpustit asupra lui ca să-l despoaie de rodul muncii lui,
arătând cum a scăpat din ghearele bancherilor evrei de pe Wall Street prin sacrificii materiale
eroice și dând citate din spusele lui Ford de tipul: „De câte ori ceva nu e bine îi găsesti pe evrei…
Evreul e un intermediar care nu muncește ca să producă ceva ci ca să profite de pe urma celor
care-au produs ceva.” Scriu frații Pool: „Ford zicea că omul trebuie să fie lăsat să ia de la
societate atâta cât a contribuit la societate; dacă nu contribuie nimic, atunci nici să nu profite cu

nimic. El vedea în America un ‘element sinistru care constă din intermediari evrei al căror unic
scop este să smulgă bani’ … In ziarul lui The Dearborn Independent Ford scrie că evreul ‘nu este
legat de rodul muncii lui fiindcă nu muncește și nu are roade; el face gheseft cu lucrurile produse
de alții și le apreciază doar în măsura în care îi aduc profit.’” In revoluția bolșevică din
Noiembrie 1918 din Germania care a dus la prăbușirea Germaniei în primul război mondial Ford
vedea propria lui istorie reeditată: atacul evreiesc pentru cucerirea puterii.

Frații Pool știu că nici o perioadă din istorie nu apare într-un vid ci creste din cele ce i-au
premers; de aceea când discută victoria national-socialismului arată cum Germania a fost
despuiată, mutilată și jefuită atât de drastic prin tratatul de la Versailles din 1919 încât multi
demnitari germani au demisionat, neputând semna un tratat atât de nedrept și distrugător, care
răpea Germaniei vaste teritorii pur germane cu 6 milioane de nemți, peste 65% din rezervele ei
de minereu, 45% din rezervele de cărbune, 72% din zinc, 12% din principalele terenuri agricole,
toate coloniile și posibilitatea de a se redresa comercial, impunându-i în același timp să plătească
”despăgubiri” de război învingătorilor. Frații Pool se întreabă: „oare au vrut să elimine
militarismul german, sau au vrut să distrugă economia Germaniei și s-o elimine de pe piețele
lumii? Răspunsul îl vedem când examinăm ce-au făcut cu flota germană … căci aliatii au răpit
Germaniei nu numai flota de război ci absolut toate vapoarele de pasageri și întreaga flotă
comercială …” Frații Pool îl citează pe economistul american Ludwell Denny care arată că
motivul pentru care Anglia a intentat război Germaniei a fost dorința Angliei de-a elimina
concurenta germană.

Frații Pool arată cum Thyssen, Krupp, Kirkdorrf, cei care-au construit industria germană
”stăteau imobili și vedeau cum munca a generații de creatori era distrusă în mod dement. Uzinele
au fost închise si-a început demolarea. Era o poveste de groază. In căldura verii anului 1920,
muncitorii au fost forțați să-si distrugă mijloacele de supraviețuire … Nimeni nu scotea o vorbă.
Inginerii aliatilor se plimbau prin ateliere și însemnau cu cretă colorată mașinile, sculele si
uneltele care erau cărate în tarile lor. După ce-au ridicat toată prada, a început demolarea cu
dinamită …” Dacă n-ar fi fost distrusă industria și economia Germaniei poporul german n-ar fi
acceptat dictatura unui singur om si-a unui singur partid. Frații Pool arată ce ascund cu grijă toti
istoricii stabilimentului: că poporul german a avut de ales doar între două forme de totalitarism:
cel nazist și cel comunist. Deși ei nu arată cine-i finanța pe comuniști, ei arată că comuniștii au
fost finanțați din belșug în Germania și că au provocat incidente violente și terorism bine
organizat împotriva căruia si-a ridicat Hitler unitățile lui de 88. Un citat inclus în carte din Fritz
Thyssen, industriaș scăpat din mâinile unei bande armate de teroriști bolșevici care l-au răpit de-
acasă cu intenția de-al ucide, explică de ce a avut național socialismul succes: „Am trăit toată
viata între muncitori Tatăl meu a muncit alături de ei de la începutul carierei sale. Niciodată
muncitorii din fabrica noastră nu ne-au fost câtuși de puțin ostili, nu ne-au urât niciodată … toată
dezordinea și toată violenta au fost cauzate totdeauna de străini,” de agitatori politici finanțați si
importați de la Moscova, zice Thyssen, ca „Radek … Levine …. Axelred … aceștia erau cei care
cauzau răzmeritele și asasinatele.”

Toti revoluționarii pe care i-a cunoscut și i-a menționat Thyssen erau evrei.

Nu numai marii industriași ca Thyssen, Kirkdorf și Stinnes i-au identificat pe evrei ca
autorii suferințelor tării și neamului lor. și masele largi de țărani și fermieri vedeau aceasta.
Frații Pool scriu: „Evreii erau intermediari în multe comunități agrare germane. De obicei ei
făceau gheseft cu vite sau țineau prăvălii. Dar erau cămătari și țăranii îi urau atunci când, după o
perioadă de greutăți, de exemplu după o recoltă rea, trebuiau să accepte împrumuturi cu dobânzi
ridicate ca să supraviețuiască.” Citim despre „familii izgonite de pe pământul pe care ei si
strămoșii lor l-au muncit de 300 de ani” de către cămătarii evrei care niciodată nu duceau lipsă
de fonduri. Frații Pool îsi împănează cartea cu numeroase povesti adevărate despre suferințele
îndurate de poporul german după primul război mondial care aduc o notă personală și dau viată
narațiunii. Ei arată cum familiile din clasa de mijloc care au economisit pentru bătrânețe s-au
văzut ruinate și reduse la foamete prin devalorizarea monedei, cum speculanți înarmați cu valută
străină au smuls din mâinile proprietarilor averi imobiliare pe preturi de nimica, cum o treime

din populație soma și o mare parte aveau doar jumătăți de slujbe și cum în iarna grea a anului
1931-32 un frig năpraznic a lovit tara unde aproape nimeni nu-si mai putea cumpăra haine
călduroase sau cărbune pentru încălzit. „Hitler”, arată frații Pool, „a fost unul dintre putinii
politicieni care au identificat inflația drept arma prin care e jefuită clasa de mijloc de economiile
ei pentru bătrânețe” – căci doar clasa de mijloc rezista și atunci, ca și acum, împotriva
totalitarismului marxist.

Nu numai Henry Ford avea înțelegere pentru motivele care-1 îndemnau pe Hitler. L-au
sprijinit, dacă nu financiar, cel puțin moral și Lordul Rothermere, în ziarul său The Daily Mai 1 si
Oswald Mosley, cu Uniunea Fasciștilor Britanici și Montagu Norman, președintele Băncii
Angliei, despre care nu se poate dovedi că l-a ajutat pe Hitler cu bani dar l-a ajutat creându-i
legături. Alții prieteni ai lui Hitler în Anglia erau Lordul Sydenham, autorul cârtii The Jewish
World Problem; Ducele de Northumberland, care avea multe acțiuni ale ziarului The Moming
Post; Geoffrey Dawson, editor la Times; ducele de Windsor, care fusese regele Edward III
înainte de abdicare; Sir Henri Deterding, capul firmei Anglo-Olandeze Shell. Edward III fusese
silit să abdice, nu pentru că dorea să se-nsoare cu o americancă divorțată, cum zice legenda, ci
pentru că era pro-german. Dar acești simpatizant! nu i-au dat bani lui Hitler.

Cine l-a finanțat pe Hitler? Foarte putini bani a primit de la industriașii germani speriati
de comunism; unele sume le-a primit de la femei bogate fascinate de talentul său oratoric, ca
soția lui Bechstein, fabricantul de piane; dar cea mai mare parte a fondurilor Hitler le-a primit de
la masele poporului german, sub formă de cotizație de partid și sub formă de prestare de servicii.
Peter Drucker, economist american, scrie: „Sprijinul decisiv [Hitler] l-a primit de la pătura de jos
a clasei mijlocii, de la muncitori și țărani, care fuseseră cel mai rău loviți … cel puțin trei sferturi
din fonduri proveneau din cotizații, chiar și după 1930 … și de la biletele de intrare la adunări, de
unde clasele de sus lipseau totdeauna.”

3. ISTORIA PE SCURT

Cele ce-au avut loc în Germania între 1918 și 1932 nu constituie o dramă individuală ci
un episod într-o tragedie mai amplă care include revoluția bolșevică din Rusia, despuierea
națiunilor europene de coloniile lor și instaurarea unui parlament mondial nelegitim sub forma
Națiunilor Unite. Această tragedie se apropie azi de deznodământul fatal. Privită în această
perspectivă mai largă, istoria scrisă de frații Pool devine clară, căci toate evenimentele secolului
nostru sunt legate între ele. Pe scurt:

In secolul trecut capitalismul financiar era concentrat pe scară națională în constelații din
diverse țări care concurau între ele și a căror rivalitate industrială și economică a dezlănțuit
primul război mondial și lupta pentru posesiunile coloniale de la sfârșitul secolului trecut. Dar la
începutul acestui secol dinastiile de bancheri Rothschild, Baring, Erlanger, Schroder, Seligman,
Speyers, Mirabaud, Mallet, Warburg, Oppenheimer, Schiff etc. care preluasem puterea
financiară în constelațiile bancare naționale s-au unit peste granițele naționale si-au produs o
schimbare radicală creând un sistem financiar internațional unitar pe care intenționează să-l tină
sub călcâiul lor.

Această schimbare radicală în finanțe a produs o schimbare radicală în politică, căci
puterea financiară intemationalistă nu poate tolera autonomia și suveranitatea națională politică.

In acest tablou, sionismul este naționalismul șovin al celor care dețin puterea financiară la
cel mai înalt nivel și comunismul este arma ucigasă folosită pentru distrugerea celorlalte
nationalisme; acestea două sunt cele două aspecte ale luptei politice pe plan mondial care a creat
azi conflicte ce n-au mai existat vreodată în istoria omenirii.

Toate schimbările majore care-au apărut în secolul nostru devin inteligibile dacă se
cunosc aspirațiile politice ale celor ce controlează finanțele pe plan internațional. Toate luptele
zilelor noastre, lupta lui Ford pentru a-si păstra compania pe care el a creat-o, lupta lui Montagu
Norman sau Geoffrey Dawson pentru a păstra integritatea națională a capitalismului britanic,
lupta lui Henri Deterding pentru a păstra în mâinile fondatorilor englezi și olandezi compania

Shell, sau lupta Germaniei împotriva invaziei bolșevismului dinafară, sunt parte din lupta
civilizației occidentale împotriva inamicului infiltrat din exterior care-i aduce moartea.

CAPITOLUL 6: ANALIZA „ANTISEMITISMULUI”

Capitolul începe cu un citat din cartea lui Alfred M. Lilienthal The Other Side of the
Coin. Scrie Lilienthal: „Este semnificativ faptul că puternica și bogata comunitate evreiască din
America n-a fost în stare să studieze niciodată în mod obiectiv și științific cauzele
antisemitismului. Nici conducătorii religioși și nici conducătorii laici ai numeroaselor organizații
evreiești nu vor să scape din mâini această armă puternică. Dacă ar permite să dispară
prejudecata, si-ar pierde credincioșii … Asta e conspirația rabinatului, a naționaliștilor evrei și a
celorlalți conducători ai evreilor organizați, ca să mențină permanent prejudecățile.”

Antisemitismul este cea mai puternică și mai periculoasă minciună, în mod special
periculoasă acum, când e folosită pentru a împiedeca popoarele occidentale să vadă cum sunt
mânate de la spate în țarcul „Noii Ordini Mondiale,” și mai puternică decât orice, căci e susținută
de o rețea mondială de organizații care dispun de resurse nelimitate.

Această minciună gigantică este folosită în suprimarea informațiilor și în lichidarea
oricărei încercări de a studia sau discuta în mod obiectiv o mulțime de probleme, dintre care cea
mai importantă e ce se-ntâmplă în Orientul Mijlociu, unde expansiunea statului Israel crează
repercusiuni extrem de alarmante.

Dr. Alfred M. Lilienthal, istoric evreu care vede pericolul sionismului, scrie în cartea sa
The Zionist Connection: „Cu ajutorul mass-mediei plecate și supuse, oricine critică Israelul sau
politica Statelor Unite de a pune interesele Israelului mai presus de propriul interes, este ponegrit
de parcă ar fi reîncarnarea lui Hitler … Cei care au îndrăznit să rupă tăcerea impusă au plătit din
greu pentru curajul lor de a se folosi de dreptul democratic pe care credeau că-1 au”. Lista
victimelor care au fost astfel persecutate include pe rabinul Elmer Berger, Dr. Arnold Toynbee,
Senatorul Fulbright, James Forrestal, Secretar al Apărării, care a murit zdrobit de caldarâm după
ce a căzut, sau mai degrabă a fost aruncat, pe fereastra spitalului unde era internat; apoi pe
Moshe Menuhin, tatăl celebrului violonist, autoarea Dorothy Thompson, contele Folke
Bemadotte, emisarul ONU asasinat la Ierusalim, generalul Charles de Gaulle, profesorii William
Burrows de la Yale și Emest Hocking de la Harvard. La aceste victime citate de Dr. Lilienthal se
pot adăuga mii de alte nume, ca Emest Bevin, fost Secretar al Afacerilor Externe britanic,
filozoful Bertrand Russell, antropologul Arthur Keith, Douglas Reed, scriitor, generalul de
brigadă Sir John Glubb, generalul suedez Cari von Horn și Alexandru Soljenitân, scriitor.
Acuzate de „antisemitism”, aceste victime au suferit, arată Dr. Lilienthal, „urmăriri, hărțuieli,
calomnii, confruntări menite să-i umilească, li s-a luat dreptul la libera exprimare, … acestea sunt
câteva din tehnicile de bază ale organizațiilor sioniste ‘umanitare’, de ‘apărare’ …” Organizațiile
care practică aceste tactici sunt conduse de Liga Evreiască împotrive Defăimării, pe scurt ADL
[The Anti-Defamation League], care avea în 1974 un buget anual de 7,4 milioane de dolari, avea
28 de birouri regionale și avea 300 de salariati. Fiecare birou regional are un comitet compus din
”conducătorii și cetățenii de vază din localitate.” Organizația aceasta este copiată în fiecare tară
din occident și exercită „presiuni enorme, chiar de domeniul șantajului”, ne spune Dr. Lilienthal.

Acuzația de antisemitism este o minciună care nu întâmpină nici un fel de rezistentă
pentru că este o minciună care mimează adevărul în mod foarte eficace, întorcându-1 pe dos,
exact asa cum mânușa stângă este imaginea identică dar întoarsă pe dos a mânușii drepte. Căci
ceea ce se numește „antisemitism” de fapt este o manifestație a anticreștinismului. Acest truc de
întoarcere pe dos a adevărului este bine cunoscut marxism-leninismului, unde popoarele înrobite
erau obligate să slăvească eliberarea lor și asa mai departe.

Căci ce-i supără cel mai rău pe sionisti nu este faptul că creștinii, goimii, îi tin deoparte
pe evrei, ci dimpotrivă, faptul că sunt dispusi să-i primească și să-i asimileze pe evrei. Isi
Leibler, președintele Consiliului Executiv al Evreilor din Australia, zice: „Principala amenințare

care planează asupra supraviețuirii noastre este pierderea crescândă ce-o suferim datorită
căsătoriilor mixte și asimilării noastre … aproape toti tinerii noștri merg la universitate … lucru
bine venit dar pe de altă parte lucru care favorizează asimilarea, căci universitățile niciodată n-au
acceptat separarea în grupuri religioase, etnice și separatiste” (The Australian Jewish Times, 30
Decembrie 1979). Leibler recomandă intensificarea creșterii copiilor evrei în spirit separatist.

Toti conducătorii evreimii se tem ca și Leibler de efectul generozității și liberalismului cu
care-i acceptă creștinii pe evrei. Cităm la-ntâmplare: Howard Morely Sachar scrie în The Course
of Modern Jewish History: „Naționalismul evreiesc … a fost reacția la pericolul asimilării. .. de
aceea Yehiel Michel Lines și Zeev Wolf Jawitz au reînviat felul de trai al gheto-ului…” Dr.
Joseph Kastein, unul dintre cei mai celebri istorici ai evreilor, zice: „Să nu uităm marea
învățătură a istoriei noastre că antisemitismul nu e o problemă pentru evrei ci pentru ceilalți”
(History and Destiny of the Jews). Louis Golding scrie și el: „Antisemitismul nu e o problemă
pentru evrei ci pentru ceilalți” (The Jewish Problem).

Astfel, rasismul practicat de evrei pe ascuns, provoacă o reacție la „ceilalți” pe care-i
lezează și replica celor lezați e apoi condamnată sub numele de „antisemitism.” Antropologul Sir
Arthur Keith arată: „Trebuie să menționăm o altă caracteristică rasială a evreilor. Ei au un ‘dublu
cod’ de comportare: fată de ai lor au un cod (de prietenie) și fată de toti ceilalți un altul (de
dușmănie). Am văzut că existenta unui ‘dublu cod de comportare’ este un indiciu că se naște o
rasă.” Savantul evreu Bemard Lazare scrie: „Deoarece dușmanii evreilor aparțin la rase diferite si
trăiesc departe unii de alții, sub legi diferite și guvernați de principii diferite, deoarece au
obiceiuri diferite și sunt diferiți ca mentalitate unii de ceilalți, astfel încât nu este posibil să
judece la fel despre nici un subiect, trebuie că cauza antisemitismului a fost din totdeauna ceva
inerent Israelului și nu ceva extern” (And-Semitism’).

Iată-i deci pe egalitarii fanatici și intelectualii stângisti din occident cum promovând cu
fervoare crezul lor egalitar au promovat de fapt ca stăpâni ai tuturor pe cei mai fanatici rasisti si
separatiști care-si asumă supremația asupra celorlalți. „Intelighentia progresistă” visează c-a
instaurat o lume fără rase și naționalități în care domnește pacea și buna înțelegere între toti
oamenii-cetăteni ai universului, în timp ce evreii, colegii lor în opera de distrugere a
naționalităților, o fac pentru a realiza triumful rasei lor asupra masei amorfe de sclavi la care-au
fost reduși ceilalți. Dr. Nahum Goldman scrie cu uimitoare sinceritate: „Noi suntem cei mai
separatiști dar și cei mai universalist! oameni din lume” (The Jewish Paradox) și continuă
arătând că separatismul e pentru „noi, evreii”, iar universalismul e pentru „ăilalți”.

Cea mai bună descriere a metodelor folosite pentru a distruge vitalitatea, independenta,
creativitatea și conștiința națională a popoarelor de goimi o dau Protocoalele înțelepților
Sionului. Arată aceste protocoale că un factor major în distrugerea planificată a culturii care
cauzează decăderea națiunilor, este falsificarea disciplinelor academice care studiază omul, adică
antropologia, psihologia, etnologia, genetica umană, stiinta politicii și istoria. Cel mai frapant
exemplu îl oferă psihologia: Dr. Thomas Sasz arată cum anti-crestinismul lui Freud stă la baza
tiradelor lui împotriva religiei creștine și devotamentului lui pentru sionism: „Imaginea ce-o are
publicul despre Freud ca un iluminat, emancipat, nereligios, care a ‘descoperit’ cu ajutorul
psihanalizei că religia e o boală mintală, e o gogoriță … din primele zile a sprijinit sionismul; îl
cunoștea si-1 respecta pe Herzl; … fiul lui era membru al organizației sioniste Kadimah, unde el
însusi era membru de onoare” (The Myth of Psuchotherapy). Dr. Sasz arată apoi cum imaginea
ce-o avea publicul pe-atunci despre evrei ca „liberali, progresiști, oameni de stiintă” făcea ca
orice creștin ridica obiectiuni la freudianism să fie acuzat de antisemitism. De aceea cri ti cile
evreilor l-au supărat pe Freud cel mai mult, ca cele ale lui Karl Kraus, care-a zis că „psihanaliza
e o boală pe care pretinde c-o tratează”, sau ale lui Theodor Lessing, alt scriitor evreu care-a zis
că „psihanaliza e o monstruozitate a spiritului evreiesc”. Dr. Sasz, el însusi evreu și profesor de
Psihiatrie la Universitatea din New York, arată cum avocatii lui Freud acuzau de antisemitism pe
orice creștin care demonstra că freudianismul este nu atât o stiintă cât o activitate evreiască, sau
că, asa cum îl practică Freud și ciracii lui, e o practică imorală și urâtă. Când însă un evreu
aducea aceste critici, atunci se pretindea că sunt o dovadă de slăbiciunea mintii lui sau de faptul

că suferea de un complex evreiesc de ură împotriva lui însusi. Cum mahomedani nu erau la
Viena și dacă erau nu le păsa de Freud, nimeni n-a putut evalua în mod științific freudianismul,
arată Dr. Sasz.

Remarca Dr-lui Sasz că freudianismul n-are nimic de-a face cu știința, doar cu evreimea,
se aplică și la alte doctrine „științifice”, ca de exemplu la antropologia lui Franz Boas care
pretinde că nu există diferente psihice între rase în ciuda diferentelor fizice evidente. Toți
promotorii acestei antropologii egalitare sunt evrei: Boas (părinți evrei din Rusia), Ruth Benedict
(din New York, profesoară la Columbia University), Isador Chein (New York, staroste la Curtea
Supremă în desegregarea rasială), Theodosius Dobjanski (din Rusia, profesor de Zoologie la
Columbia University), Melville Herscovici (profesor de Antropologie la Northwestern
University), Otto Klineberg (lector de antropologie și psihologie la Columbia University),
Ashley Montagu (nume schimbat, profesor de Antropologie la Rutgers University), Gene
Weltfish (lector de Antropologie la Columbia University) și asa mai departe. Savantii creștini
care încearcă să-l combată pe Boas n-o pot face, căci ei tratează cu curtoazie academică si
argumentează pe tărâm științific, iar Boas și ciracii lui tratează de pe pozițiile militante ale
politicii sionismului de distrugere a culturii și identității tuturor ne-evreilor și de promovare ca
unică stăpână supremă a rasei evreiești în mod riguros păstrată pură și separată. De aceea imediat
ce un savant adevărat încearcă să aducă date și fapte, școala lui Boas explodează cu invective ca
”rasisti”, „fasciști”, „naziști” și chiar „demenți”, împotriva argumentelor științifice ale
oponentilor.

Exact la fel se-ntâmplă cu istoricii care scriu despre cel de-al doilea război mondial:
povestea cu cei 6 milioane de evrei chipurile gazați de nemți nu e un fapt istoric ci o afirmație ce
aparține ideii naționale evreiești; de aceea nu se permite analizarea științifică a acestei legende si
invectivele cu care li se pune pumnul în gură cercetătorilor cinstiți sunt însoțite uneori de
violentă fizică.

Azi sunt intimidați și terorizați mai ales creștinii, iar în trecut când conducerea evreiască
era mai puțin atotputernică erau intimidați și terorizați evreii pentru a-i menține solidari în grup
compact. Bernard Lazare scrie că evreii moderni nu mai știu ce-nseamnă ritualurile religioase iar
iudaismul rabinic e, zice el, „o religie a raționalismului.” „Conștiința națională”, zice el, nu
religia, îi tine pe evrei uniți; evreul n-are religie, e chiar ateu, zice Lazare, „dar tot evreu rămâne
căci crede în rasa lui.” Citate similare se pot aduce din al ti scriitori evrei.

în momentul de fată patima care-i tine pe evrei strâns uniți nu mai e teama de ceilalți ci
lăcomia pentru bunurile celorlalți. Bernard Lazare se laudă cu asta: „Evreul care e personal mai
dotat decât ceilalți concurent! îsi sporește avantajul fiind strâns unit cu ai lui … și astfel puterile
lor sporesc acționând în comun.” Dar cum e evreul personal mai dotat decât ceilalți concurent!?
Boris Pasternak, evreu și el, a remarcat că numai mediocritățile îsi caută avantajul organizându-
se în blocuri pentru a elimina competiția – și conducătorii evreimii l-au atacat imediat pentru că
este „un evreu antisemit.”

Astfel în societatea burgheză contemporană unde numai averea personală contează evreii
au monopolizat afacerile, profesiunile și politica, iar goimii s-au așternut supusi la picioarele lor
cerșind fiecare avantaje personale.

Cum se poate remedia decăderea societății? în primul rând prin înțelegerea exactă a stării
de lucruri, prin evitarea unei reacții emoționale dictate de lozinci. Chiar Isi Leibler, citat mai sus,
ne dă răspunsul: prin o mai mare asimilare a acestui element separatist și distrugător. Căci cu cât
e mai asimilat cu atâta e mai puțin distrugător; asimilarea e pericolul lui și salvarea celorlalți.

în al doilea rând națiunile trebuie să știe cum acționează „dublul cod moral” și să nu-1
practice dar nici să nu-i cadă victime. Grupul separatist și distrugător trebuie asimilat prin
curtoazie și dreptate, dar nimeni nu trebuie să cadă victimă minciunilor și propagandei. De două
mii de ani am văzut că asa-zisul antisemitism este de fapt reacția la anticrestinism; dar am văzut
si că gloata înfuriată și violentă nu face nimic bun și nu rezolvă problema. Nu trebuie să uităm
însă că acuza mincinoasă de antisemitism este arma chimică cu care-si paralizează victima
forțele care împing națiunile spre catastrofa globală.

CAPITOLUL 7: ISTORIOGRAFIA EVREIASCĂ

Un exemplu excelent este cartea Dr-lui Gideon Shimoni, lector de Ebraism Contemporan
la Universitatea Ebraică din Ierusalim Jews and Zionism: the South African Expertence 1910-
1967 (Oxford University Press: Cape Town, 1980). Scrisă pentru evrei, cartea arată istoria
Africii de Sud în ultimii 60 de ani din punctul de vedere exclusiv al intereselor unei fracțiuni
minuscule a populației; iar în cele 364 de pagini ale cârtii nu există nici un cuvânt de interes sau
milă pentru imensa majoritate a oamenilor de-acolo, decât atunci când pot fi folosiți în interesul
evreilor. Zice Henry L. Feingold, profesor de Istorie la Universitatea din New York: „Oare au
evreii ceva idiosincretic … care rezistă studiului și uneltelor cercetării moderne?” (Special
Interest Report publicat de Consiliul American pentru Iudaism, August 1982). Răspunsul i-1 dă
istoriograful evreu de limbă franceză James Darmesteter, care spune: „Nu toti cei care cercetează
[istoria religiilor] ajung la asa un grad de senină imparțialitate încât să studieze faptele doar
pentru a le înțelege, astfel încât gândirea lor să fie la un nivel care să nu le permită să tragă
concluzii dictate a priori de prejudecăți efemere ale politicii, ale credinței religioase, sau ale
metafizicii” (Câmp d’Oeuil sur THistoire du Peuple Juif Paris, 1892). Pentru care James
Darmsteter a fost declarat de către Richard J.H. Gottheil că nu este evreu adevărat ci este un
”francez de rasă evreiască” (Zionism). Deci poți fi sau istoric evreu sau istoric cu respect pentru
fapte și adevăr, dar nu amândouă deodată.

Asta nu înseamnă că toti istoricii care nu sunt evrei au scris istorii care respectă faptele si
adevărul; de fapt, o foarte mică parte din scrierile istorice respectă faptele și adevărul. Căci
istoria o scriu învingătorii care prezintă faptele în spre lauda și folosul lor. Tot asa cum
cenzurează și dictează ce se publică și se știe despre evenimentele contemporane, deținătorii
puterii cenzurează ce se știe și se publică despre trecut. Totuși există diferente între istoria scrisă
de evrei și cea scrisă de ceilalți. Diferența principală o constituie subiectul, care în primul caz
este exclusiv despre comunitatea evreiască și nu are nici o legătură cu viata maselor de oameni
ale natiunilor-gazdă. Cuvintele folosite sunt uneori necunoscute publicului larg în orice limbă e
scrisă istoria, căci sunt termeni legați de politica și ritualurile sionului care nu apar în dicționare.

Deși foarte multe cârti de istorie scrise de ne-evrei nu respectă faptele și adevărul, există
si cârti care le respectă. Astfel, în timp ce istoriografia pe linie din Marea Britanie turna în
urechile publicului minciunile nerușinate ale guvernului britanic despre războiul burilor din
Africa de Sud, cartea lui LA. Hobson The War in South Africa (James Nisbet, London, 1900),
sau a lui Thomas Pakenham The Boer War (Jonathan Ball and Weidenfeld & Nicholson), sau
autobiografia locotenent-generalului Sir William Butler (Constable, London, 1912) sunt veridice.
Adevărul mai străbate la iveală în istoriografia ne-evreiască, chiar dacă o face târziu, când, vorba
Lordului Acton, „pe nimeni nu-1 mai servește suprimarea acelui adevăr.” Dar în toată
istoriografia evreiască nu există de-a lungul secolelor nici o singură pagină care să nu fie total
pusă în slujba unei concepții foarte înguste și atotputernice despre interesul național al evreilor si
adesea promovarea acestui interes este însoțită de blesteme și invective adresate acelor
istoriografi evrei care au încercat să reconcilieze interesele morale ale evreilor cu cele ale
celorlalți oameni; unul dintre evreii cei mai înverșunat blestemați de către evrei a fost filozoful
Baruch Spinoza.

O astfel de încercare de reconciliere a făcut Moses Maimonides, născut la Cordova în
1135, pe vremea când acolo se afla centrul talmudic, centrul politicii naționale evreiești. El a
scris: „Nu e voie să înșeli pe nimeni în afaceri. Iudaicii și ne-iudaicii trebuie tratati la fel … Cei
care-si închipuie că e voie să-i înșeli pe goimi gresesc din ignorantă … Atotputernicul nu vede cu
ochi buni înșelăciunea, duplicitatea, amăgirea, tragerea pe sfoară a goimilor căci ‘toti cei care fac
nedreptăți sunt urâți în ochii Domnului Dumnezeul tău’”. Pentru aceste cuvinte rabinii talmudici
ai comunității evreiești au pretins Inchiziției spaniole să-l condamne pe Moses Maimonides,
zicând: „Dacă vă curătati de ereticii voștri, trebuie să-i curătati și pe ai noștri” (vezi Douglas Reed, The Controversy of Zion). Recent, Dr. Alfred Lilienthal, renumit savant evreu și autorul
cărții The Zionist Connection, a fost excomunicat de către ierarhia evreiască din Statele Unite.

Națiunea evreiască, care nu mai are nici o identitate religioasă căci chiar și istoriografii
evrei recunosc că religia nu mai joacă nici un rol și care nu are teritoriu național căci trăiește
împrăștiată pe teritoriile naționale ale ne-evreilor, este strâns unită datorită politicii stringente de
separare de ceilalți oameni și deghizare de ochii lumii. Separatismul și secretul vieții naționale
evreiești face adevărata ei cunoaștere istorică foarte grea.

O mare parte din cartea lui Shimoni e dedicată luptei dintre sionism, care e o ideologie
națională nereligioasă și iudaism. Printre iudaisti era Reverendul A P Bender din Cape Town,
care zicea că cucerirea „tării făgăduinței” promise de lehova lui Moise o va face Dumnezeu și că
sionismul e o iluzie, iar evreii ar face mai bine să trăiască în pace pe pământurile pe care se află.
Dar sionismul făcea mari progrese în Africa de Sud, unde, zice Shimoni, era mult mai puternic
decât în Marea Britanie sau America și unde generații de tineri evrei au fost crescuți în sionism si
nimic altceva. Cartea lui Shimoni are un ton total lipsit de religiozitate și demonstrează clar că
evreii care trăiesc în sânul națiunilor occidentale sunt o organizație politică foarte bine închegată
străină intereselor naționale locale și integrată la nivel internațional ca o națiune separată de toate
celelalte cu interese naționale și valori total diferite și despărțite de ale gazdelor. Nicăieri în
cartea lui Shimoni nu se spune că evreii consideră Israelul ca fiind patria mamă în care doresc să
se întoarcă; această poveste despre destinul imaginar al evreilor este aproape exclusiv servită
creștinilor. Dr. Alfred Lilienthal arată cum denominațiile „creștine” evanghelice din interiorul
Israelului slujesc cu neprecupetire interesele sioniste (Middle East Perspective, Decembrie
1984).

Pericolul de moarte pentru cultura creștină îl constituie această națiune supranatională
străină națiunilor gazdă care are enormă și decisivă influentă asupra guvernelor tuturor tarilor
gazdă, inclusiv în fosta Uniune Sovietică (si înainte și după schimbarea numelui ei), în toate
domeniile, cel economic, cel politic și cel cultural. Cercetătorilor occidentali le revine sarcina de
a prezenta în mod științific o istoriografie care a fost în mod riguros ascunsă de ochii natiunilor-
gazdă. Această sarcină este cu atât mai urgentă cu cât evenimentele contemporane din Orientul
Mijlociu ating interesele tuturor națiunilor dar deciziile luate favorizează numai interesul națiunii
evreiești.

Antropologul Sir Arthur Keith examinează succint în cartea sa A New Theory of Human
Evolution fenomenul „antisemitismului” și prezentarea lui este amplu sprijinită de aproape toate
istoriile, biografiile și autobiografiile scrise de evrei de-a lungul secolelor. Scrie Arthur Keith:
”evreii duc o luptă continuă împotriva popoarelor în mijlocul cărora trăiesc”. Această luptă este
deghizată în zilele noastre sub masca „luptei pentru pace”, asa cum o dezvăluie satiric George
Orwell în cartea sa 198-1, unde „inginerii noii societăți” demonstrează cum „războiul e pace si
pacea e război”. Cartea lui Orwell analizează una din metodele cu care elita subjugă și conduce
masele. E bine cunoscută de toti cei care-au trăit sub comunism. Dar în afara lagărului socialist
s-au aplicat și se aplică alte metode în domeniul finanțelor pieței „libere”, în mass-media, în
partidele politice, în sistemul judiciar, în învățământ și în domeniul artelor, metode care includ,
după cum arată Shimoni, acte de violentă, de terorism și de revoluție subversivă.

Dr. Shimoni descrie organizarea revoluției subversive în Africa de Sud de către evrei si
nu explică nici nu justifică nimic, știind că cititorii lui, fiind evrei, au prezent în minte contextul
interesului național evreiesc pentru care s-a răsturnat guvernul Africii de Sud. El arată că lupta a
început în 1950 când guvernul Africii de Sud a introdus legea împotriva comunismului: „Nume
evreiești apăreau tot timpul pe fiecare fatetă a luptei: printre liberalii reformiști; printre radicalii
comuniști din opoziție; în curtea cu juri, ca acuzați sau ca avocati ai apărării; pe listele celor
cărora li s-a interzis activitatea politică organizată sau a celor care emigrau ca să nu fie arestați.
Au fost proeminente mai ales în timpul procesului intentat trădătorilor asa de vast comentat în
ziare… Procesul a-nceput în Decembrie 1956 cu arestarea a 156 de persoane acuzate de trădare
sub formă de conspirație pentru răsturnarea statului cu mijloace violente și înlocuirea lui cu un
stat bazat pe comunism. Dintre arestați 23 erau albi, mai mult de jumătate din ei erau evrei. »Shimoni dă numele lor: Yetta Barenblatt, Hymie Barsel, Lionel (Rusty) Bernstein, Leon Levy,
Norman Levy, Sydney Shall, Joe Slovo, Ruth (First) Slovo, Sonia Bunting, Lionel Forman, Isaac
Horvitch, Ben Turok, Jacqueline Arenstein, Errol Shanley, Dorothy Shanley, adăugând: „capac
la toate, intr-o fază a procesului avocatii apărării erau conduși de Israel Maisels, dar șeful
acuzării era nimeni altul decât Oswald Pirow. Juxtapunerea e izbitoare: Maisels, proeminent
conducător evreu, îi apără pe cei acuzați că vor să răstoarne pe suprematistii albi; Pirow,
naționalistul extrem africaaner și fost simpatizant nazist, apărând supremația albă.” Dar cartea lui
Shimoni nu pomenește de nici un conflict între cei care vor să răstoarne guvernul cu violentă si
restul comunității evreiești. Aceeași îngăduință o arată comunitatea evreiască fată de revoluția
sângeroasă din 1963 când la un raid al politiei s-a găsit în locuința luxoasă a lui Arthur Goldreich
din Rivonia, lângă Johannesburg, aproape toată conducerea mișcării revoluționare negre
comuniste Umkonto we Sizwe (Lancea națiunii), incluzând, scrie Shimoni, „pe Sisulu si
Kathrada, conducătorii Congresului African si-al Congresului Indian, ambele organizații
interzise, care se ascundeau de politie. Cinci dintre cei arestați erau albi, toti evrei. Erau: Arthur
Goldreich, Lionel Bernstein, Hilliard Festenstein, Dennis Goldberg și Bob Hepple”.

Dublul rol jucat de comunitatea evreiască în distrugerea Africii de Sud îl explică
Nathaniel Weyl in cartea sa Trăitor ’s End, unde scrie: „Un ingredient și mai important poate a
fost rolul conducător al evreilor în Africa de Sud în finanțe, minerit și alte posturi de comandă în
economia națiunii pe de o parte și în mișcările revoluționare și de reformă rasială pe de alta. De
la-nceput evreii au fost în fruntea partidului comunist si-al diferitelor lui fronturi. Tot ei erau si-n
fruntea diverselor mișcări care căutau să rupă barierele care separau populația albă de ceilalți.”
Astfel vedem ciudata contradicție dintre situația privilegiată a unei minorități etnice bogate si
participarea ei covârșitor de mare, enorm de disproporționată fată de numărul membrilor ei
printre restul populației, în organizațiile subversive care tindeau să răstoarne societatea în care
prospera. Cartea lui Shimoni și celelalte cârti adresate exclusiv cititorilor evrei nu explică acest
paradox, care devine explicabil doar prin prisma tezei lui Keith că națiunea evreiască se află în
război permanent împotriva majoritătii-gazdă; acest război permanent este condiția menținerii
acestei națiuni lipsite de religie, limbă națională, sau teritoriu național. Războiul permanent se
duce împotriva națiunilor gazdă pentru a le distruge ca națiuni, asigurându-se astfel perpetuarea
acelei singure națiuni internaționale lipsite de teritoriu și limbă națională, națiunea evreiască.

Shimoni pleacă de la teza că antisemitismul nu are nici o justificare, deoarece tot ce fac
evreii pentru promovarea intereselor lor de grup trebuie să fie admis. Antisemitismul, după el,
este o perversiune morală descrisă prin cuvintele „rasism” și „intolerantă”, asociată cu ideologii
diabolice ca „nazismul” sau „fascismul” și alte forme de regim totalitar, bine înțeles în afară de
comunism care e deseori menționat de Shimoni dar niciodată cu dezaprobare. Descriind perioada
când în Africa de Sud toti albii care erau membri ai partidului comunist erau evrei și Israelul tot
timpul vota la ONU împotriva Africii de Sud, Shimoni scrie: „… o organizație numită Comitetul
Inter-religios Anticomunist… edita o publicație bilingvă care dădea impresia că există o legătură
între evrei și comunism. Aducând ’dovezi’ luate din propaganda standard neonazistă, urmărea
să arate cum că comunismul și bolșevismul ar fi fost promovate de evrei. în Africa de Sud aceste
insinuări erau foarte insidioase căci acest comitet anti-comunist se bucura de auspiciile
bisericilor afrikaanere. Protestele Biroului Deputatilor [noștri] n-au avut nici un succes. Ni s-a
răspuns că în lumina ‘marelui procentaj de nume evreiești printre membrii partidului comunist’,
comunitatea noastră evreiască ar trebui să-si declare poziția în ‘lupta împotriva comunismului
lipsit de Dumnezeu’.” Dar evident că comunitatea evreiască n-a vrut să se declare în mod deschis
împotriva „comunismului lipsit de Dumnezeu” și nici n-ar fi putut s-o facă, după cum n-ar fi
putut dovedi că nu era adevărată strânsa legătură dintre comunitatea evreiască și comunism
înainte, în timpul și după revoluția bolșevică. Asa că Biroului Deputatilor comunității evreiești
nu i-a rămas decât unica resursă la care recurge în toate cazurile: să treacă cu indignare la
invective. La fel, când la un Simposion International asupra Comunismului de la Pretoria, din
1966, generalul-mai or Hendrik van den Bergh, șeful politiei din Africa de Sud, a arătat legătura
dintre evrei și comunism, Biroul Deputatilor n-a putut să facă nimic altceva decât să-l atace pe

general cu indignare și să-i pretindă să-si retracteze spusele, tară să încerce să dovedească ceea
ce nu puteau dovedi și anume că spusele generalului nu sunt adevărate și tară să permită nimănui
să cerceteze adevărul.

în occident n-a existat niciodată și nu există antisemitism. Popoarele occidentale
totdeauna au fost dispuse să-i asimileze pe evrei și i-au primit cu brațele deschise. De-a lungul
secolelor nenumărat! evrei au dispărut contopiți fiind cu popoarele printre care trăiau; și toti
evreii din lume ar dispărea la fel si-ar îngrosa rândurile națiunilor gazdă dacă nu i-ar opri politica
lor de exclusivitate și codul lor de duplicitate morală cerut de exclusivismul lor. Asa-zisul
antisemitism nu este decât reacția celorlalți la refuzul evreilor de a se lăsa acceptați și asimilați si
la faptele pe care le comit evreii motivați de acest refuz. Oricine citește publicațiile evreiești
(foarte putini occidentali o fac) vede clar că spaima cea mare a conducătorilor evreimii o
constituie asimilarea evreilor, contopirea lor cu natiunile-gazdă. Orice semn cât de mic de
ostilitate din partea vreunui ne-evreu este imediat făcut din țânțar armăsar și umflat de sute de
mii de ori, la proporții gigantice, cu mari surle și fanfare, pentru a-i tine pe evrei speriati și uniți
în ghetoul lor spiritual și pentru a-i face să le treacă gustul pentru prietenia cu națiunile gazdă. O
consecință a acestui fapt care ar fi ridicolă dacă n-ar fi tragică este sentimentul de vinovăție pe
care-1 au multi goimi pentru „crimele” pe care ei chipurile le comit împotriva evreilor fără să știe
- când aceste crime nu există și nu se pot dovedi, în timp ce acțiunile evreilor de separare și de
subjugare a goimilor se pot dovedi. Cartea lui Shimoni se ocupă pe larg de eforturile
conducătorilor evreimii din Africa de Sud făcute pentru ca să împiedice generațiile tinere de
evrei de la înfrățirea cu ceilalți oameni, de la asimilare. După ce trece în revistă mișcările de
tineret evreiești și lagărele evreiești de antrenament și îndoctrinare Habonim. el scrie: „Alt
indiciu al puterii sionismului în Africa de Sud este fenomenala dezvoltare a școlilor evreiești
după 1948. In 1967 erau 14 astfel de scoli în orașele mari ale sudului Africii, unde umblau 5500
elevi la cursul primar și secundar, cuprinzând cam 30 % din toti copii evrei de vârstă școlară.
Deși nu erau create sau conduse de Organizația Sionistă, protagoniștii și promotorii lor erau
aproape toti sionisti. Cum am arătat mai sus, în 1945 s-a incorporat formula ‘învățământul
evreiesc pe baze largi tradiționale-nationale’ în constituția Ministerului învățământului”. Dar
eforturile celorlalți cetățeni ai Africii de Sud de a-si creste copiii pe baze largi tradiționale
creștine nu trebuiau permise: scrie Shimoni că Educația National-Crestină pe care-o doreau
aceștia a fost „o altă expresie reacționară și deci în mod potențial antisemită a naționalismului
afrikaaner”.

Keith a arătat că acest cod de duplicitate morală, această despărțire a ceea ce e drept
pentru „noi” și ceea ce e drept pentru „ăilalți”, permanent prezente în evoluția evreilor prin
istorie, sunt caracteristice în faza de formare a unei rase și sunt de asemenea elementul de
coeziune a unui grup rasial. Dar ceea ce apare numai la evrei este faptul că ei practică această
duplicitate în sânul guvernului natiunii-gazdă, pe teritoriul natiunii-gazdă, periclitând astfel
existenta natiunii-gazdă și creând uneori situații primejdioase chiar pentru ei. Cartea lui Shimoni
abundă în exemple, care-1 fac pe cititorul neinitiat și neobișnuit cu duplicitatea morală să
amețească, asa cum ameteste cel care încearcă să urmărească logica materialismului dialectic
marxist-leninist, unde numai ceea ce e „pe linie” e adevărat: un fapt real e adevărat dacă ne
convine „nouă”, iar dacă nu slujește cauzei „noastre” nu e adevărat, astfel încât e posibil ca
același fapt să fie și adevărat și neadevărat în același timp, cum a arătat George Orwell. Probabil
că evreii din toată lumea sunt foarte amuzați văzând cum toti goimii fac spume la gură
condamnând „apartheid”-ul afrikaanerilor, care-au încercat să se apere de distrugere cu metoda
separatismului pe care o folosește națiunea evreiască sub numele de sionism de zeci de secole cu
mare succes fără ca nimeni să protesteze. și în timp ce în toate colturile lumii evreii conduceau
campania împotriva guvernului Africii de Sud, evreii din Africa de Sud, multi dintre ei cetățeni
ai statului Israel, cooperau la nivelul cel mai înalt cu guvernul Africii de Sud în finanțe, industrie,
industria apărării militare și securitatea națională (vezi Israeli Foreign Affairs, Februarie 1985).

Exemplele de duplicitate morală și intelectuală sunt cu sutele în cartea lui Shimoni; dăm
aici unul destul de frapant, legat de nazism sau national-socialism. National-socialismul, sau

nazismul, e tot ce poate fi mai rău pe lume, nu-i asa? Nu când îl practică evreii, ne răspunde
Shimoni; atunci e cel mai bun lucru din lume. în 1930, ne arată el cu satisfacție, partidul
Socialist [Naționalist] Sionist făcea mari progrese în Africa de Sud. Socialismul internaționalist
al lui Lenin și Stalin și cel naționalist al lui Hitler sunt dușmani de moarte, nu-i asa? Nu-i asa,
căci national-socialismul sionist, arată Shimoni, „afirmă că este alături de mișcarea socialistă din
toate tarile și a tuturor popoarelor în lupta lor pentru ’lichidarea capitalismului bazat pe
proprietatea privată pentru a instaura în locul lui o societate socialistă bazată pe proprietatea
colectivă asupra mijloacelor de producție.’ Dar pentru evrei condiția primordială pentru
instaurarea socialismului era crearea unei patrii evreiești în Palestina astfel încât … să se
normalizeze existenta lor națională. Sionismul este încarnarea unui naționalism progresist care
este compatibil cu socialismul după formula ’Socialist în conținut și național în formă’”. Deci
national-socialism pentru „noi”, socialism internaționalist pentru „ăilalți”‘, un cod pentru „noi”,
altul pentru „ăilalți”; puterea pentru „noi”, dezarmarea pentru „ăilalți”. Cum ar putea exista o
istoriografie obiectivă, care să cerceteze și să dezbată faptele, când a priori se enunță că adevărul
este cel care coincide nu cu faptele ci cu interesele separate ale grupului „nostru” și nu e voie să
se cerceteze sau să se dezbată nimic? Nimeni nu poate citi și pricepe istoriografia scrisă pe aceste
linii dacă nu e capabil de „dubla gândire” asa de perfect definită de George Orwell pe care-o
practică acești istorici. Scrie Orwell: „Dubla gândire e capacitatea de a crede și accepta
simultan două credințe contradictorii … Acest proces trebuie să fie conștient, căci altfel nu e
destul de precis, dar trebuie să fie și inconștient, căci altfel ar crea o senzație de falsitate și de
vinovăție …Să spui minciuni sfruntate pe care însă le și crezi știind că sunt minciuni, să uiți ce
nu-ti convine și apoi, când îti convine, să scoți din nou la iveală ce-ai uitat dar numai pentru
perioada în care-ti e util, să negi existenta realității obiective dar între timp să tii cont de
realitatea a cărei existentă o negi – toate astea sunt strict necesare. Trebuie să gândești dublu
chiar când te gândești la termenul de gândire dublă. Căci folosind acest cuvânt admiti că
măsluiesti adevărul; dar folosind gândirea dublă ștergi din minte acest lucru; și tot asa la
infinit, minciuna făcând tot timpul un pas înaintea adevărului” (1984).

Istoriograful evreu nu are senzația că scrie falsuri și n-are remuscări; asa cum toate
formele de viată din natură se simt justificate camuflându-se și deghizându-se pentru a se
ascunde de animalele de pradă ce le-ar putea mânca, el se simte justificat camuflând și deghizând
adevărul din cauză că pericolul asimilării lui în națiunea gazdă este pentru grupul separatist un
pericol de moarte. „Gândirea dublă” e ca păcatul originar, inerentă în oameni de când au
descoperit că un neadevăr are același efect ca și adevărul cu condiția să fie crezut și că poți să-ti
impui voința asupra altora dacă-i faci să creadă că faptele sunt asa cum le măsluiesti tu. Dacă-1
minți pe unul că-i arde casa, el se va comporta exact asa cum s-ar comporta dacă intr-adevăr i-ar
arde casa. Astfel în loc de cunoașterea adevărului se practică convingerea maselor, cum zice si
Plato când arată în Fedrus 261 cum opiniile create prin propagandă joacă rolul cunoașterii. Dar
activitatea propagandistică cere eforturi căci fiecare măsluire a faptelor și fiecare argument
mincinos cere să se incorporeze tot mai multe lucruri contrare adevărului în procesul de gândire,
ceea ce duce la riscul pierderii legăturii cu realitatea. Rezultatul este o stare de alienare, o stare
schizofrenică în care nu se mai poate distinge adevărul de neadevăr. Dar, după cum
antrenamentul face posibile performante musculare care păreau imposibile, tot asa face posibile
performante mintale de care n-ar fi capabili cei neantrenati sau neinitiati. Această „dublă
gândire” este o armă extrem de puternică în secolul nostru în războiul psihologic practicat cu
multă măiestrie de naționaliștii evrei, fie ei de nuanță comunistă sau sionistă și cu mai putină
măiestrie de ne-evreii care se pun în slujba lor. De fapt e mare diferență între capacitatea de
”dublă gândire” a activiștilor politici evrei si-a supușilor lor activiști politici ne-evrei, căci primii
sunt însuflețiți de instinctul rasial și de secole de experiență, iar cei din urmă n-au nimic ce să-i
însuflețească decât o ideologie stângistă care n-are nici o legătură cu existenta lor biologică.
”Dubla gândire” a unuia dus de nas ca Whittaker Chambers (care-a depus ca martor în procesul
lui Alger Hiss, spionul Uniunii Sovietice plasat la cel mai înalt nivel în guvernul american pe
vremea războiului rece și care a dezvăluit cum a fost el păcălit să devină comunist și pro-

sovietic) e mult diferită de „dubla gândire” a istoriografului și profesorului universitar Norman
Cohn. Whittaker Chambers s-a prăbușit sub povara unei vieți în care vedea una și trebuia să
creadă și să facă exact opusul a ceea ce vede. „A trebuit să-mi transform felul de viată și de
gândire”, povestește el. „A trebuit să mă debarasez de influente care m-au stăpânit multi ani de
zile. S-a întâmplat ca toti cei ce mă influențaseră să fie aproape exclusiv evrei. Nu dau vina pe
acele influente. Dau vina pe mine fiindcă m-am putut lăsa influențat de ele.” (Whittaker
Chambers într-o scrisoare către un prieten din 1943). Dar Norman Cohn poate să creadă cu
convingere fierbinte ceea ce știe că nu e adevărat și nu se prăbușește sub acest efort mintal, căci
pe de-o parte e antrenat și pe de alta îl ajută instinctul rasial. In ultimul capitol al cârtii sale
Warrant for Genocide, Norman Cohn atribuie reacțiile ne-evreilor la acțiunile evreilor unui
”mecanism psihologic prin care oamenii văd în purtarea altora tendințe anarhice pe care se tem
să recunoască că le au ei înșiși”. El scrie: ” … evreii sunt văzuti colectiv în mod inconștient și ca
un ‘copil rău’, adică un fiu rebel plin de dorința de-a-si asasina tatăl și ca un ‘tată rău’, adică unul
care-1 poate tortura, castra sau ucide pe fiul său … După Sigmund Freud, multi psihanaliști au zis
că evreii sunt văzuti în mod subconștient de către creștini ca fiind ‘fii răi’, rebeli, pentru că-1
resping pe Dumnezeul creștinilor; asta înseamnă că prin tradiție le-a venit ușor creștinilor să-l
facă pe evreu țapul ispășitor pentru impulsurile lor subconstiente pe care le au împotriva tatălui
sau împotriva Dumnezeului lor.” și mai departe scrie Norman Cohn: „în mod subconștient,
evreul este și mai des identificat cu un ‘tată rău’ decât cu un ‘fiu rău’. Asta e ușor de înțeles, căci
raportul istoric dintre evrei și creștinism și Europa face ca în mod inevitabil evreii să reprezinte
pentru europenii creștini o figură paternă colectivă. Căci ca popor format evreii sunt desigur mult
mai vechi decât majoritatea popoarelor europene și nu numai atât: religia iudaică este religia din
care s-a născut creștinismul și cu care a rivalizat.” și dacă nici asta nu ne-a convins că ne-evreii
sunt antisemit! din născare în mod fatal ca o condiție biologică a existentei lor, Norman Cohn ne
explică în continuare: „Cel mai important argument este faptul că în timp ce Dumnezeul
creștinilor combină atributele de tată și fiu, Dumnezeul evreilor nu e decât tată – și pot spune că
în ochii creștinilor care-1 descoperă numai din Vechiul Testament și nu mai știu nimic din
dezvoltarea ulterioară a iudaismului, el apare ca un tată foarte tiranic și nemilos.” Exact procesul
de gândire descris de George Orwell în 1984, unde O’Brian, al cărui nume e când O’Brian când
Emannuel Goldstein, îi spune eroului: „Ești alienat mintal. Ai un defect de memorie”, pentru că
eroul insista să-si amintească ceea ce i s-a poruncit să uite și să declare că n-a existat. Tot asa
creștinilor li se poruncește să elimine din memoria lor colectivă toate nedreptățile și durerile pe
care le-au suferit la mâna evreilor și să înțeleagă că dacă nu se conformează întocmai cerințelor
evreilor atunci sunt, asa cum le aratăNorman Cohn, „psihopat! colectivi.”

Tonul superior și rece, arogant și sigur de sine cu care Norman Cohn explică
”antisemitismul” îl poate păcăli pe cititorul naiv, sedus de ingeniozitatea și logica aparentă a
complicatei lui explicații, dacă cititorul nu se pleacă să examineze baza întunecată pe care este
clădită explicația lui Norman Cohn: și anume, teza tulbure și nebazată pe nici un fel de realitate a
dușmăniei care există totdeauna între tată și fiu. Astfel de „explicații” psihologice a
”antisemitismului” inerent ne-evreilor, ca și majoritatea scrierilor lui Freud, nu sunt altceva decât
arme în lupta psihologică deghizată în cercetare științifică care are drept scop debilitarea
intelectuală a popoarelor occidentale și deturnarea atenției departe de locul de la care ar trebui să
înceapă cercetarea științifică: de la plângerile tuturor că au fost nedreptățiți și tratati rău de către
evrei, plângeri care au răsunat în mod continuu de-a lungul secolelor la toate națiunile și rasele
care i-au primit pe evrei să trăiască în mijlocul lor. Dar, ca în jocul cu „om sărac”, nu se
cercetează plângerea dacă e justă sau nu, ci imediat se îndreaptă armele împotriva păgubașului
pentru c-a îndrăznit să se plângă și este imediat declarat dement și supus psihanalizei freudiene.

Nedreptățile pe care le fac evreii celorlalți în toate contactele cu ei au fost asa de general
răspândite încât toate limbile europene conțin cuvinte care le oglindesc. Astfel, dicționarul
standard al limbii engleze dă un sens al cuvântului „evreu” ca fiind „cămătar care îsi stoarce
victima de bani” iar verbul corespunzător substantivului „evreu” înseamnă „a înșela pe cineva”
(Oxford Concise Dictionary). Faptele există și pot fi studiate; dar nu există dorința de-a le studia

sau puterea de-a le studia. Ca un mijloc de supraviețuire rasială a unei națiuni tară limbă, religie
sau teritoriu, activitatea colectivă a evreilor este concentrată în domeniul care le permite să
controleze viata economică, adică în finanțe, unde pot cel mai bine practica cămătăria și înșela pe
ceilalți. Pe aceeași linie s-au îndreptat înspre profesiunile care le permit cel mai bine să
influențeze gândirea națiunii gazdă, evitând tot timpul profesiunile care cer solidaritate umană,
cum sunt munca câmpului, militări a, sau meseriile care cer capacitatea de a produce ceva
palpabil. Istoriografia scrisă de evrei pentru uzul lor propriu, sau pentru propagandă în sânul
maselor, trebuie citită numai având tot timpul ochii deschiși și ținând cont de existenta
independentă a adevărului și a faptelor, indiferent de subtilitatea cu care sunt ele măsluite în
paginile pe care le citim.

CAPITOLUL 8: ÎNȚELEGEREA SECRETĂ

DINTRE SIONISTI și COMUNIȘTI ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Publicat pentru prima dată în 1984, acest capitol e esențial pentru înțelegerea pericolului
care dospește în Orientul Mijlociu, unde Uniunea Sovietică chipurile îi sprijinea pe arabi și tarile
occidentale slujeau Israelul care chipurile era bastionul de rezistentă împotriva comunismului în
acea parte a globului. Dar cumplitul măcel care ni se pregătește nouă ne-evreilor nu va izbucni
din conflictele din Orientul Mijlociu de azi ci îsi are rădăcinile la sfârșitul secolului 19, când s-a
declanșat revoluția financiară despre care nu pomenește nici un cuvânt bine-cenzurata
publicistică și istoriografie occidentală. Pe plan politic această revoluție financiară a fost însoțită
de revoluția bolșevică și nașterea Uniunii Sovietice ca o forță militară și industrială gigantică;
apoi de cel de-al doilea război mondial; apoi de dărâmarea imperiilor coloniale (cu excepția celui
sovietic); apoi de crearea Organizației Națiunilor Unite și inventarea imediată a o puzderie de
națiuni care-au devenit membre, unele foarte mici, nici una capabilă să se mențină economic
singură, dar toate reprezentate în noul guvem-fantomă mondial și noul parlament-fantomă
mondial.

In era modernă industrială multă vreme capitalismul financiar – care este cu totul altceva
decât adevăratul capitalism al proprietății private – viețui a în concentrații naționale; existau
capitaliști financiari britanici, supusi ai guvernului britanic, care era la rândul său tras la
răspundere de cetățenii britanici; apoi erau alții în Germania, supusi guvernului german, alții în
Olanda, alții în Franța și asa mai departe, fiecare supus unui guvern național care răspundea în
fata națiunii. Aceste nuclee naționale de capitalism financiar erau rivale și se luptau între ele, de
exemplu pentru posesiunea minelor din Africa de Sud; sau în primul război mondial, care-a
izbucnit inițial din rivalitatea financiarilor englezi cu cei germani. Dar atunci s-a întâmplat
următorul lucru: nucleele naționale de capitalisti-financiari au coalizat într-un capitalism
financiar internațional care nu mai e supus nici unui guvern și nu e răspunzător în fata nici unui
popor. Unul dintre ultimele nuclee naționale de capitalisti-financiari care-au capitulat a fost cel
american, care-a căzut de-abia în 1930 când familiile de pionieri americani multi-milionari
conduși de J.P. Morgan si-au pierdut puterea pe Wall Street. Factorul principal în această
revoluție în finanțele lumii au fost familiile de bancheri sau dinastiile de bancheri. Carroll
Quigley arată că „cea mai mare era dinastia lui Meyer Amschel Rothschild din Frankfurt, ai cărui
descendent! s-au însurat timp de cel puțin două generații cu verisoarele sau nepoatele lor. Cei
cinci fii ai lui au deschis bănci în Viena, Londra, Napoli și Paris și în Frankfurt și au lucrat
împreună într-un mod pe care l-au copiat și alte dinastii bancare internaționale dar niciodată asa
de perfect” (Tragedy and Hope, Macmillan). Alte familii de bancheri internaționali au fost
Baring, Lazard, Erlanger, Schroder, Seligman, Speyers, Mirabaud, Mallet și Fould. La cei
înșirați de Quigley se pot adăuga Warburg, Kuhn, Loeb, Schiff și alții. Nu e greu de cercetat
genealogia acestor dinastii care concentrând în mâinile lor băncile și companiile de asigurare au
ajuns să dețină controlul asupra guvernelor tarilor și asupra industriei tarilor occidentale. Cu
puține excepții toti acești bancheri sunt evrei și chiar cei despre care se spune că sunt excepțiile,

ca Morgan și Rockefeller, la o examinare mai atentă se dovedește că și prezenta lor e un
argument în favoarea afirmației că evreii dețin controlul financiar internațional (vezi capitolul 9).
Se poate dovedi că toate evenimentele secolului nostru – revoluția bolșevică, cel de-al doilea
război mondial, pierderea coloniilor britanice, înființarea parlamentului-fantomă mondial ONU,
etc. – au fost dictate de nevoile și ambițiile acestei noi puteri financiare internaționale, care
văzând că nu poate domina puternice guverne naționale în Europa și Rusia, a trecut la
distrugerea lor.

Numai cei care cu bună stiintă insistă să tină ochii închiși și să rămână orbi pot să mai
creadă că revoluția bolșevică și „dictatura proletariatului” au fost altceva decât cele mai
fantastice minciuni din istorie. Asa-zisa revoluție bolșevică din Rusia a fost plănuită și finanțată
din alte tari și Uniunea Sovietică a fost instaurată și propulsată la rangul de supraputere militară
si industrială cu banii rețelei bancare internaționale, care-si folosește acum resursele financiare
pentru a menține, propulsa și înarma Israelul. Dovezile care arată cum aceeași mână a lucrat și în
primul caz și în cel de-al doilea umplu o bibliotecă întreagă, dar mass-media refuză să ia
cunoștință de ele.

La fel, distrugerea imperiilor coloniale a „eliberat” nu popoarele coloniale ci mâna
bancherilor de controlul guvernelor naționale, astfel încât să poată opera nestingheri ti în teritorii
vaste în care au instaurat guveme-marionetă totalitare și asupritoare după „eliberarea popoarelor
de sub jugul exploatării coloniale”. Aceste guverne-marionetă sunt ușor de manipulat și ușor de
înlocuit; și toată această puzderie de „noi națiuni eliberate” crează tot atâtia ciraci la parlamentul-
fantomă internațional ONU. Oricine care are cel mai mic habar de istorie știe că revoluția
bolșevică a fost un exercițiu evreiesc și că transferul masiv de bani, bogăție și tehnologie
industrială din occident în spre Uniunea Sovietică nu se putea face tară participarea magnaților
internaționali evrei. Dar a existat confuzie cu privire la identitatea etnică a conducătorilor
Uniunii Sovietice, mai ales după cel de-al doilea război mondial. Cel mai mare argument că
aceștia nu au fost evrei a fost politica sovietică în Orientul Mijlociu după 1960. Căci, scrie un
autor, uite cum sovieticii îi sprijină pe arabi și le dau bani anti-sionistilor din Orientul Mijlociu.
Dar cum ar fi putut oare fi duși de nas asa de multi arabi și toti ceilalți ne-evrei din lume, dacă nu
s-ar fi creat această imagine pentru ochii lor?

Dacă bănuim că sprijinul dat de sovietici arabilor nu e real, să ne convingem examinând
rezultatele acelui sprijin asa de generos acordat. Care-au fost rezultatele politicii sovietice în
Orientul Mijlociu? Atât Uniunea Sovietică cât și sionismul au făcut mari cuceriri acolo si
”ajutorul” sovietic i-a lăsat pe arabi, mai ales pe palestinieni, mai distruși decât erau înainte de-a
fi „ajutati”. Uniunea Sovietică a pus piciorul în Marea Mediterană și Israelul a ocupat teritorii
arabe si-n Palestina si-n alte tari. Nu le-ar fi putut ocupa dacă Uniunea Sovietică n-ar fi creat
impresia că-i sprijină pe arabi. Israelul a avut nevoie de pretextul pericolului avansului sovietic
în Orientul Mijlociu ca să poată fi zugrăvit ca „bastionul” lumii „libere” capitaliste în fata
”agresiunii comunismului în Orientul Mijlociu” și să poată apoi suge enormele sume de bani si
enormele cantități de armament pe care i le-au dăruit tarile occidentale, si-n special Statele Unite.
Uniunea Sovietică i-a furnizat Israelului pretextul dorit și a avut grijă să se extindă cu această
ocazie; fată de arabi a fost un prieten fals și trădător, fată de Israel a fost un dușman slab si
ambivalent. Regele F ai sal a definit foarte bine situația, arătând cum „sionismul și comunismul
lucrează mână-n mână ca să împiedice orice înțelegere care-ar putea aduce pacea” și cum
”sionismul e mama comunismului”, căci „a împrăștiat comunismul în lume. Acum încearcă să
slăbească Statele Unite și dacă-i reușește planul va stăpâni întreaga lume” (Newsweek, 21
Decembrie 1971). Aparentul lor antagonism în Orientul Mijlociu, a spus Regele Faisal, „e parte
dintr-un complot uriaș, o mare conspirație … Ei pretind doar că luptă unul împotriva celuilalt în
Orientul Mijlociu. Sionistii îi înșeală pe americani … comuniștii îi înșeală pe arabi, zicându-le câ-
s de partea lor, când de fapt sunt aliati cu sionistii”. Generalul de brigadă Sir John Glubb n-a avut
nici o îndoială că politica sovietică a urmărit în 1967 „să-i facă pe americani să se declare
irevocabil de partea Israelului” și apoi „să-i amăgească pe arabi spre o înfrângere catastrofală”

care să-i lase și mai dependenti de sovietici și si mai lipsiți de apărare. Dar mai importante decât
spusele Regelui Faisal si-ale generalului Glubb sunt faptele care-au avut loc în Orientul Mijlociu.

Biograful lui Stalin, istoriograful evreu născut în Polonia Isaac Deutscher, arată cum în
mod paradoxal, dușmanii înverșunați care erau Statele Unite și Uniunea Sovietică la ora aceea,
si-au dat mâna în 1948 și i-au eliminat pe britanici pentru a crea statul Israel în tara
palestinienilor (The Non-Jewish Jew). Douglas Reed a văzut imediat adevărul încă la sfârșitul
celui de-al doilea război mondial și a avertizat că dușmănia și confruntarea dintre „capitalism” si
”comunism” nu este decât „o mascaradă afișată public pentru ochii maselor.” Dar cei care nu vor
să-l creadă pe Reed pot să-l creadă cel puțin pe David Ben Gurion, primul Prim Ministru al
noului stat Israel, care le-a spus studenților din Haifa că „Rusia ne-a dat arme” și că „politica
sovietică de azi nu e decât o fază” (Chicago Tribune, 8 Iunie 1970). De ce-i lăuda Ben Gurion pe
presupușii săi inamici? Milioanele din tarile occidentale uită ca Uniunea Sovietică a înarmat
bandele de teroriști israelieni ca banda Stern, sau banda lui Menachem Begin, Irgun Zvai Leumi,
care au început să asasineze soldați britanici, ambasadori (Contele Bernadotte, Lordul Moyne),
să bombardeze civili (hotelul Regele David din Ierusalim), să masacreze sate întregi de
palestinieni pașnici neînarmati într-un genocid desăntat care continuă și în prezent fără ca nimeni
să protesteze. Masacrul de la Deir Yasin, unde israelienii au căsăpit femeile și copiii și le-au
aruncat cadavrele în fântâni ca să șteargă orice urmă din acel sat de pe fata pământului, a
provocat un val de spaimă și astfel terorismul israelian a alungat aproape de un milion de civili
palestinieni pașnici de la casele lor în desertul Negev și în târî arabe învecinate ca Libanul, să
piară de foame și fără adăpost în timp ce israelienii pun stăpânire pe averile lor.

Evident, Ben Gurion nu putea să le spună în mod public studenților din Jaffa că avea o
înțelegere secretă cu Uniunea Sovietică. Dar iată cum a decurs războiul de 6 zile în care Israelul
a atacat, distrus și ocupat parte din Egipt, pe care-o ocupă și astăzi. Uniunea Sovietică l-a
avertizat pe Colonelul Nasser că Israelul va ataca Siria, aliata Egiptului și egiptenii si-au
concentrat trupele la frontiera Sinai, ca să ajute Siria la nevoie, „cu încurajarea sovietelor”, zice
Isaac Deutscher, care continuă: „Propaganda sovietică îi încuraja pe arabi în public. … dar aveau
loc curioase manevre diplomatice după perdea. La 26 Mai ambasadorul sovietic l-a sculat din
somn pe Nasser la 2 și jumătate noaptea și l-a avertizat sever să nu tragă primul foc. Nasser s-a
supus … asa de total că nu numai că n-a început ostilitățile dar nici măcar nu si-a luat precautiuni
împotriva vreunui atac israelian; si-a lăsat aeroporturile neapărate și avioanele la sol
necamuflate. N-a minat strâmtoarea Tiran și n-a avut artilerie acolo … După ce i-au înspăimântat
si încurajat pe arabi să facă mișcări riscante promitându-le ajutor, după ce si-au adus flota în
Mediterana … Rusii l-au imobilizat pe Nasser ca să nu poată face nimic … linia directă între Casa
Albă și Kremlin a intrat în funcțiune și cele două supraputeri au căzut de acord să nu intervină”
(The Non-Jewish Jew). Bineînțeles că Israelul a fost informat instantaneu de convorbirea
președintelui american cu sovieticii si-a lansat imediat atacul asupra egiptenilor care erau mult
mai prost înarmați, nepregătit! și paralizați de poruncile „aliatilor” lor sovietici care, credeau ei, îi
vor apăra la caz de nevoie. Acești „aliati” nu i-au informat pe egipteni de acordul lor de
neintervenție. Generalul Sir John Glubb scrie: „Rusia a știut că Egiptul va suferi o înfrângere
dezastruoasă și a dorit să fie asa.” Câteva zile după dezastrul Egiptului Uniunea Sovietică a votat
la ONU exact ca Statele Unite: să înceteze focul dar fără ca Israelul să se retragă din teritoriul
egiptean pe care-1 invadase. Sateliții sovietelor au fugit la Moscova, alarmați că marea lor aliată
îi va lăsa pradă ușoară oricui: cehii, polonezii, sârbii. Gomulka și Tito și alții au cerut (degeaba)
să fie ajutati arabii și si-au exprimat îndoielile; dar China comunistă știind dedesubturile a
declarat în mod public că sovietele s-au înțeles cu Israelul trădându-i pe arabi.

Lumea îsi închipuie că interesele sovietice erau în conflict cu interesele israeliene în
Orientul Mijlociu; dar sovietele au arătat prietenie Israelului imediat după distrugerea Egiptului.
Ziarul The South African Jewish Times povestește despre vizita delegatilor Partidului Comunist
din Israel la Moscova imediat după războiul de 6 zile care a decurs într-o atmosferă foarte
cordială: „comuniștii israelieni au fost tratati ca adevărat! prieteni și persoane foarte importante”.
Guvernul israelian nu-i dezavua pe acei delegați, „adevăratii prieteni” ai sovietelor.

Trebuie să fii orb ca să nu vezi alianța dintre comunism și sionism. Exemplele ar umple
volume întregi; cele mai elocvente dovezi le aduce autobiografia Dr-lui Chaim Weizman, primul
președinte al Israelului și creatorul lui. In cartea sa Trial and Error acesta arată clar originea
comună și scopul comun al comunismului și sionismului (vezi Douglas Reed, The
Controversy of Zi on). Cariera primului ministru de după cel de-al doilea război mondial, Har ol d
Wilson, o ilustrează perfect: „sprijinul acordat Issraelului nu exclude prietenia cu Rusia”, a zis
Wilson, după cum relatează Chapman Pincher în Inside Story. Toate contactele pe care le-a avut
primul ministru britanic Wilson cu Uniunea Sovietică s-au făcut prin intermediari evrei „care”,
zice Pincher, „aveau contacte dincolo de cortina de fier ceea ce le permitea să facă averi imense
în Marea Britanie și să exercite mare influentă politică, unii dintre ei fiind făcuti nobili”. Astfel a
fost Lady Plummer, născută Beatrice Lapsker, care-si petrecea vacantele cu soțul și cu Hrusciov
pe litoralul Mării Negre și care, scrie Pincher, „i-a prezentat lui Wilson multi afaceriști evrei
cărora el le-a conferit titluri de onoare”. Primul ministru Harold Wilson a fost timp de nouă ani
salariatul unui astfel de afacerist care „l-a luat cu el la Moscova de câteva ori”.

în Statele Unite lucrurile stăteau exact la fel după cel de-al doilea război mondial și în
ceea ce privește politicienii aliniati „majoritari” și în ceea ce privește afaceriștii evrei: cei care
promovau ajutorul dat Israelului promovau și activitatea subversivă în favoarea Uniunii
Sovietice.

Soljenitân, acel alt evreu antisemit, a spus într-o cuvântare din 1976 la radio BBC că
pericolul pentru libertatea oamenilor din occident nu vine nici de la ideologia comunistă, nici de
la naivii și redusii mintali care o propagă, ci de la marea finanța care folosește ideologia
comunistă pentru a destabiliza occidentul. Nicicum nu e posibil ca mințile rătăcite ale
”intellighentiei progresiste” care concep un devotament fanatic pentru o ideologie egalitară
utopică să reușească să spele creierul și să conducă enormele gloate și mase ale popoarelor
occidentale numai folosindu-se de sentimentele lor fierbinți și de vorbirea lor înfocată – ceea ce
intr-adevăr captează și conduce masele este finanțarea masivă a subversiunii de către marile
finanțe. Bancherul milionar Ernest Cassel a înființat la Londra Institutul lui Economic pentru
îndoctrinarea și propagarea socialismului și exemplul lui a fost urmat de marile finanțe în
deceniile ce-au urmat; cu milioanele lor s-a spălat creierul națiunilor, convinse acum că vor trăi
în lux și lene imediat ce toate bogățiile lumii vor trece în mâna elitei supranationale formate din
câteva familii be bancheri.

CAPITOLUL 9: NODUL COMUNISM-CAPITALISM

Nici o mișcare proletară, nici măcar cea comunistă, nu are loc decât dacă promovează
interesele celor care au bani și numai atâta timp cât îi permit cei care au bani și în tot acest timp
idealiștii din rândurile ei habar n-au de toate astea.

Oswald Spengler, Declinul Occidentului

Lumea face greșeala să creadă că cuvântul „capitalism” înseamnă un singur lucru. în
realitate, acest cuvânt este folosit pentru două noțiuni total opuse. Dacă vom înțelege diferența
dintre aceste două lucruri vom înțelege de ce guvernele care reprezintă state capitaliste au
atitudinea asta ambivalență fată de comunism.

Capitalismul în sensul originar înseamnă posesiunea privată a mijloacelor de producție si
competiția liberă pe piața liberă pentru a oferi bunuri și servicii.

Supracapitalismul, pentru care se folosește în mod greșit tot termenul de capitalism, este
opusul capitalismului adevărat. El este un capitalism în care proprietatea a fost confiscată din
mâna producătorilor și a fost concentrată în mâna unei elite de financiari și afaceriști. Astfel
numărul celor care au proprietate este redus la minimum, restul oamenilor sunt proletari care n-
au nimic și depind total de cei care dețin proprietatea, iar piața liberă și competiția nu există căci
concentrarea în mâna unuia singur n-are cum permite competiția.

Azi vedem în occident cum s-a luat treptat proprietatea din mâna micilor proprietari si
este deținută de o elită minusculă de oameni străini de tara și poporul de la care au confiscat-o.
Acest supracapitalism occidental nu seamănă deloc cu adevăratul capitalism din secolul trecut
dar seamănă leit cu socialismul. Dar mai persistă destule rămășițe din adevăratul capitalism în
occident, mai ales în Statele Unite, pentru ca masele să nu-si dea seama de moartea
capitalismului și victoria anti-capitalismului. Slabele rămășițe de capitalism care supraviețuiesc
de-abia dacă mai camuflează atotputernicul anti-capitalism care domină lumea.

Regimurile contemporane ca cel din America și cele din tarile comuniste, fost comuniste
si neo-comuniste se pot diferenția prin unele amănunte și pot avea unele divergente, dar acestea
sunt neînsemnate în comparație cu ce au în comun. Ambele tabere consideră că naționalismul
este un foarte mare dușman care trebuie zdrobit. Ambele tabere în esență continuă revoluția și se
opun cu violentă formelor politice evolutive. Deoarece naționalismul e legat de moștenirea
culturală a popoarelor, atacurile împotriva naționalismului în mod necesar iau și forma sabotării
si subversiunii împotriva culturii, care se vede de ambele părți ale cortinei de fier și de bambus.
Distrugerea culturii e promovată cu același zel de comunism și de supracapitalism.

Există un singur naționalism pe care ambele tabere îl promovează din toate puterile si
anume naționalismul sionist, naționalismul evreilor internaționali. Apoi promovează tot felul de
asa-zise „nationalisme” inventate a tot felul de grupuri adunate laolaltă în mod artificial, ca de
exemplu „naționalismul” diverselor grupări de negri din Africa, care e totdeauna saturat cu
marxi sm-leninism.

E ușor de priceput de ce supracapitalismul se teme de naționalism: se teme de orice
autoritate superioară celor care au banii în mână. Naționalismul cere ca puterea să fie nu
economică ci politică, nu a banilor ci a națiunii și astfel elita supra-bogată se vede coborâtă la
rangul de cetățeni, nu stăpâni. Comunismul pe de altă parte nu poate fi învins decât de
naționalism; deci și prin faptul că au același dușman, supracapitalismul și comunismul sunt aliati.
Victoria lor comună duce la instaurarea unei singure natiuni-elită, cea sionistă, asupra gloatelor
desnationalizate. Arma principală a supracapitalismului în lupta împotriva națiunii este tot
ideologia comunistă în slujba căreia se pun elementele interlope, criminale și neproductive si
”intelighentia progresistă”, intelectualitatea necreatoare îndoctrinată la universitățile din
occident, care n-are rădăcini și se dedică lozincilor și vorbăriei cu care i s-a spălat creierul. Cei
care nu lucrează și nu produc, fie că sunt din clasele de jos ale lumii interlope, fie că au fost
cooptați ca propagandisti-educatori și scriitori în slujba supracapitalismului, lovesc în toate
flancurile și elementele vieții naționale, cu o singură excepție: respectă sionismul și nu-1 atacă
niciodată.

Cum trebuie să înțelegem lumea contemporană? Câte puteri imperialiste există azi?
Există oare un singur imperialism global? sau două? sau trei, cu sionismul? Sau dacă e doar unul,
cum se subordonează diversele lui părți care până ieri erau, chipurile, antagoniste? Răspunsul nu
e ușor de dat dintr-odată: dar cel care-si pune aceste întrebări este pe drumul cel bun spre
regenerarea lui si-a neamului lui.

CAPITOLUL 10: REFLECȚII ASUPRA LUI

MAMON CEL NEDREPT

Bătălia finală a Creștinismului se va duce pentru problema banilor și până nu s-a rezolvat
această problemă Creștinismul nu va putea domni în lume.

Honore de Balzac

Care oare e problema care trebuie clarificată mai mult decât orice altceva pentru
popoarele din occident?

Problema banilor. Mai precis, principiul cămătăriei, care este cheia sistemului monetar
contemporan și cheia întregii economii contemporane. Soljenitân l-a numit „tot răul lumii la un
loc”. E vârful piramidei puterii nelegitime care domnește asupra lumii întregi.

E oare posibil să scape lumea de sub călcâiul cămătăriei? Marile finanțe internaționale
știu că acest principiu duce la o cămătărie tot mai exacerbată care în cele din urmă se prăbușește
nemaiavând o bază și de aceea acum se zbat să transforme puterea lor financiară în putere
politică și militară pentru a-si proteja averile și a-si perpetua poziția de exploatatori și paraziti ai
maselor de producători.

Cămătăria e datul banilor cu împrumut pentru profit. Adică banii nu mai sunt o
modalitate de a facilita schimburile de mărfuri și servicii ci devin o marfa în sine. E o mare
diferență între a da cu împrumut bani pentru profit și a da cu împrumut unelte sau pământ sau
case pentru profit. Cine îsi închiriază casa sau îsi dă pământul în arendă oferă ceva palpabil si
util, care produce bunuri, în schimbul profitului (chirie, arendă). Dar cămătarul dă cu împrumut
nu ceva ce produce, ci doar un mijloc de schimb.

Nu e totdeauna ușor la prima vedere să vezi răul intrinsec al cămătăriei. De multe ori cel
care ia bani cu împrumut se vede avantajat primind bani cu împrumut când are nevoie de ei, în
schimbul dobânzilor ce le plătește. Dar metoda de acumulare a dobânzilor face ca totdeauna cel
ce ia cu împrumut să fie în pierdere, nu numai ca individ, ci pe scară națională, ca populație
majoritară. Căci cămătarii totdeauna îi exploatează pe producătorii care împrumută capitalul
necesar începutului producției pentru că cămătarii nu-si asumă riscurile producției; cei care
muncesc și produc câștigă sau pierd, cei care dau cu împrumut nu pierd niciodată. E ca la
jocurile de noroc care sunt astfel falsificate încât numerele câștigătoare revin totdeauna băncii.

Râul cămătăriei devine evident când cămătarii – adică dinastiile de bancheri milionari -
devin destul de bogati ca să împrumute nu numai indivizilor ci și guvernelor. Astfel nu numai
individul devine „dator vândut”, ci întreaga națiune. La lăcomia inițială de bani a cămătarului-
mare afacerist se adaugă acum lăcomia de putere.

Toate scrierile religioase au denunțat cămătăria: Biblia, Coranul. Toți marii scriitori
dotati cu puterea de-a înțelege sufletele și afacerile oamenilor au denuntat-o: cel mai bun
exemplu e Shakespeare. Deuteronomul 15:6 scrie: „Ai să dai cu împrumut multor națiuni dar n-
ai să iei cu împrumut si-ai să domnești peste multe națiuni dar ele nu vor domni peste tine”. și tot
acolo, 18:12 și 13: „Ai să dai cu împrumut la multe națiuni, dar n-ai să iei cu împrumut de la
nimeni. și Domnul tău te va face șeful și nu coada; și numai tu ai să fii deasupra tuturor și n-ai să
fii sub nimeni”. Asa le-a zis zeul tribal lehova la cei din tribul lui Iuda – nu la toată omenirea.
Deuteronomul conține instrucțiuni pentru aplicarea unui dublu cod moral, unul de rectitudine
pentru „ai noștri” și altul de înșelătorie pentru „ceilalți”. și se vede clar de aici că scribii care l-au
scris pricepeau exact principiul nociv al cămătăriei, care este opus prieteniei și unității sociale,
căci cămătăria în mod necesar stabilește raporturi nedrepte și în mod fatal duce la uzurparea
drepturilor celor cinstiți. De aceea Deuteronomul zice că e „o abominatie” să dai bani cu
împrumut cu dobândă unui „frate” (23:20). Legea Islamului denunță cămătăria, declarându-i
vinovati atât pe cel ce dă cu împrumut cu dobândă cât și pe cel ce ia un astfel de împrumut și si
pe cel ce scrie contractul. Dar Islamul nu recomandă, ca Deuteronomul, să fie folosită cămătăria
ca o armă de distrugere a celorlalte națiuni pentru a instaura un singur trib „deasupra tuturor” să
”domnească” peste toate națiunile. Hristos a văzut răul cămătăriei. Piesa lui Shakespeare
Neguțătorul din Veneția este o analiză magistrală a cămătăriei. în convorbirea dintre Antonio si
Shylock, Antonio declară că e imoral să te prevalezi de nenorocirea cuiva pentru a-1 jefui de
bunuri; Shylock îl justifică pe cămătar zicând că Dumnezeu binecuvântează „hărnicia” lui de-a
acumula bunuri cum l-a binecuvântat și pe Jacob care l-a înșelat pe unchiul său Laban și si-a
făcut o parte de avere mai mare decât i se cuvenea în detrimentul unchiului său (Facerea 31).
Cum de persistă cămătăria deși de mii de ani se știe că e rea? La fel cum persistă obiceiul de-a te
droga cu halucinogene: pentru că aduce profit cămătarului și dă victimei pe termen scurt senzația
euforică că are un avantaj imediat. In China comerțul cu opiu a redus o mare parte din populație
la dependenta de droguri; la fel în occident cămătăria a redus o mare parte din populație la dependenta de bănci. Dezintoxicarea de droguri e grea, lungă și cere sacrificii; la fel dezintoxicarea de cămătărie.

Statele occidentale sunt dominate de o supraclică criminală extrem de puternică care este
deasupra legii și nu dă socoteală nimănui, exact ca și lumea criminală interlopă; mai mult, cele
două lumi, supraclica cămătărească și lumea interlopă de criminali urmăriți de politie, sunt în
strânsă legătură și colaborează, căci lumea interlopă de jos e finanțată, organizată și incitată de
către supraclică la acte de violentă și acțiuni subversive și revoluționare împotriva clasei de
producători atunci când aceștia nu se supun imediat ambiției mondiale a supraclicii. Supraclica
profită instaurând guverne comuniste; apoi profită din nou vânzând arme guvernelor occidentale
ca să se apere de guvernele comuniste.

Răul cămătăriei este exacerbat imens de sistemul de a produce în mod legal bani falși,
prin care statele tipăresc imense cantități de bani tară acoperire, punând în circulație bani de
hârtie creați arbitrar și puși în circulație ca o datorie a statului către bănci la care trebuie plătite
dobânzi. Banii care circulă între cetățeni sunt doar o fracțiune infimă a datoriei naționale; de
unde apar munții de datorie națională, când totalitatea banilor care circulă și care sunt depuși în
conturi nu constituie decât o cifră mult mai mică? Astfel sistemul bancar creste pe trupul națiunii
ca un cancer. Dar acest cancer al sistemului bancar a permis guvernelor occidentale să pompeze
în guvernele comuniste si-n cele din lumea a treia sute de miliarde în mărfuri și servicii, pe care
le plătesc cetățenii prin inflație și ridicarea exagerată a impozitelor plătite de cei care muncesc si
produc.

Cum e posibil ca inteligenta intelectualității din occident să fie capabilă să trimită oameni
pe lună, dar să nu fie capabilă să vadă efectele cămătăriei și să priceapă că nu poți crea la infinit
bani fără acoperire fără să ruinezi națiunea? De-un secol, intelectual occidentului s-a concentrat
asupra problemelor tehnice; cei mai inteligent! oameni se ocupă de științe exacte și tehnologie.
Apoi, averea acumulată prin cămătărie e asa de imensă, încât mase de oameni care în alte
privințe sunt oameni cinstiți și de bună credință au fost angrenați în serviciul enormei escrocherii
cămătăresti, care-i plătește bine: politicienii, bancherii, profesorii, jurnaliștii. Ii e greu omului să
renunțe la avantaje personale din principiu. Cetățenii tarilor occidentale sunt dotati de la natură
cu instinct de acumulare și doresc să achiziționeze bunuri. Masele sunt înrobite unei manii de-a
cumpără tot timpul și euforia cumpărăturii imediate îi face orbi la consecințe.

Dar cum se face că economiștii și expertii în finanțe, ajutati de știința lor și de computere
rapide, nu văd asta când studiază problemele distribuirii și circulației bunurilor? Răspunsul e că
științele economice sunt științe la fel de autentice ca și știința marxism-leninismului. Falsitatea
lor se vede de la început din neputința lor de a defini termeni ca „banul” sau „creditul.” Științele
economice nu pot rezolva probleme pe care nu le pot enunța. După enunțare, pentru rezolvare
trebuie să adunăm toate datele care aparțin problemei. Dar asta nu se poate face, căci cea mai
importantă parte a datelor este exclusă: și anume acea parte care n-a fost exclusă din
Deuteronomul sau din Coran sau din Shakespeare: cunoașterea instinctului de achiziție al
omului, pofta de avere și pofta de putere a omului și slăbiciunea lui când cedează la tentatia de-a
fi nedrept în favoarea lui. și cu cât sunt teoriile economiștilor mai fantastice, mai ireale și mai
false, cu atât se bucură de mai mult prestigiu. De aceea economiștii concep cămătăria ca o parte
necesară a mecanismului monetar care într-o zi va funcționa în fine cum trebuie.

La ce-i folosește individului să priceapă principiul cămătăriei? Cunoașterea adevărului
e totdeauna eliberatoare, chiar dacă adevărul pe care-1 afla îi spune doar că nu este liber;
căci numai adevărul poate elibera. Cunoașterea adevărului și înțelegerea forțelor nocive
întotdeauna creazâ echilibru sufletesc într-o societate unde acele forte nocive sunt
atotputernice; necunoașterea și neînțelegerea duc la depresiune și descurajare.

Dintre cărțile care explică situația monetară contemporană recomandate de autor, mai
recente sunt P.T. Bauer: Equality, the Third World and Economic Delusion (Weidenfeld and
Nicholson, 1981); Eric de Mare: A Matter of Life and Debt (Veritas, 1986); H.S. Renan: The
Federal Re serve Bank (Noontide Press).

CAPITOLUL ÎL GEOGRAFIA INTELECTULUI

Dr. Nathaniel Weyl și soția lui Sylvia Casleton Weyl promovează cu multă energie teoria
că evreii sunt „elita creatoare” din Statele Unite ale Americii și că superioritatea lor au mostenit-
o de la strămoși, căci e un fapt genetic. Zic soții Weyl că sursa superiorității evreiești e
”aristocrația lor religioasă și supunerea acestui element savant al națiunii la presiuni să se
căsătorească tineri și să facă multi copii. … Astfel de avantaje ca alimentație, case, haine,
îngrijire medicală mai bune și previziunea că vor fi persecutați … i-a făcut să aibă mai mult
succes în a-si creste mai multi copii până la maturitate” (The Mankind Quarterly, Edinburghj.Dr.
Weyl a expus această teză în multe articole în diverse publicații și în două cârti, The Creative
Elite in America (Public Affairs Press, Washington DC, 1966) și The Geography of the Intellect
(co-autor: Dr. Ștefan Possony, Henry Regnery Company, Chicago, 1963). Pe aceeași linie scrie
Emest van den Haag, a cărui carte The Jewish Mystique (1970) a fost puternic aclamată de
cercurile universitare americane și în mod paradoxal tocmai de cei care militează pentru
egalitatea tuturor raselor ca Ashley Montagu. Vorba lui George Orwell: „Toate animalele sunt
egale dar unele din ele sunt mai egale ca celelalte” (Animal Farm).

Statisticile soților Weil care arată predominanta evreilor în profesiunile intelectuale sunt
corecte; dar este oare această predominantă rezultatul superiorității înnăscute a rasei, cum zic ei?
Dacă elimini parte din date poți dovedi orice teze oricât de contradictorii printr-o alegere atentă a
datelor pe care le prezinți. Chiar Dr. Weyl indică unde ne putem uita ca să găsim ce-a ascuns el
în The Geography of the Intellect. Zice: „Spengler și Toynbee au contribuit la antisemitismul
cultural”, adică n-au fost de acord cu teza că evreii sunt prin definiție superior dotati tuturor
celorlalți oameni. „Spengler”, scriu Weyl-Possoby, „vedea iudaismul ca o religie ’a felahilor’
lipsită de viată timp de 9 secole … Spengler vedea iudaismul ca fiind în decadentă pentru că este
o rămășiță a culturii și civilizației magiei care nu mai erau de mult creatoare.” Toynbee, mai
mult, zic ei, „a descoperit că evreii erau fragmente fosilizate ale civilizației siriace.” Un altul
dezavuat de Weyl-Possony e Cari Gustav lung, care arată diferența dintre gândirea evreilor si-a
celorlalți. Admițând că există un domeniu în care mentalitatea evreilor funcționează mai bine,
Jung zice: „Membri ai unei rase cu o civilizație de 3000 de ani, evreii, ca și chinezii, au o mai
largă percepție psihologică. De aceea în general pentru evrei e mai puțin periculos să-si
degradeze subconștientul … Evreul, care e într-un fel nomad, n-a creat niciodată o formă de
cultură proprie și după câte putem vedea nici nu va crea niciodată, căci toate instinctele si
talentele lui necesită o populație cu o civilizație mai mult sau mai puțin avansată pre-existentă
care să-l găzduiască.”

Aceste puncte de vedere ale lui Spengler, Toynbee și Jung pot arunca o nouă lumină
asupra statisticilor laborioase adunate de soții Weyl de la Departamentul Statelor Unite pentru
Sănătate, Educație și Bună-Stare. când soții Weyl afirmă că datele lor arată că evreii sunt „mai
inteligent!”, au „mai multă capacitate de cunoaștere” și „realizează mai mult” decât al ti oameni,
trebuie întâi să vedem cum definesc ei „inteligenta”, „capacitatea de cunoaștere”, „realizarea”,
standarde folosite de ei când compară rasele între ele.

„Inteligenta”, zice John Baker în cartea sa Race după ce-o discută îndelung, „este cea mai
bună adaptare a individului la mediu”. E ușor de demonstrat adaptarea la mediu la plante si
animale și la triburile mici și primitive, dar cum arăți adaptarea la mediu în condițiile urbane si
tehnologice modeme? In Germania dinaintea celui de-al doilea război mondial evreii se bucurau
de averile și privilegiile pe care le au azi în America; totuși n-au fost bine adaptați pentru
evenimentele ce-au urmat.

Tezele lui Weyl, Possony, Van den Haag au fost imediat adoptate sau cel puțin tratate cu
neutralitate de toti membrii universităților americane, care altfel s-ar trezi făcuti antisemit! ca
Spengler, Toynbee, Jung și Keith. Căci e imposibil să faci o comparație cinstită fără să admiti de
la început că evreii și ne-evreii trăiesc si-si manifestă calitățile mintale în medii complet diferite;
evreii trăiesc în alt mediu decât ne-evreii și reacționează la al ti stimuli. Ne-evreii sunt o masă de populație a cărei cultură și civilizație izvorăște dintr-un rezervor de meseriași și muncitori
necalificati alături de o clasă țărănească cu rădăcinile adânc înfipte în pământ; evreii sunt o
minoritate totdeauna alertă și total angajată în afirmarea perpetuă a identității și unității ei
naționale deși sunt dispersați geografic la mari distante în interiorul diverselor populații gazdă.
Jung a înțeles imediat diferența si-a spus că evreii au o mai acută percepție psihologică si-si pot
degrada subconștientul cu mai puțin risc. Intr-o competiție e un avantaj să-ti poți degrada
subconștientul, adică să n-ai standarde morale în luptă, dar s-ar părea că și pentru acest avantaj se
plătește un preț. în decursul veacurilor, intelectuali evrei au căutat să se elibereze de capacitatea
lor de a-si degrada subconștientul; oameni ca Moses Mendelsohn și fiul lui compozitorul,
Spinoza și Disraeli, Moses ben Maimonides și multi alții, inclusiv evrei contemporani de mare
curaj, au căutat să se emancipeze de mentalitatea evreiască pentru a putea funcționa la un nivel
intelectual superior.

Astfel s-ar părea că adaptarea lor imediată la un mediu competitiv este și un avantaj dar si
un dezavantaj pentru evrei. Friedrich Schiller scria: „Când societatea măsoară omul numai după
funcția sa, când cetățenii aprobă la unul memoria lui, la altul inteligenta lui la cifre, la altul
capacitatea lui mecanică; când nu se ia în considerare caracterul și se urmărește doar stiinta, când
se încurajează purtarea disciplinată alături de cel mai profund obscurantism intelectual – când
aceste calități sunt cultivate intensiv neglijându-se lărgirea orizontului – te mai miri că celelalte
facultăți ale intelectului suferă …?” Cel mai profund obscurantism intelectual, cum bine a zis
Schiller, însoteste succesele profesionale, economice, sociale ale elitei academice și profesionale.

Cum devii membru al acestei elite? în mediul academic, pe plan individual funcționează
rețeaua de alegere prin recomandare dintre membrii acestei minorități etnice. Pe plan global,
întregul grup gravitează înspre și acaparează ori inventează astfel de stiinte nestiintifice ca
antropologia socială, sociologia, științele politice, psihiatria, fiecare dintre aceste „stiinte” fiind
în sine o pădure deasă a obscurantismului.

Printre ne-evrei există oameni specializați pentru anumite funcții. întregul grup al
evreilor este însă specializat pentru o anumită funcție: acapararea puterii, pentru exercitarea
căreia ei neglijează toate celelalte funcții ale celor ce au puterea. Ca să fii creator în artă,
agricultură, politică, în orice, trebuie să te identifici cu obiectele și oamenii care aparțin
domeniului de creație. Evreii au acaparat puterea în Rusia prin revoluția bolșevică, dar n-au
putut-o folosi creator căci nu s-au putut identifica cu poporul rus; identificându-se cu ei si-ar fi
pierdut identitatea națională, separatismul. Nomazi fiind, cum zice Jung, evreii nu se leagă de
teritoriul acaparat ci-1 jefuiesc doar, îl „recoltează” fără a-1 însămânța, cu excepții individuale ca
Moses Mendelsohn și ceilalți citati mai sus care s-au emancipat si-au dorit să cultive teritoriul pe
care trăiau identificându-se cu cultivatorii lui.

Un alt aspect pe care soții Weyl nu-1 explică atunci când ne anunță că evreii sunt elita
omenirii în mod natural și genetic este caracterul acestei elite. Ei demonstrează că evreii sunt
genetic superiori pentru că elita asociată cu sinagoga se înmulțea prodigios; dar în ultimele
secole elita evreiască n-are nimic de-a face cu sinagoga, doar cu universitățile laice și cu băncile.
Dacă la sinagogă se acordă oarecare valoare subconștientului (credința etc.) elita de azi dă o
valoare negativă subconștientului, eliminând factorii metafizici care-au cimentat unitatea
națională evreiască în trecut. Ambele elite și cea evreiască și cea ne-evreiască, trăiesc fără să le
pese de psihicul și de subconștientul lor; dar, vorba profeților din Vechiul Testament, „nu-ti poți
bate joc de Dumnezeu”; subconștientul nu se lasă suprimat sau degradat fără să se răzbune. Iată
cum membrii elitei sunt plini de nevroze, alcoolism și alte aberații. Printre evrei subconștientul
suprimat se revarsă într-un naționalism turbat care s-a reîntors la primitivism, la un naționalism
lipsit de religie care stârnește gloata dar nu-i oferă individului resurse morale.

Capitalismul financiar occidental, zice Karl Marx, „naște evrei din măruntaiele lui”; adică
în sistemul de referință al capitalismului financiar atât evreii cât și ne-evreii se comportă la fel si
admiră și dezvoltă intelectul degradându-si subconștientul, care este izvorul puterii creatoare.
Spengler scrie în Declinul Occidentului’. „Azi această națiune de magi (evreii) cu ghetourile si
religia ei e în pericol de dispariție … pentru că pătura de sus intelectualizată a ambelor părți

[evreii și societatea gazdă] a încetat să mai fie metafizică. Si-a pierdut orice coeziune internă si
ce-a rămas e doar o unitate pentru scopuri practice”.

Ne mai întrebăm: dar dacă superioritatea evreiască dovedită de faptul că formează o elită
financiară este tocmai rezultatul prezentei acestui grup minoritar în tarile gazdă occidentale,
adică decurge din condiții care n-au existat în trecut și pot să nu mai fie cândva? Evreii si-au
concentrat timp de secole toate energiile asupra tranzacțiilor financiare și în condițiile
capitalismului financiar internațional contemporan, faptul că familiile lor sunt răspândite printre
toate națiunile dar lucrează strâns coordonat și unitar în mod fatal le crează imense avantaje și le
permite să aibă mare influentă și să promoveze și mai mult concentrarea capitalului financiar;
acest lucru se vede clar în Statele Unite, unde au preluat averile și pozițiile unora ca Morgan,
Ford, Carnegie, Vanderbilt. După ce-au luat averile acestor magnați patroni și fondatori ai
societății americane, financiarii evrei i-au înlocuit repede din pozițiile de influentă culturală și le-
au luat din mâini universitățile, ziarele, editurile, partidele politice, administrația tării, sistemul
judiciar al tării. Toate acestea sunt acum total în posesia financiarilor evrei care le dirijează și le
manipulează cum vor prin numirea funcționarilor și conducătorilor, prin acordarea de fonduri si
asa mai departe.

Când un grup are astfel de puteri gigantice asupra unei națiuni, ce comparație se poate
face între elita grupului și elita restului națiunii, care e fărâmițată și în competiție internă, în timp
ce elita evreiască e unitară și acționează ca un grup?

Si, în definitiv, ce importantă are care din cele două elite e mai inteligentă și care smulge
averile și pozițiile celeilalte, de vreme ce nici una nici cealaltă nu știe ce face și după toate
indicațiile amândouă împing lumea spre dezastru din toate puterile?

CAPITOLUL 12: ANALIZA MISTICII RASIALE

După apariția cârtii profesorului Ernest van den Haag The Jewish Mystique s-a lansat teza
superiorității intelectuale a evreilor prin care se încearcă să se explice faptul că bogățiile, puterea
si influenta politică se află concentrate în mâna acestei minorități puțin numeroase. Desigur, asa
cum susține Dr. Nathaniel Weyl (vezi capitolul 11), secole de selecție pentru a da naștere mai
ales la copii din părinți educați au jucat un rol. Știm de asemenea că inteligenta umană se
comportă diferit în condiții diferite și răspunde diferit la stimuli diferiți; evreii fiind o minoritate
în popoarele gazdă pe care și le postulează ostile sunt tot timpul alerti și activi. Dar vrem să
vedem aici dacă concentrarea bogățiilor și puterii asupra tuturor popoarelor în mâini evreiești
este intr-adevăr rezultatul inteligentei superioare evreiești doar – sau au mai contribuit și al ti
factori.

Cum se explică că întreaga civilizație și dezvoltare generalizată azi în toată lumea sunt
produse exclusiv de energia și geniul creator al popoarelor creștine europene și că evreii în 3000
de ani n-au putut produce nimic care să semene măcar pe departe cu civilizația?

Caracteristica principală a popoarelor europene este că sunt „constructori de cultură” și că
un mare număr de europeni au contribuit la imensul tezaur general al culturii europene, uneori
sacrificându-si interesul personal. Evreii însă sunt nomazi nelegati de nimic care se acomodează
imediat la cultura altora. Dar de ce azi europenii nu pot concura cu ei în arhitectură, artă, muzică
si literatură, domenii create de bunicii și Strămoșii europenilor?

Știm că au fost lungi perioade istorice când evreii nu erau elita de bogătași și potentati ai
popoarelor în sânul cărora trăiau și că situația lor era mult mai jos decât strălucirea averii, puterii
si geniului creator al popoarelor gazdă; dar nimeni n-a explicat acest lucru prin superioritatea
mintală a popoarelor gazdă.

Parte din explicație e faptul că mintea omenească funcționează diferit în condiții diferite,
în interesul individului, e un aparat; în interesul colectivității, e o forță care vitalizează energia
comunității si-o canalizează spre acte de creație. Cultura și civilizația europeană n-au fost
rezultatul unor acțiuni de grup ci rezultatul activității creatoare a unor indivizi talentati. Grosul populației n-a participat la actul creator ci s-a mulțumit să trăiască comod, bucurându-se de
binefacerile celor putini și creatori, sustinându-i uneori la nivel de subzistentă pe unii care altfel
ar fi pierit și ducând cu sine de-a lungul secolelor fondul genetic din care se pot naște indivizii
creatori când e nevoie de ei. Prin acest individ creator de geniu izbucnește la lumină geniul
creator al poporului, uneori în detrimentul individului. Dar condițiile contemporane, în special
faptul că singura motivație psihologică este lăcomia materială, avantajează inteligenta evreiască
si dezavantajează geniul creator european, care se vede limitat exclusiv la domeniul științei si
tehnologiei; și dezavantajul creste cu cât se transformă mai mult capitalismul în anticapitalism
financiar.

Această degenerare a societății a fost facilitată de trădarea guvernelor care nu si-au
îndeplinit datoria lor de a păzi drepturile și avuțiile popoarelor ci s-au lăsat cumpărate de
supraputerea financiară care le este acuma stăpână; astfel încât popoarele civilizației europene
din toată lumea nu mai sunt stăpâne pe destinele lor. De vină nu sunt însă decât chiar membrii
civilizației europene, pentru că s-au lăsat atrași pe panta acumulării de bunuri materiale ca unic
scop al existentei și unică valoare, creând astfel un climat în care mentalitatea minorității
evreiești are un net avantaj asupra lor. Rezultatul e vizibil peste tot: în Anglia, Franța, Germania,
America, Africa de Sud, cetățeanul ne-evreu e cuprins de un fel de slăbiciune sufletească care-i
înăbușă imaginația si-1 inhibă mintal; nemairespectâdu-si moștenirea culturală, cade victimă
perversiunilor politice și culturale; individul nu mai are un scop și un tel și nu știe încotro merge;
toti au senzația inutilului existentei, ceea ce-i face pe cei tineri din scoli extrem de vulnerabili la
orice spălare de creier astfel încât pot fi conduși cu ușurință în orice direcție. Dar de unde i se
trag toate astea membrului civilizației europene?

întreaga istorie a omenirii arată că omul e esentialmente viețuitoare socială și că pentru
sănătatea lui morală are nevoie să simtă că aparține unei comunități pe care-a avut-o în trecut
trăind printre alții asemeni lui. Asociat cu acest sentiment de apartenență la comunitate este si
dublul cod moral: pentru membrii aceleiași comunități, prietenie (chiar dacă există competiție
internă); pentru restul lumii, indiferentă, care poate deveni dușmănie când circumstanțele o cer.
Astfel individul nu e niciodată dezorientat moral; el știe în cine să se încreadă și cine-1 va ajuta si
are un sentiment de siguranță. De dragul grupului care-i dă acest sentiment e dispus să-si riște
chiar viata. „Conștiința” este mecanismul psihologic care-1 menține loial grupului și intereselor
lui. Dar descompunerea morală a popoarelor occidentale rezultă din faptul că li s-a distrus
apartenența la grupul necesar sănătății lor morale și trebuie să trăiască în mase amorfe si
heterogene mai mari. De mii de ani individul a trăit ca patriot și are nevoie de un mediu uman
omogen; acum trăiește într-un mediu heterogen cu ierarhii pur financiare și nu poate sti cine-i
este prieten și cine nu, nu mai știe unde aparține, căci se vede înglobat în unităti economice cu
alții de rasă diferită, cu obiceiuri diferite, care vorbesc alte limbi. Rezultă conflicte psihologice si
confuzie, reacțiile nu mai sunt simple și ușor de adoptat și dau naștere la sentimente nejustificate
de vinovăție și la demoralizare. Individul e nesigur de sine și nehotărât și capacitatea lui
intelectuală și creatoare e redusă, ca și capacitatea de a se asocia cu semenii lui. în dilema asta,
multi indivizi caută să-si recreeze apartenența de grup și se înrolează în structuri și organizații
care pot fi descrise în general ca organizații de dreapta și de stânga.

Cei de dreapta speră să poată recrea comunități mai mici în care sentimentul de
apartenență și deosebirea dintre „noi” și „ceilalți” să fie din nou valabile și se opun creării de
conglomerate heterogene de mase umane tot mai mari și creării guvernului unic mondial. Cei de
stânga sunt mai ales cei la care intelectul primează asupra instinctului și care văd salvarea într-o
lume în care toti oamenii formează o masă amorfa și nediferentiată care se iubesc cu totii fiind
niște „frați universali.” Aceasta este o situație care poate fi exploatată în mod perfect de o
minoritate separată și externă care si-a păstrat cu sfințenie dublul cod de comportare și care
distinge cu strictete între „noi” și „ceilalți”, cum este minoritatea evreiască. Succesul acestei
minorități este asigurat de educația ei unitară, care-a fost religioasă până acum și în care toti
cresc cu conștiința feroce de grup, de grup aparte separat de toti ceilalți, de rasă aparte oriunde s-
ar afla. Pentru celelalte popoare, rasa sau naționalitatea erau legate de teritoriul pe care trăiau. Rasismul și naționalismul evreiesc sunt cu atât mai feroce cu cât n-au nici o componenta
teritoriala.

Stiinta antropologiei a fost complet distorsionata și monopolizata și astfel de observații
nu mai e voie sâ se facâ. Antropologia, psihologia, genetica, sunt azi în situația în care era
astronomia în Evul Mediu și din același motiv: daca li s-ar scoate călușul din gură ar periclita
privilegiile celor care dețin averea și puterea.

Sentimentul apartenenței la grup, al mândriei naționale, sau naționalismului, le dă
oamenilor un scop și o direcție care-i face imuni la influentele demoralizatoare și subversive care
descompun popoarele occidentale. In epocile de decădere și descompunere a culturii si
civilizației, intelectul evreiesc, cu separatismul și puternica lui unitate de grup, oricând gata să se
asocieze în scopuri practice, are enorme avantaje asupra celorlalți.

CAPITOLUL 13: REFORMAT și ORTODOX:

PRIVIRE ASUPRA ORIENTULUI MIJLOCIU

Comunitatea evreiască e împărțită în reformați și ortodocși, sionisti și antisionisti, adică
”nereligiosi” și „religioși”. Această diviziune a evreilor a dat naștere la situația bizară si
paradoxală în care reformatii sprijiniți de toti cei care dețin puterea au respins interpretarea
biblică a istoriei și nu mai aduc nici un argument religios în sprijinul ambițiilor lor sioniste de-a
stăpâni lumea dar sunt sprijiniți de creștini. Aceștia se încăpățânează să creadă că „evreii sunt
neamul ales” care tocmai acum înfăptuiește profeția lui lehova, tocmai pe baza argumentului
religios respins de evrei.

Istoriografii evrei spun deschis (de ex. Abram Leon Sachar în The History of the Jews,
sau Howard Morley Sachar în The Coitrse of Modern Jewish History), că asa-zisul iluminism
introdus de Kant, Hegel, Fichte și Charles Darwin, i-a afectat și modificat și pe evrei ca și pe
ceilalți, secularizându-i, astfel încât evreii reformiști, care azi sunt majoritatea, au părăsit toate
dogmele ortodoxe, unii dintre ei, remarcă Abram Leon Sachar, scriu „numele divinității cu literă
mică în mod agresiv.”

După lupte acerbe interne în 1889, la Sinodul Universal de la Berlin, evreii au căzut de
acord că fiecare din ei poate interpreta scriptura cum vrea și poate fi agnostic sau ateu dacă vrea,
dar trebuie să rămână membru devotat al națiunii evreiești. De aceea azi când multi creștini se
agață de „Dumnezeul iudeo-crestin”, evreii moderni cu educație nu mai cred în Dumnezeul
antropomorf care-și conduce poporul ales în Țara Făgăduinței și zic că astea sunt cel mult
metafore și simboluri; ei nu-1 mai așteaptă pe „mesia” căci grupul lor este propriul lor dumnezeu
si mesia.

Există un element religios eluziv care-i împiedică pe evreii care-au rămas ortodocși să
devină doar naționaliști atei ca reformiștii și uneori face din ei adversarii sionismului. Dar
ambele tabere si-au păstrat intact dublul cod de comportare, ambele tabere disting cu tărie între
”noi” și „ăilalți”. Atracția irezistibilă pe care-o exercită sionismul asupra tineretului ateu se
explică prin faptul că le oferă satisfacerea ambițiilor materiale și sociale. Cele două tabere au
putut fi văzute în acțiune în 1982, când sionismul si-a etalat puterea dar a fost înfruntat de tabăra
cealaltă.

La 21 Septembrie un ziar publica știrea că „Forțele Statelor Unite vor sosi la Beirut – dacă
Israelul le dă voie”. Israelul trăiește din banii și armamentul pe care i-1 dau Statele Unite dar s-ar
părea că dictează celor care-1 întrețin. Nici un politician sau om de stat american n-a protestat
cinismul cu care Israelul calcă în picioare toate condițiile stabilite pentru întreținerea Israelului
de către Statele Unite; ori când Israelul a invadat Libanul cu același dispreț fată de orice
convenție sau acord, fără ca nimeni să îndrăznească să protesteze în guvernele occidentale.
”Israel nu mai e David; acum e Goliat”, scrie același ziar citându-1 pe nimeni altul decât
președintele american Reagan, care-a arătat astfel cu același cinism zădărnicia celor 20 de
miliarde de dolari stoarse de la contribuabilul american și-a periclitării vieților soldaților americani trimiși în Liban. Israelul era de-acum a patra putere militară a lumii, după Statele
Unite, Uniunea Sovietică și China comunistă și înaintea Marii Britanii, Franței, Italiei si
Japoniei, tari industriale puternice cu populație numeroasă și care nu trăiesc de pe spinarea
contribuabilului american. Acest lucru se explică prin faptul că există un alt fel de putere, nu
militară, unde Israelul e puterea cea mai mare din lume – puterea financiară; nu independent însă;
în cadrul acestei puteri, căreia îi sunt azi supuse toate celelalte puteri (economică, politică),
Israelul este doar o ramură a trunchiului principal. Pe acest trunchi mai cresc tot ca ramuri lobby-
urile puternice pe lângă toate parlamentele din țările dezvoltate, apoi controlul total al presei,
editurilor și mass-mediei, apoi influenta asupra guvernelor și administrațiilor tarilor occidentale;
acest trunchi este supraputerea bine descrisă de Soljenitân ca fiind „mai puternică decât ramura
executivă, cea legislativă și cea judiciară” în guverne.

Apariția acestei supraputeri în secolul nostru, a cărei încarnare politică e sionismul, este
principalul eveniment politic care n-a fost nici măcar amintit în mass-media și care e greu de
studiat pentru că supraputerea n-are granițe precise geografice; Israelul e doar una din
manifestările ei. Dar cei care au habar de istorie vor înțelege cum a apărut această supraputere.

Pe la sfârșitul secolului trecut puterea financiară era în mâinile unor magnați naționali,
care aparțineau diverselor popoare (America, Anglia, Franța, Belgia etc.) și erau în competiție
căutând să-si smulgă reciproc colonii și sfere de influentă. Familiile de bancheri evrei care
operaseră timp de secole în interiorul diferitelor popoare occidentale, lucrând în înțelegere între
ele și împotriva milionarilor naționali, le-au smuls acestora din urmă puterea financiară pe care-
au concentrat-o într-un concern financiar universal internațional sau supranational care este azi
total în mâna lor și pe care azi se străduiesc să-l transforme într-o putere politică mondială unică
- o Nouă Ordine Mondială. Aparent, tarile occidentale sunt independente; de fapt sunt sclave
acestei puteri financiare globale.

Caracteristica acestei supraputeri mondiale este faptul că lucrează prin spălarea
creierului, prin controlul asupra mintii; pentru că lucrează amăgind mințile oamenilor, nu poate
apărea în public asa cum este și trebuie tot timpul să se deghizeze. Aceasta este principala ei tărie
dar și principala ei slăbiciune; de aceea sunt asa de violente și frenetice atacurile ei când vreun
scriitor sau ziarist publică câte un adevăr despre ea.

Despre situația din Orientul Mijlociu, dezinformarea a fost asa de masivă, asa de intensă,
asa de totală, încât ceea ce lumea știe nu mai are nici o asemănare cu starea de fapt. Invazia
Libanului, invazia Israelului în regiunea Golan a Siriei, ocuparea regiunii Gaza pe malul de vest
al Iordanului și reacția asa-ziselor mari puteri la aceste invazii israeliene, rezumă întreg
conflictul secolului nostru. Când israelienii au invadat Libanul călcând în picioare cu dispreț
forțele de pace ale ONU care erau staționate acolo, știau că n-au de ce se teme de ONU; nici de
Statele Unite, care le sunt sclave; nici de Uniunea Sovietică, care-i pompează cu arme încă din
1948 (arme cu care au masacrat civilii din Palestina si-au jefuit și izgonit în exil aproape un
milion de băștinași palestinieni) și care a votat la ONU ca Egiptul să înceteze focul fără să i se
restituie Egiptului teritoriile acaparate pe nedrept de către Israel. Singurii care s-au opus lui
Menachem Begin când invada Libanul au fost evreii ortodocși din Tel Aviv. Până chiar și Dr.
Nahum Goldman, multi ani președinte al Congresului Mondial al Evreilor, si-al Organizației
Sioniste Mondiale, care toată viata a militat pentru interesele evreilor, a privit cu răceală
conducătorii statului Israel după acel act de agresiune.

Majoritatea evreilor sunt reformiști și jubilează la triumfurile lor naționale cu ocazia
acestor invazii; dar multi evrei ortodocși, mai ales în Israel, sunt speriati de ceea ce văd și se tem
că aceste acte duc la dezintegrarea religiei iudaice și vor crea o reacție ostilă de mari dimensiuni
în toată lumea.

CAPITOLUL 14: DUPĂ CULISE CU DR. GOLDMAN

Foarte bine ales e titlul cărții Dr-lui Nahum Goldman: The Jewish Paradox – „paradoxul
evreiesc” (Weidenfeld and Nicholson, 1978). Zice dicționarul Oxford: „un paradox e o afirmație
aparent absurdă care poate că e în realitate justificată”, sau „o afirmație care se contrazice și e
absurdă în esență”.

în practică, paradoxul constă dintr-un adevăr enuntat invers. Scriitorii ca George Bernard
Shaw uimesc publicul prin absurditatea paradoxului care la o examinare mai atentă se dovedește
a conține un adevăr. La fel face Dr. Nahum Goldman, a cărui carte e paradoxală în asa măsură
încât unii cititori văd ca luminate de-un fulger lucruri pe care nu le-au putut vedea înainte, în
timp ce al ti cititori rămân și mai aiuriți și confuzi decât erau înainte.

Dr. Nahum Goldman era într-un timp cel mai mare între evrei din lume, fiind președinte
atât al Congresului Mondial al Evreilor cât și al Organizației Sioniste Mondiale, purtătorul de
cuvânt al tuturor evreilor din lume. El însusi e un paradox: toată viata a militat pentru
”reîntoarcerea” evreilor în Palestina, admițând însă că el nu e „evreu ortodox”: „n-am mai crezut
în religie de la vârsta de 17 ani”, zice el.

Raportul dintre stat și religie e delicat în Israel, zice el, căci dacă le separi înseamnă că
separi populația în „credincioși” și „necredincioși.” Nu toti evreii sunt credincioși și au o religie,
zice el; și apoi ne informează imediat că toti evreii sunt convinși că sunt pe deplin justificați să-i
masacreze și să-i izgonească pe palestinieni din motive religioase. Despre „identitatea de evreu”
Dr. Goldman zice: „… am dat peste 20 de definiții: iudaismul e o religie, un popor, o națiune, o
comunitate culturală, etc. Nici una din ele nu e absolut exactă … pentru unii esențialul e religia.
Pentru alții, gloria unui popor care a dat lumii monoteismul, profeții, pe Spinoza, Marx, Freud,
Einstein și alte multe genii. Pentru alții e respectul pentru suferințele din trecut și din prezent ale
evreilor care le cimentează adeziunea”. Dar Goldman nu acceptă definiția unuia dintre cei mai
mari avocati ai evreilor, Jean-Paul Sartre, care-a spus că „evreu e acela pe care altii-1 numesc
asa”, pentru a nega că el însusi era evreu. în mod ciudat Spinoza e inclus între geniile pe care le-
au dat evreii omenirii, când rabinii din Amsterdam l-au excomunicat pe Spinoza dintre evrei și 1-
au blestemat cu cele mai grele blesteme ale evreimii, declarând că „nimeni nu-i va vorbi, nimeni
nu-i va scrie, nimeni nu va fi uman cu el”. Pe de altă parte, afirmația că evreii au dat lumii
monoteismul nu e paradoxală ci doar falsă, căci iată ce scrie Cartea Mortilor din Egiptul antic la
circa 2600 î. Hr. „Tu ești unic, Dumnezeu din începutul timpurilor, cel ce moștenește nemurirea,
singur creat și născut din el însusi; tu ai creat lumea și l-ai făcut pe om” (traducerea egiptologului
britanic E.A. Wallis Budge).

„Filozofia, gândirea și ideologia evreilor constă din multe contradicții. Suntem în același
timp cel mai separatist dar și cel mai universalist popor”, scrie Dr. Goldman, argumentând cu
Talmudul care spune că „un ger, adică un convertit, e greu de suportat ca o rană.” „Asta e
caracteristica poporului nostru”, continuă el; „suntem separați și izolați de ceilalți și în același
timp destinul nostru e să îndeplinim o misiune care afectează întreaga lume, să slujim întregii
omenirii.” Paradoxul aici constă în cuvântul „să slujim”, căci adevăratul sens este „să stăpânim”.
Care-a fost stăpânitorul, oricât de tiranic și ticălos, care nu era convins că face mare bine
supușilor lui?

„Evreii sunt cel mai separatist popor din lume”, zice Dr. Goldman, „si convingerea că
sunt poporul ales este baza religiei lor” și mai încolo zice că „nici o altă religie din lume nu a
proclamat cu atâta tărie că toate rasele și toate clasele sunt egale în fata lui Dumnezeu.” Adică,
”toate animalele sunt egale dar unele animale sunt mai egale decât celelalte,” căci desigur
animalele care formează „poporul ales” trebuie să fie mai egale decât celelalte.

Desigur Dr. Goldman nu menționează că majoritatea celor care se consideră azi evrei n-
au fost nicicând aleși de lehova și n-au nimic de-a face cu evreii din Vechiul Testament fiind descendentii directi al unui popor turco-mongol din sudul Rusiei, hazarii, convertiți la iudaism în
secolul 7 A.D.

Dar să încercăm să străbatem muntele de paradoxuri ale Dr-lui Goldman – ce vedem
ieșind la lumină de sub acest munte? Că evreii formează un popor șovin, naționalist și extrem de
rasist și că au învătat să-si păstreze unitatea și coeziunea deși sunt răspândiți prin lume departe
unii de alții. Această lecție învățată întâi în timpul captivității babiloniene a fost amplificată si
îmbogățită la nesfârșit și constituie principala învățătură din Talmud. Aceasta este cheia
”paradoxului evreiesc” în toate manifestările sale. Cum a arătat Sir Arthur Keith, naționalismul
în competiție cu restul omenirii dă naștere unui dublu cod etic: unul pentru „noi”, altul pentru
”ăilalți”. Dr. Goldman este uimitor de sincer vorbind despre acest dublu cod – tot în felul lui
paradoxal. Se laudă că este pasaportar a 8 state diferite și apoi că i-a răspuns cu admirabilă
demnitate și integritate patriotică Secretarului de Stat al Statelor Unite într-o discuție: „Ascultă,
D-le Acheson, nu vorbesc ca evreu ci ca cetățean american. Eu sunt un cetățean american.”
Povestește despre raporturile lui cu politicienii occidentali: „E o pasiune să seduci pe cineva.
Când seduci o femeie poate senzația fizică e mai puternică, dar când seduci un politician simți
aproape același lucru. Când l-am convins pe Dean Acheson să accepte sfâșierea Palestinei în
ciuda convingerilor lui antisioniste am simtit aproape o plăcere senzuală … un astfel de succes te
face să te simți mai deștept decât celălalt.” Deci omul de stat american Acheson era unul dintre
”ăilalți”, care trebuie înșelați și învinși. Dar Dr. Goldman nu era „mai deștept” decât Acheson;
Acheson era pur și simplu sub călcâiul de fier al lobby-ului sionist din America.

Cartea conține numeroase exemple de această comportare „prudentă, înșelătoare si
alunecoasă” pe care-o laudă Leon Abramowicz, prefațatorul cârtii. Astfel aflăm cum președintele
Truman, pe care Dr. Goldman îl descrie ca un om „simplu și drept”, de „o cinste proverbială”
[alti istorici mai puțin paradoxali îl descriu ca pe un om extrem de strâmb, necinstit și veros], a
declarat „împotriva sfatului tuturor consilierilor lui, în afară de unul singur care era evreu:
’Prietenii mei sunt evrei, evreii vor să ia jumătate din Palestina; ei bine, o vor avea’.” Greu de
găsit o carte mai sinceră despre cum se face politica la nivel înalt decât povestea asta paradoxală.
”Toată viata am observat”, scrie Goldman, „cum diplomații erau împotriva înființării Israelului si
oamenii de stat la nivel înalt erau pentru. Fără Balfour, Lloyd George și Wilson n-am fi obtinut
Declarația Balfour din 1917 și ce-a rezultat din ea. Toată aparatura ministerelor era ostilă
proiectului și funcționarii ziceau … ’e de neînchipuit’.” Tradus în limbaj mai puțin paradoxal,
asta înseamnă că e mai ușor să „seduci” câțiva „oameni de stat la nivel înalt” care ajung acolo
prin alegeri care depind de mașinăria electorală financiară evreiască și de mass-media controlată
de evrei, decât să „seduci” zeci și sute de oameni din administrația tării care n-au nimic de
câștigat vânzându-si cinstea și integritatea morală și nici nu sunt asa de ușor accesibili
seducătorilor ca politicienii. O metodă asemănătoare a folosit-o Goldman, ne spune el cu
mândrie, când l-a convins pe Lyndon Johnson să-i acorde un împrumut cu dobândă foarte
scăzută de 2 milioane de la Agenția pentru Dezvoltarea Internațională pentru editarea
Enciclopediei Iudaice: „Unul dintre prietenii lui Lyndoon B. Johnson era un evreu polonez, Jim
Novy, care … era casierul comitetului care-i finanța campania electorală prezidențială și avea un
permis care-i permitea să intre la Casa Albă zi și noapte, chiar să ceară să i se facă patul acolo,
exact ca la hotel.”

Dublul cod etic funcționează de la naștere până la moarte. Dr. Goldman ne povestește
cum s-a eschivat de la armată ca flăcău în Lituania, de unde e: „Din fericire era o lege să nu se ia
la armată fii unici și în comunitățile evreiești rabinii țineau registrele noi-născutilor. Si-asa tatăl
meu a avut trei fii, dar pe fiecare l-a declarat sub alt nume.” Bine pentru „noi”, evreii, nu prea
bine pentru „ăilalți”, lituanienii, natiunea-gazdă. Nașterea Uniunii Sovietice e un reviriment al
evreimii, zice Dr. Goldman: „După revoluția din 1917 s-a văzut o foarte intensă viată culturală
evreiască în Rusia, si-n idiș si-n ebraică. Să nu uităm că teatrul național evreiesc Habima din
Israel a fost creat în Rusia.” Apoi îl citează pe Ben Gurion care mulțumește mai degrabă Uniunii
Sovietice decât Americii pentru crearea statului Israel – care chipurile era bastionul țărilor
occidentale împotriva comunismului în Orientul Mijlociu. Dar despre acest bastion Dr. Goldman zice: „dacă [rușii] au azi vreun interes pentru statul evreiesc, este în mod paradoxal pentru că
Israelul le-a permis să repurteze o victorie politică pe care și-o doresc de secole, permițându-le să
pună piciorul în Mediterana.”

Cartea Dr-lui Goldman e un buchet de paradoxuri. Ne spune că „Israelul este cea mai
conservatoare țară din lume”, dar că „evreii sunt revoluționari pentru alții dar nu pentru ei.”
Tradus în limbajul direct al „celorlalți”, asta înseamnă că „alții” sunt folosiți ca să facă revoluții
în folosul evreilor. Evreii au fost totdeauna în fruntea luptei împotriva discriminării, zice
Goldman, „alături de negri în Statele Unite, de protestând în țările catolice, de catolici în țările
protestante – cu alte cuvinte, oriunde e discriminare”. O minoritate, explică el, are dreptul să-și
păstreze identitatea și să aibă „de exemplu, școli proprii”. Dar în mod paradoxal el e de părere că
majoritatea n-are dreptul să-și păstreze identitatea și să aibă școli proprii. Cât despre catolici -
la Vatican există, povestește Dr. Goldman, „o comisie mixtă de catolici și evrei care se
întrunește de trei ori pe an și elimină sau modifică pasaje alese din diverse cârti catolice -
de la catehismul elementar până la manualele folosite în seminariile și universitățile
catolice, modificând liturghia și mai ales slujba de Vinerea Mare.” Dar Dr. Goldman nu ne
mai spune cum a progresat comisia cu cenzurarea Noului Testament.

Dar principalul paradox îl constituie chiar statul Israel asa cum e el azi. Dr. Goldman nu e
mulțumit de el. Trebuia să fie altfel, arabii trebuiau să-l accepte. Ben-Gurion însusi nu era prea
optimist cu privire la supraviețuirea lui: „De ce să facă pace cu noi arabii? Eu dac-as fi un
conducător arab n-as cădea niciodată la-nvoială cu Israelul. E normal; noi le-am luat tara. Da,
Dumnezeu ne-a promis-o nouă, dar ce le pasă lor de asta? N-a fost Dumnezeul lor cel care ne-a
promis-o.”

CAPITOLUL 15: AFACERI GRASE LA NEGRU
ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ

Unul dintre cele mai mari secrete sovietice a fost situația privilegiată a evreilor în cei 70
de ani de la revoluția bolșevică. De-abia în 1981 a transpirat secretul că afaceri, concerne
industriale și comerciale particulare prosperau tot timpul acolo, aproape toate exclusiv
proprietatea evreilor. Sub titlul Milionarii Ruși de la Bursa Neagră a apărut în revista Fortune la
29 Iunie 1981 recenzia unei cârti scrise de Konstantin Simis, fost expert în drept internațional la
Ministerul de Justiție al Uniunii Sovietice, locuitor al Statelor Unite în prezent, carte ce urma să
apară în curând. „Statul sovietic e un monopolist care deține toate mijloacele de producție si
întreprinderea particulară e o crimă … dar o rețea de fabrici particulare împânzește toată tara cu o
producție de sute de milioane – poate chiar miliarde”. Producția nu era de industrie grea ci de
bunuri de larg consum, haine, pantofi, ochelari de soare, bijuterii false, etc. Dar ce făcea
securitatea, care știa toate secretele – cum de nu-1 aflase pe acesta? „întreprinderile private
coexistau sub același nume și același acoperiș cu întreprinderile de stat; n-ar fi putut exista fără
acest paravan. … cea de stat producea bunuri conform planului de stat. Aceste mărfuri apăreau în
contabilitatea fabricii și erau distribuite prin canalele comerciale. Dar pe lângă aceste produse
oficiale aceeași fabrică produce mărfuri care nu sunt înregistrate în nici un document.”

„Glasnost” și „perestroika” n-au pus capăt acestei producții „private”.

Simis scrie că în industria socialistă de stat a Uniunii Sovietice erau „zeci de mii” de
astfel de fabrici, cele mai multe la Moscova, Odesa, Tiflis, Riga și Taskent și că exista o vastă
rețea de distribuire a acestei mărfuri „negre” cu un volum de miliarde de dolari anual. El
menționează o „companie”, care făcea parte din „imperiul lui Glazenberg” și care avea asa de
multe fabrici încât a trebuit să-si instaureze propria rețea de distribuire a mărfii în 64 orașe si
regiuni – pe lângă rețeaua comerțului de stat.

Si cine sunt acești vajnici căpitani ai industriei care-au rămas invizibili ochiului atotvăzător al
securității KGB? Simis scrie: „Din motive istorice, mediul afacerilor la negru în orașele mari din Rusia, Ucraina și republicile Baltice a fost predominant evreiesc. Clientii mei aduceau și unii
georgieni, armeni și membri ai altor naționalități, dar marea majoritate erau evrei – ca și mine.”

Care „motive istorice?”

Zice Simis că evreii ruși eliberați de asuprirea tari stă de către revoluția bolșevică s-au
aruncat în ocupații care le fuseseră inaccesibile, de exemplu stiinta, arta, literatura, etc. După cel
de-al doilea război mondial, zice el, Stalin i-a asuprit pe evrei și astfel multi dintre ei au trebuit
să-si îndrepte energia în spre „afacerile la negru.” Dar mai încolo tot Simis scrie că în 1930 unul
Isaak Bak a înființat o afacere de familie care în 1940 (când puterea lui Stalin era la apogeu si
desigur și „oprimarea” evreilor de către Stalin) afacerea lui avea „cel puțin 12 fabrici care
produceau lenjerie, suveniruri și marchetărie și avea și o rețea de prăvălii în toată Uniunea
Sovietică.” Unii dintre acești afaceriști, printre care Bak și trei din frații Gazenberg, au fost
judecați și arestați, ceea ce nu i-a descurajat pe ceilalți. Au decis, scrie Simis, să-l „sacrifice” pe
Bazar Glazenberg cel tânăr, ca să-i ferească pe ceilalți de-a fi aduși în justiție, „în parte și din
cauza modului lui de viată ușuratic care se vedea după duzinele de costume ce le avea și după
garderoba soției lui…”

Proprietatea privată era crimă împotriva statului marxist-leninist, dar nici un astfel de
criminal nu apare în arhipelagul Gulag al lui Soljenitân; sunt foarte rari prizonierii evrei în acel
arhipelag, dar paznicii, gealații și administrația lagărelor de exterminare aveau multe nume
evreiești ca Aron Solts, Jakov Rappaport, Matvei Berman, Bazar Kogan. Cel mai bine cunoscut
era Naftaly Frenkel care se zice că a elaborat întreg planul lagărelor de concentrare si
exterminare a detinutilor politici. Nici în procesele-de-propagandă sovietice la care au invitați
reprezentanții mass-mediei occidentale ca să le dramatizeze și exagereze n-au apărut magnații
industriei și comerțului negru sovietic; la aceste procese au fost judecați doar rivalii pentru
putere ai lui Stalin și cei învinși în luptele interne pentru putere din sânul revoluției bolșevice.

Dar de ce oare industria la negru și comerțul la negru, care îmbogățeau enorm pe
practicant!, au fost rezervate aproape exclusiv evreilor în Uniunea Sovietică? Scrie Simis: „Este
un puternic sentiment de indentitate națională la evreii afaceriști la negru – mult mai puternic
decât al evreilor sovietici din ’intelighentia’. Nu multi pricep ce este sionismul și si mai putini
sunt cei dispusi să-si părăsească averile și să emigreze în Israel – dar n-am întâlnit nici unul la
care să nu-i pese de acel stat și să nu se simtă legat prin sânge de el … în războiul de 6 zile
afaceriștii sovietici la negru din multe orașe au donat mari sume de bani în dolari – nu în ruble ci
în dolari – statului Israel.” și mai departe: „Multi afaceriști evrei la negru de toate vârstele s-au
grăbit să se înscrie în partidul comunist din motive foarte practice: să câștige mai mult prestigiu
social și să fie protejați – pe lângă protecția obținută prin mită – de urmărirea fiscală.” Simis a
uitat că mai sus a scris că săracii evrei au fost împinși să facă afaceri la negru pentru că erau
oprimați și nu erau acceptați în partid si-n ierarhia de stat.

Mita făcea posibile afacerile la negru: muncitorul era mituit cu un venit suplimentar
neimpozabil, la fel funcționarul și supraveghetorul; o mită mai mare o primeau planificatorii si
normatorii, care furnizau prin manipulările lor materia primă sustrasă de la producția oficială;
cele mai mari mite le primeau inspectorii financiari, care aparțineau unei ramuri a KGB-ului a
cărei funcție era să „combată furtul din avutul obstesc al Uniunii Sovietice.” Singurii afaceriști la
negru judecați și pedepsiți au fost cei al căror mod de viată era prea tipător, ca unul Golidze care
”avea două case splendide, mobilate luxos cu opere de artă cumpărate de la comerciant! din
Moscova și Eeningrad” și care „dădea banchete pentru oficialități care durau ore …” Majoritatea
bogătașilor sovietici încercau să nu fie prea strident! si-si ascundeau averile mai ales în valută, în
pietre prețioase, metale prețioase și monede de aur. Simis scrie că între 1960 și 1980 una
Elizabeth Mirkien avea un „salon” la Moscova unde afaceriștii evrei între două vârste se bucurau
de cine excelente și de plăcerea de a-si simți bogăția jucând pe sume imense la jocuri de noroc si
la ruletă. „Dar la ce le folosea?” se-ntreabă Simis. „Si astăzi, neguțătorii de pietre prețioase din
Moscova, Taskent, Riga și alte orașe fac afaceri febrile, umplând ascunzătorile milionarilor
pieței negre cu pietrele lor. Aceste ascunzători conțin averi imense, probabil mai mari decât tot ce-au avut pirații din Marea Caraibilor. Dar – ce fac stăpânii lor? Ce-asteaptă? Un viitor fabulos
când vor putea să-si dezgroape comorile și să le etaleze ca niște regi? Sau căderea regimului
sovietic?” [Nota rezumatorului: Simis a scris astea în 1981; el nu știa, dar poate afaceriștii pieței
negre știau ce se plănuia să aibă loc în deceniul al zecelea al secolului nostru, când după
desființarea de formă a Uniunii Sovietice piața neagră n-a mai trebuit să mituiască chiar atâtia
funcționari și milionarii evrei pot sfida pe fată mizeria populației.]

Organizațiile afacerilor sovietice la negru demonstrează secole, chiar milenii, de
experiență practică acumulată. Recenzia la cartea lui Simis, care-a apărut înaintea cârtii, s-a
bazat sau pe manuscris sau pe șpalturi, căci atunci când a apărut, cartea a fost cenzurată de multe
pasaje prea revelatoare care erau însă menționate în recenzie.

Dar cum e posibil să faci afaceri particulare asa de grase în condițiile în care nu există
proprietate particulară? Prima condiție e să fii membru a ceea ce Simis numește „piața neagră
evreiască”, să fii unit cu ea prin „sentimentul de identitate națională.” Unul cu astfel de
”identitate națională” de care trebuie a fost Veniamin Dimsit, președintele Comitetului Economic
la Kremlin și tarul întregii activități comerciale și industriale sovietice; acest post fusese ocupat
înaintea lui de Lazar M. Kaganovici, tot evreu și cumnatul lui Stalin; apoi tot evrei au fost toti
șefii politiei secrete, care s-a numit întâi Ceka și apoi KGB. Notița biografică ne spune că din
1953 Simis i-a apărat în justiție pe multi milionari „negri” sovietici dar în 1971 a renunțat să
pledeze și s-a angajat ca expert în Drept International la Ministerul de Justiție sovietic. în 1976
KGB-ul a găsit în apartamentul lui manuscrisul unei cârti despre corupția sovietică, din care o
copie se afla la un editor american. Atunci lui Simis și soției lui Dina, tot avocată, li s-a spus că
dacă nu părăsesc Uniunea Sovietică vor fi trimiși la un lagăr de concentrare. Simis n-a fost prea
îndurerat de felul în care a fost pedepsit obligându-1 să se stabilească în Statele Unite unde fiul
lui fusese trimis de mai demult și era de-acum directorul unui program de Studii Sovietice la
universitatea Johns Hopkins, de unde l-a putut lansa pe tatăl lui spre noi culmi ale succesului
financiar și social. Dar de ce au apărut de-abia în 1981 aceste critici la adresa corupției sovietice?
Ușor de ghicit dacă examinăm cursul evenimentelor:

° Legenda zugrăvită despre Uniunea Sovietică pentru ochii marelui public occidental a
fost modificată în deceniul anilor 1980 cu date bine cunoscute de zeci de ani dar ascunse tot
timpul – dar aceste date au fost prezentate modificate astfel încât să prezinte, nu întregul adevăr,
ci ceea ce se urmărea ca publicul să afle ca noi descoperiri senzaționale;

° Astfel o nouă imagine despre soviete inaugurează o nouă atitudine fată de ele; imaginea
sovietelor e modificată în vederea schimbării relațiilor est-vest.

° Astfel se propagă ideea că atât occidentul cât și Uniunea Sovietică converg spre aceeași
lume ideală în care ambele se vor contopi – nu se știe încă cum, nefiind exclus nici cel de-al
treilea război mondial.

° Pentru ca această convergentă să aibă loc, se renunță la modelul socialismului sovietic
marxist-leninist.

° Iese la iveală existenta vastei structuri de bogătași capitaliști care-au prosperat tot
timpul de la revoluția bolșevică încoace în Rusia sovietică, exact la fel ca confrații lor din
occident.

° și iese la iveală și unde s-au dus enormele cantități de bani și instalații industriale
pompate de occident în Uniunea Sovietică jefuite de pe contribuabilul occidental; nu în
buzunarul muncitorului sau țăranului socialist, ci în averea gigantică a bogătașilor sovietici ’la
negru’, care stau gata să preia conducerea financiară și economică după prăbușirea Uniunii
Sovietice.

POLONEZI ALTFEL DECÂT CEILALȚI POLONEZI

în Ianuarie 1984 s-a aflat cumva că si-n Polonia comunistă exista o clasă întreagă de
fabricanți, angrosiști și comerciant! particulari care trăiau în perfectă armonie cu aparatul de stat strict socialist. Tony Barber transmite agenției Reuter din Varșovia: „Polonia se luptă cu criza
economică în timp ce 500 afaceri particulare care aparțin unor străini au un succes care
deranjează autoritățile comuniste. Sunt firme ‘poloneze’, căci toti proprietarii (în afară de 40)
sunt americani, europeni și australieni coborâtori din părinți născuti în Polonia … In 1976 li s-a
dat dreptul să funcționeze ca parte dintr-un plan de a-i încuraja pe cei de origine poloneză de
peste hotare să mențină legături cu patria-mamă; sunt întreprinderi mici și mijlocii cu câte 40 de
muncitori. Produc haine, pantofi, articole din piele, parfumuri, mobilă …” Ca și fabricanții
sovietici „la negru” ai lui Konstantin Simis. Generalul Jaruzelski, conducătorul Poloniei de-
atunci, zicea că „le vom asigura buna funcționare. Dar n-ar trebui să constituie o insulă de
privilegii nejustificate în economie.” Iată un exemplu perfect de „vorbire dublă” („double talk”)
de-a lui George Orwell: Jaruzelski știa perfect de bine că el le acorda acestor întreprinderi
privilegii nejustificate în economie când zicea așa.

In 1977 au fost 3 întreprinderi particulare în Polonia, cu un venit de 180.000; în 1983 au
fost 500 cu un venit de 400.000. Barber raportează că « și-au investit profitul tot în Polonia și
continuă să recruteze muncitori și să-și diversifice activitățile” în mijlocul populației înfometate
si pauperizate a Poloniei.

Iată cum regimurile socialiste aboleau proprietatea privată a capitaliștilor care generează
exploatarea omului de către om – dar reinstaurau proprietatea privată a „unora” dintre capitaliști
în interiorul patriei socialiste. Cine erau aceștia? Cine sunt „americanii, australienii și europenii
care se trag din părinți născuti în Polonia” și care sunt proprietarii acestui capitalism privilegiat
în sânul socialismului? Nici unul din adevăratii polonezi – și sunt foarte mulți – din America,
Canada, Australia, Marea Britanie și Africa de Sud, n-au arătat nici un semn că ar dori să se
întoarcă în Polonia comunistă a lui Jaruzelski. Raportul lui Barber nu spune cine erau acești
”polonezi”; dar Konstantin Simis ne spune cine erau cei ce făceau exact același lucru în Uniunea
Sovietică; marea majoritate erau, zice Simis, „evrei ca și mine.”

CAPITOLUL 16: ROLUL SIONISMULUI ÎNRODEZIA

Nu sunt antisemit. Să încetăm să mai vedem antisemitism în toate … Adevărul, sau
cercetarea adevărului, nu pot fi antisemite.

Robert Faurisson, Storia Mustrata, August 1979

Cartea lui B A Kosmin Majuta: Istoria Comunității Evreiești în Zimbabwe (Zimbabwe,
Mambo Press, 1980) explică rolul sionismului în evenimentele care-au dus la prăbușirea
Rhodeziei. Termenul „sionist” era aproape sinonim cu termenul „evreu”, arată Kosmin si
povestește cum în 1967 președintele Organizației Sioniste din Africa Centrală l-a „informat” pe
Primul Ministru Ian Smith că are de gând să dea ajutor de oameni și bani Israelului și acest gest
”a avut rezultatul scontat.” In 1930, scrie Kosmin, contribuția dată cauzei sioniste pe cap de
evreu era cea mai mare din lume în Rhodezia, si-a rămas asa până după 1970, deși sancțiunile
economice împotriva Rhodeziei ruinaseră tara și restul populației. La fel de disproporționat de
mare era atentia ce-o acordau conducătorii sionisti comunității evreiești din Rhodezia, care era
foarte puțin numeroasă. Mari personalități sioniste ca Chaim Weizmann, Vladimir Nabotinsky,
Nahum Sokolov, Moshe Sharett, Nahum Goldmann, Norman Bentwich, Cecil Roth, Moshe
Dayan, Yigal Allon, Chaim Hertzog, Ezer Weizmann au vizitat-o. Magnații din comunitatea
evreiască erau opuși planului de independentă al Frontului Rhodeziei și de aceea comunitatea
avea reprezentanți în ambele tabere în lupta pentru Rhodezia. Rhodezia, zice Kosmin, era
dominată de „suprematistii albi” care vroiau să continue dominația elementului britanic și se
opuneau Irgunului și bandelor teroriste care luptau împotriva trupelor protectoratului britanic în
Palestina. De aceea în 1952 s-a hotărât la Congresul anual al Deputatilor Evrei ca evreii să
participe pe fată în viata politică a Rhodeziei. Drept rezultat în 1953 deputății evrei aleși în parlamentele teritoriale și federale ale Rhodeziei au fost, zice Kosmin, „toti activi în comunitate
si cu experiență de organizare evreiască.”

Când s-a dizolvat federația dintre Rhodezia și Nyasaland (azi Zambia, Zimbabwe si
Malawi), albii, inclusiv evreii, s-au trezit masați în Rhodezia de Sud; erau nemulțumiri populare
cu privire la politica Partidului Federal Unit în care, zice Kosmin, evreii erau „suprareprezentati.”
Primul ministru Garfield Todd care împingea integrarea rasială prea rapid a fost înlocuit cu Sir
Edgar Whitehead, un socialist fabianist care era la fel si-a fost și el înlocuit; revolta poporului a
înlăturat Partidul Federal Unit cu „suprareprezentarea” evreilor cu tot și l-a înlocuit cu Frontul
Rhodezian sub conducerea lui Winston Field. Sionistii nu mai aveau decât un singur reprezentant
în parlament, A.E. Abramson. Dar acesta era Președintele Comitetului Deputatilor Evrei, Vice
Președintele Organizației Sioniste din Africa Centrală și membru al Biroului Executiv al
Organizației Sioniste Mondiale. Winston Field a fost înlocuit la conducerea Frontului Rhodezian
cu Ian Smith, care avea mai multă experiență parlamentară și era „născut în Rhodezia”, câtă
vreme Winston Field era născut în Marea Britanie. Dr. Kosmin scrie: „In Iunie 1964 Ivor
Benson, ’politician de extremă dreaptă’, a fost importat din Natal ca consilier pentru informarea
guvernului … [si] a oferit guvernului nou format o politică coerentă de dreapta care să rezolve
problemele interne și externe. Rhodezia a-nceput să apară ca ultimul bastion al creștinismului si-
al tradiției occidentale împotriva forțelor sinistre dezlănțuite de centrele coordonate din Moscova
si New York. Acest tip de propagandă subversivă”, zice Kosmin, „a-nceput să infiltreze mass-
media controlată de guvern și să atace pe veșnicii comuniști și financiari internaționali. Acesta
era bineînțeles răspunsul Europei la ideologia revoluționară a naționaliștilor africani din lumea a
treia … Comunitatea evreiască, ce fusese pe baricadele multirasiale liberale, s-a simtit foarte
vulnerabilă în această atmosferă politică …”

La lucrările Congresului Deputatilor Evrei din 1964 I R Rosin i-a lăudat pe evrei pentru
că „îl ajută pe africanul ce progresează” și a lăudat Rhodezia de Nord pentru că „acceptă situația
politică schimbată a tării lor.” în Rhodezia de Nord (azi Zambia) situația politică schimbată era
exact la fel acceptată ca si-n cea de Sud dar albii erau prea putini la număr acolo și nu se puteau
face auziți.

Folosindu-se de imunitatea parlamentară, Abramson a început imediat o campanie
calomnioasă turbată împotriva lui Ivor Benson cu argumente furnizate de Institutul Sionist
Weiner de Studii Politice din Londra. Ian Smith însă, doritor să-si consolideze imaginea
conservatoare care-i adusese victoria în alegeri, nu i-a încurajat pe sionisti în public; și aceștia n-
au prea fost încurajați nici de faptul că sute de organizații de „prieteni ai Rhodeziei
independente” au proliferat în toată lumea la câteva săptămâni de la declararea independentei
Rhodeziei de Sud. Despre ele Dr. Kosmin scrie că „se mărgineau la anumite grupuri din
democrațiile occidentale care leagă sionismul de Wall Street și de comunism ca un atac tripartit
împotriva creștinismului occidental. … Din 1965 Rhodezia a fost vizitată de extremiști de dreapta
si antisemit! ca Eric Butler al Ligii Australiene pentru Drepturi și Maiorul Bundy din Statele
Unite. In public se fereau cu grijă să facă declarații antisemite dar se exprimau despre alte
probleme rasiale mai vizibile. Dar Colonelul Curțis B. Dall de la Liberty Lobby a făcut remarci
anti-evreiesti la Bulawayo fata de niște consilieri evrei la o recepție.” Curând însă s-a văzut că
sionistii din Rhodezia n-aveau de ce se teme de Ian Smith, care iese până la urmă lăudat de Dr.
Kosmin și deloc criticat. Zice Dr. Kosmin: „Evreii din Rhodezia si-au recăpătat încrederea în
1967 când Israelul a triumfat în Orientul Mijlociu și Ivor Benson pe care-1 urăsc atâta a plecat
din Rhodezia.” El arată clar că după ce n-au reușit să înlăture alesul Frontului Rhodezian cu
ajutorul unui Partid Rhodezian nou înființat sub Sir Roy Welensky (fiul unui evreu din Polonia)
si al partidelor de centru, sionistii au triumfat tot cu ajutorul lui Ian Smith; după ce Sir Roy
Welensky a fost înfrânt în alegeri la Salisbury, sionistii care-1 sprijiniseră s-au oferit să-si
transfere sprijinul lui Ian Smith și acesta a acceptat cu mare grabă; și sionistii au fost curând din
nou „suprareprezentati” în guvern: „In 1962 [comunitatea evreiască] n-a avut reprezentanți evrei,
dar în 1965 a susținut cu succes trei: Dl. Joel Pincus …, Dl. Bemard Ponter… și Dl. Theo Ellison
… Astfel în timp ce Ian Smith jongla cu facțiunile dure și împăciuitoriste din cabinet și încerca să împiedece organizarea unei opoziții politice albe semnificative de dreapta ori de stânga,
conducerea comunității evreiești a-nceput să joace un rol mai mare. Multă vreme evitase cu grijă
contactele oficiale cu guvernul și n-a făcut politicienilor invitații oficiale la petrecerile
comunității. Nu din ostilitate personală, căci cei din ambele tabere erau colegi de scoală și se
vizitau reciproc în particular. Chiar nașa lui Ian Smith e evreică, D-na Tilly Jacobson din
Gwelo.”

Dar sionistii din Rhodezia aveau greutăți cu blocada economică a Marii Britanii si
Națiunilor Unite. Ca și aceștia, doreau să vadă independenta statului alb distrusă, dar se temeau,
zice Kosmin, că „în ochii politicienilor de peste ocean ei nu erau de neînlocuit și se temeau că
supraviețuirea lor si-a averilor și familiilor lor depindea de zădărnicirea … sancțiunilor britanice
… Rezultatul era ușor de prevăzut … Oamenii de afaceri evrei s-au folosit de prieteni, relații si
talente lingvistice ca să se sustragă de la restricțiile pe care le instauraseră Națiunile Unite.” Unul
care-a zădărnicit cu succes sancțiunile a fost William Margolis, consultant economic al mai
multor guverne succesive din Rhodezia după cel de-al doilea război mondial, azi președinte al
Comitetului pentru Comerțul cu Grâne care-a vândut Zambiei porumb de 20 de milioane de
dolari în 1971 pentru a obține valută și pentru a hrăni bandele de teroriști ale lui Joshua Nkomo.
Altul a fost Elias (Elly) Broomberg care, reales în 1974, a devenit ministrul comerțului sub Ian
Smith. Astfel au venit sionistii la putere din interiorul Frontului Rhodezian pe care se străduiseră
să-l distrugă până la înfrângerea lor în Partidul Rhodezian.

In 1976 însă Frontul Rhodezian l-a amenințat pe Ian Smith cu revolta și cu demisia a 12
membri din parlament. Atunci Ian Smith l-a mutat pe Elly Broomberg pe postul de Ministru al
Informației și Turismului și i-a dat voie să elimine întreaga echipă de la radio și televiziune, care-
a devenit astfel apanajul lui exclusiv. De acum Frontul Rhodezian nu mai era decât un paravan
pentru operațiile organizației sioniste; și acei membri care-au demisionat sau au fost epurați din
Frontul Rhodezian au început să se întrebe dacă nu cumva Ian Smith n-a fost altceva decât un
agent camuflat infiltrat în Frontul Rhodezian când s-a văzut că acest front va câștiga alegerile în
1962.

Intre timp operația sionistă lucra aparent împotriva Frontului Rhodezian, sub conducerea
unor avocati ca Ben Baron (socrul lui Chester Crocker, Secretarul de Stat al Statelor Unite pentru
Afaceri Africane) și Leo Baron (fost sfătuitor legal al lui Nkomo, fugit din tară – Kosmin zice
”expulzat” – ca să se reîntoarcă și să devină ulterior judecător la Curtea de Apel după
”independenta negrilor”). Dar antagonismul dintre această ramură și cea din interiorul Frontului
Rhodezian era doar aparent.

Sancțiunile economice împotriva Rhodeziei au consolidat și mai mult monopolul evreiesc
în comerț și industrie ruinându-i pe toti cei care nu evadau sancțiunile ne-având sprijinul rețelei
sioniste internaționale; și tot cei care erau greu loviți de sancțiuni economice erau și cei
împotriva cărora erau atâtati revoluționarii negri. Rezultatul net este că în Zimbabwe de azi
bogăția, industria și comerțul sunt mai mult decât oricând concentrate în mâini evreiești, ale
căror companii sunt destul de mari ca să-i poată influenta pe politicienii negri și să-i miluiască cu
împrumuturi cu dobânzi scăzute și acordarea de ajutor extern (vezi P.T. Bauer: Dissent and
Development și Equality, The Third World and Economic Delusion – Weidenfeld & Nicholson;
Karl Borgin și Kathleen Corbett: The Destruction of a Continent – Harcourt Brace Jovanovich;
Brian May: The Third World Calamity – Routledge Kegan Paul; Douglas Reed: Somewhere
South of Suez – 1950).

Sioniștii au prosperat și militar, nu numai financiar, din ruina Rhodeziei, căci s-au
declarat „un grup cultural autonom” cu o mișcare proprie de „eliberare națională” (cuvintele sunt
ale Dr-lui Kosmin). După dizolvarea federației dintre Rhodezia și Nyasaland, descreșterea
populației evreiești în Rhodezia „a fost izbitoare în grupul celor de 20 de ani”, zice Kosmin,
adică grupul celor înrolați în armată pentru a apăra populația de masacrele teroriste care se
înmulțeau mereu. A.E. Abramson a declarat în 1973: „Vedem cum dispare o întreagă generație
de tineri care ne părăsesc ca să studieze în Africa de Sud și peste ocean și cu rare excepții nu se
mai întorc.” încă din 1969 Kosmin citează doar cifra de 227 evrei între 20 și 25 de ani în tară; erau 3 evrei polițiști și 7 evrei în armată; dar aceștia erau suficienti ca să furnizeze tot timpul
informații Biroului Congresului Deputatilor Evrei. Restul de tineri evrei dacă purtau uniformă o
purtau, arată Kosmin, pe cea a statului Israel.

Cartea Dr-lui Kosmin e un document foarte valoros care arată cu sinceritate și în detaliu
ce poate realiza o minoritate minusculă (2,2 % din populația albă a Rhodeziei sunt evrei) ca să se
protejeze, să se îmbogățească și să-si atingă scopurile de termen lung. Mai mult, ea răspunde
întrebării Dr-lui Henry L. Feingold: „Oare există ceva idiosincretic legat de prezenta evreilor în
istorie … care nu poate fi studiat cu uneltele și pe bazele cercetării științifice modeme?”
Răspunsul poate fi: prezenta unei națiuni extrem de șovine și ambițioase răspândite ca o pătură
subțire deasupra tuturor celorlalte națiuni pe tot globul este idiosincretică. Căci o astfel de
națiune nu poate supraviețui decât aplicând un dublu cod etic: unul pentru „ai noștri”, altul pentru
”ceilalți,” dând naștere unui raport ambivalent, chiar ostil, între ele. Un astfel de raport
idiosincretic nu poate fi menținut decât prin continuu antrenament în denaturare; și această
denaturare continuă face să nu poată fi studiată cu uneltele și metodele cercetării științifice – nici
măcar de către istoriografii evrei care-si scriu propria istorie.

Lupta populației Rhodeziei, care era predominant albă de extracție britanică, să se
salveze de noua ordine economică mondială, e doar o parte din istoria Dr-lui Kosmin, care
începe cu pătrunderea evreilor în Rhodezia pe la sfârșitul secolului 19 ca vânzători ambulanți si
geambasi de vite cărora li s-au alăturat apoi „refugiatii regimului tari st” din Rusia. Dr. Kosmin
este remarcabil de sincer descriind cum au început ei să prospere: dându-si foc la prăvălii după
ce scoteau polițe de asigurare, prin falimente fictive cu bani ascunsi de creditori și prin
contrabandă de valută când era foarte profitabilă. Secretul succesului lor constă în dublul cod
etic: unul pentru „noi”, altul pentru „ăilalți”; în stricta disciplină de grup și acțiunea la unison; în
politica „liberală” de amestec al raselor pentru ceilalți și stricta segregare a lor înșiși de toti; si-n
strânsa colaborare cu conaționalii lor de peste oceane. Dar cu toată această sinceritate, în fiecare
capitol al cârtii găsim expresiile de reproș și mâhnire cu care evreii din Rhodezia vedeau cum
”ceilalți”, „goimii”, nu se bucurau văzând cum sunt tratati de către cei pe care i-au primit cu
brațele deschise și cu care-au împărțit tot ce e bun. De-un lucru ne asigură însă Dr. Kosmin:
răsturnarea guvernului alb din Rhodezia și înlocuirea lui cu un guvern negru marionetă
corespunde politicii de durată lungă a sionului.

CAPITOLUL 17: CONVENȚIA DESPRE GENOCID

Acest capitol a fost scris înainte de 19 Februarie 1986 când supuse la enorme presiuni
Statele Unite au ratificat Convenția Genocidului dar cu șapte rezervații care să-i păstreze
suveranitatea națională. Urmează legiferarea în Congres pentru ca această convenție să se
transforme în lege.

Rolul jucat de evrei în sec. 20 poate fi înțeles numai cunoscând Convenția Națiunilor
Unite despre Genocid născută din mintea unui evreu polonez, Raphael Lemkin și promovată
energic de organizațiile evreiești din Decembrie 1948 încoace, când a fost adoptată la Adunarea
Generală a ONU. De la început a avut caracter evreiesc. Nici un evreu sau organizație evreiască
n-a fost împotrivă; și nici un „grup național, etnic, rasial, sau religios” care nu e evreiesc n-a fost
pentru, deși se presupune că toate sunt apărate de ea. De aceea trebuie să examinăm această
Convenție cu toată informația din capitolele precedente în minte.

La sfârșitul lui 1984 această Convenție, care declară genocidul ca fiind o crimă
internațională, fusese ratificată de vreo 80 de membre ale ONU, inclusiv Regatul Unit al Marii
Britanii, Franța, Germania de Vest, Suedia, Norvegia, Canada și multe state comuniste, dar în
Statele Unite întâmpina rezistentă. In cartea sa The Mau Who Invented Genocide (Institute of
Uisfori cal Review, Torrance, California, 1984), James J. Martin povestește: „… în August 1949
un subcomitet al Comitetului pentru Relații Externe al Senatului condus de Senatorul Brien
MacMahon urma să înceapă audieri despre problema ratificării convenției … La 23 August 26 de organizații naționale, toate asociate cu organizația Casa Națională Pentru Libertățile Cetățenești,
au salutat această mișcare si-au început să urgenteze ratificarea convenției. Acest grup cuprindea
pe Comitetul Veteranilor Americani, Americanii pentru Acțiunea Democratică, B’nai B’rith,
Comitetul Evreiesc American, Hadassah, Muncitorii Uniți din Industria Textilă și Biserica
Evanghelică și Reformată.” La acestea s-au adăugat: Congresul Evreiesc American, Conferința
Centrală a Rabinilor din America, Comitetul Scriitorilor și Artiștilor Evrei, Consiliul Consultativ
al Organizațiilor Evreiești, Federația Organizațiilor Evreiești de Femei, Institutul pentru Treburi
Evreiești, Congregația Reformistă Evreiască, Conferința Națională a Creștinilor și Evreilor,
Federația Națională a Surorilor Templului, Consiliul Sinagogilor din America, Uniunea
Organizațiilor Ebraice și Uniunea Rabinilor Ortodocși – la care s-au mai adăugat în ultimul
moment înainte de raportul prezentat de MacMahon Senatului în 1950 și Consiliul National
pentru Relații cu Comunitatea, care este cel care dă directiva politică pentru 6 organizații
evreiești și 28 de consilii locale ale comunităților evreiești.

Vedem că deși zice că protejează orice grup, Convenția despre Genocid de fapt este
pentru un singur grup, si-anume, pentru evrei. Cuvântul genocid a fost inventat după cel de-al
doilea război mondial si-a apărut în dicționare cam cu 10 ani mai târziu, definit doar ca
”exterminarea deliberată a unei rase, națiuni, etc.” Dar în Convenția despre Genocid acestui
cuvânt i s-au atribuit nenumărate alte înțelesuri și de aceea trebuie să înțelegem clar pericolul ei.

In cartea sa Axis Rute Over Occupied Europe, la-nceput Lemkin folosește „genocid” cu
sensul „exterminare”. Apoi i-a lărgit sensul: „Prin ‘genocid’ înțeleg distrugerea unui grup
național sau etnic … genocidul are 2 faze: una, distrugerea formei naționale a grupului oprimat;
alta, impunerea formei naționale a asupritorului … Cuvântul folosit în trecut pentru distrugerea
formei naționale era ’desnationalizarea’”. Astfel, exact cum explică Shylock în Neguțătorul din
Veneția, nu exterminarea este pericolul principal ci asimilarea. Asimilarea este genocid după
Lemkin; asimilarea trebuie combătută din toate puterile prin Convenția Genocidului. Redefinirea
noțiunii de „genocid” avansează și mai departe în Convenția despre Genocid asa cum a votat-o
ONU:

ARTICOLUL II

In această convenție genocid înseamnă unul din următoarele acte comise cu intenția de a distruge
total sau parțial un grup național, etnic, rasial, sau religios:

a) uciderea membrilor grupului;

b) un rău mintal sau fizic făcut membrilor unui grup;

c) impunerea de condiții de viată care să-i distrugă fizic total sau parțial pe membrii unui
grup;

d) măsuri care să prevină nașteri în cadrul grupului;

f) transfer fortat de copii dintr-un grup intr-altul.

ARTICOLUL in

Se vor pedepsi:

a) genocidul;

b) conspirația de-a comite genocid;

c) incitarea directă publică la genocid;

d) încercarea de-a comite genocid;

e) complicitatea la genocid.

Oricine are habar de sistemul juridic occidental îsi dă seama că să încerci să aplici
convenția asta e un haos total, pentru că folosește cuvintele și expresiile în asa fel încât nu se
poate da o definiție juridică actelor menționate de Convenția despre Genocid. Astfel se nasc mii
de interpretări diferite.

Toate crimele de mai sus sunt comise împotriva unui „grup”. Dar ce este un „grup”? Care
grupuri de oameni sunt protejate și care nu? Căci toti oamenii aparțin unui grup sau altuia. De exemplu Panterele Negre: sunt negrii care-i aparțin un alt grup decât grupul negrilor americani?
Discipolii lui Sun Moon, ai Bisericii Scientologiste, sau Menonite, etc., sunt grupuri care trebuie
protejate? Sau imigranții din diverse țări? și dacă homosexualii, care se tot plâng într-una că sunt
foarte oprimați, cer să fie protejați ca grup aparte? în Parlamentul britanic Camera Lorzilor a
votat că evreii sunt un grup religios, deci nu pot avea mai multe drepturi decât toti ceilalți care nu
sunt anglicani. Dr. Nahum Goldman însă ne spune (vezi cap. 14) că nu se poate defini religia
iudaică. Dacă Dr. Goldman, evreul no. 1 al lumii (Președinte al Congresului Mondial Evreiesc
si-al Organizației Sioniste Mondiale) nu-si poate defini propriul grup, cum o să-l definească
restul omenirii? Dar un grup care de 2000 de ani prosperă si-a acaparat azi puterea și bogăția în
întreaga lume n-are mare nevoie să fie protejat de articole ca cele din Convenția despre Genocid.

La fel de greu de definit sunt crimele ce se vor pedepsi. „Uciderea” e clară, dar cum poți
să dovedești că uciderea unei persoane e genocid iar uciderea altei persoane nu e genodd; când
doar nu există persoană pe lume care să nu aparțină vreunui grup. și cum poți dovedi că uciderea
unei persoane s-a făcut cu intenția de-a distruge grupul? La fel de grotesc este și „răul mintal”.
Cum poți dovedi când s-a făcut „rău mintal” cuiva și când nu s-a făcut? Omuciderea,
incendierea, răpirea, furtul pot fi definite juridic astfel încât să se poate sti precis când au fost
comise; dar „crimele” Convenției despre Genocid nu se va putea afla niciodată clar când au fost
si când n-au fost comise și interpretarea lor e grotescă, absurdă și dezolant de confuză.

Aproape toate celelalte articole ale Convenției sunt la fel.

De unde se vede că cei care-au scris Convenția nu si-au bătut capul cu semnificații.
Sensul Convenției despre Genocid este: „crimele sunt cele care spunem noi că sunt crime atunci
când vrem noi să spunem asa”. Un stat totalitar este mediul optim pentru aplicarea Convenției
despre Genocid, căci acolo procurorul și politia spun ce vor și nimeni altcineva nu mai spune
nimic și sistemul judiciar nu e decât executarea unor dispoziții de pedepsire a unora date dinainte
de începerea procesului.

Dar dacă Convenția despre Genocid nu protejează grupuri periclitate, dacă e imposibil de
aplicat în adevărata justiție, ce valoare are și de ce unii cer asa de insistent să fie adoptată de
toate statele? Răspunsul îl aflăm după ce-am răspuns la altă întrebare și anume: cum de-n Statele
Unite s-a luptat 35 de ani împotriva ei și cine-au fost cei care-au luptat?

în Statele Unite un tratat internațional devine lege imediat după ratificare și e peste legile
tării care-i contravin. Astfel, ratificarea Convenției despre Genocid care nu se poate aplica în
sistemul de curte cu juri din Statele Unite ar deveni o lege care ar desființa curtea cu juri căci e
deasupra ei; în alte tari efectul Convenției nu e asa de catastrofal căci în alte tari Constituția nu
prevede că tratatele internaționale sunt deasupra legilor tării. Convenția aceasta periclitează în
Statele Unite multe funcții ale guvernelor locale și statale ale Uniunii pe care Senatul are datoria
să le mențină. De la Harry Truman în 1949 până la Ronald Reagan în 1984, șapte președinți
americani au aprobat această Convenție, unii, ca Jimmy Carter, din prostie, pentru că nu
pricepeau ce efect are. Dar orice președinte care căuta să fie ales sau reales a trebuit s-o aprobe.
De aceea înainte de alegerile din 1984 atât Ronald Reagan cât și oponentul lui, Walter Mondale,
au apărut la B’nai B’rith cu iarmulka în cap și si-au luat angajamentul solemn că vor sprijini
Convenția despre Genocid.

Președintele nu ajunge însă; două treimi din Senat trebuie să voteze pentru ratificare. Dar
cum pot senatorii, care tot timpul au alegerile în fată, să refuze să se supună mașinăriei de vot?
Nicidecum pe fată, doar prin tergiversare, aderând „în principiu” la „ideile” Convenției dar
cerând să se adauge „amendamente”, „condiții”, etc. Această luptă de 35 de ani între forțele care
vor să suprapună această Convenție peste legile Statelor Unite și cei care-si văd libertatea și tara
periclitate a făcut posibil studiul în mare amănunt al Convenției în Statele Unite. Două
Subcomitete ale Comitetului pentru Relații Externe ale Senatului american au dovedit în 1949 si
în 1970 că această Convenție este ineptă și nocivă pentru sistemul judiciar; totuși ea a fost
reintrodusă în 1984. Ziarul The Spotlight (Octombrie 22, 1984) relatează cum tot ce-au putut
obține promotorii ei a fost o rezoluție care să aprobe „principiile” Convenției și să exprime
interesul de a redeschide discuția în sesiunea de anul viitor.

Convenția pentru Genocid a fost atât de categoric respinsă ca incompatibilă cu sistemul
de justiție american de către Asociația Juriștilor Americani în 1949 încât n-ar mai fi fost
reintrodusă niciodată de nimeni altcineva decât de cei ce-o promovează. In 1954 președintele
Asociației Juriștilor Americani a denuntat-o ca fiind „frauduloasă” într-un discurs public tinut în
fata bine-cunoscutei organizații patriotice Fiicele Revoluției Americane. Leander Perez,
președintele Comitetului Drepturilor Statelor, a numit-o „monstruoasă” și „un subterfugiu
necinstit.” Dar nimeni nu s-a legat niciodată de intențiile promotorilor ei și i-au presupus
întotdeauna că sunt cinstiți și onorabili. în 1970 Richard Nixon a scos de la naftalină Convenția
pentru Genocid si-a cerut Senatului s-o ratifice. Senatul din nou a trimis-o unui subcomitet al
Comitetului Senatului pentru Afaceri Externe, dar de data asta conduși de senatorul Frank
Church și cu senatorul Jakob Javits din New York ca membru. Din nou a ieșit la iveală cât e de
falsă și de lipsită de orice realitate această Convenție, când senatorul Church a-ntrebat: „Puteti
cita un singur caz când vreuna din cele peste 70 de tari care-au ratificat această Convenție au
aplicat-o vreodată împotriva vreunuia din cetățenii lor, l-au acuzat pe vreunul de genocid, l-au
judecat și condamnat? A existat vreodată un singur caz când această Convenție a fost invocată
din partea vreuneia din cele vreo 75 de tari ce-au ratificat-o ?” Ambasadorul Statelor Unite la
ONU de-atunci, Charles W. Yost, a răspuns că „nu știe să existe” vreun caz, dar a continuat să
ceară ratificarea Convenției cu insistentă. Senatorul Church nu s-a lăsat si-a continuat: „Mi-e
greu să cred că vreun guvern, chiar dac-a semnat documentul ăsta, dacă s-ar apuca să-si acuze
cetățenii în viitor, se va gândi să se recunoască vinovat de crima de genocid sau se va apuca să se
auto-pedepsească. Asa ceva trece dincolo de limitele credibilului. Mai mult, îmi vine greu să
cred că orice guvern oricât ar fi de doritor ar fi, se va apuca să urmărească individual cetățeni
izolați de sub jurisdicția sa pentru c-ar fi comis genocid.”

Dar oare au avut loc acte de genocid de la 1949 încoace? Ce s-a întâmplat între Biafira si
Nigeria? și ce s-a întâmplat cu masacrul celor 200.000 de asa-zisi „comuniști” în Indonezia și ce
s-a întâmplat cu masacrele și exterminările reciproce dintre India și Pakistan? Singura explicație
pe care-a putut-o da ambasadorul american la ONU, Yost, la aceste întrebări a fost că „mari
certuri” în legătură cu descrierea acestor acte ca fiind acte de genocid au oprit ONU de la a lua
act de ele. James Martin scrie: „în ultimii 35 de ani s-au adus multe acuzații de ‘genocid’
împotriva diverselor tari la ONU dar nici un singur act de acuzare internațională, nici un singur
proces, nici o singură condamnare n-a avut loc niciodată pentru această ‘crimă’ nici acolo nici
altundeva.”

La fel de misterios este răspunsul funcționarilor de la Departamentul de Stat, când li se
atrage atentia cât de imposibil și irealizabil este unul sau altul din aliniate; replica lor e că acele
aliniate pot fi ignorate. Senatorul Sam Ervin și el avocat, a remarcat în fata subcomitetului:
”Departamentul de Stat mă lasă cu gura căscată când presează să ratificăm un tratat ca acesta si
apoi prin diferite căi ocolite pe care încearcă să le inventeze ne arată că nu trebuie să-l respectăm
după ce l-am semnat; asta nu pot pricepe.” Nici senatorul John Cooper nu putea pricepe; „Când
ratificăm un tratat sunt îngrijorat de cum va trebui să-l respectăm; dar aici toate argumentele în
favoarea ratificării constau din metode de a nu-1 respecta după ce l-am semnat,” a zis el.

Senatorul Sam Ervin a dat o analiză profundă a Convenției la 22 Mai 1970 care arată fără
nici un dubiu că această Convenție n-are nici un efect în prevenirea actelor de genocid și n-are
nici o valoare. A-nceput cu o scurtă privire istorică ce conține tot adevărul în câteva rânduri: „în
anii de după 1940 diverși activiști de pe lângă Națiunile Unite au început o acțiune majoră de a
inventa legi care să fie deasupra legilor domestice ale diferitelor națiuni din lume. Convenția
despre Genocid este una dintre ele. S-a născut ca o rezoluție a ONU care condamnă genocidul ca
o crimă ‘comisă din motive religioase, rasiale, politice sau de alt fel.’ în formă finală a exclus
genocidul comis din motive ‘politice’ din rândul crimelor pentru că unii din membrii care-au
ratificat Convenția despre Genocid nu vor să renunțe nici măcar în teorie la dreptul lor de a
extermina grupuri politice ostile conducătorilor lor [subinirea noastră]… Singurul argument pe
care-1 auzim în favoarea ratificării acestei Convenții este că Rusia și alte guverne totalitare ne-ar
privi cu ochi mai buni dacă am ratifica-o, după ce ele, în mod ciudat, au respins prin adăugiri si rezerve multe din prevederile Convenției.” Despre Articolul II secția C, senatorul Ervin arată că
”nici o minte de om nu poate descoperi ce înseamnă … să pedepsești pe cel care în mod deliberat
supune un grup la condiții de viată desemnate să-l distrugă fizic total sau parțial. Dacă un
funcționar nu acordă unui membru al unuia din cele 4 grupuri descrise acolo care cere ajutor
social o sumă de bani care să-l satisfacă, trebuie judecat c-a comis genocid? … Congresul sau
statul care n-a dat destui bani ca ajutor social … a violat convenția?” La sfârșitul analizei sale
senatorul Ervin a citit o altă analiză care arată cât de ineptă este Convenția despre Genocid ca
instrument al legii făcută de judecătorul Orie L. Phillips de la Curtea de Apel (vezi The Journal
of the American Bar Association, August 1949). Trei membri ai subcomitetului i-au adresat
întrebări, răspunzând la care a ieșit și mai mult în evidentă caracterul fals, ireal, fantastic și inept
al Convenției despre Genocid.

Atunci a avut loc ceva fără precedent: senatorul Jakob Javits a cerut (si i s-a dat)
permisiunea să combată mai târziu, nu acum, cele spuse, punct cu punct. Când a avut loc,
combaterea lui nu numai că n-a fost „punct cu punct”, nu numai că n-a avut nici o legătură cu
argumentele aduse anterior, dar nici nu poate fi urmărită de o minte normală obișnuită cu
gândirea logică. Atât de fantastice și de absurd perverse au fost spusele lui încât nu pot fi nici
combătute nici înțelese de cineva care n-a practicat cu îndemnare ceea ce George Orwell a
descris ca „gândirea dublă”, sau ceea ce practică propagandiștii marxist-leninisti când le dau
lacrimile de emoție proferând minciuni despre care știu bine că sunt minciuni și de care râd în
sinea lor sau cu prietenii, deși pentru moment le cred din tot sufletul. Forma asta de
distorsionare, de prezentare a minciunii de pac-ar fi adevăr, este o formă de siluire mintală la fel
de eficace ca asuprirea fizică; este forma de „forțare pașnică” a cetățenilor. Cuvântarea lui Javits
e imposibil de rezumat; James Martin a reprodus-o cuvânt de cuvânt în cartea sa.

De ce trebuie ratificată Convenția despre Genocid? Ca să protejeze privilegiile unui
singur grup care dorește să rămână străin și neasimilat deși este răspândit prin toată lumea și e
numeros doar în Statele Unite si-n Europa, grupul evreiesc – sub pretextul subțire că apară „orice
grup”. Dar ce nevoie au evreii de un instrument asa de inept al dreptului internațional, când
puterea lor este la apogeu și nimeni nu-i amenință și nici n-ar putea să le facă nimic, ca grup?
Probabil că deși sunt bogati și puternici și stăpânii tuturor, le e teamă că nu va fi mereu asa, căci
sunt din ce în ce mai vizibili ca un grup alogen cu interese separate de ale popoarelor gazdă si
știu că suindu-se stăpânitori irevocabili la vârful piramidei peste toate popoarele în Noua Ordine
Mondială, popoarelor nu le va plăcea acest lucru.

Evreii se prefac mereu că nu știu ce-are lumea cu ei și se plâng că antisemitismul se naște
spontan în alții cărora ei nu le-au făcut nimic. Dar în 2000 de ani fără îndoială au observat că
antagonismul popoarelor-gazdă este doar prețul pe care-1 plătesc pentru avantajele materiale si
avantajele de grup strâns unitar pe care le recoltează practicând dublul cod etic. Ei știu și că asa
cum a devenit internațională activitatea lor și atitudinea lor, asa a devenit internațională și reacția
celor lezați de ei. Convenția despre Genocid este începutul unui sistem punitiv internațional,
înzestrat cu un tribunal internațional (Articolul VI), împuternicit prin ratificarea de către toate
popoarele, gata să fie invocat și aplicat când cred ei că au nevoie. Asta explică de ce e asa de vag
definit termenul de „genocid” încât poate să cuprindă absolut orice, orice ar suscita temerile
evreilor care se pregătesc să-si ocupe locul la vârful ierarhiei unui sistem mondial totalitar care
se erijează acum și care face sclavi din toti ceilalți oameni. De aceea trebuie neapărat să ratifice
Statele Unite această Convenție. Dar ea a fost ratificată de tot felul de state din lumea a treia care
practică genocidul în continuare nestingheri ti și extermină populații cum vor. A fost ratificată de
state care practică genocidul, state ca Uniunea Sovietică și China comunistă. Deci Convenția
despre Genocid nu e un instrument care oprește genocidul, ci e un instrument de teroare si
control asupra populației – adică este exact inversul a ceea ce pretinde că este.

Nu trebuie să credem că cei care promovează sclavia globală în Noua Ordine Mondială
sunt toti evrei și numai evrei. Acest plan s-a născut pe la-nceputul secolului ca un plan de
supremație anglo-americană, promovat de Cecil John Rhodes și Lordul Milner în Anglia, de
J.?.Morgan în America; ei nu erau evrei; când si-au pierdut puterea acești financiari anglo-saxoni protestând n-au fost eliminați ci înglobați în noua putere financiară-politică pe care n-o mai
conduc ei, dar la care participă căci toate interesele lor sunt legate de ea. La fel participă
generațiile de intelectuali ai „intelighentiei progresiste” care au găsit în religia unei singure rase
si națiuni si-a unei „noi ordini mondiale” un dublu avantaj: pe de-o parte au din nou o religie,
căci nu credeau în nimic, pe de alta fac bani buni debitând această propagandă.

CAPITOLUL 18: GEORGE ORWELL

S I FACTORUL SIONIST

Alianța dintre puterea banului și intelectualitate a adus societatea la sciziunea și colapsul
pe care le vedem azi. Dar cum e posibil ca intelectualitatea occidentală, care face asa minuni în
stiintă și tehnică, să cadă asa de jos în domeniul politicii și să îmbrățișeze cu atâta entuziasm
interpretarea marxistă a istoriei? și o altă întrebare: prin ce procese mintale a reușit populația
evreilor, asa de putini numeroși și împrăstiati în tarile occidentale, să realizeze enorma ei
supremație de azi atât in ceea ce privește bogăția cât și în ceea ce privește influenta politică?

Explicația poate fi dată 1) de nereușita intelectualității occidentale de a se adapta la
circumstanțe istorice radical schimbate și 2) de exersarea evreilor în abilități mintale de asa
natură încât să le confere un avantaj de neînfrânt în competiție. Asta înseamnă că disparitatea
dintre evrei și ne-evrei nu se datorează numai exersării mintii evreilor ci și debilitării intelectului
celorlalți in occident.

In tarile vestice intelectul s-a îndreptat în spre exterior, în spre lumea fenomenelor si
drept rezultat e lipsit de judecăți de valoare, de privire interioară, de cunoaștere instinctivă, toate
lucruri necesare unei populații care se vede nevoită să lupte.

In cărticelele sale 1984 și Animal Farm, George Orwell a explicat prin narațiune ce s-a-
ntâmplat în războiul minților. Isi face aici autobiografia spirituală sub formă de fabulă si
povestire. Ca toti intelectualii occidentali, era și el un animal din ferma animalelor (Animal
Farm) ușor de dus de nas și dispus să se însele pe sine însusi. Căci această poveste a fermei
animalelor nu e doar o demascare a socialismului marxist ci este și o prezentare pregnantă a
erorii periculoase a „idealismului” – adică a ideilor abstracte despre un paradis planificat pentru
omenire, idei care au avut efect narcotizant asupra minților celor care si-au pierdut direcția si
telul.

Participarea lui George Orwell de partea comuniștilor în războiul civil din Spania i-a
deschis ochii și i-a arătat socialismul în adevărata lui lumină; și asa a scăpat de ideile si
convingerile lui socialiste cu toată eroarea lor, dar a rămas un om de mare talent scriitoricesc si
eliberat de gogorița în care credea. El nu analizează procesele prin care a căzut în eroarea
socialistă și s-a scăpat de ea ulterior, ci doar povestește ce s-a întâmplat când animalele au vrut
să scape de exploatare și să trăiască cinstit din munca lor pe ferma lor fără clasa aristocratică a
oamenilor, „muncind fiecare după puteri, primind fiecare după necesități” – ca până la urmă să se
trezească mult mai rău exploatate și maltratate de noii lor stăpâni, porcii. De relevat că animalele
sunt de tot felul la fermă, dar noii lor stăpâni sunt de un singur fel, toti porci, strâns uniți într-un
grup care recapitulează istoria bolșevismului, toti la unison în afară de porcul recalcitrant
Snowball, în care se recunoaște cu ușurință Leon Trotki. Asa de autentică și exactă a fost istoria
revoluției bolșevice în Animal Farm încât în 1983 toti speculau căror evenimente le corespunde
povestea din cealaltă carte, 1984. Dar anul n-are nici o importantă, căci ceea ce a zugrăvit Orwell
aici nu e un fapt ci un proces, procesul mintal care a dat evreilor supremația în competiția
intelectuală cu ceilalți și le-a permis să ia puterea politică; și acest proces are loc permanent în
jurul nostru.

Cu talentul unui adevărat făurar de limbă, Orwell a descris facultățile mintale care
deschid poarta auto-înselării în cuvinte inventate de el care azi au intrat in patrimoniul limbii
engleze, cuvinte ca „big brother” (fratele cel mare), „goodthinker” (just gânditorul),
”doublethink” (dubla gândire), „newspeak” (noua vorbire, sau, cum îi ziceam noi, stilul tovărășesc realist socialist) etc. Acești termeni analizează facultățile mintale ale omului cu o
luciditate care ne umple de groază la vederea perversiunii mintale de care se slujesc conducătorii
politici ai omenirii.

„Doublethink”, „dubla gândire”, e baza. Ea înseamnă că „știi și nu știi în același timp
același lucru”; „ești convins că spui purul adevăr când debitezi minciuni tesute cu grijă de tine”;
”ai păreri contradictorii și le crezi pe ambele cu tărie”; astfel de gândire vine ușor celui careta
învătat s-o practice timp de zeci și sute de ani.

Toți oamenii sunt capabili într-o măsură mai mare sau mai mică de „dubla gândire”, dar
nimeni n-o poate practica asa de perfect ca cei care trăiesc tot timpul simultan în două lumi
mintale diferite. Acest exercițiu a permis evreilor să înfăptuiască ceea ce Sir Arthur Keith
numește dublul cod moral, adică un cod moral conform căruia acțiunile etice fată de „ai noștri”
sunt total diferite de acțiunile etice fată de „ceilalți.” Evreilor le vine ușor să practice un dublu
cod moral pentru că, asa cum arată Jung, evreii de mici au o arie a conștientului lărgită și renunță
mult mai ușor la subconștient. Dar prețul pe care-1 plătesc este alienarea parțială de natură, lipsa
de interes pentru lucrul în sine și pierderea capacității creatoare; și toate acestea duc la sterilitate
culturală. Ne-evreii, pe de altă parte, încercând să uzeze de această „dublă gândire” se văd
nevoiti să se convingă de contrariul a ceea ce văd că este real și după ce si-au construit utopiile
”idealiste” încearcă să se reîntoarcă la realitate, dar rareori reusesc perfect, ceea ce aduce după
sine alienarea cronică de realitate și condiții de deranj psihic. „Dubla gândire” este o armă
mintală la fel de distrugătoare ca cele fizice, este un act de agresiune morală. De-o parte sunt cei
ce folosesc dubla gândire, iar de partea cealaltă victimele lor. Prima și cea mai simplă fază, care
poate fi aplicată și la copii, e disciplina care nu permite formularea unui gând „care nu e pe
linie.” Această disciplină nu permite mintii să facă comparații, să perceapă erori de logică, să
înțeleagă nici cea mai mică dovadă dacă dovedește ceva ce contravine „directivelor.” Orwell
numește facultatea care realizează această disciplină, „prostie care te apără.” Astfel se ridică un
gard cu încărcătură electrică în jurul intelectului și se limitează aria în care e voie să observi și să
judeci – cu alte cuvinte, terorism moral.

Aria în care nu e voie astăzi să observi și să judeci absolut deloc e aria puterii politice,
istoriei, rolului politic și practicilor comerciale ale evreilor. încolo toate ariile sunt deschide
discuției și dezbaterilor – preoții pot insulta divinitatea, ziarele pot insulta monarhia în târî cu
monarhie, fără să existe sancțiuni; dar nu e voie să studiezi cine și cum deține azi puterea
politică. Orwell însă a reușit s-o facă făcând uz de „dubla gândire”, care prezintă lucrurile prin
opusul lor. în utopia lui comunistă tiranul absolut e „fratele cel mare”, de falsificarea știrilor se
ocupă „Ministerul Adevărului” și politia secretă, securitatea, serviciul de informații, sunt sub
”Ministerul Iubirii.” Cel care vrea să elibereze populația asuprită este Emmanuel Goldstein, un
evreu sub conducerea căruia acționau sabotori și spioni pe care-i tot prindea „politia gândurilor”
si care se zvonea că a scris într-o carte toate gândurile interzise care circulau în subteranele
populației tiranizate. Această carte îi cade în mâini eroului Winston Smith și în ea descoperă
secretul „dublei gândiri”, care este cheia sistemului totalitar socialist. și asa a reușit Orwell să-si
treacă cartea prin cenzură și s-o vadă publicată, fără să-si sperie cititorii, care ar fi paralizat de
groază la ideea că citesc ceva ce nu e „pe linie” dac-ar fi știut ce citesc. Dar văzând că Emmanuel
Goldstein e eroul pozitiv, cenzura n-a sesizat înțelesul cârtii și cititorii au răsuflat liniștiți. Unii
cititori n-au pătruns dincolo de inversiunea practicată de Orwell pentru a-si trece cartea prin
cenzura editorială din Statele Unite. Astfel, un recenzent din 1984 era uimit în CCDL Report,
ziarul Ligii De Apărare Creștină din America, cum de-a putut Orwell să-l facă pe cel care vrea să
scape lumea de comunism și socialism tocmai evreu; nu știe Orwell că comunismul si
socialismul sunt opera evreiască? Dar un scriitor evreu, T.R. Fyvel, a suspectat ceva în această
alegere a lui Orwell, si-a scris: „Prietenii lui George Orwell îl iau asa cum este; parcă ca s-arate
că știe mai mult decât vrea să spună, i-a dat numele de Emannuel Goldstein ultimului său rebel
în cartea 1984 și l-a zugrăvit copiindu-1 pe Trotki.” Cheia enigmei e la pagina 267, unde rebelul
Winston Smith care e hotărât să-si păstreze integritatea mintală și insistă că adevărul nu e invers
de cum este, e supus unui interogatoriu de către O’Brian.

„Te-ntrebi, zise O’Brian, de ce-si pierde atâta vreme cu tine Ministerul Iubirii. Când erai
liber te mirai de multe ori de lucruri care sunt în esența de aceeași natura. Pricepeai mecanismul
societății în care trăiești, dar nu-i pricepeai motivele. Iti aduci aminte cum ai scris în jurnalul tău
intim ‘pricep cum fac asta; nu pricep de ce o fac’? Când te-ai întrebat de ce ai început să te
îndoiești de sănătatea ta mintală. Ai citit cartea, cartea lui Goldstein, sau părți din ea cel puțin.
Ti-a spus ceva nou, ce nu știai dinainte?”

„Tu ai citit-o?” zise Winston.

„Eu am scris-o. Nici o carte nu e scrisă de unul singur, cum știi doar.”

Aici Orwell dezvăluie că Emmanuel Goldstein, pe care Ministerul Adevărului îl zugrăvește tot timpul ca pe cel mai mare dușman al statului socialist, este de fapt personificarea nucleului central al partidului de conducere. Cu alte cuvinte, Goldstein și „fratele cel mare” sunt tot una.

Orwell n-a discutat sionismul în scrierile lui, dar cei ce-1 cunoșteau zic că era antisionist.
Fyvel, un sionist fervent, zice: „Știu că Orwell nu era de acord cu mine; arabii din Palestina erau
pentru el niște asiatici de culoare, evreii din Palestina erau echivalentul stăpânitorilor albi din
India și Birmania, o vedere schematică de la care nu-1 puteai clinti …” Ca toți cei care n-au fost
de acord cu sionismul, Orwell a fost acuzat de antisemitism. A scris într-o scrisoare „Nu mă
îndoiesc că Fyvel crede că sunt antisemit”. „N-aș fi spus-o”, scrie Fyvel, „dar prietenul lui
Orwell, Malcolm Muggerridge, a spus-o … a zis: ‘Ciudat … cum îi atrăgea George Orwell pe
evrei, când el în sufletul lui era foarte antisemit’.” Dar nu e de mirare că prietenii de tinerețe ai
lui Orwell erau evrei, căci cei din conducerea mișcării socialiste erau toti evrei în Marea
Britanie; unii ca Victor Gollancz, proprietarul Clubului Cărților de Stânga și profesorul Harold
Laski care-a văzut cât de util putea fi Orwell ca propagandist al socialismului idealist. Dar era
Orwell cu adevărat antisemit? în 1945 Orwell a scris un articol, „Răzbunarea e amară”, în The
Tribune (9 Noiembrie) în care-a remarcat după ce povestește cum un ofițer evreu din Viena în
uniformă americană îl maltrata și batea pe un ofițer german prizonier: „E absurd să blamezi
evreii germani sau austrieci pentru că se răzbună pe naziști.” Fyvel, prietenul lui Orwell, s-a
certat îndelungat cu acesta pentru propoziția asta, care lui Fyvel i se părea că minimalizează
enorma datorie pe care o are toată omenirea pe veci de veci fată de evrei, după părerea lui Fyvel
- părere pe care n-a reușit să i-o bage în cap cum trebuie lui Orwell, care în același articol cerea
guvernului britanic să protesteze pentru expulzarea germanilor din Prusia de către sovietici,
zicând că ce făcea armata sovietică e o crimă împotriva umanității. Putem conchide că Orwell nu
credea legenda cu camerele de gazare [construite de americani după înfrângerea nemților și după
ocuparea lagărelor de concentrare de către trupele americane, ca un decor de teatru pentru
legenda holocaustului ce urma să fie inventată la Nurnberg] în care se pretinde că au fost gazați 6
milioane de evrei. și experiența lui din războiul civil din Spania (povestită în cartea Homage to
Catalonia) i-a deschis ochii cu privire la rolul evreilor în războaiele și revoluțiile erei moderne.
Tot asa, faptele roiului de evrei tineri în uniformă de ofițeri americani care nici nu prea știau
englezește si-au apărut imediat ce au încetat luptele – dar nu înainte – ca atotputernici în
Germania, nu l-au putut lăsa ignorant.

A fost George Orwell antisemit? Scria într-un articol despre antisemitism din Februarie
1945, că n-ar trebui să ne întrebăm „de ce sunt oamenii asa de atrași de sentimentul acesta
irațional”, ci „de ce mă simt eu atras de sentimentul acesta irațional.” Analiza antisemitismului 1-
a dus pe Orwell acolo unde-a ajuns și Shakespeare; recunoaște că are loc o reacție negativă
aproape universală la faptele și prezenta evreilor, dar el personal nu simte nici o animozitate
pentru ei ca oameni. Orwell, ca și Shakespeare, nu face decât să explice un naționalism lipsit de
teritoriu național care-i pune pe evrei tot timpul în conflict cu populația pe teritoriul căreia
trăiesc.

Evreii nu pot decât sau să subjuge toate națiunile și să domnească deasupra lor ca unica
națiune triumfătoare asupra tuturor națiunilor pe care le-au distrus, sau să se lase asimilați, ceea
ce unii din ei fac tot timpul. In Neguțătorul din Veneția, căsătorind-o pe evreica Jessica, fiica lui
Shylock, cu unul dintre prietenii creștini ai lui Antonio, Shakespeare pledează pentru asimilare. El demonstrează că nu există antisemitism; există doar antagonism născut din discriminarea pe
care-o practică evreii. Puterea politică evreiască interzice să se joace Neguțătorul din Venetici pe
scenă, în film sau la televiziune – nu de teamă că ar putea da naștere la sentimente ostile evreilor,
ci pentru că propaga ideea asimilării.

George Orwell s-a concentrat asupra analizei puterii politice contemporane și mai ales
asupra rolului evreilor în concentrarea puterii totalitare de tip socialist. Dacă evreii erau atrași de
el si-1 găseau interesant și el era atras de ei; n-avea nici un fel se animozitate sau rezervă pentru
ei personal. Mesajul lui în cele două cârti, Animal Farm și 198-1, este că populația gazdă trebuie
să învețe cum să facă fată situației, opunând arme egale acelor arme și tehnici intelectuale de
agresiune psihică care dau azi un avantaj enorm evreilor în competiția cu ceilalți. Ne-evreii n-au
nevoie să folosească astfel de arme mintale; tot ce au nevoie e să le cunoască și să le priceapă,
căci atunci nu vor putea fi folosite împotriva lor.

ULTIMA SCRIERE A LUI IVOR BENSON

Ivor Benson a murit pe neașteptate pe când lucra la o prezentare a Noii Ordini Mondiale
si-a operațiilor ei după eliminarea titulaturii de „socialist” ori „comunist” din limbajul politic al
țărilor de dincolo de cortina de fier și după eliminarea cortinei de fier. Ultimele pagini au fost
terminate de soția lui după însemnările lui. Articolul a apărut în patru părți în numerele din 31
Mai și 7, 14 și 21 Iunie 1993 ale săptămânalului The Spotlight din Washington, DC. Dăm mai
jos o succintă prezentare a tezelor acestui articol.

Prima parte, intitulată „Ca să înțelegi Noua Ordine Mondială de azi, studiază istoria”,
începe prin a arăta că ceea ce se-ntâmplă azi în Europa (desființarea națiunilor europene si
transformarea europenilor în supusii unui singur guvern central) este, ca și ceea ce s-a-ntâmplat
în Africa de Sud (desființarea prin luptă în care sunt folosite gherile negre a statelor construite de
către albi acolo) nu sunt decât faze ale activității oculte care a început încă din secolul 19 cu
scopul instaurării Noii Ordini Mondiale. Această activitate ocultă a devenit vizibilă mai întâi în
Africa de Sud sub auspiciile Marii Britanii Războiul burilor a inaugurat procesul continuu în
care primul și cel de-al doilea război mondial au fost doar episoade (chiar și istoricii din
universități care scriu „pe linie” ca F.P. Chambers, O P Harris, O G Bailey, admit acest lucru).

Noua Ordine Mondială s-a născut din ambiția milionarului britanic Cecil John Rhodes
care a creat statul sud-african Rhodezia. El și acolitii lui au pus bazele rețelei de organizații care
are scopul de a institui această Nouă Ordine, care însă azi este cu totul altceva decât era pe când
a plăsmuit-o Rhodes. In mod ironic tocmai această rețea înființată de el a distrus statul creat de
el, Rhodezia, azi numită Zimbabwe; astăzi acolo numele lui a devenit anatema și statuile lui au
fost demolate. Felul în care această rețea gândită, înființată și finanțată de Rhodes ca să pună
bazele unei Noi Ordini Mondiale care să semene cu imperiul britanic ca limbă și organizare dar
să aducă pace universală și prosperitate în întreaga lume, a fost infiltrată și preluată de alții
pentru a o folosi în scopul lor urmărit de-a lungul veacurilor a fost descris din surse directe de
Carroll Quigley în cartea sa Tragedy and Hope. Quigley a fost cea mai mare parte a vieții legat
intim de această rețea, a avut timp de doi ani acces la toate documentele ei secrete și a aprobat-o;
dar el dorea s-o scoată din anonimat, unde această rețea preferă să lucreze.

Multe elemente dezvăluite de Quigley au fost descoperite fragmentar de alții, care fără
acces la documentele secrete au comparat și examinat faptele; dar cartea lui Quigley arată pentru
prima dată acțiunile susținute prin care rețeaua de organizații finanțate de Rhodes pentru a
transforma visul lui utopic și idealist în realitate a fost captată în slujba interesului de îmbogățire
a unui grup restrâns de oameni prin pauperizarea și subjugarea întregii omenirii. La 24 de ani,
deja bogat, Rhodes si-a scris primul testament în care lăsa averea sa „pentru stabilirea si
promovarea unei societăți secrete [sublinierea noastră] al cărei scop real să fie întinderea
guvernării britanice în toată lumea … și să stabilească o putere asa de mare care să fie capabilă să
facă orice război imposibil și să promoveze interesele omenirii.” în cel de-al 7-lea testament al său și ultimul, Rhodes ajunsese la concluzia că cel mai bun mijloc în acest scop este să finanțeze
bursele Rhodes la Universitatea de la Oxford care să adune tineri capabili de limbă engleză din
toată lumea și să-i inițieze și dedice scopului acestei Noi Ordini Mondiale a lui; după ce-a vorbit
cu împăratul Wilhelm al Germaniei, a inclus și tineri de limbă germană. In acest ultim testament
n-a mai menționat societățile secrete. Una din ele fusese deja înființată în primăvara anului 1891.
Șeful ei era chiar Rhodes. Stead, Lordul Escher, Alfred Milner formau comitetul executiv.
Lordul Balfour, Harry Johnston, Rothschild, Lordul Grey și alții erau un „cerc de initiati”, apoi
venea un cerc exterior lor numit mai târziu de Milner al „Mesei Rotunde” (Quigley). Ivor Benson
vede în această societate secretă o întrupare a ambiției personale a unui om extrem de bogat dar
si extrem de dotat, care a înhămat la carul său idealismul ardent al intelectualilor tineri privați de
religie canalizându-le exaltarea mistică pe făgașul acestui aparent altruism ateu. Dar n-a fost
Rhodes cel care a inventat acest surogat de religie; în 1870, John Ruskin, primul profesor de Arte
Plastice la Oxford, a propovăduit cu mare succes studenților ideea că englezilor le revine, fiind ei
”o rasă încă nedegenerată”, misiunea de a conduce lumea și de a transforma Anglia din nou în
”tronul regilor, o insulă cu sceptrul în mână, izvorul luminii întregii lumi, centrul păcii; stăpâna
învățăturii si-a artelor, … adorată pentru curajul ei ieșit din comun, de a dori binele întregii
omeniri. … Anglia … trebuie să formeze colonii oriunde cât mai repede, cu cei mai capabili si
valoroși oameni ai ei, luând fiecare picior de pământ roditor dar nelucrat pe care-1 calcă …”
(discursul de inaugurare al lui Ruskin). încă pe la jumătatea acestui secol discipolii lui mai
păstrau fervoarea lor misionară de a „construi raiul pe pământ, sub conducerea … mai ales a celor
de limbă engleză” (Lionel Curtis la moartea Lordului Lothian, Washington, 1940).

Partea a doua a articolului, intitulată „Noua Ordine Mondială visată de Rhodes nu e
versiunea actuală”, începe prin a aminti că despre Bill Clinton, care-a pus mâna pe președinția
Statelor Unite deși n-a avut majoritatea voturilor, publicul știe că este bursier Rhodes, dar
publicul nu știe cât de departe este ideologia burselor Rhodes azi de intențiile extrem de strâmbe
dar și extrem de idealiste ale fondatorului lor. Căci scopurile pentru care lucrează azi rețeaua de
organizații înființată de Rhodes cu banii lui sunt diametral opuse scopurilor lui si-ale multora din
succesorii lui. De aceea când Quigley si-a publicat monumentala lui istorie contemporană
Tragedy and Hope cartea a fost urgent retrasă din circulație și cariera lui Quigley a fost zdrobită,
căci dăduse în vileag prea multe.

Primul lucru pe care l-a realizat rețeaua de organizații înființată de Rhodes cu scopul de a
extinde imperiul britanic pentru a crea Noua Ordine Mondială, a fost să distrugă imperiul
britanic. De aceea dacă americanii vor să vadă cine dă directive președintelui Clinton, primul lor
președinte instruit ca bursier Rhodes, trebuie să priceapă schimbările care-au avut loc în jurul
anului 1930.

De la început, condiția „de a pune stăpânire pe fiecare bucățică de pământ roditor
nevalorificat pe care calcă”, îmbrăcată în hainele frumoase ale propășirii întregii omeniri, a dat
naștere unei nedrepte și extrem de sângeroase invazii militare britanice în Africa de Sud; și de la
început, surogatul de religie prin care darwinismul și alte doctrine raționaliste au înlocuit religia
creștină si-au canalizat misticismul tinerilor idealiști pe făgașul Noii Ordini Mondiale, a fost
foarte apropiat de doctrina materialistă marxist-leninistă. Ambele doctrine promit raiul pe
pământ și promovează principiul că „scopul scuză mijloacele”, oricât de brutale, sângeroase si
ticăloase ar fi aceste mijloace. în istoria omenirii, de obicei nu se considerau ca fiind ticăloase
acțiuni care aveau drept scop salvarea comunității sau societății; dar acum ticăloșia și brutalitatea
au început să fie aplicate în interiorul comunității împotriva unor oameni care aparțin aceleiași
societăți și aceluiași grup și care au aceleași interese. Discipolii doctrinei Rhodes argumentau că
scopul final fiind propășirea întregii omeniri, ticăloșia e justificată, oricât de mare ar fi. Astfel
Alfred Milner în funcția sa de înalt Comisar britanic a folosit cele mai josnice și murdare
mijloace pentru a declanșa războiul burilor. Demisionând din postul de comandant suprem al
forțelor britanice din Africa de Sud, locotenentul-general William Butler a protestat împotriva
minciunilor transmise publicului britanic de către Rhodes și acolitii lui pentru a-1 atrage în
războiul care i-a deposedat pe buri de tara lor. LA. Hobson scrie despre acel război: „Luptăm ca să impunem o mică oligarhie internațională de proprietari de mine și speculanți ca stăpâni în
Pretoria”. Pe acești magnați financiari care nu erau englezi dar aveau aproape toti pașaport
britanic, Rhodes în imensa lui vanitate și infatuare îi vedea doar ca pe niște instrumente de-ale lui
în construirea Noii Ordini Mondiale.

Războiul burilor care se pretindea că va dura câteva săptămâni, a durat trei ani, a ucis
20.000 de soldați britanici și a trecut prin foc și sabie populația civilă din Transvaal și Statul
Liber al Oraniei, lăsând fermele arse și pământul necultivat. Au murit mai multe femei și mai
multi copii în lagărele de concentrare britanice ale lui Horatio Kitchener decât soldați de ambele
părți ale combatanților; asa a început „raiul pe pământ” al Noii Ordini Mondiale; asa a fost
Anglia „izvorul luminii întregii lumi și centrul păcii”. Si-asa primul război care trebuia să
inaugureze extinderea imperiului britanic pentru a cuprinde toată omenirea sub mantia sa de
binefaceri și pace, a inaugurat fărâmițarea și desființarea imperiului britanic.

Partea a treia a articolului, intitulată Idealul’ original al lui Cecil Rhodes uzurpat de
puteri oculte”, arată cum tot atunci când avea loc războiul burilor dus sub pretextul de a instaura
pacea mondială si-a propăsi toată omenirea prin acapararea celor mai bogate mine din lume în
mâinile unui mic grup de magnați, avea loc și înlocuirea oligarhiilor financiare care conduceau
destinele naționale din interiorul fiecărei națiuni printr-o oligarhie financiară supranatională care
deține puterea politică în toate tarile dar nu este supusă guvernului nici unei tari. Acest proces de
înlocuire a culminat în 1930, când familiile de pionieri care au fondat Statele Unite ale Americii
si-au detinut finanțele acestei tari de la înființarea ei au fost eliminate și înlocuite de la tronul
puterii de pe Wall Street. Quigley arată în Tragedy and Hope cum s-a desfășurat lupta pe Wall
Street care s-a terminat cu înfrângerea familiilor celor care-au fondat America, dar nu explică
motivele acestei lupte și înfrângeri.

Cu sosirea bursierilor americani Rhodes, operațiile Mesei Rotunde și ale organizatiilor-
fiice s-au extins si-n America. Multi milionari și oameni influenti americani (ca de ex. Andrew
Camegie) au fost captati de ideea reunificării Marii Britanii cu Statele Unite și s-au înrolat într-o
mișcare numită Union Now (Unirea Acum). și aceștia doreau să construiască raiul pe pământ si
să asigure pacea-n lume sub aripa ocrotitoare anglo-saxonă. După primul război mondial rețeaua
de organizații a lui Rhodes s-a extins: s-a înființat Institutul Regal pentru Afaceri Internationale
care să slujească drept paravan grupurilor Mesei Rotunde. Acest institut-paravan a primit la New
York titlul de Consiliul Afacerilor Externe (The Council for Foreign Relations, CFR). Scopul
ambelor este să promoveze ideea „idealului unei singure națiuni pe tot globul”, să infiltreze
acolitii lor în cele mai înalte funcții în companii, bănci, guverne, partide politice și universități si
să planteze bursieri Rhodes bine îndoctrinați peste tot unde pot promova ideea Noii Ordini
Mondiale. Este de datoria fiecărui bursier Rhodes să implanteze alții peste tot, în administrația si
guvernul american, la CIA (Central Intelligence Agency, serviciul de contraspionaj american), la
ministerul de război, la Casa Albă. Astfel s-au succedat generațiile de bursieri Rhodes una alteia
în pozitiile-cheie ale Statelor Unite, căci de pe vremea când a devenit președinte Franklin D.
Roosevelt aceste poziții au fost ocupate mai ales de oameni proveni ti de la Consiliul Afacerilor
Externe. La fondarea Națiunilor Unite în 1945 la San Francisco, 47 din membrii delegației
americane proveneau de la acest Consiliu; timp de 38 de ani, până în 1972, fiecare Secretar de
Stat american, inclusiv Henry Kissinger, provenea de la acest Consiliu, cu excepția a trei. Acest
Consiliu a dat naștere unui număr de organizatii-fiice, de exemplu Institutul Pentru Relații în
Pacific, a cărui realizare a fost izgonirea naționaliștilor cu Ciang Kai-sek din China și instaurarea
comunismului acolo cu Mao Tse-tung.

Alte organizații care au apărut după cel de-al doilea război mondial, deși nu se declară pe
fată că sunt afiliate la Masa Rotundă, conlucrează în același scop de a instaura Noua Ordine
Mondială prin distrugerea suveranității naționale a popoarelor: astfel sunt grupul Bilderberger,
numit astfel după hotelul unde se întrunește și grupul Comisiei Trilaterale (America, Europa,
Japonia). Activitățile de „promovare a păcii în lume” a acestor grupuri includ menținerea
masacrelor în Bosnia, de exemplu, prin „planurile de pace” pe care le aplică.

Pentru a înțelege Noua Ordine Mondială trebuie să identificăm grupul care finanțează
politica, deține mass-media, numește profesorii și administratorii la universități și deține
editurile, în America. Quigley arată în detaliu cum a crescut rețeaua anglo-americană de
organizații care formează azi guvernul din umbră și care azi distruge guvernele naționale pentru
a instaura Noua Ordine Mondială, dar nu arată (probabil intenționat) cum s-a schimbat
componenta oligarhiei financiare care formează acest guvern. El descrie grupul oligarhic de
protestant! albi de origine anglo-saxonă (WASP, white protestant Anglo-Saxon), fondatorii
finanțelor Americii, ca o clasă stăpânitoare unită în telul de a se constitui într-un „sistem mondial
de control financiar detinut de persoane particulare care să stăpânească sistemul politic al fiecărei
țări și economia întregii lumi.” Din 1880 până în 1930, această rețea anglo-americană de
organizații a fost complet dominată de J.P. Morgan; după 1930, puterea le-a fost smulsă lui si
acolitilor lui de către un alt grup, un grup de magnați financiari internaționali nelegati de nici o
tară și de nici o națiune, care nu fac parte din națiunea în care locuiesc. Dar ambele grupuri și cel
național deposedat în frunte cu J.P. Morgan și cel al magnaților internaționali, sunt identice în
ceea ce privește mârșăvia și cinismul mijloacelor pe care le folosesc pentru a stăpâni lumea si
ambele grupuri au văzut imediat cât de util le e marxismul/comunismul în scopul distrugerii
structurilor naționale si-a înrobirii economice și politice a popoarelor. Ambele grupuri
argumentează că nemaiexistând națiuni și armate naționale, nimeni nu va putea lupta și cei
nedisciplinati vor fi imediat pedepsiți [citește „exterminați”] de armatele centrului supranational.
Ambele grupuri au finanțat revoluția bolșevică din Rusia si-au menținut bolșevismul la putere tot
timpul.

Ultima parte a articolului, intitulată „Se aliniază ostile în lupta pentru adevăr”, arată cum
grupul magnaților naționali americani cu Morgan în frunte si-a pierdut supremația și nu mai
numește azi profesorii la Columbia (universitate înființată de el chiar), Harvard, Yale, sau
Princeton. Momentul în care Morgan n-a mai putut face numiri la propria lui universitate a fost
momentul de cotitură. Această trecere a puterii în mâinile noilor stăpâni s-a făcut cu metodele
folosite peste tot în viata publică americană: finanțarea partidelor politice și manipularea opiniei
publice prin mijloacele de spălarea creierului maselor (ziarele, revistele, televiziunea, radioul,
filmele și cărțile). Rețeaua anglo-americană de organizații izvorâte din Masa Rotundă n-a fost
desființată; a fost preluată, a trecut sub stăpânirea noii oligarhii financiare internaționale, cu toate
apanajele ei, imaginea pe care-o avea în ochii publicului, respectabilitatea istorică, pretinsul
idealism, misticismul ateu — și bineînțeles, cu toate fondurile ei. Din 1930 încoace sângele
popoarelor nu s-a mai vărsat pentru a extinde imperiul britanic care să instaureze raiul pe pământ
sub egida lui, ci pentru a extinde supremația acestei oligarhii, palid reprezentate prin paravanul
Organizației Națiunilor Unite. Dar și sub noii conducători, ca și sub cei vechi, alianța finanțelor
cu intelectualitatea în această rețea de organizații care lucrează pentru instaurarea Noii Ordini
Mondiale împinge tot mai mult civilizația occidentală spre prăpastie. și faptul că metodele si
scopurile lor sunt aceleași face ca dispariția unei oligarhii din vârful piramidei puterii și apariția
alteia să nu fie observate de marele public. Rezultatul însă e vizibil: azi destinele politice si
economice ale Statelor Unite ale Americii sunt în mâinile unora care nu sunt americani în
sentimente, interese și ambiții.

Idealurile burselor Rhodes sunt încă folosite pentru prostirea marelui public în America;
si președintele nostru actual, Bill Clinton, acest bursier Rhodes, execută conștiincios ordinele pe
care i le transmite rețeaua de organizații izvorâte originar din mintea lui Rhodes.

Când si-au pierdut puterea, magnații finanțelor naționale n-au dispărut de pe fata pământului ci au devenit supusi noilor magnați internaționali si-au fost atrași în orbita lor, de
unde nu se pot detașa căci sunt legați strâns prin interesele lor financiare (si altele n-au).
Conspirația Noii Ordini Mondiale a făcut pași gigantici înainte în ultimii câțiva ani. în acest
progres nu trebuie scăpată din vedere importanta factorului sionist: căci la vârful piramidei
puterii magnații anglo-saxoni au fost înlocuit! de către șefii imperialismului sionist care a
înlocuit imperialismul anglo-saxon originar al lui Rhodes. Acest imperialism sionist îsi vede
împlinirea națională prin desființarea tuturor celorlalte națiuni și instaurarea unui guvern mondial unic sub stăpânirea sa. Acest lucru nu s-ar fi putut realiza dacă națiunile occidentale n-ar fi
acceptat vicierea structurii lor statale prin crearea de monedă tară acoperire, prin îndatorarea
guvernului național către bănci particulare cheltuind mai mult decât îi este venitul și prin
așezarea economiei tarilor pe baza celei mai imorale cămătării. Această viciere a dus la corupția
generalizată în aparatul de stat și la eliminarea oricăror norme de etică și morală.

Ritmul degradării statelor occidentale a fost mult accelerat după 1939, după victoria
imperialismului sionist prin cel de-al doilea război mondial. Dar promotorii Noii Ordini
Mondiale știu bine că trebuie mai întâi să răpească popoarelor europene ultimul rest de
suveranitate națională, obligându-le să intre într-o „Nouă Europă” care să le înrobească si
împiedecându-le de a se uni într-o Europă în care să-si păstreze suveranitatea națională. La fel ca
si-n Statele Unite ale Americii, si-n Europa popoarele vor să-si păstreze drepturile, iar oligarhia
conducătoare vrea să le despoaie de ele; aceeași prăpastie se cască între popor și oligarhia
conducătoare slujită de-un aparat de stat corupt în Europa ca si-n America. Din ce în ce mai
mult, masele cu creierul spălat de mai bine de-un secol se trezesc ca să vadă cum aparatul de
menținere și aplicare a legii a devenit făptașul celor mai multe și mai mari fărădelegi. și în
creierul spălat de peste un secol al maselor a început să încolțească rezistenta la abuzul aparatului
de stat. și unii au început chiar să aibă îndoieli cu privire la veracitatea oceanului de propagandă
mincinoasă care ocupă absolut toate tipăriturile și enunțurile mass-mediei și stabilimentului.

Viitorul omenirii depinde de ce se-ntâmplă azi în Europa, unde au început să se înfrunte
două tabere: într-una se află concentrată puterea agresivă a banului, iar în cealaltă se ridică firea
omenească ultragiată, care-a-nceput să-si spună cuvântul.