Iuliu Maniu ?

S-au scurs 77 de ani de la infama trădare de la 23 august şi, „pas cu pas” adevărul începe să iasă la lumină. La 12 august 2018 publicam un articol despre „partea ascunsă” – nu a Lunii, ci a unui personaj al istoriei secolului trecut –  Iuliu Maniu. Nu puţini au sărit ca arşi când istoricul constănţean Marian Zidaru a dat publicităţii documente din arhivele britanice despre calitatea de agent în slujba Angliei a fostului lider ţărănist, care s-a dovedit a nu fi fost nici „Cuminţenia pământului”, nici  exemplu de urmat pentru urmaşi. În plin război, a fost spion plătit generos de o ţară străină – pentru aţi trăda propria ţară[1]. Relevant este şi Raportul Castelain din 27 noiembrie 1944 cu menţionarea sumelor de bani şi a bijuteriile cu care a fost răsplătită prestaţia lui Iuliu Maniu, ca spion[2]. Caracterul liderului ţărănist s-a desconspirat şi jucând rolul mitologic al lui „Ianus”. Pentru a putea demonstra că „nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase”, imedit după consumarea mârşavei fapte a complotiştilor de la 23 august 1944, Iuliu Maniu nu mai era de găsit. Se internase urgent  într-o clinică particulară (este posibil ca la distanţă de 45 de ani – pentru un motiv oarecum similar -, gestul său să-l fi inspirit pe alt „revoluţionar” care, în toiul evenimentelor din decembrie 1989şi-a pus piciorul în ghips).

Relativ recent, în seria de interviuri livrate mass media din România de istoricul britanic Dennis Deletant, acesta reconfirmă statutul de fost agent al serviciilor secrete britanice al Iuliu Maniu, lipind însă – infantil şi comic – pe imaginea acestuia eticheta „agent patriotic”. Inevitabil, a apărut şi o reacţie la jongleriile echibristice ale istoricului menţionat, care, prin declaraţiile făcute recunoaşte indirect cercetările istoricilor români față de negarea vehementă activităţii lui Iuliu Maniu. Fiindcă Istoria mai joacă şi feste, vă reamintim că singurul personaj dintre „actorii” acelui 23 august care nu şi-a găsit sfârşitul în temniţele regimului pro-sovietic a fost tocmai vinovatul principal: fostul rege Mihai. Supunem atenţiei textul amintit[3., lăsând la latitudinea fiecăruia să cântărească faptele şi să tragă concluziile. (Ion Măldărescu, Redacţia ART-EMIS).

În 2015, istoricul Alex Mihai Stoenescu devoala numele de cod al politicianului român: „Tom”. Insistenţa că Iuliu „Tom” Maniu ar fi fost un politician providențial, care a acceptat să colaboreze cu Guvernul altui stat, doar „din dragoste” de România, așa cum insinuează cei care au realizat interviurile menţionate, reprezintă o mistificare a faptelor. Maniu nu a colaborat cu serviciile secrete britanice din constrângere, fapt ce se înscrie într-o mai lungă serie de acțiuni anti-românești și anti-democratice pe care fostul lider ardelean le-a întreprins pentru acapararea puterii în România.

Grație volumului al II-lea din seria „Istoria loviturilor de stat din România”, Bucureşti, Editura R.A.O., semnat de Alex Mihai Stoenescu, trecem în revistă acțiunile politice, mai puțin cunoscute ale lui „Tom”, unele dintre ele cu efecte catastrofale pentru statul român, consecințe pe care le resimțim și astăzi. În ordine cronologică, începem cu declarațiile făcute Iuliu Maniu în Parlamentul de la Budapesta și acțiunile sale înainte de Marea Unire, așa cum au fost ele receptate de către marele Nicolae Iorga: „De exemplu, marele istoric găsea că declarația lui luliu Maniu față de Ungaria: „suntem cu toată curățenia sufletului nostru fii credincioși ai acestei țări”, nu era deloc patriotică. Ba, dimpotrivă, luliu Maniu se declara în ședința din 28 iulie 1906 a Parlamentului de la Budapesta patriot maghiar, ripostînd la invectivele care i se aduceau pentru că este etnic român: „Invectivele acestea – cer scuze pentru expresiunea (sic) – se îndreaptă în contra noastră totdeauna cu gîndul rezervat ca noi nu suntem fii așa de credincioși și de buni ai acestei patrii, după cum s-ar putea pretinde de la noi din punct de vedere etic și omenesc. Dați-mi voie să declar ca impresia aceasta a d-voastră nu are nici o bază reală. Niciodată nu veți putea arăta vreun exemplu din istorie în care să dovediți că noi ne-am fi aliat o singură dată cu dușmanii țării” (răspuns la acuzația că românii sunt dușmanii „patriei” ungare, ca urmare a participării unor delegații transilvănene la festivitățile de la București, organizate cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol I – n.a.). „Baza. patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această țară întocmai ca și viitorul nostru… Susținerea Ungariei și în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică și internațională, atât pentru români, cât și pentru maghiari. Conștiința acestei necesități și sinceritatea sentimentelor este punctul de mînecare al activității noastre politice […] Trecutul nostru e legat de țara aceasta întocmai ca și sentimentele noastre, aspi-rațiunile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în Ungaria, cercând baze sigure în țara aceasta pentru dezvoltarea noastră culturală și economică”[4].

Aceste declarații au fost cercetate de lorga în arhiva Parlamentului de la Budapesta, în original în limba maghiară și au fost publicate în ziarul românesc „Unirea” din Blaj. De altfel, în acel ziar, care aparținea catolicilor și greco-catolicilor din localitate, chiar sub nasul deputatului budapestan luliu Maniu, un profesorul Alesiu Viciu scria următoarele: „La alte popoare, o nulitate ca Eminescu ar fi murit ignorat și uitat” și înfiera „cultul rușinos al lui Eminescu”.

Șocul acestor realități transilvănene pe care nu le-am cunoscut ar fi putut fi atenuat dacă am afla că, în acea perioadă dificilă și sub regimul de teroare austro-ungar, intelectualii noștri au fost nevoiți să facă unele compromisuri pentru a salva vieți, instituții românești și idei aflate în pericol de a fi oprimate. Altfel spus, este posibil ca luliu Maniu să fi avut o „schemă” pentru a-i păcăli pe asupritori? Realitatea istorică arată că nu. În totală contradicție cu declarațiile abominabile la adresa Iui Eminescu din ziarul canonicilor blăjeni, preotul ardelean Ilie Miron Cristea (viitorul Patriarh) își dădea doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză: „Opera poetică a Iui Mihai Eminescu”, pe care o publica în limba maghiară. Tot la Budapesta, Octavian Goga și I. Tăzlăoanu scoteau publicația „Luceafărul”, „spunând îndrăzneț ce simte și vrea un neam întreg”. Ion Agârbiceanu milita pe față pentru națiunea română, iar preotul greco-catolic Augustin Bunea, chiar din Blaj, făcea declarații categorice împotriva proiectului legii care intenționa să interzică folosirea limbii române: „Cereți-ne sângele, cereți-ne averea și le dăm, dar, când ne cereți sufletul, atunci avem și noi cuvânt. Poporul român își are religia sa, limba sa și cultura și literatura sa, are poeți celebri, cunoscuți în Europa întreagă și traduși în limba maghiară. […] Proiectul limbii este un adevărat atentat contra existenței poporului român și a Bisericilor sale”[5].

Episcopul Vasile Hossu, care poate că risca mai mult decât oricare alt român, protesta public: „Susțin cu toată liniștea – și voi primi cu durere contra-afirmația documentală – că, de o mie de ani de când locuiesc pe țărmii acestor patru râuri românii și maghiarii, alături unii de alții, n-a fost o singură mișcare, niciun moment când poporul românesc ca atare să fi dat dovadă de sentimente iredentiste”, în aceste probleme fundamentale, deputatul budapestan luliu Maniu, care era de așteptat să reprezinte interesele românilor, avea o voce foarte slabă sau tăcea, nefiind practic implicat în lupta pentru păstrarea identității naționale și culturale, rezumîndu-se la comentariul juridic sau ocolind pur și simplu subiectul. Urmare a cercetărilor făcute pentru a descoperi contribuția lui luliu Maniu la lupta românilor transilvăneni, concluzia istoricului Nicolae lorga, este că „activitatea sa politică în slujba românismului este nulă”.

Iuliu Maniu a introdus și promovat regionalismului ardelean ca politică de partid în România Mare 

„Încă din primele luni care au urmat Marii Uniri, în interiorul Partidului National Român au existat fracțiuni care s-au strîns în jurul celor trei lideri: Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga și luliu Maniu. Înțelegerile mai vechi pe care conducerea Partidului Național Român le avea cu Partidul Național Liberal implicau fuziunea după realizarea unității naționale, Brătienii considerând că partidul pe care l-au sprijinit și finanțat mai multe decenii în Transilvania nu își mai are rostul în arhitectura României Mari. Vaida-Voevod și Goga erau adepții acestui proiect; Maniu s-a razgândit pe drum. El a pornit o bătălie tenace pentru supraviețuirea partidului transilvănean, care ar fi putut ocupa locul rămas liber prin dispariția lentă și tristă a Partidului Conservator, o altă bătălie pentru a-și asigura supremația în acest partid și apoi o bătălie clasică împotriva adversarului parlamentar. Pe plan intern, de partid, Alexandru Vaida-Voevod i-o luase înainte, fiind deja numit prim-ministru și primul președinte al Camerei Deputaților României Mari. În fața pericolului de a fi marginalizat, luliu Maniu va specula dificultățile inerente integrării Transilvaniei și va miza pe sentimentul regionalist al adepților săi pentru a putea rămîne în jocul politic, devenind mult mai activ și căutînd să realizeze o fuziune cu un partid mai slab, pe care să-l poată domina. […] După 1903, gruparea tânără a mișcării naționaliste din Transilvania adoptă activismul, care presupunea participarea la alegeri și reprezentarea românilor în Parlamentul de la Budapesta.[…] La congresul de la Sibiu al partidului, în 1905, s-a decis abandonarea pasivismului. Alți fruntași români pătrunseseră între timp, ca deputați, în Parlamentul de la Budapesta: Teodor Mihali, luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod”. […] Această nouă orientare, numită impropriu activism, se afla în opoziție cu doctrina luptei pentru unitate națională, care presupunea sacrificii, riscuri și martiraj, dar și legitimitate istorică, în plus, « activismul », pentru a se putea adapta compromisului instituțional și prezenței în parlamentul ungar, devenise regionalist, căutînd o iluzorie independență a Transilvaniei și arătîndu-se pe alocuri ostil reîntregirii. luliu Maniu va adopta o poziție ambiguă, fiind discipol și protejat al naționalistului Gh. Pop de Băsești, dar adept rigid al compromisului cu ocupantul. Alegând ca atitudine principiile dreptului, el se va posta departe de mișcarea pentru unitatea națională, prefernd să interpreteze evoluțiile politice exclusiv din unghi juridic, unghi care în marile momente ale istoriei devine fad, inoperant, chiar ridicol, în momentul în care Maniu s-a decis să interpreteze un rol în mișcarea naționalistă, el a ales regionalismul”[6].

Sub conducerea lui Iuliu Maniu, P.N.Ț. a făcut o alianță politică cu Partidul Comunist din România, (P.C.d.R.) formațiune interzisă de lege pentru activitățile sale anti-românești. În 1929, P.N.Ț.-ul, aflat la Guvernare, trimite o echipă de specialiști în U.R.S.S. pentru un schimb de experiență.

„La alegerile locale din 1926, partidul lui luliu Maniu acceptă pentru prima dată alianța electorală cu Partidul Comunist din România, agentură sovietică infiltrată în rândurile Blocului Muncitoresc-Țărănesc. Fenomenul se va repeta de mai multe ori până la 1944, când P.N.Ț. și P.C.R. s-au aliat pentru răsturnarea lui Ion Antonescu, dar aceste colaborări, care ni se par nouă astăzi ciudate și care în 1931 au adus pentru prima dată deputați comuniști în Parlament, nu au fost decât un simptom al orientării generale de stânga a partidului, în sfârșit, după lungi pertractări, „Congresul Partidului Național, desfășurat la 10 octombrie 1926 în sala Transilvania din București a aprobat « cu aclamații » fuziunea, principiile generale, programul și statutul Partidului Național Țărănesc. […] afirmația se sprijinea pe înțelegerile cu Partidul Social Democrat și pe pactul secret încheiat cu Partidul Comunist din România, agentura sovietică interzisă prin lege. Baza înțelegerii secrete dintre P.N.Ț. și Partidul Comunist din România viza o alianță între țărani și muncitori prin intermediul a două formațiuni politice și, nu în ultimul rând, legalizarea P.C.R. De aceea, printre participanții cei mai activi la adunarea din 18 martie s-au aflat militanți de seamă ai Partidului Comunist Român, precum Gheorghe M. Vasilescu, Nicolae Popescu-Doreanu, David Avramescu, Imre Aladar. De asemenea, la adunare au fost prezenți Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, loan Flueraș și alți conducători ai Partidului Social-Democrat. La adunare a luat cuvîntul și celebrul Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, cel dinții prim secretar al Partidului Comunist din România”[7].

Mai mult, pe 22 aprilie 1928, P.N.Ț. convoacă o Adunare Națională la Alba Iulia, care se erija într-un „Parlament al Transilvaniei”, deși acolo se fluturau numeroase steaguri roșii ale bolșevicilor. „Luptătorii neapăratei revoluții, adecă ai prefacerii totale a României în Stat pentru țerani, oricari țerani, și anume nu pentru că sunt români, ci numai pentru că sunt țerani, se aruncară deci în Camere, ca pe vremuri, asupra dușmanului: strigătele, injuriile, urnele răsturnate – și, de partea cealaltă, excluderile -, pentru a încheia cu o retragere eroică din Parlament, anunțînd că, în fața acestuia, în curând un adevărat Parlament își va începe ședințele, « Adunarea Națională » a lor” (Nicolae Iorga).

Iuliu Maniu instrumentează prima campanie împotriva României în presa străină, apelând la serviciile lordului Rothermere, propagandist în slujba Ungariei și notoriu simpatizant nazist. Scopul campaniei era demonizarea Guvernului român pentru a putea forța înlocuirea acestuia cu P.N.Ț.

„Prima mișcare a liderului P.N.Ț. a fost lansarea unei campanii internaționale de presă care să împiedice obținerea de către România a unui împrumut menit să asigure stabilizarea monetară. Cum partidul nu avea fonduri pentru a susține o astfel de campanie, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei, dar și finanțator și aprig luptător în campania de nerecunoaștere a Tratatului de la Trianon, al alipirii Transilvaniei la România, iredentist cunoscut și extremist antiromânesc. Rezultatul imediat a atins însă două scenarii: 

– slăbirea guvernului țării prin adâncirea crizei monetare și economice;

– lansarea unui program de sensibilizare a opiniei publice internaționale asupra „nedreptății” făcute Ungariei prin « cedarea » Transilvaniei la România.

Iuliu Maniu este răspunzător direct pentru primul scenariu și indirect pentru al doilea. Constatând că nu poate obține chemarea la guvernare pe căi legale, P.N.Ț. declanșază o campanie de agitații politice, întruniri și mișcări de stradă în care acuză guvernarea liberală de tiranie și îndeamnă la nesupunere civică. Cetățenii României sunt îndemnați să refuze de a mai plăti impozitele, iar tinerilor li se cere să nu se mai prezinte la încorporare. Bineînțeles că aceste îndemnuri aveau un caracter penal”[8].

La lovitura de stat din 1930 prin care Carol al II-lea revine ilegal pe tron, Carol al II-lea îi are ca aliați pe Maniu și Lordul Rohermere.

Maniu a încercat încă din 1928 să-l readucă pe Tron pe Carol al II-lea, cel care era la vremea respectivă  un civil acuzat de dezertare şi laşitate. P.N.Ț. organizează în acest scop o serie de agitații și manifestări, între care Adunarea Națională de la Alba Iulia și Marșul asupra Bucureștilor. Acțiunile instituțiilor de forță au zădărnicit planul care urmărea ca „revoluția țărănistă” să fie încununată cu revenirea lui Carol pe Tron.

Instaurarea Regenței după moartea Regelui Ferdinand îi va da ocazia lui Maniu să reia planul de readucere a lui Carol, cu ajutorul aceluiași Lord Rothermere.

„Între Carol Caraiman și lordul Rothermere a intervenit o înțelegere privind o revizuire a condițiilor în care Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului pentru ocuparea Tronului României. Imediat, concernul de presă al lordului Rothermere, din care făceau parte ziare importante, ca Daily Mail, a declanșat o campanie de presă în vederea revizuirii granițelor Ungariei, în plus, au fost tipărite în Ungaria 20 000 de manifeste, conținînd Proclamația pentru țară a lui Carol Caraiman. La punctul 16, Carol cerea: « Rezolvarea chestiunilor pendinte cu foștii inamici printr-o bună înțelegere mutuală care să ni-i facă prieteni și să garanteze astfel o pace spre folosul nostru, al Europii și al civilizației ». La 10 ani de la Marea Unire și la 8 ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon,  « chestiunile pendinte » erau rezolvate juridic și ca subiect de drept internațional, și nimeni, în afara extremiștilor unguri, nu mai punea problema revizuirii acestor acte majore. Relațiile dintre cele două state naționale, România și Ungaria, se desfășurau normal prin legături politice, diplomatice și economice fără restricții. Textul a fost, fără îndoială, prețul plătit lordului Rothermere pentru sprijinul acordat. Deși au fost negate vehement aceste înțelegeri, întrevederea ministrului plenipotențiar al Ungariei în Anglia cu un înalt funcționar al Foreign Office, desfășurată la 7 mai 1928, aduce lumină asupra cazului: ministrul ungar a confirmat legătura dintre Carol și lordul Rothermere cu scopul unei intervenții în România, Carol puțind « fi un atu prețios pentru Ungaria »”[9].

„Tot ceea ce se construise din 1866 pentru credibilitatea instituției monarhice în România și pentru stabilitatea instituțiilor statului democratic s-a prăbușit atunci. Apăruse un voevod de Alba-Iulia, ca o recunoaștere a existenței separate a Transilvaniei, Bugetul statului susținea bănci particulare, iar înzestrarea Armatei s-a făcut după principiul afacerii, fără nici un interes pentru nevoile de apărare ale țării, în sfîrșit, regimul instituit prin lovitura de stat din 1930 va conduce inevitabil la dictatura regală, la pierderea integrității teritoriale și la instalarea dictaturii militare, țara trezindu-se în fața celui de-al doilea război mondial fără rezervă politică și dezorganizată militar, subordonată total pe plan extern intereselor altor state. Manevrînd șantajul legitimității, Carol al II-lea va slăbi pînă la pieire sistemul democratic, regimul parlamentar, monarhia și politica externă ale țării. luliu Maniu este principalul responsabil politic pentru această catastrofă și primul vinovat dintr-un șir lung de vinovați. Legenda democratismului său și a lipsei de recunoștință arătate lui de Carol al II-lea mai bîntuie și astăzi lumea politică românească. Faptele însă îl acuză fără apel”[10].

Nemulțumirile exagerate și folosite politic de către Maniu și PNȚ s-au întors împotriva României în 1940.

„Ce este mai grav s-a întîmplat în timpul negocierilor Ungariei cu Italia și Germania pentru Dictatul de la Viena din 1940, cînd baza argumentației sale a fost „nemulțumirea și nefericirea populației transilvănene”, exprimate în repetate rânduri prin „vocea sa cea mai autorizată” – Partidul Național Țărănesc”[11].

Afacerea Skoda: Maniu a pus la dispoziția lui Bruno Szekely, spion aflat sub supravegherea serviciilor românești, informații strategice despre apărarea națională. Comisionul încasat de liderii țărăniști: 116.000 U.S.D. în 1928, la valoarea de azi peste 1,7 milioane de U.S.D.

„Iuliu Maniu se lăudase înainte de numirea sa ca prim-ministru că are în buzunar împrumuturi, contracte, investiții, într-adevăr, imediat ce s-a constituit guvernul P.N.Ț., la 10 noiembrie 1928, lui Bruno Selezky, reprezentantul uzinelor Skoda în România și spion aflat sub urmărirea serviciilor de informații românești, i s-a încredințat întocmirea unui studiu privind modernizarea armanentului românesc, comandă prin care i s-a dat accesul la informațiile strategice ale statului, în luna mai 1929, în condițiile falsificării informațiilor asupra altor oferte și îndepărtării de către autoritățile guvernamentale național-țărăniste a competitorilor veniți pe piața românească, Bruno Selezky era sigur de câștigarea contractului. […] La scurt timp după aceasta, are loc o ședință a oficialităților române, având același scop – al înzestrării Armatei române; printre participanți se numărau primul ministru luliu Maniu, ministrul apărării naționale, generalul Cihoschi, precum și o serie de ofițeri superiori de specialitate. Cu acest prilej s-a luat hotărârea de a comanda la uzinele Skoda o parte a muniției și armamentului necesar. Cercetarea judecătorească făcută după izbucnirea scandalului a demonstrat ca afacerea era perfectată cu liderii național-țărăniști încă din cursul anului 1928. A fost stabilită și suma precisă a comisioanelor -19.219.335 de lei (aprox. 116.000 U.S.D. la valoarea din 1928)”[12].

Guvernarea P.N.Ț. a anulat, în mare măsură, politica economică națională „Prin noi înșine” a lui Brătianu, subordonând-o străinilor.

„Ceea ce s-a întîmplat în primii doi ani de guvernare național-țărănistă, prin cedarea multor active și proprietăți, precum și a unor monopoluri de stat către firme străine, căutînd să anuleze măsurile naționaliste luate de Ionel I.C. Brătianu, a venit să confirme această ipoteză. Semnarea la 2 februarie 1929 a contractului de împrumut mult așteptat s-a făcut prin garantarea cu veniturile Regiei Monopolurilor Statului, cu terenurile petrolifere, cu societatea de telefoane și alte valori românești, la care se adăuga acceptarea angajării pe banii statului român a unor consilieri sau experți străini în instituțiile garante, pe care aceștia, de fapt, le controlau”[13].

„Fundamental în înțelegerea mișcării politice care l-a adus pe fostul prinț Carol pe Tronul României este condiționarea recunoașterii României Mari de satisfacerea unor interese economice al Marilor Puteri occidentale, situație pe care Ionel I.C. Brătianu a refuzat-o brutal. „Naționalizarea” valorilor românești și „gonirea” capitalului neromânesc au declanșat ofensiva forțelor care s-au considerat trădate de România, prin tentativa acesteia de a se constitui în putere politică, economică și militară regională independentă, visul dinastiei Brătianu. Ionel relua în termeni avansați și mult mai duri doctrina tatălui său: prin noi înșine, al cărui înțeles real era controlul românesc al economiei românești”[14].

P.N.Ț. și Maniu au fost finanțați masiv de băncile străine, iar o mare parte din conducerea P.N.Ț. era membră în conducerile acestora, deși aceste instituții finanțau și irendentismul maghiar

A fost deja probat cu documente incontestabile că, în efortul de răsturnare a guvernului liberal din 1928, Partidul Național Țărănesc a contractat împrumuturi imense pe numele liderilor săi. Principala sursă a fondurilor a fost banca Marmorosch Blank – un fel de Caritas sau Bancorex avânt la lettre – care a primit ordin de la organizațiile oculte din Occident, ce sprijineau urcarea lui Carol Caraiman pe Tron, să ofere liderilor P.N.Ț. credite fără limită, dar și fără acoperire. Aici se află secretul ordinului dat de Carol al II-lea, ca Bugetul țării să acopere deficitul băncii Blank, și tot aici originea unei celebre reacții a ministrului de Finanțe: „Cu cât ne-ați cumpărat?” După cucerirea puterii, Partidul Național Țărănesc a militat consecvent pentru pătrunderea capitalului străin în România, punînd însă drept garanție mai multe monopoluri deținute de stat. Mai interesant însă este fenomenul – cu care noi astăzi suntem deja familiarizați – al prezenței liderilor P.N.Ț. în consiliile de administrație ale unor bănci și societăți capitaliste pătrunse pe piața românească sub guvernarea țărănistă. Să nominalizăm cîteva personalități ale acestei practici:

Semnarea Concordatului între statul român și Vatican, un act care acorda cultului catolic privilegii ce intrau în contradicție cu legislația românească şi anula autonomia Bisericii Unite, transformând-o într-o anexă a Bisericii Romano Catolice.

În anul 1929, Parlamentul controlat de luliu Maniu a votat un tratat cu Vaticanul, document cu valoare de înțelegere între state, care a rămas cunoscut cu numele de concordat. El a fost aspru criticat de Biserica Ortodoxă Română și de majoritatea oamenilor politici români, pentru că acorda cultului catolic privilegii care veneau în contradicție cu legile statului național unitar român. Rămâne încă fără explicație semnarea de către guvernul național-țărănist a Concordatului cu România, unde, la Art. XVI se preciza că „programul de studii se va fixa de către autoritatea bisericească competentă”, iar „studiul limbii și istoriei naționale se va face în măsura în care nu va împiedica studiile religioase și va fi compatibil cu caracterul acestor școli”. Așadar, privilegii pe care Biserica romano-catolică nu le avea nici în Italia, unde religia de stat era catolică!

În al doilea rând, declarația oficială de recunoaștere de către Cetatea Vaticanului a României Mari, în integritatea sa teritorială, suverană și independentă, ca stat național unitar, a fost trecută într-o anexă, și nu în corpul Concordatului. Această anexă a fost furată din sediul Ministerului Afacerilor Externe ale României și nu va mai fi găsită niciodată. Speculând gravele erori ale guvernului național-țărănist, Biserica romano-catolică va declara în numeroase documente oficiale că episcopatele maghiare din Transilvania se află pe un „teritoriu vremelnic ocupat de România”. Cu excepția acuzelor aduse de comuniști după 1947, nici până astăzi nu avem o explicație pentru atitudinea lui luliu Maniu în acest subiect. Să nu uităm nici amănuntul că refuzul lui Maniu de a participa la ceremoniile încoronării lui Ferdinand ca rege al României Mari au coincis cu ordinul primit de greco-catolici de Ia papă de a nu păși în Biserica Reîntregirii, fapt confirmat lui lorga de episcopul luliu Hossu. „Biserica romano-catolică a obținut prin Concordat averi imense, pe care nu le-a avut nici în Austro-Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de pămînt, sute de imobile și alte proprietăți intrau în așa-numitul «patrimoniu sacru» al bisericii romano-catolice, necesar pentru întreținerea instituțiilor ei, a episcopilor și a personalului bisericesc”[16].

Patriarhul  Miron Cristea despre Iuliu Maniu

Un alt amănunt semnificativ, pe care azi îl considerăm profund nedemocratic, este modul în care Maniu controla obiediența parlamentarilor săi. Înainte de a intra în Parlament, aceștia îi înmânau liderului țărănist demisiile în alb, astfel încât acesta să fie sigur că aceștia nu vor ieși din cuvântul său. Deși ar mai fi încă multe de spus, încheiem cu portretul pe care Patriarhul Miron Cristea –  ardelean ca și Maniu -, i-l făcea fruntașului țărănist: „Cea mai semnificativă, în acest sens, este întâlnirea Patriarhului Miron Cristea, membru al Regenței, cu luliu Maniu: « îl chem la mine singur, îl dojenesc. Cine ești tu? Ce-ai făcut pentru românism, în raport cu Averescu, lorga, Brătianu Ionel etc.? Erai ofițer austriac, luptai contra aliaților României; pe cînd Averescu s-a luptat cu demnitate pentru dezrobirea noastră. Ce economie națională veți salva voi, care ați trăit cu 2-3 franci în buzunar? » (Voiam să-i spui că-i un calic, plin de datorii. Dacă nu știu niciodată să trăiască în situație bănească aranjată, cum vor putea aduce la bunăstare o țară întreagă). A priceput el. L-am umilit cum trebuie, arătînd că în timpul războiului a depus armele morale ale chestiei românești. Vaida era « bolnav » într-un sanatoriu din Elveția. Goldiș scria articole ungurești de sociologie teoretică în « Aradi Hirlap », ca să-l iee sub scutul lor în cursul războiului. Dr.Vlad spunea în adunarea județului Hunedoara (Deva) « că numai gunoiul a dezertat în România: Moța, Dr. Lucaciu, Goga etc. », ca să scape de frontul unguresc. «Numai Dr. Valeriu Braniște, omul meu de încredere de la Lugoj, cînd eram episcop la Caransebeș, a rămas demn pe teren. A și terminat-o la Seghedin, în temniță, unde aproape orbise. Cehii Massarik, Kramer, erau judecați la moarte. Voi ați depus armele. Deci, fiți mai modești!”[17].

Aranjament grafic – I.M.