Avertisment: Textul care urmează mi-a fost trimis de dl Dorin Suciu, redutabilul ziarist mureșean. Aflasem în primăvară de la dl Larry Watts că pregătește textul românesc al unei lucrări deja apărute în engleză, despre antiromânismul extrem de activ în structurile Cominternului, ale comunismului internaționalist. Din fragmentul publicat mai jos nu rezultă clar care sunt cauzele acestui anti-românism, manifestat și practicat de comuniștii din toate țările, de toate etniile, dar mai ales ruși, evrei, unguri, bulgari. Rezultă însă că românii, adică comuniștii etnici români, precum Gheorghiu-Dej, Bodnăraș, Ceaușescu, Bârlădeanu, au avut o preocupare constantă din a se elibera de sub jugul controlului sovietic, instituit asupra Partidului Comunist Român încă dinainte de 1944 prin comuniștii alogeni, veritabili trădători de țară, alde Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Iosif Chișinevschi și alte haimanale internaționale…
Sper ca acest text să fie leac de vindecare pentru imbecilii care niciodată nu au acceptat ideea că prin conducerea sa românească, PCR a încercat în permanență să se distanțeze de Moscova. Printre acești imbecili s-au aflat o vreme și importanți oficiali americani, care la început au crezut și ei că semnele de independență față de Moscova emise de la București ar fi făcut parte dintr-un joc controlat de ruși. În cele din urmă s-au dumirit și au venit în întâmpinarea românilor. Nu atât cât ar fi trebuit, consideră dl Larry Watts.
Există însă o categorie de români care nici cu miliția nu vor să admită că opoziția PCR, a lui Nicolae Ceaușescu îndeosebi, opoziția la politica Moscovei și la controlul acesteia a fost sinceră și reală. Imbecili care cred că însuși „momentul august 1968” a fost înscenat de Ceaușescu de comun acord cu KGB, cu Moscova. Ca și participarea românească la Olimpiada de la Los Angeles, în 1984. Și atâtea altele. Dacă nici dezvăluirile făcute de americanul Larry Watts nu îi va dezmetici, chiar că nu mai poți face nimic decât să consemnezi tenacitatea lor de a nu raționa, de a nu-și folosi neuronii și sinapsele adiacente. După mintea acestor caraghioși, în sinea lor, probabil că însăși asasinarea celor doi Ceaușescu trebuie să fi fost un aranjament cu KGB, pentru a deruta poporul român și opinia publică. Atât sunt de imbecili!…

LARRY WATTS
Războiul ascuns dintre Pactul de la Varşovia şi România

Publicăm în serial fragmente din noua lucrare a istoricului american dr. Larry Watts, un excepţional cunoscător al realităţilor româneşti ante şi post-decembriste. Este o carte-document, care va vedea curând lumina tiparului, dezvăluind publicului autohton, dar şi observatorilor internaţionali amănunte absolut senzaţionale din culisele politicii şi ale spionajului, care au precedat revoluţia din decembrie ‘89 şi manevrele care i-au urmat. Bazat pe o serie de documente extraordinare din arhivele serviciilor speciale americane şi nu numai, studiul lui Larry Watts oferă o perspectivă cu tentă explozivă asupra unor evenimente şi persoane privite până acum din cu totul alte unghiuri.
Fost consultant RAND, Larry Watts a absolvit cu master Universităţile din Washington, Seattle şi UCLA, având şi un doctorat la Umea University din Suedia. Intre 1990 şi 1991 a fost conducătorul Biroului IREX din Bucureşti, până în 1997 a fost Senior consultant al Project on Ethnic Relation şi director al Biroului PER din România. Din 1990, dl.Watts a fost consilierul mai multor autorităţi române, în probleme de reformă democrată şi control asupra instituţiilor statului. A fost implicat direct în înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a Consiliului pentru Minorităţi Naţionale. A semnat numeroase cărţi şi studii de istorie, între care “Reforma militară românească şi integrarea în NATO”, “O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918-1941”- volum considerat drept cea mai bună biografie politică a Mareşalului Antonescu, co-editor la “Globalization of Civil-Military Relations: Democratization, Reform and Security” etc. Articolelele şi studiile sale au apărut frecvent în publicaţii precum “Studies in Intelligence”, “Problems of Post-Communism”, “Armed Forces & Society”, “World Policy Journal”, “ European Security” s.a.m.d.
Prima parte a studiului examinează geneza transformării României din aliat în inamic al blocului sovietic, a eforturilor sale de a ieşi de sub dominaţia sovietică în domeniul spionajului şi ameninţarea pe care o reprezenta pentru Moscova. Din demersul publicistic al lui Larry Watts putem trage concluzii privind operaţiunea de reocuparea a instituţiilor statului roman prin aceleaşi modalităţi ca şi cominterniştii bolşevici Valter Roman, Leonte Tismaneanu, Leonte Răutu, Gizela Vass sau Dionis Patapievici. Printr-o coincidenţă, aceste nume importante de agenţi cominternişti şi NKVD-işti din perioada ocupaţiei sovietice se află astăzi pe aceleaşi firmamente politico-instituţionale prin urmaşii lor direcţi.

Capitolul I

„Îi asigurăm pe cetăţenii României de sentimentele noastre tradiţionale de prietenie şi bună-vecinătate şi confirmăm eforturile noastre reale pentru o strânsă cooperare în interesul socialismului şi al păcii.”
Mihail Gorbaciov – 1989

În toiul revoluţiei române din 1989, autorităţile sovietice îşi anunţau dorinţa şi intenţia de a asigura o „asistenţă” masivă statului „vecin prieten” şi aliatului din Tratatul de la Varşovia. Moscova anunţa că Crucea Roşie sovietică trimisese la frontieră „aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi şi personal medical, multe dintre acestea trecuseră deja graniţa în teritoriul românesc şi îşi coordonau eforturile cu cele ale altor membrii ai Pactului. De asemenea, liderii comunişti de la Budapesta anunţau că „un grup de lucru din cadrul pactului de la Varşovia care este în contact permanent” urma să se întâlnească la Moscova pentru a discuta situaţia din România.
Aceste declaraţii de prietenie şi preocupare binevoitoare se situau în totală contradicţie cu unul dintre cele mai bine păzite secrete ale operaţiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varşovia şi erau contrare uneia dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Războiului Rece. În perioada Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiunilor de dezinformare şi timp de mai bine de două decenii, ţintă a „măsurilor active”. Din 1962, Kremlinul a început să trateze România ca pe un stat ostil, atunci când Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate în strânsă cooperare” – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia – să restricţioneze cooperarea în materie de spionaj cu aceasta. În 1963, această animozitate a motivat o tentativă de asasinat împotriva conducătorului român Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securităţii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea faţă de Bucureşti, deoarece acesta refuzase să recunoască divizarea permanentă a Germaniei şi încheiase un acord, negociat în secret, cu Germania de Vest, la sfârşitul anului 1963. Între 1962-1964, Departamentul Securităţii Statului din România (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformări, asistate de sovietici, ale serviciilor de informaţii, prin care au fost introduse departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria şi Cehoslovacia (precum şi în Bulgaria şi Polonia, la scurt timp după aceea) şi le-a modificat rolul din servicii satelit, în principal pasive, în operaţiuni active. În 1965, DSS a fost din nou pierdută din vedere atunci când Centrala KGB a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzându-l din operaţiunile blocului de „măsuri active” (propagandă, dezinformare şi provocare). La mijlocul anului 1965, România a fost „brusc” eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia.
Arhivele KGB confirmă că, în 1967, Moscova desfăşura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internaţional şi pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clară a intervenţiei din Cehoslovacia, condusă de sovietici, şi încercările permanente de a ajuta Praga au pus capăt până şi aparenţei de politeţe dintre serviciile de informaţii ale aliaţilor oficiali. Leonid Brejnev, János Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov şi Gustav Husak au acuzat în mod repetat trădarea conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frăţesc”. În perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidenţe cu acoperire legală” pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care se bucura de o asemenea „atenţie ostilă”.
România devenise atât de inacceptabilă încât celelalte servicii din Pactul de la Varşovia o încadraseră nu numai la categoria statelor socialiste „deviaţioniste”, precum Iugoslavia, Albania şi China, cât chiar alături de adversarii din NATO.
Centrala KGB şi serviciile est-europene subordonate culegeau informaţii referitoare la sprijinul internaţional pentru România (din partea S.U.A. şi China), la nemulţumirile interne ale muncitorilor şi ale minorităţilor, precum şi la opoziţia din cadrul partidului comunist şi au început să recruteze agresiv elite româneşti influente pentru a înlătura conducerea „naţionalistă”. Această ofensivă clandestină nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. În 1971, Brejnev şi alţi conducători ai Pactului au considerat că este necesar „să fie identificate acum acele persoane din România pe care ne vom putea baza în viitor” şi recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo şi prin alte contacte”, pentru „a exercita influenţă asupra evenimentelor din ţară”. Pentru a evita atragerea atenţiei opiniei publice asupra dizidenţei româneşti, „partenerii apropiaţi vor continua să se informeze reciproc asupra poziţiilor României în problemele de importanţă majoră” şi vor decide în secret cum este mai bine „să rezolve situaţiile”. Liderul sovietic anunţa că secretarii Secţiilor internaţionale ale Comitetelor Centrale respective se vor întâlni cu partenerii din Secţiile ideologice „pentru a coordona activitatea comună”, aşa cum făcuseră deja „spre exemplu, în legătură cu România şi China”.
Brejnev se referea direct la operaţiunea INTERKIT – lansată oficial în 1967 „cu ocazia deliberărilor interne din China”. INTERKIT coordona resursele de propagandă, ideologice, mass-media şi ştiinţifice ale tuturor partenerilor apropiaţi, plus Mongolia (şi mai târziu Cuba) prin Secţiile Internaţionale al C.C., pentru a submina şi discredita regimul maoist şi a menţine izolarea Beijingului. România reprezenta deja o ţintă în cadrul INTERKIT deoarece, aşa după cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe România şi românii sprijineau politica Chinei”. „Partenerii apropiaţi” au decis acum să lanseze o operaţiune similară având drept ţintă exclusiv România.
Scala copleşitoare a unui asemenea efort a avut implicaţii devastatoare într-o ţară care nu avea, sub nici o formă, o influenţă strategică asemănătoare Chinei. Spre exemplu, în cadrul INTERKIT, partenerii îşi coordonau „orice referire făcută” la conducerea ţintă, activităţile de spionaj internaţionale şi „activităţile în scopul diminuării influenţei”. „Activităţile de propagandă şi cercetare ştiinţifică ale partidelor frăţeşti”, începând cu „presa, radioul, televiziunea, agenţiile de presă şi editurile” şi până la academiile de ştiinţă şi institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora şi focaliza propaganda împotriva ţintei. Activităţile coordonate includeau de la „propagandă orală”, la articole şi emisiuni radio-TV, până la simpozioane ştiinţifice bine mediatizate şi un plan anual coordonat „pentru publicaţii şi lucrări ştiinţifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevărului stabilit academic.
Rezultatul tipărit al acestui efort era apoi tradus „în engleză, franceză, spaniolă şi arabă” şi diseminat „în ţări terţe”- tot prin efortul coordonat al partenerilor – „presei, agenţiilor de informaţii şi altor organe de propagandă străină”. O asemenea operaţiune a copleşit serviciile de spionaj occidentale şi comunităţile academice, insuficient pregătite pentru a face faţă, în primul rând, unei dezinformări coordonate şi neobişnuite cu dezinformarea la o asemenea scală. Logica sintezelor de spionaj şi a analizelor, în general vorbind, a metodologiei de cercetare ştiinţifică occidentală, au condus la concluzia că o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungându-se chiar la câteva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a României.
„Falsa” independenţă şi „insignifianţa” strategică

Necesitatea de a explica de ce a constituit România o asemenea ţintă este ea însăşi elocventă pentru eficacitatea dezinformării coordonate de sovietici. Spre finalul războiului rece se crease consensul că regimul din România era „un cal troian sovietic”, care îşi proclama zgomotos aura de independenţă, în timp ce alţii – în special, conducerea din Polonia şi Ungaria – erau angajate tăcut în forme mai substanţiale de dizidenţă. Această presupusă dependenţă secretă, combinată cu aserţiuni repetate referitoare la lipsa de importanţă strategică a ţării pentru politica sovietică şi conflictul est-vest, şi-a dovedit succesul în relevarea insignifianţei României pentru URSS (şi pentru vest) în percepţia occidentală din anii ’80.
Descoperirile din arhive, ulterioare războiului rece, au scos la iveală o poveste diferită. Opoziţia României la preferinţele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimată şi, cu excepţia Primăverii de la Praga, destul de singulară după 1956, în timp ce dizidenţa altor state membre ale Pactului a fost mult exagerată, daca nu cumva întru-totul fabricată. La consiliile miniştrilor de externe ai Pactului, toţi ceilalţi membri „au fost constant de acord cu analizele şi cu propunerile sovietice” pe toată perioada Războiului Rece, în timp ce România a fost excepţia, în permanentă opoziţie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agendă”. De asemenea, românii au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în contestarea dominaţiei şi controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au continuat să se alinieze „fără rezerve, în spatele sovieticilor”.
Opoziţia ne-românească la politica Kremlinului era aproape absentă. „Partenerii apropiaţi” au acţionat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României pentru dizidenţă, în timp ce concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială relaţie” cu Moscova. Ca o regulă generală, „dizidenţa” raportată de alţi membri ai Tratatului şi aparenta simpatie pentru poziţia României erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de încredere pentru Occident şi pentru a diminua unicitatea opoziţiei româneşti. Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea iniţiativelor României altora – din nou, mai ales, Poloniei şi Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderării Mongoliei la Pactul de la Varşovia în 1963 şi opoziţia la diversele planuri de intervenţie militară ale Moscovei.
Lipsa de importanţă strategică a continuat să fie citată de istoricii Războiului Rece ca fiind, în acelaşi timp, cauză şi efect a presupusei lipsei de consecinţe pentru Moscova, chiar şi după ce strategia „calului troian” a fost demascată drept o mistificare a adevărului. Este semnificativ faptul că rapoartele asupra insignifianţei României ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român. De exemplu, conceptul „cuartetului” de importanţă strategică din aripa nordică a Pactului, cuprinzând RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia a circulat pentru prima oară în perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, în 1963. Apoi, conceptul a reapărut în perioada „primului Echelon strategic” de la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia.
Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. În 1965 ea era, de fapt, inexistentă. În orice caz, nu se poate spune acelaşi lucru despre semnificaţia ţării pentru securitatea sovietică. România fusese considerată o principală ameninţare militară (alături de Polonia) de către liderii armatei şi ai serviciilor de informaţii, pe aproape întreaga perioadă interbelică. Ea rămăsese singura cale terestră dintre URSS şi Bulgaria ultra-loială şi Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968. Că Moscova ar fi putut sau ar fi vrut să ignore vreo ţară cu care avea 1000 km de frontieră şi încă 200 km de ţărm la Marea Neagră – controlată de sovietici – e greu de crezut, mai ales după ce, la conducerea ţării, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intenţii pe plan internaţional.
De asemenea, Moscova nu putea ignora cele câteva milioane de etnici români din învecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova şi Ucraina, din teritoriile foste româneşti (Basarabia şi Bucovina). Abordând problema într-o manieră asemănătoare cu cea urmată în teritoriile poloneze anexate, Stalin a încercat să schimbe compoziţia etnică a regiunilor, executând mii de conducători ai comunităţilor şi deportând sute de mii de etnici români în Siberia şi Asia Centrală, între anii 1940-1941 şi 1950-1951. Acel efort, împreună cu politicile de asimilare forţată şi „rusificare” pe termen lung nu şi-au dovedit succesul deplin, determinând Moscova să închidă relaţiile româno-moldoveneşti în anii ’60.
La mijlocul anilor ’60, autorităţile sovietice erau intens preocupate de impactul „dăunător” al României asupra acestei regiuni, cauzat de atracţia culturală, modelul independent şi influenţa subversivă activă, prin mass-media sa „antisovietică” şi publicaţiile care treceau peste graniţă. În 1967, conducătorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care să mobilizeze „cei mai calificaţi intelectuali” şi „oficialităţile din conducerea partidului şi organele economice” pentru a publica în „ziare, emisiuni de radio şi televiziune, cărţi, broşuri şi alte publicaţii” astfel încât „copiii noştri şi generaţiile viitoare” să „ştie că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor URSS” şi au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o reunificare cu statul rus.” În 1968, şeful forţelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica României vis-a-vis de această zonă în aceeaşi categorie cu „activităţile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG şi Anglia contra URSS.” Arhivele KGB au relevat că intenţiile Bucureştiului şi activităţile privitoare la regiune erau încadrate la categoria primă prioritate.”
Acest război clandestin a continuat neabătut până la colapsul comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod evident România din descrierea colaborărilor „cu organele de securitate din statele frăţeşti”. Această absenţă era cu atât mai notabilă cu cât, pe lângă KGB, serviciile de informaţii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” frăţeşti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin şi Angola.
Instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de DSS în 1982, au relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unităţi 0110 (unitatea anti-KGB) a Securităţii, a declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat după revoluţie, poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era „destul de clară”. KGB considera România o ţintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental”.
În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coaliţie” comunistă conservatoare dintre Ceauşescu şi Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, în 1989, şeful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintr-o circulară care conţinea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizaţia sa coopera. „Pentru a nu crea neînţelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare şi vietnameze. Chiar şi Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate şi militare româneşti. În timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai puţin cooperante, judecând după dimensiunea contramăsurilor Bucureştiului, AVH se plasa imediat după KGB, din punct de vedere al extensiei operaţiunilor anti-româneşti. Pentru a plasa acest lucru într-o perspectivă, în 1989, sub 1% din personalul unităţii anti-KGB a DSS, responsabilă pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, în ciuda puternicelor operaţiuni anti-româneşti din interiorul ţării. Majoritatea personalului unităţii era destinat pentru contracararea operaţiunilor de spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”.

Strategia inducerii în eroare

Nu era simplu să poţi ţine ascunsă pentru mult timp adevărata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei şi al aliaţilor loiali din pactul de la Varşovia pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei blocului sovietic şi a masca gradul şi semnificaţia opoziţiei sale la scopurile internaţionale ale sovieticilor. Strategia lor de inducere în eroare era simetrică strategiei adoptate de Hrusciov faţă de Belgrad, la mijlocul anilor ’50, „pentru a evita întărirea legăturilor Iugoslaviei cu Occidentul şi a poziţiilor sale neutre”, simultan cu „izolarea lui Tito” de către serviciile sovietice. Readucerea României în rândurile sale a devenit scopul comun al operaţiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, în perioada lui Hrusciov şi a succesorilor acestuia. Aşa după cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, în august 1964, „revenea Partidului responsabilitatea să oprească România să se retragă din Tratat” şi să o reunească cu „familia noastră socialistă”. Un deceniu mai târziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externă convenită, vis-a-vis de România, a statelor din Tratatul de la Varşovia” ca făcând presiuni „pentru o mai mare implicare practică a României în activităţile economice şi politice multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a României la comunitatea socialistă” şi pentru a-i îngusta „spaţiul de manevră”. Ca şi Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiaţi” să continue „să încerce influenţarea în acest scop a României”. Această politică a rămas constantă în perioada Andropov, ca şi sub conducerea protejatului său, Mihail Gorbaciov. După cum menţiona STASI la începutul anilor 80:
„Statele membre ale comunităţii socialiste (SCS) au încercat şi continuă să încerce să atragă România spre politica lor externă, corelată cu politica de securitate. … Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CAER, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională-politică.” Strategia inducerii în eroare a fost în final atât de plină de succes în întărirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidenţei regimului din România, în perioada anilor ’80, încât până şi conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de serviciile Occidentale. Totuşi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi raport STASI în continuare, politica României continua să contravină „intereselor fundamentale de politică externă a statelor din comunitatea socialistă”, opunându-li-se „în aproape majoritatea problemelor importante ale evoluţiilor internaţionale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CAER.” Bucureştiul s-a angajat „mai intens” în „confruntări publice referitoare la intenţiile” comunităţii şi „s-a aliniat cu politica occidentală, în toate privinţele”, astfel încât ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor speciale adoptate de România”. Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei, îşi apăra poziţiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului şi dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel şi pe viitor.
Împreună cu tentativele sale de a evita un conflict deschis şi de re-atragere a României în aranjamentele şi politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice. După 1968, Moscova a făcut rareori publice neînţelegerile majore cu Bucureştiul la şedinţele Pactului de la Varşovia, CAER sau alte întruniri socialiste internaţionale însă, în schimb, şi-a folosit apropiaţii – de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat în curs de dezvoltare – în acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnările neînţelegerilor fundamentale cu România din rapoartele şi transcriptul şedinţelor, chiar şi atunci când au ajuns la un nivel considerat de miniştrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directă cu linia de politică externă a URSS şi a celorlalte naţiuni din Tratatul de la Varşovia”.
Dosarele sovietice nu au înregistrat veto-ul Bucureştiului contra utilizării CAER pentru asistarea clienţilor arabi în timpul şi după războiul arabo-israelian, la fel cum au uitat să menţioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunităţii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiaţi” în Cehoslovacia . Atunci când, spre exemplu, România a respins pregătirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varşovia, în primăvara lui 1984, „nici o menţionare a dezbaterilor nu a fost inclusă în procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiecţii la însăşi continuitatea Pactului. Conducătorii, începând cu Brejnev şi până la Gorbaciov, au apelat la conducerea României pentru a păstra tăcerea asupra diferendelor „în familie” şi au caracterizat declaraţiile sale periodice drept iraţionale.
Operaţiunile contra ţintei România erau tratate ca fiind extrem de sensibile şi îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cât de secret au acţionat Kremlinul şi „partenerii apropiaţi” poate fi judecat după faptul că, cu toate că operaţiunile au durat peste douăzeci de ani şi au implicat servicii din cel puţin şase ţări, nimic nu a răsuflat până când nu au fost refăcute parţial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de către SUA la începutul mileniului.
Strădania extraordinară a Moscovei pentru a menţine această acoperire este reflectată prin ordinul din 1983, de extindere a operaţiunilor Pactului împotriva României. Semnificativ, în RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la şeful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul şefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analiză cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german „puterea de motivare”. Şeful ZAIG a dat instrucţiuni personalului operaţional al HVA să se asigure că „vor fi folosite numai surse de absolută încredere” şi că asupra acestora „se vor impune măsuri de severe de păstrare a secretului şi a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat că „în nici un caz nu trebuie să se observe că Ministerul Securităţii de Stat a luat măsuri specifice” împotriva ţintei România şi a avertizat că „sursele nu trebuie să ia nici un fel de măsuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe să descopere sau să recunoască scopurile finale pe care ni le propunem.” Operaţiunea de inducere în eroare era considerată necesară nu numai – sau în primul rând – pentru a evita contramăsuri tactice. Descoperirea unei operaţiuni coordonate a Pactului împotriva României, membră a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanţă acordată ţării decât cea pe care campania de dezinformare publică a Moscovei dorea să o recunoască şi ar fi indicat adevăratul grad de ostilitate dintre România şi Pact , aspecte care până atunci fuseseră atât de bine ascunse. O astfel de dezvăluire ar fi năruit legendele „calul Troian” şi „dependenţa ascunsă”, probabil ar fi împins România şi mai mult spre tabăra occidentală şi, posibil, ar fi încurajat un mai mare angajament într-o perioadă în care succesul „măsurilor active” impulsionau capitalul vestic să se retragă. Aceasta fusese exact aceeaşi secvenţă de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 şi care avusese drept rezultat o strângere a relaţiilor SUA-Iugoslavia şi o masivă asistenţă politică, economică şi militară acordată de Occident Belgradului. Era de aceea imperativ necesar să se evite o ruptură explicită, care ar fi adus României o asistenţă similară din partea vestului şi i-ar fi garantat independenţa.
În mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes în prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varşovia, analiştilor serviciilor americane şi britanice, drept „vaca-sacră” a sfidării anti-sovietice. La mijlocul anilor ’60, Iugoslavia era angajată într-o cooperare militară şi de spionaj mult mai strânsă cu Moscova decât fosta aliată din Tratat, România. În 1962, la un an după ce Bucureştiul stopase această practică, Belgradul a început să-şi trimită ofiţerii la academiile militare sovietice pentru instruire şi le-a interzis piloţilor de luptă să înveţe engleza de teamă să nu „defecteze” cu tot cu MiG-uri. În 1967 şi 1973, când România a refuzat să ofere sprijin militar şi şi-a închis spaţiul aerian pentru forţele sovietice şi membrele Tratatului în încercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispoziţia URSS facilităţile Iugoslaviei şi, mai mult, a găzduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „în aşteptarea intervenţiei în Siria”.
Devierea iugoslavă, observată de Bucureşti, în timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei întoarceri către Moscova, a impulsionat, la începutul anilor 80, reorganizarea unităţii româneşti anti-KGB în patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU. Una era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor maghiare. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină.

„Relaţia specială” secretă şi arhivele dispărute

Un alt motiv pentru care informaţiile despre relaţia ostilă dintre România şi ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia au rămas atât de limitate a fost natura secretă a „relaţiei speciale” pe care Bucureştiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul şi Bonnul. În combaterea acestei lupte interne contra unor forţe superioare, începând din 1950 şi până la sfârşitul anilor ’70, România a încercat să evite atenţia opiniei publice şi crescânda presiune sovietică, pe care o atrăgea inevitabil. Regulile de bază fuseseră stabilite în 1964, când România a avertizat partenerii din SUA:
… cu cât se va face mai puţină publicitate independenţei României în această perioadă, cu atât mai bine. O atenţie sporită în presa străină ar putea dăuna, mai degrabă decât să ajute, relaţiilor noastre viitoare. Pentru moment, România ar dori să fie plasată în ochii opiniei publice după Iugoslavia şi Polonia, printre ţările est europene. Aspiraţiile noastre de independenţă pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistentă şi zgomotoasă, ci prin dezvoltarea constructivă şi în linişte a relaţiilor României cu Statele Unite şi Occidentul.
Astfel, cu excepţia unor rare scăpări în presă, foarte puţin din încercările sale de mediere a conflictului din războiul SUA -Vietnam şi, practic, nimic din negocierea relaţiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest şi Suedia, în a doua parte a anilor ’60, nu a fost făcut cunoscut publicului. La sfârşitul anilor ’70, schimbările din conducerea României au condus la o pierdere catastrofală a direcţiei strategice în campania de subminare a controlului şi influenţei sovietice în regiune. Drept rezultat, relaţia specială a Bucureştiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de măsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalţi membri ai blocului, ca şi prin membrii de facto ai Alianţei, precum Mongolia, Cuba şi Coreea de Nord şi prin grupul de agenţi sovietici şi ai Pactului, de la preşedintele finlandez Urho Kekkonen, până la analista şefă pentru URSS şi Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast.
În al treilea rând, acest văl a continuat să se dovedească foarte rezistent şi pentru că Moscova a reuşit să sorteze arhivele securităţii din toate ţările loiale. Guvernele de tranziţie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi Bulgariei au încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permiţând accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea Sovietică”. În 1990, personalul KGB a lucrat chiar în paralel cu grupurile cetăţeneşti, sortând arhivele serviciilor de informaţii externe din Cehoslovacia şi Germania de Est. În acelaşi timp, serviciile însele erau angajate în distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative).
Acest efort a eşuat în cele din urmă în cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prăbuşit edificiul statului. În mijlocul colapsului, spionajul SUA care căuta arhivele STASI a dobândit arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumăratele clădiri ale STASI. Baza de date, reconstruită şi decriptată, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la iveală relaţia ostilă dintre serviciile României şi ale Tratatului de la Varşovia şi, împreună cu dosarele est-germane care au supravieţuit referitoare la operaţiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat şi alte informaţii incidentale despre operaţiuni ale KGB asupra României, oferite de foşti ofiţeri de informaţii sovietici, şi au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.
Paradoxal, în ciuda opoziţiei neabătute la dominaţia sovietică în regiune, în anii ’80, chiar şi după ce România îşi pierduse locul strategic, agenţii dubli sovietici din ţară au fost capabili să strângă capital din impopularitatea lui Ceauşescu, să discrediteze toate iniţiativele independente de politică externă şi de securitate ale României şi să exercite controlul temporar asupra instituţiilor de securitate şi de afaceri, în timpul şi imediat după Revoluţia din 1989. Este ilustrativ în acest sens faptul că fostul ambasador în Statele Unite şi agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alţi cunoscuţi agenţi dubli sovietici în posturi cheie pentru securitatea naţională, în timpul şi după revoluţie, inclusiv pe ministrul apărării Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informaţii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan însuşi a devenit principalul consilier al preşedintelui Iliescu până în iunie 1990 şi a rămas alături de primul-ministru Petre Roman până în septembrie 1991. Era greu de aşteptat o transparenţă a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, aşa după cum îi declara în decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, şeful Secţiei Internaţionale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar dacă aceasta contravenea directivelor ONU şi legilor internaţionale.”

Continuitatea post-1989 a revoluţiei „negociate”

În cele din urmă, spre deosebire de revoluţia din România, care a condus la dezintegrarea instituţiilor, la anularea constituţiei şi la o abruptă şi imediată schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultantă a instituţiilor administrative ale statului şi continuitatea virtuală a personalului instituţional a diminuat posibilitatea ca adevăruri surprinzătoare să iasă la suprafaţă din acele sedii, mai ales în condiţiile competiţiei post-comuniste. Ca o ironie, cu toate că fusese singura ţară care îşi dizolvase aparatul de spionaj, desfiinţând direcţii întregi şi concediind peste 60% din personal în timp ce celelalte ţări şi-au asigurat o remarcabilă stabilitate a cadrelor şi aranjamentelor instituţionale, numai despre România s-a spus că tărăgăna reforma serviciilor”. Chiar şi Cehoslovacia a optat pentru continuitate până la sfârşitul anului 1990 când, cu sprijin excepţional din partea Marii Britanii, SUA şi Germaniei a introdus o reformă radicală. Chiar şi acea reformă a lăsat personalul şi structurile serviciilor militare de informaţii practic neatinse şi a menţinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situaţia a fost de departe mult mai proastă în Polonia şi Ungaria, unde aceleaşi discuţii de la masa rotundă şi-au atins strălucit scopul de a face o tranziţie paşnică de la sistemul partidului unic la cel pluripartid şi a menţinut o mare parte din conducerea armatei şi a serviciilor instruită de KGB şi GRU.
Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, a detaliat modul în care ofiţerii din serviciile militare au continuat să fie instruiţi în taberele GRU şi KGB, nu numai între 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar şi în perioada 1992-1993, de către serviciile succesoare ruseşti, uşor reformate. Numirile şi promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”, aprobate şi instruite de Moscova, incluzând trei dintre şefii şi patru dintre adjuncţii de servicii, până şi după intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/ruşi au activat în serviciul de informaţii militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolvenţi activau în „eşalonul superior” al structurilor WSI chiar şi în 2006.
Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB şi GRU, a fost chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit şefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal internaţional pentru că şeful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate naţională (NBH) – petrecuse şase ani şi jumătate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militară: KBH) şi ofiţeri responsabili cu arhivarea, atât de la KBH cât şi de la serviciul de informaţii externe (Serviciul de Informaţii: IH), erau absolvenţi ai academiei KGB.
Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un câştig, oferind mai multe informaţii asupra serviciilor ruseşti, asupra metodelor şi operaţiunilor acestora. Totuşi, aşa după cum menţiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB şi GRU era identificarea dependenţelor şi slăbiciunilor studenţilor şi vulnerabilităţile instituţionale ale serviciilor ţărilor de origine, sugerând mijloace de contracarare. Cel puţin în cazul Bulgariei, reţeaua cooperării clandestine, „construită timp de 45 de ani”, a însemnat că personalul superior „diplomatic, de securitate şi militar şi-a păstrat obiceiurile şi practicile de a-şi coordona atitudinile şi practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova să fi continuat să-şi exercite influenţa pentru păstrarea secretului asupra operaţiunilor trecute şi să conducă politica curentă, şi în cazul Poloniei şi Ungariei, făcând improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor să se grăbească să dezvăluie ceva ce Moscova ar fi dorit să păstreze secret.

Chestiuni şi Alianţe care au precedat comunismului şi au succedat comunismului. Basarabia

Pe lângă continuitatea structurilor, a personalului şi a atitudinilor partenerilor „apropiaţi”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au menţinut după colapsul Uniunii Sovietice. În puternic contrast cu relaţia polonezo-rusă, în care problemele frontierelor, identităţii naţionale, opţiunilor politice fuseseră rezolvate în mare măsură înainte de sfârşitul războiului rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietică şi maghiară împotriva României s-au menţinut în continuare în noul mileniu. În consecinţă, cu toate că chestiunile Basarabiei/Moldovei şi Transilvaniei au rămas ţinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic încă de la sfârşitul primului război mondial, aproape nimic despre operaţiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securităţii naţionale a Ungariei, de exemplu, stipulează clasificarea operaţiunilor de spionaj pentru o perioadă de până la 90 de ani, făcând improbabilă, pe termen mediu, posibilitatea unor revelaţii arhivistice, referitoare la perioada comunistă.
Într-adevăr, structurile tradiţionale de cooperare au fost mult întărite prin similarităţile dintre diaspora maghiară post-imperială şi mult mai numeroasa diasporă rusă „din vecinătate”, după colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a încheiat un tratat bilateral de ţară, în decembrie 1991, pregătit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova şi Budapesta au stabilit atunci relaţionarea oficială a disputelor etnico-teritoriale cu România, semnând în noiembrie 1992 o declaraţie comună de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Naţionale, Etnice, Religioase şi Lingvistice ale Minorităţilor, document desemnat de ambele părţi drept un punct de cotitură în relaţiile ruso-maghiare.
Liderii post-comunişti din Ungaria au susţinut cu insistenţă autonomia teritorială a maghiarilor din Transilvania, reminiscenţă a campaniei revizioniste de decenii, lansată de Budapesta după primul război mondial. Într-adevăr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma să devină primul partid conducător al Ungariei post-comuniste – Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, înfiinţată în 1927 pentru a forţa pretenţii teritoriale, şi un proeminent iredentist, Istvan Csurka. În orice caz, acuzaţiile exagerate de încălcare a drepturilor minorităţilor, asimilare forţată şi „genocid cultural”, care părea plauzibile în perioada izolării României din timpul Războiului Rece, au făcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea instituţiilor europene.
Transparenţa referitoare la aceste aspecte ale relaţiei sale cu România lipsesc în cazul Rusiei. La începutul anilor ’90, Kremlinul era intens preocupat de atracţia pe care o Românie stabilă, orientată spre vest ar fi putut să o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea României ca având „o influenţă primitivă şi negativă asupra identităţii moldoveneşti”, ceea ce impunea protecţia sovietică împotriva „asimilării româneşti” în perioada războiului rece, dezinformarea rusă alimenta acum animozitatea Chişinăului şi Kievului împotriva Bucureştiului, prezentându-l ca având „ambiţii teritoriale faţă de Moldova şi părţi ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS, după cel de-al doilea război mondial”, în timp ce descriau Moscova „ca fiind apărătoarea integrităţii teritoriale a vecinilor din nord ai României”.
La începutul anilor ’90, CIA considera că „presiunile separatiste vor continua să crească” în RSS Moldova şi că: „Sentimentele naţionaliste din Moldova au fost întărite de evenimentele recente din România. E posibil ca ele să se intensifice dacă noul regim român va putea stabiliza ţara şi va începe să introducă un sistem politic democratic, viabil”.
Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informaţii ale SUA a căzut de acord că, în timp ce Moldova va continua să încerce să obţină independenţa, „o deplasare a României către un mai puternic autoritarism, îi va face, probabil, pe moldoveni să-şi dorească să rămână în Uniune.” Deci, Moldova Sovietică putea fi păstrată şi apropierea Moldova-România putea fi blocată, împiedicând consolidarea autorităţii administrative şi progresul reformelor din România, încurajând turbulenţele, divizarea şi reacţiile autoritare. În cazul în care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evoluţia relaţiei Moldova-România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil că acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilităţii din România.
Focalizarea Rusiei pe relaţia Moldova-România a devenit mult mai intensă în 1993, când NATO şi-a deschis oficial uşa pentru noi membri, iar SUA au iniţiat primul program de asistenţă pentru România. O Românie stabilă, prosperă şi sigură ar fi exercitat o atracţie enormă pentru Republica Moldova şi, posibil, chiar şi pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB şi şef al Primul Directorat – redenumit rapid Slujba Vneshnei Razvedki: SVR, la începutul lui octombrie 1991- a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând că România va emite pretenţii teritoriale dacă va fi admisă în Alianţa Nord Atlantică şi îşi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat şi în dezinformările privitoare la discreditarea conducerii independente a României, afirmând, de exemplu, că „Ceauşescu a cerut să fie trimise trupe sovietice în România” pentru a-l sprijini în timpul Revoluţiei când, de fapt, conducătorul român protesta energic contra inexplicabilului aflux de „turişti” sovietici din ţară „şi ameninţa cu contramăsuri”.
Kremlinul post comunist a încercat, de asemenea, să exploateze „eşecul” stabilirii de relaţii bune cu vecinii – o cerinţă premergătoare pentru statutul de membru NATO – ca pârghie de manevră a tratatului de alianţă cu România. În efortul său de dezbinare a Chişinăului şi Bucureştiului, de exemplu, chiar şi cel mai dezinteresat ajutor şi asistenţă românească au fost etichetate drept amestec în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în acelaşi timp, separarea regiunii Transnistria şi exercitând puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria şi a urmărilor acestuia. Emblematică pentru strategia Rusiei a fost condiţionarea tratatului bilateral cu Bucureştiul de includerea unei clauze care să excludă aderarea la alianţa nord-atlantică. Drept rezultat, România a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varşovia cu care Rusia a refuzat să încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ’90. În cele din urmă, Moscova a acceptat să încheie un astfel de tratat, numai după iulie 2003, la aproximativ opt luni după ce NATO a anunţat oficial admiterea României şi la peste un deceniu după ce Rusia încheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria. Insistenţa Rusiei, din 2008, ca SUA să anuleze unilateral acordurile de înfiinţare a unor baze militare în România şi continua sa implicare în problemele Moldovei, într-o manieră care descurajează puternic relaţii mai apropiate cu România, indică persistenţa unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilităţile anterioare ale sovieticilor faţă de România. Ca urmare, în viitorul apropiat, pare a fi redusă posibilitatea unor interese instituţionale care să aducă o clarificare a relaţiilor şi operaţiunilor Moscovei contra României, din perioada războiului rece.

CAPITOLUL II

Ambiţii imperiale, conflicte comuniste

Larry Watts pune acest capitol al lucrării sub un motto datorat lui Leon Troţki, din 1921 : ”Aceste fapte fac lumină asupra declaraţiilor ciudate, deplasate şi absolut monstruoase făcute de unii… referitoare la faptul că între România, Rusia şi Ucraina “relaţiile de bună vecinătate” ar fi avut un loc primordial. Dacă am da o interpretare mai largă acestui tip de relaţii de bună vecinătate, diferenţa dintre război şi pace ar dispărea cu totul…” De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol , reputatul istoric american relatează cronologic, cu date concrete, că, de fapt, „lupta clandestină dintre România şi celelalte state membre ale Tratatului de la Varşovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o durată de peste… un secol”!
„Puterile imperiale , direct implicate în regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungară sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea şi independenţa Principatelor Române(…) În special Rusia ţaristă şi partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracţie pentru majorităţile etnice româneşti din Basarabia şi Transilvania (…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind şovinismul extreme al conducătorilor ruşi şi maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseseră privaţi de drepturi, în secolele 19 şi 20. Atât Sankt Petersburgul, cât şi Budapesta se temeau că un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru mişcările naţionale ale popoarelor din Europa de Sud-Est”.
Cu alte cuvinte, istoricul american demonstrează că strânsa legătură ruso-maghiară a căutat să submineze mai bine de un secol consolidarea statului şi credibilitatea României, ca potenţial partener pentru puterile externe.

Din acest al doilea capitol al lucrării, publicăm fragmentul intitulat
Influenţa asupra politicii Cominternului

De la înfiinţarea sa, la începutul lui martie 1919 şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la Congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi viitori „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia. Absenţa românească era în contrast flagrant cu prezenţa şi influenţa ungurilor în Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentări din Europa de Est, formată atât din foşti prizonieri de război recrutaţi de Armata Roşie – un număr de 100.000, adică 33% dintre voluntarii prizonieri de război din Războiul Civil Rus – şi refugiaţi, foşti membri ai guvernului Kun. Astfel, un număr extraordinar de „vechi bolşevici” maghiari cu cetăţenie sovietică – zeci de mii – au devenit elemente de bază ale aparatului Cominternului şi ale altor organe sovietice. Infiltrate larg şi adânc în structurile de putere sovietice, datorită rolului avut în stadiile iniţiale ale revoluţiei şi războiului civil, rolul şi dimensiunea lor le-au oferit o influenţă enormă asupra politicii sovietice şi a Cominternului.
Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de poziţii în aparatul Comintern şi erau prezenţi la cele mai înalte niveluri de decizie, de la management şi până la tâmplari şi instalatori la hotelul moscovit Lux, care îi găzduia pe membrii din străinătate ai Cominternului. Prezenţa lui Kun, Endre Rudiansky şi Matyas Rakosi în conducerea Comintern arată onoarea cu care erau trataţi la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste două decenii Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) – un centru de informaţii şi think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Roşii Ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei şapte străini îngropat la Zidul Kremlinului (şi singurul ne-occidental).???
Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravieţuire din perioada purificărilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, români şi germani din Comintern. Stalin i-a tratat, în perioada Ezhovschina, mai degrabă ca pe o naţionalitate sovietică, decât ca pe trădători „străini”. Nikolai Ezhov însuşi a subliniat în diverse ocazii că ţintele sale principale erau „polonezii, românii şi germanii”, în timp ce Stalin stabilea că statele europene implicate în conspiraţia „Zinovevistă-Troţchistă” erau Germania, Polonia, România, Finlanda şi Statele Baltice – nu Ungaria (şi respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci când Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperantă” şi l-a apărat pe ungur.

Influenţa din cadrul Serviciilor de informaţii sovietice. Cominternul în România

Mai important, Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revoluţiei mondiale” care, prin „centralizarea democratică”, devenise sinonimă cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finanţarea acoperită, propaganda albă şi neagră şi spionajul direct, toate acestea în scopul construirii unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme în realizarea transferului de la conspiraţia politică acoperită, la munca de informaţii oficială. Ei erau deja, în principal, agenţi de informaţii, care operau pentru o putere străină şi foloseau metodele învăţate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite, construirea de reţele şi contrafilajul.
Tentativele de a-i exonera pe Cominternişti de a fi fost agenţi sovietici, făcând deosebirea între aceştia şi ofiţerii de informaţii sovietici, nu ţine cont de această realitate fundamentală. De exemplu, viitorul conducător maghiar Imre Nagy a fost cominternist şi agent NKVD, cu toate că s-au făcut încercări de negare a ambelor afilieri. Eforturi similare au fost făcute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan şi Leon Tismăneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine plătiţi agenţi sovietici din 1945. Toţi cominterniştii trimişi peste hotare erau agenţi sovietici. Nu existau graniţe fixe între munca de partid şi cea de spionaj sau între diversele servicii ale tinerei comunităţii de informaţii sovietice, iar cominterniştii treceau constant de la o activitate sau organizaţie la alta.
Reţelele de informaţii sovietice erau construite pe scheletul stângii radicale, stabilit mult înainte de fondarea Cominternului în 1919. Cei 300.000 de prizonieri de război care au trecut la bolşevici şi s-au oferit voluntari în perioada Războiului Civil au furnizat bazinul iniţial de recrutări pentru serviciile de informaţii şi cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de război s-a oglindit şi în servicii. În Siberia, în anii 1920-1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA).
Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente în organizaţiile succesoare OGPU, GPU şi NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost şef al Serviciului de Gardă NKVD, responsabil cu paza personală a lui Stalin (până la epurările din 1930) şi un intim al dictatorului. Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalişti” al cărui portret a fost aşezat mai apoi „pe pereţii din Camera memorială a KGB” – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului său Laszlo Dobos – Louis Gibarti i se atribuie recrutarea iniţială a lui Philby, în 1934).
RU a fost primul şi probabil cel mai frecvent recrutor al „credincioşilor adevăraţi” din Comintern. La începutul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotărî ca „un mare număr, uneori sute de comunişti, să devină agenţi sovietici secreţi.” Eclipsaţi poate de polonezii şi nemţii din RU, ungurii tot s-au putut mândri cu agenţi precum Bela Vago, şeful operaţiunii „corespondenţii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler şi Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate că avea numai 19 ani când a intrat în Armata Roşie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii gărzi” din Moscova, transferat „în cele mai înalte cercuri ale Internaţionalei Comuniste” şi care se bucura de protecţia „preşedintelui Comintern, Zinoviev”. În 1919, Rado a organizat prima agenţie sovietică de presă (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând jurnalismul cu munca de informaţii, ceea ce va deveni „o a doua natură a Rado” şi o specialitate a spionajului maghiar.
Fostul comisar de război al lui Kun, Vilmos Böhm, operând sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (şi american) în perioada celui de-al doilea război mondial. Lucrând în Camera britanică de analiză a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influenţat evaluările tentativelor aliaţilor lui Hitler de a părăsi Axa, poziţionându-se în acelaşi timp ca intermediar pentru ieşirea Ungariei din alianţă. Lui Böhm i se atribuie manipularea operaţiunilor lui Raul Wallenberg şi, apoi, facilitatea arestării sale de către autorităţile sovietice.
Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legăturii directe la ierarhia sovietică, era Departamentul de relaţii internaţionale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS acţiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducând în acelaşi timp la îndeplinire funcţia de bază, aceea de conducere a partidelor comuniste străine. Acesta distribuia ordine, fonduri şi teme de propagandă partidelor „naţionale”; servea drept contact către organizaţiile din ilegalitate; asigura documente false agenţilor Comintern; menţinea contactul cu celelalte organe ale securităţii sovietice şi conducea operaţiunile de spionaj şi culegere de informaţii din străinătate. Fostul şef al operaţiunilor sovietice de spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. Pe lângă celelalte funcţii, OMS conducea falsele organizaţii de front „Prietenii Uniunii Sovietice şi găzduia organizaţii” umanitare şi pentru drepturi civile aşa-zis non-partizane.
Propaganda OMS şi efortul de dezinformare din Occident erau conduse de Willy Münzenberg şi de mâna sa dreaptă, fostul prizonier de război sovietic, Lászlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele clandestin Louis Gibarti. Münzenberg şi Gibarti au creat o vastă reţea de organizaţii şi camarazi neştiutori care puteau fi mobilizaţi în sprijinul Moscovei, prin ceea ce Münzenberg denumea „Clubul Inocenţilor”. Gibarti-Dobos sunt consideraţi a fi fondatorii tehnicii împletirii „propagandei cu spionajul şi acţiunile sub acoperire” – baza „măsurilor active – şi având o contribuţie la inventarea frontului „agenţiilor de presă”, care puteau „plasa pentru propagandă poveştile fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenţi şi ca acoperire pentru fluxul de informaţii obţinut din spionaj.”
În 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei – „baza României sovietice” – care în cele din urmă „va elibera fraţii care gemeau sub jugul oligarhiei”, centrele sovietice de informaţii din Odesa şi Tiraspol au condus o „revoltă”, cu centrul în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înăbuşită de Siguranţă şi de militarii români. Müntzenberg şi Gibarti au montat apoi o campanie „umanitară” internaţională, împotriva autorităţilor române pentru eliberarea „ţăranilor şi muncitorilor nevinovaţi” aduşi în faţa tribunalului. Intelectualii Romain Rolland şi Henri Barbusse au fost foarte uşor de înrolat în această campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociaţia Amsterdam-Peyler, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS. Gibarti şi şeful lui au activat apoi în SUA, creând nenumărate organizaţii umanitare, producând filme la Hollywood şi adunând semnături ale senatorilor şi congresmanilor SUA pe petiţiile lor.
J.Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Roşii maghiare, a condus Departamentul pentru Minorităţi Naţionale al Partidului Comunist din Statele Unite ale Americii (CPUSA) înainte să devină să devină şeful „aparatului secret” ilegal al CPUSA, între 1929 şi iunie 1938. Confirmat în funcţie de ofiţerul de legătură al Cominternului din SUA, John Pepper (fostul comandat în Armata Roşie maghiară, Joszef Pogany), el a lucrat în principal pentru spionajul Cominternului şi, deci, cu GRU şi NKVD INO. Penetrând Departamentul de Stat al SUA, serviciile armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat reţeaua de spioni care îi includea pe Whittaker Chambers şi Alger Hiss şi a pus bazele masivei infiltrări a primei agenţii de spionaj americane: Biroul pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services – OSS) din perioada războiului. Penetrarea extensivă a secţiilor balcanică şi maghiară din departamentul de analiză şi cercetare al OSS, au permis Moscovei nu numai să capete o imagine internă inestimabilă asupra percepţiilor şi intenţiilor SUA, dar să şi influenţeze analizele într-o direcţie favorabilă.

Coaliţiile „naţionale” din Comintern

Dominaţia sovietică asupra comunismului basarabean şi dobrogean şi directul control maghiar asupra stângii radicale din Transilvania s-au transformat într-o schemă complexă şi unică de control asupra RCP care s-a menţinut din 1918 până mult după venirea la putere a comuniştilor, după al doilea război mondial. Situaţia s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni” şi „transilvăneni”, pe de o parte şi comuniştii din Vechiul Regat, pe de altă parte. Conducerea Cominternului, deja iritată că singura revoluţie victorioasă dintr-o altă ţară fusese înfrântă de armata română, era „furioasă” că românii, nu numai că nu duseseră la îndeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun şi a sabota acţiunile guvernului român”, ci „îi avertizaseră public pe comuniştii unguri „să scoată la iveală ţelurile naţionaliste” şi „să spună în faţa opiniei publice că doresc o Ungarie mare”, în loc să compromită idealurile comunismului „prin intenţiile naţionaliste „ascunse în spatele ideilor socialiste”.
După aceea, comuniştilor români li s-a atribuit un statut inferior în mişcarea comunistă, nu mult diferit de marginalizarea şovinistă a etnicilor români din perioada imperiilor. Una dintre primele întrebări adresate românilor atunci când au solicitat afilierea la Comintern, în noiembrie 1921, a fost: „ce au făcut în sprijinul Republicii Sovietice Ungare?” „Aripa transilvăneană”, încă ramură a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentaţie să negocieze afilierea pentru nou-înfiinţatul Partid Comunist Român (PCR), în timp ce partidul bulgar şi cel maghiar s-au angajat „într-o campanie pe termen lung împotriva României şi a clasei sale muncitoare, în interiorul Internaţionalei”, acuzând PCR de „deviaţionism social-patriotic”.
Agendele „basarabeană” şi „transilvăneană” erau destul de clar reflectate în linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii româneşti cu afilierea minoritară, mai degrabă decât majoritară la statele vecine. Introdusă oficial la şedinţa Federaţiei Comuniste Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovschi, Dimitrov şi Stepanov), anunţarea acestei linii a coincis cu crearea Organizaţiilor Revoluţionare Dobrogene şi Basarabene „pentru a acţiona ca unităţi iredentiste revoluţionare”. În iulie 1924, al 5-lea congres al Cominternului a accentuat influenţa maghiară, considerând ca fiind „esenţiala intensificarea activităţii comuniste în rândurile populaţiei maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, România şi Iugoslavia” şi determinarea „partidelor comuniste din acele ţări” să lanseze o campanie care „să cheme la auto-determinare şi la secesiune de statele care le anexaseră”. Sloganuri similare au fost adoptate pentru separarea Basarabiei şi „a Bucovinei şi a Dobrogei de România.”
Cu PCR obligat acum să promoveze divizarea ţării în baza pretenţiilor teritoriale, mai degrabă decât a componenţei etnice, aripa transilvăneană condusă de unguri a „reintrat triumfătoare în partid”. În 1924, sub mâna conducătoare a Cominternului, PCR a ţinut al 3-lea Congres la Viena – pe atunci sediul central al operaţiunilor de spionaj sovietice din Balcani – şi l-a ales în frunte pe Elek Köblös, veteran al campaniei din Transilvania a Armatei Roşii Ungare şi membru recent al Partidului Comunist Ungar (PCU).
Avertizându-i pe români că revoluţia lor şi „adevărata independenţă” necesitau mai presus de orice „ca eforturile minorităţilor subjugate să se sprijine pe principiul auto-determinării şi până la secesiunea completă de statul existent,” congresul a exprimat totodată speranţa „muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia că revoluţia lor naţională îi va uni cu URSS.” Köblös a condus după aceea afacerile PCR de la sediul din Târgu-Mureş, folosind numele de cod „Vekas”, până când anchetele asupra agitaţiei revoluţionare din Chişinău, Basarabia i-au relevat rolul, în 1925.”
Pentru a se asigura că PCR va trece la considerarea dezmembrării statului român ca fiind prioritară celei a schimbării de regim, la conducerea partidului au fost impuşi, în următorii 20 de ani, cetăţeni străini, începând cu 1924 şi până la lovitura internă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi a adepţilor lui, în aprilie 1944. Deşi mulţi au subliniat etnicitatea ne-românească a conducătorilor PCR, în perioada 1924-1944, originea etnică era de fapt mult mai puţin importantă decât faptul că toţi erau reprezentanţi ai intereselor de dezmembrare a României, fără a ţine cont de vreun principiu umanitar sau etnic. Conducerea PCR a oscilat între aripa transilvăneană „Ungaria Mare” şi facţiunea anexaţionistă bulgaro-basarabeană. În 1933, de exemplu, PCR avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeană (bulgari, ruşi, ucraineni şi moldoveni) şi „numai” 375 de români. Procentul era practic mult mai slab, date fiind categoriile suplimentare cu 300 de membri evrei şi 70 – „alţii” care ascundeau faptul că aceştia reprezentau în mare măsură agendele aripilor transilvăneană (maghiară) şi basarabeană (sovietică).
Chestiunea teritorială şi revizionismul asociat acestora au aliniat Rusia sovietică şi interesele maghiare vis-a-vis de România atât la nivel de partid, cât şi de stat şi s-au dovedit capabile să motiveze chiar şi elitele extrem de conservatoare din Ungaria să coopereze cu comuniştii şi să devină ei înşişi comunişti. Alinierea în această privinţă a programelor comuniste şi naţionaliste în perioada interbelică, a facilitat nu numai un nivel de comunicare excepţională între cele două părţi, dar şi complicitate şi coordonare cu diverse ocazii. Elek Köblös, de exemplu, a fost înlăturat de Moscova şi aripa basarabeană din funcţia de conducător al PCR, la al 4-lea congres românesc de la Harkov, în 1928 pentru „încercarea de a servi interesele guvernului maghiar din Budapesta şi nu pe cele ale Internaţionalei.”
Înlocuitorul lui Köblös, ucraineanul basarabean Vitali Holoschenco, un protejat al lui Racovschi din Partidul Comunist Ucrainean, a condus PCR din Ucraina, între 1928-1931. El a fost înlocuit de un membru al Partidului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander Danieluk-Stefanschi, care a condus PCR de la sediul din Berlin, în perioada 1931-1936. Nepotul lui Racovschi, Boris Stefanov, un secesionist dobrogean, a deţinut funcţia de şef al PCR între 1936-1940, cu toate că diferiţi membri ai aripii transilvănene (Bela Brainer, Jenö Iakobovicz şi Miklos Goldberger) au condus practic activităţile în România, în anii 1938-1940 când Stefanov a lucrat la Moscova. Transilvăneanul Stefan Foris, un alt veteran al Armatei Roşii Maghiare, a preluat conducerea în 1940, până în aprilie 1944 când a fost eliminat prin forţă.

Transilvania

„Soluţia rămâne separarea Transilvaniei … fie provizoriu, până când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, fie pe termen lung, ţinând cont că acest mic stat va avea nevoie de un protector, care nu poate fi decât Uniunea Sovietică… Dependenţa României faţă de noi va fi şi mai mare dacă Transilvania rămâne un stat de sine stătător, iar viitorul acesteia va depinde de noi.”
Comisia Litvinov 1944

„Idealul comun nu poate fi realizat decât printr-o propagandă bine direcţionată… Elementele noastre de încredere trebuie să se infiltreze în Partidul Comunist Român, pe orice cale posibilă, unde vor trebui să acţioneze intens şi în manieră disciplinată pentru a câştiga încredere şi a obţine funcţii importante mai ales în administraţia de stat.”
Guvernul Maghiar 1946

La începutul celui de-al doilea război mondial, chestiunea teritorială basarabeană şi cea transilvăneană erau strâns conexate în concepţia sovietică. Politica dusă de Comintern, ca România să cedeze acele teritorii împreună cu Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după criza cehoslovacă din 1938, când Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru iredentismul teritorial al guvernului Horthy. Evoluţia a fost predictibilă date fiind „interesele comune ale Ungariei şi Uniunii Sovietice faţă de România, care au împins cele două ţări una spre cealaltă,” după primul război mondial. Mesajul nu a trecut nerecepţionat la Budapesta. Încă odată se prefigura formarea unei coaliţii sovieto-maghiaro-bulgare pentru o ofensivă împotriva României. Paradoxal, Berlinul formase deja o coaliţie cu Ungaria şi Bulgaria, iar, în 1939, va face acelaşi lucru cu URSS, ca parte componentă a scopului mai larg al lui Hitler de a redesena frontierele europene şi a redefini balanţa de putere.

Coaliţia „roşie-albă” în a doua campanie transilvăneană

Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie şi l-a numit şeful statului major al Honved. Werth, un veteran al operaţiunilor Armatei Roşii Maghiare din prima campanie transilvăneană din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare în Transilvania, prin văile Someşului şi Mureşului, cu alocarea unui rol semnificativ operaţiunilor de sabotaj ale organizaţiilor paramilitare care se pregătiseră pentru recuperarea militară a Transilvaniei de la începutul anilor `30. Spre exemplu, Membrii Asociaţiei Trăgătorilor de Elită Maghiari (Országos Magyar Lövész Egyesület) erau antrenaţi în ordinele militare ale celor 22 de contingente militare ungare etnice din cadrul armatei române, cu scopul evident al infiltrării şi subversiunii. Între 1938 şi 1939, spionajul maghiar a organizat, din nou, reţele de partizani pentru a sprijini invazia militară. În toamna lui 1939, Serviciul de Siguranţă Internă al României a descoperit astfel de grupuri care operau în Carei, Cehul Silvaniei, Cluj, Hunedoara, Marghita, Miercurea Ciuc, Odorhei, Satu Mare, Târgu-Mureş şi Zalău. Grupul Satu Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130 de persoane şi era condus de clerici catolici şi reformaţi împreună cu personal militar de la Budapesta, mulţi dintre ei fiind instructori în unitatea paramilitară Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroasă). Rongyos Gárda, formată mai ales din veterani maghiari din Transilvania, şi-a câştigat reputaţia de a fi de o brutalitate excesivă în perioada în care a activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia germană în Polonia şi prin atrocităţile din Serbia. Pe lângă sarcinile principale de provocare a panicii şi îngreunare a retragerii armatei române, ea avea şi scopul de a crea un pretext plauzibil, în opinia internaţională, pentru intervenţia armată a Ungariei. În acest sens ei au plănuit „arderea satelor germane (şvabe sau săseşti)” însoţită de o campanie de propagandă centralizată pentru atribuirea acestor atrocităţi autorităţilor române naţionaliste. Intenţia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul faţă de pretenţiile Ungariei şi încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite aproape imediat după semnarea pactului Hitler-Stalin, în august 1939. La începutul lui decembrie, fostul şef al PCR – şi secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentă a provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii. Guvernul maghiar şi conducerea armatei „s-au angajat instantaneu în pregătiri militare şi diplomatice fervente”, care urmau să le permită să acţioneze la izbucnirea unui conflict româno-sovietic. Generalul Werth, care întocmise pentru Consiliul Suprem al Apărării al lui Horthy câteva proiecte „ale unei convenţii militare cu Uniunea Sovietică pentru coordonarea momentului atacului”, a fost acum autorizat să negocieze cu partenerii sovietici şi „a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretenţiilor Ungariei asupra României şi a condiţiilor intervenţiei”. Werth era sprijinit de Horthy şi de un număr de ofiţeri superiori, inclusiv de viitorul său succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, „care considera că încheierea unei înţelegeri cu Rusia, în defavoarea României este şi posibilă, şi dezirabilă ”. Generalul Gabor Faragho, veteran al primului război mondial, vorbitor de limba rusă, implicat în negocieri, a fost numit ataşat militar la Moscova pe 1 iulie 1940, imediat după anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. În prima parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit cât de deschis „ambasadorul sovietic de aici încuraja Ungaria să treacă la acţiune armată împotriva Transilvaniei”, idee pe care o exprimase şi faţă de ambasadorul german. De asemenea, ambasadorul german de la Moscova raporta că Molotov, care de obicei nu avea primiri decât la nivel de ambasadori, acum primea şi diverşi unguri de rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai câteva zile după ce forţele sovietice invadaseră Basarabia şi Bucovina, Molotov l-a informat şi pe ambasadorul Italiei în legătură cu sprijinul Moscovei faţă de „pretenţiile la adresa României” exprimate de Ungaria şi Bulgaria. Moscova făcea presiuni asupra Bulgariei să solicite întreaga Dobroge, cu scopul evident de a crea o graniţă continuă între Uniunea Sovietică şi Bulgaria. Cu ocazia primirii de felicitări din partea ofiţerilor de informaţii bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici le-au transmis că „e posibil să ne mai întâlnim o dată pe Dunăre.” La mai puţin de 24 de ore după trimiterea ultimatumului Moscovei către România, reprezentantul maghiar la Moscova, Istvan Kristóffy, îşi exprima „marea satisfacţie” în faţa adjunctului comisarului sovietic pentru relaţii externe (şi şef al departamentului extern al NKVD), Vladimir G. Dekanazov. După solicitarea Comisarului şef Molotov „de a influenţa Iugoslavia să păstreze tăcerea în cazul în care Ungaria va trebui să intre în conflict cu România” pentru anexarea Transilvaniei, ministrul maghiar de externe putea nota cu satisfacţie că „Iugoslavia este calmă şi că el nu crede în posibilitatea ca Iugoslavia să intervină în cazul unui conflict româno-maghiar”. De asemenea, ministrul adjunct de externe maghiar îl felicita pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, afirmând că „(ungurii) sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei însemna lichidarea principiului integrităţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce (sovieticii) începuseră”. Molotov l-a reasigurat pe Kristóffy că Moscova considera „pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adăugând că Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinţă internaţională la care se va ridica problema pretenţiilor Ungariei.” Ministrul maghiar de externe a exprimat „profundele mulţumiri” ale guvernului său pentru prietenia şi sprijinul Moscovei, informându-l pe ambasadorul sovietic de la Budapesta că, Honvedul fiind total mobilizat, „Ungaria era gata să înceapă războiul”. Ca o ironie, aliatul german al Ungariei a împiedicat-o să atace pentru a-i împiedica accesul la resursele României, arbitrând în schimb transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940. La începutul campaniei din est, în 1941, Molotov îi reamintea lui Kristóffy sprijinul Moscovei faţă de pretenţiile Ungariei asupra României, precum şi „despre tratatul comercial foarte avantajos dintre cele două ţări”, insistând că „nu era necesar ca Ungaria să intre într-un război germano-rus”. Kremlinul sublinia că „nu a obiectat niciodată şi nu va obiecta nici acum la pretenţiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania” şi că „Ungaria va putea conta şi în viitor pe sprijinul sovietic în privinţa Transilvaniei” dacă nu va participa militar în campanie. Budapesta a făcut eforturi semnificative pentru a-şi menţine relaţiile cu Kremlinul, propunând chiar Berlinului să menţină legaţia de la Moscova pe perioada războiului, ca un canal de comunicaţie pentru eventuale negocieri de pace dintre Al Treilea Reich şi Uniunea Sovietică. Consecvent acestei colaborări împotriva României, Stalin a considerat că se cuvenea să acorde un alibi Ungariei, afirmând la sfârşitul războiului că „armata fascistă germană” a avut „pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, române şi finlandeze”.

Politicile paralele de deznaţionalizare

Pe 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord cu toată populaţia acestora de 3,7 milioane. Între 300.000 şi 400.000 de refugiaţi au năvălit într-un stat aflat în mijlocul colapsului politic şi economic. Toate proprietăţile au fost expropiate şi a fost implementat un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti, inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Română a Basarabiei – din care făcuse parte începând cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusă, anulând un element fundamental al organizării comunitare şi al conştiinţei naţionale. Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizică a populaţiei româneşti din zonă. Această purificare etnică deghizată a fost regizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care a luat parte activă la „eliberarea” provinciei. Ca un prim pas, legile RSS Ucraina au fost extinse imediat la Basarabia. În prima săptămână de ocupaţie au fost arestaţi peste 1.122 de români ca „agenţi de securitate, poliţişti şi ofiţeri ai armatei române”. Aproximativ 4.000 au fost încarceraţi, în final, în închisorile NKVD din Basarabia „pentru infracţiuni contrarevoluţionare” şi sute, poate mii, au fost executaţi de NKVD, începând cu cei care au avut legături cu Sfatul Ţării basarabean şi cu unirea din 1918, funcţionari numiţi de Bucureşti, inclusiv lideri ai comunităţilor locale, care ar fi putut constitui un nucleu de dizidenţă naţională şi un obstacol în calea asimilării forţate. La începutul lui iulie, şeful ucrainean al NKVD, Beria, a solicitat suplimentarea cu un număr de 2.000 a personalului necesar pentru operaţiunile din regiune. Cu toate că nu există o înregistrare clară a numărului de deportaţi, se estimează că între 100.000 şi 500.000 de etnici români rămaşi în aceste teritorii au fost deportaţi de autorităţile sovietice în Asia Centrală şi Siberia. Multe dintre aceste deportări au fost denumite realocări de muncă şi mutări voluntare. De exemplu, în august 1940, 53.365 de tineri şi tinere, predominant români (moldoveni) din satele basarabene au fost trimişi la muncă forţată în alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o realocare permanentă, Moscova plângându-se că ţinta de 77.000 nu fusese atinsă. Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni este sugerată de „alegerea” în Sovietul Suprem al RSS Moldova, la începutul lui 1941, a lui Stalin, Hrusciov, Molotov, Voroşilov, Kalinin şi Timoşenco. În mai 1941, reprezentantul Moscovei în noua RSS Moldova a solicitat „deportarea în alte regiuni a 5.000 de „elemente contrarevoluţionare” împreună cu familiile lor”. În noaptea de 12 iunie 1941, 5.479 de persoane au fost arestate „ca fiind membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente anti-sovietice”, iar 24.360 de membri ai familiilor acestora au fost deportaţi. Deportaţii erau încadraţi la categoriile „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi elemente anti-sovietice”, „evadaţi din URSS”, „repatriaţi din România” şi persoane care „solicitaseră să fie repatriate în România”. Ei au fost trimişi în gulagurile din republicile Kazahstan şi Komi, din Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk şi Omsk. În toată perioada 1940-1960, Moscova a continuat să facă publicitate, oferindu-le emigranţilor voluntari moldoveni să se stabilească oriunde în „zonele virgine”. Pe 31 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populaţie de 2.600.000. Autorităţile maghiare de ocupaţie au expulzat forţat între 40.000 şi 60.000 de etnici români şi au trimis alţi 70.000 pe frontul rusesc „înrolaţi în companii de muncă forţată”. Metodele utilizate în nordul Transilvaniei şi motivele aflate în spatele lor, au fost simetrice celor utilizate de autorităţile sovietice în Basarabia ocupată şi Bucovina de nord. Astfel, s-a acordat „prioritate expulzării intelectualilor, specialiştilor şi capilor de familie, care ar fi putut oferi coerenţă oricărei forme de rezistenţă”, iar autorităţile maghiare au executat aproximativ 1.000 de români şi au arestat 15.000, în primele trei luni.

Coaliţia roşie-albă în cea de-a treia campanie transilvăneană

Horthy ar fi încercat să satisfacă solicitarea Moscovei de neimplicare militară în schimbul Transilvaniei, dar directa subordonare a forţelor Honved comandei germane, în perioada 1941-1942, au făcut acest lucru imposibil. Situaţia s-a schimbat, în primăvara lui 1943, odată cu numirea la conducerea Forţelor de Ocupaţie din Ucraina a veteranului armatei roşii, Geza Lakatos. Lakatos, ca fost consilier al comisarului de război Kun – agentul sovietic Vilmos Böhm, avea contactele necesare pentru a negocia înţelegeri de neagresiune cu armata sovietică şi grupurile de partizani. Directiva Înaltului Comandament Sovietic din ianuarie 1944 adresată „atât Armatei Roşii cât şi grupurilor de partizani din zonă” menţiona că „unităţile maghiare nu trebuie să fie atacate”. Chiar dacă „ele deschideau focul”, unităţile sovietice primiseră ordinul „să le treacă cu vederea şi să tragă numai daca întâmpinau o rezistenţă puternică şi deosebit de persistentă”.
La mijlocul lui octombrie 1942, primul ministru bulgar, Bogdan Firov, a fost invitat în Ungaria ca parte a efortului Budapestei de a stabili o relaţie specială cu Sofia, deoarece „cel mai puternic stat danubian” şi cel mai mare stat balcanic – acum că România fusese împărţită între ele şi URSS – erau „menite să colaboreze”. În noiembrie, şeful maghiar al statului major a întors vizita partenerului bulgar la Sofia. În timp ce, în general, erau considerate a avea rezultate minore, aceste vizite la nivel extrem de înalt reflectau cel puţin politica comună adoptată de cele două state în respingerea cooperării României pentru ieşirea din război. Negocierile româno-maghiare din 1943 s-au dovedit un eşec, iar Filov a informat imediat Berlinul referitor la propunerile Bucureştiului, în perioada iulie-august 1943, „că cele două state ar trebui să le permită anglo-saxonilor să preia peninsula balcanică pentru a o salva de bolşevism”.
În consecinţă, Atzél şi alţii ca el nu au avut dificultăţi să părăsească Crucile cu Săgeţi (şi alte asemenea organizaţii fasciste) şi să fie bine primiţi în Partidul Comunist Ungar, condus de Moscova (care includea din nou aripa transilvăneană ce aparţinuse anterior de PCR). La începutul lui 1944, după încheierea unor acorduri cu forţele sovietice pe frontul de est, conducătorii ungari din jurul lui Horthy au reînnoit tentativele de „a face înţelegeri cu sovieticii şi a ataca România.” La mijlocul lui martie 1944, un grup de lideri militari, politici şi religioşi transilvăneni au propus un plan prin care Horthy urma să meargă în nordul Transilvaniei, sub protecţia Armatei I-a şi sub comanda lui Atzél, în timp ce întreaga comunitate maghiară, unită sub Partidul Maghiar Transilvănean, toate organizaţiile (dintre care multe intraseră deja în partidul comunist şi puseseră bazele unor noi organizaţii „democratice”) şi instituţiile, inclusiv Armata I-a şi a II-a, să meargă „en bloc la ruşi”. În acest scop, Horthy i-a însărcinat pe şeful cancelariei sale militare, generalul Bela Miklos (de Dalnok) şi pe generalul Lajos Veres (von Dalnoki) să comande Armatele I-a şi a II-a şi să efectueze transferul. Comuniştii (unguri) transilvăneni, pretinzând acum că „apără cu loialitate interesele Ungariei”, au luat parte la plan până la sfârşitul primăverii anului 1944, la fel ca şi rectorul Universităţii Cluj, Deszö Miskolczy, care era rezident la Budapesta în 1940, atunci când guvernul horthyst i-a numit în funcţie pe el şi pe episcopii maghiari din Transilvania.
Imediat după numirea lui Lakatos ca prim ministru, Horthy l-a trimis pe baronul Atzél, acum comunist, să contacteze autorităţile sovietice. Atzél a plecat la Moscova şi s-a întâlnit cu şeful spionajului militar, generalul Feodor F. Kuzneţov, obţinând asigurări că:
• armatei române nu i se va permite să ocupe nordul Transilvaniei;
• administraţia maghiară, poliţia şi jandarmii nu vor fi înlocuiţi de români;
• în Transilvania se va efectua un referendum şi
• Înaltul Comandament Sovietic „va trimite grupuri de partizani în Ungaria pentru a-i ajuta pe maghiari la schimbarea de regim.”
Ulterior, Horthy a trimis o delegaţie la Moscova, condusă de generalul Farago, pentru a încheia armistiţiul.
Comandanţii militari sovietici au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov – Atzél, aşa cum a fost prezentat în vara lui 1944. Cu toate că scopul sovieticilor de a provoca mari pierderi în rândul armatei române şi mai ales în cadrul corpului ofiţeresc, presupunea ca forţele române să intre în nordul Transilvaniei, ele au fost trimise rapid mai departe şi nu li s-a permis nici să se încartiruiască în oraşe şi nici să înlocuiască forţele de ocupaţie din regiune. Cooperând acum cu autorităţile sovietice, aceleaşi oficialităţi şi organizaţii maghiare care intraseră în nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler şi Mussolini şi cu binecuvântarea lui Stalin, era acum recunoscute ca fiind „combatanţi ilegalişti” care luptaseră împotriva burgheziei şi a guvernului român „burghezo-moşieresc”. După cum nota mai târziu un comunist maghiar transilvănean, a existat „un cerc în Transilvania de nord care, înainte de eliberare, era compus din persoane care formaseră comitete cu fasciştii şi care, de pe o zi pe alta, au devenit mari prieteni ai Uniunii Sovietice, arătând că, în orice caz, Transilvania nu va fi românească”. Subliniind că revizionismul, mai degrabă decât opţiunile politice motivaseră schimbarea, el a menţionat în continuare că „unii primari, care fuseseră agenţi ai serviciilor secrete britanice, acum curtau tot ceea ce era sovietic”, în timp ce alţii, „precum Iordachi şi cei din jurul lui”, continuau să predice revizionismul, făcând agitaţie în acest scop „la partid, în şcoli şi oriunde altundeva”.
Această redistribuire masivă a agenţilor lui Horthy ca „luptători antifascişti” a permis Budapestei să insiste ca România să admită în sudul Transilvaniei aproximativ 200.000 de maghiari, pe care i-a caracterizat drept „victime” ale „represiunilor naţionale ale regimului Antonescu”. Însă, comisia germano-italiană a stabilit că numai 60.000 de maghiari (din totalul de 462.000) părăsiseră sudul Transilvania şi că „nu toţi pot fi consideraţi refugiaţi”.
Numeroşi maghiari au emigrat în Ungaria după Arbitrajul de la Viena, din proprie voinţă, din motive patriotice, unii dintre ei chiar înainte de intrarea trupelor maghiare în nordul Transilvaniei. Alţii au fost motivaţi de dorinţa de a fi cu familiile lor sau de perspectiva unor avantaje financiare, fără ca autorităţile române să exercite vreo presiune asupra lor. Autorităţile maghiare locale, acum fie comunişti, fie în coaliţie cu aceştia în „noi” organizaţii democratice (de exemplu Uniunea Populară Maghiară, formată la 6 octombrie 1944, a absorbit o mare parte din Partidul Transilvănean Maghiar), erau deosebit de încrezătoare în sprijinul sovietic, datorită acordurilor anterioare. Astfel, spre exemplu, atunci când rectorul şi profesorii români, care fuseseră forţaţi să părăsească universitatea din Cluj în 1940 s-au reîntors în 1944, cu un mandat oficial de preluare a conducerii, ei au fost pur şi simplu refuzaţi de Miskolczy, numitul Budapestei, care se aflase în fruntea eforturilor de „reprimare a culturii” româneşti. La cererea Ungariei – aceasta se întâmpla pe 14 octombrie 1944 când Ungaria lupta încă alături de Axă împotriva României şi a forţelor sovietice – şeful de stat major sovietic al Comisiei de Control Aliate din România (CCA), generalul Vinogradov, a plasat Universitatea şi administraţiei acesteia, numită de Budapesta „sub protecţia Armatei Sovietice” şi a ordonat Bucureştiului să nu se amestece.
Administraţia civilă românească, numită după ce Transilvania a fost eliberată de forţele maghiare şi germane, la sfârşitul lui octombrie, a fost alungată rapid de autorităţile militare sovietice, la 11 noiembrie 1944. Sovieticii au instituit în schimb o administraţie militară bazată pe aceiaşi administratori civili maghiari şi şefi de instituţii numiţi iniţial de regimul de ocupaţie al lui Horthy. În modul deja cunoscut, Moscova trata România „aliată” ca pe inamic şi stabilea o coordonare „prietenească” cu „inamicul” maghiar din Axă, împotriva ei.
Sprijinul deschis al autorităţilor militare sovietice pentru menţinerea conducerii maghiare a constituit subiectul a sute de rapoarte din regiune, în perioada 1944-1947. Spre exemplu, cu o săptămână înainte de transferul pur formal al nordului Transilvaniei în autoritatea administrativă a Bucureştiului, spionajul militar raporta primului ministru român că activitatea revizionistă ungară „se manifesta pe deplin sub masca comunismului,” în timp ce simbolurile naţionale româneşti continuau să fie ţinta ridiculizărilor şi a sancţiunilor legale. Era „interzisă” expunerea drapelului şi „elevii de liceu care purtau culorile naţionale la butonieră erau arestaţi”. Românii erau obligaţi să folosească numai limba maghiară în relaţiile cu autorităţile”, intelectualii erau umiliţi în public şi etichetaţi drept fascişti, iar ofiţerii români şi soldaţii care îşi vizitau familiile erau „arestaţi, escortaţi pe străzi de organele civile ale Poliţiei Populare Ungare şi forţaţi la munci forţate umilitoare în văzul populaţiei şi al comandanţilor militari sovietici”. Într-adevăr, autorităţile maghiare se bazau deschis pe sprijinul sovietic: cu orice ocazie, ungurii observau simpatia comandanţilor sovietici, căutând să-i convingă prin orice mijloace de sentimente lor comuniste pentru a obţine diverse avantaje şi a-şi atinge scopurile iredentiste.
Raportul concluziona că „intensa propagandă revizionistă” se manifesta în continuare la reuniunile sindicatelor „democratice” maghiare, în timp ce Poliţia Populară Ungară continua să comită „tot felul de atrocităţi şi ameninţări pentru a forţa populaţia românească să părăsească nordul Transilvaniei”.

Controlul Sovietic şi realocarea Transilvaniei

Fără ştiinţa conducerii comuniştilor maghiari, Moscova hotărâse deja că, în timp ce Budapesta îşi va menţine privilegiile de supervizare şi intervenţie în nordul Transilvaniei şi, într-o oarecare măsură, chiar şi controlul administrativ teritoriul nu va fi totuşi unit cu Ungaria. Existau două motive principale pentru această schimbare de poziţie. În primul rând, URSS, având acum în posesie Basarabia şi Nordul Bucovinei prin propriile eforturi, nu mai avea nici obligaţia şi nici intenţia de a ceda Transilvania (Ungariei). În al doilea rând, disoluţia Cominternului redusese drastic influenţa ungurilor asupra politicii sovietice din regiune. Statutul liderilor comunişti maghiari s-a transformat brusc din cel de aproape-egali ai camarazilor sovietici de la Moscova, unde participau la formularea strategiilor şi a politicii pentru Estul Europei, la unul de subordonare clară deoarece, ca şefi ai partidelor naţionale, erau acum executanţi ai politicii Kremlinului. Iar acea politică, în special cea privitoare la realocarea teritoriilor şi a delimitarea frontierelor, era decisă acum numai de Moscova, numai în baza intereselor sovietice.
În 1944, pentru a cerceta problemele ordinii post-belice, Moscova a format comisia Litvinov, compusă din trei comisari adjuncţi pentru afaceri externe, prim adjunctul Maxim Litvinov, Solomon A. Lozovski şi Dimitri Z. Manuilski, alături de câţiva experţi. Pe 5 iunie 1944, într-un document denumit „Despre Transilvania”, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Voroşilov şi Vişinschi evaluările asupra alocării viitoare a teritoriului românesc. „Cea mai bună” soluţie, argumenta el, era „recunoaşterea statutului de independenţă a Transilvaniei, în afara oricăror alianţe şi federaţii”.
Astfel, rămânând un sâmbure de conflict între cei doi vecini, România şi Ungaria, ea nu va putea exista fără patronajul unui stat vecin puternic, în acest caz URSS, care are frontieră comună cu aceasta.
Pe 8 iunie, când s-a întrunit comisia, Litvinov a deschis discuţiile menţionând că status quo-ul care acorda Transilvania Ungariei nu putea fi menţinut, din moment ce fusese hotărât de Hitler. Posibilitatea de a ceda întreaga Transilvanie Ungariei era, de asemenea, „exclusă”. România ar putea aspira la ea numai „în schimbul renunţării totale şi definitive la Basarabia şi Bucovina” şi „cu garantarea controlului nostru total asupra politicilor viitoare ale României”, posibilitate care ar permite URSS „să obţină atât baze militare, cât şi control” asupra ţării. Litvinov a subliniat că independenţa Transilvaniei „ar putea fi temporară, până când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, sau pe termen lung, ţinând cont că acest stat mic ar avea nevoie de un protector, care nu poate fi altul decât Uniunea Sovietică, cea mai apropiată mare putere”. S-a căzut de acord că independenţa era „cea mai bună” soluţie. Rezumând decizia lor, Litvinov a subliniat că „dependenţa României de noi va chiar mai mare dacă Transilvania va rămâne un stat de sine stătător, iar transferarea sa viitoare la România va depinde de noi”.
După ocuparea nordului Transilvaniei de către Ungaria, în vara lui 1940, Cominternul ordonase tuturor comuniştilor rezidenţi să intre în partidul comunist maghiar, resubordonând aripa transilvăneană a PCR la PCM. Moscova a făcut acelaşi lucru pe o bază mult mai selectivă, în privinţa aripii basarabene, ordonând spre exemplu, lui Leonte Răutu şi Alexandru Bârlădeanu, acum din nou cetăţeni sovietici, să plece la Moscova. Cominterniştii din Transilvania de nord aflaţi la Moscova, precum Vasile Luca şi Valter Roman, figuri proeminente în efortul de propagandă sovietic (lui Luca i se atribuie fondarea staţii de radio în limba română a Cominternului, România Liberă, Roman fiind redactor) erau acum mult mai orientaţi către partidul maghiar. De aceea, nu este surprinzător că Luca milita împotriva reanexării nordului Transilvaniei sau că Roman, la sfârşitul lui iulie 1944, aducea comisiei argumente în favoarea „acordării independenţei Transilvaniei”, ca fiind soluţia „cea mai adecvată” şi care nu se putea realiza decât dacă „bazinul dunărean se va afla sub tutela guvernului sovietic”.
La mijlocul lui 1944, Stalin încă se juca cu ideea unei federaţii în legătură cu Transilvania, care constituia de asemenea o cedare în favoarea Budapestei, aducându-i suveranitatea parţială în regiune. Ca o ironie însă, fără a se intenţiona aceasta, succesul propagandei maghiare în convingerea cercurilor de la Londra şi Washington să sprijine o federaţie Ungaro-Transilvano-Română (Danubiană) a discreditat total ideea în faţa lui Stalin, considerând-o ca fiind o „conspiraţie occidentală.” Cu ideea federaţiei pentru nordul Transilvaniei exclusă şi o independenţă totală posibil să provoace viitoare complicaţii internaţionale, singura soluţie rămasă, din perspectiva Kremlinului, a fost protectoratul autonom al cărui statut nepermanent acorda Moscovei continuarea influenţei şi a controlului. Ungaria şi România (ungurii şi românii din Transilvania) vor fi obligaţi să intre în competiţie pentru favorurile sovieticilor dacă vor dori să influenţeze statutul final al regiunii. De aceea, Moscova îşi sprijinea propriile interese şi, în acelaşi timp, îşi demonstra înţelegerea faţă de Budapesta, atunci când într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu-Mureş, pe 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat „să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Acum soluţia temporară – administraţia militară sovietică – fusese aplicată.
Făcându-se ecoul concluziilor comisiei Litvinov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al RFSFR, anterior însărcinat cu afaceri în România, A.I. Lavrentiev a subliniat, la 6 decembrie 1944, că dorinţa Bucureştiului de a reîncorpora Transilvania era „singurul factor important de influenţă asupra guvernului”, nu numai în privinţa îndeplinirii datoriilor reparatorii, ci şi asupra „politicii interne şi externe a României”. Odată intrată în posesia provinciei, influenţa sovietică asupra politicilor sale interne şi externe se va disipa rapid. La sfârşitul lunii, autorităţile militare sovietice au început să fluture propuneri cu privire la un protectorat sovietic pe termen lung. Lavrentiev, de exemplu, i-a trimis lui Vişinschi propunerea şefului Directoratului Politic al Frontului Ucrainean II de creare „a unui comisariat în nordul Transilvaniei, numit de autorităţile militare sovietice din rândul populaţiei locale (ne-româneşti)”.

Contracararea controlului sovietic: 1953-1964

În România, chiar şi printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesănătoasă naţionalistă şi anti-sovietică, care trebuia retezată de la rădăcină. …Mămăligarii* nu sunt o naţiune, ci nişte prostituate. (Mămăligari – „consumatori de făină de porumb” – un alt fel de a spune ‘ţărani români proşti’ sau în varianta Brucan ‘stupid people’ – era un termen depreciativ folosit de ruşi pentru a face referire la românii din Moldova şi Ucraina încă din secolul 19.)
Nikita Hruşciov, septembrie 1960

Într-un stat socialist, nu păstrezi reţelele de informaţii din interiorul Partidului decât dacă eşti convins că te afli într-o poziţie de supremaţie, [iar] celălalt în poziţie de subordonat … nu reprezintă numai o încălcare a suveranităţii, ci dovedeşte ceva mai greu de definit, relaţia dintre stăpân şi sclav. … Noi am pus problema ca ei să nu aibă reţele de agenţi în nicio ţară socialistă, iar acest lucru l-a determinat pe Hruşciov să ne numească „nemernici.”
Gheorghe Gheorghiu Dej, august 1963

Încercările românilor de a-şi declara independenţa din punct de vedere economic faţă de CAER ar putea fi tolerate, însă, dacă sunt atât de nechibzuiţi încât să încerce să părăsească Tratatul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri …vor avea ultimul cuvânt … Întreaga situaţie din Balcani ar putea deveni de necontrolat dacă România ar decide să urmeze Iugoslavia şi Albania în tabăra anti-sovietică.
Nikita Hruşciov, august 1964

Presiunea exercitată pentru a dobândi controlul asupra aspectelor economice ale României îşi are începuturile la numai două zile după decesul lui Stalin. La 7 martie 1953, Gheorghiu Dej informa Comitetul Central că sfătuitorii sovietici care controlau economia „trebuie să predea funcţiile pe care le-au deţinut până acum unor reprezentanţi din ţara noastră”. Gheorghiu Dej era convins că Sovromurile erau menite numai să exploateze şi nu erau cu nimic mai bune decât instituţiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme încă din 1947. Cu toate acestea, încă din 1951, ofiţerii de informaţii români se plângeau în legătură cu încercările repetate ale consilierilor GRU „de a interveni în problemele interne ale Direcţiei Militare de Informaţii şi de a prelua conducerea acesteia”. Până la mijlocul anului 1954, România a fost primul membru al Blocului care şi-a “recumpărat” Sovromurile (cu excepţia a două care se ocupau cu extracţia de petrol şi uraniu şi la care Moscova a refuzat să renunţe până în 1957).
Scurta perioadă de relaxare din perioada de tranziţie traversată de conducătorii sovietici s-a dovedit a fi o bună oportunitate pentru toţi membrii Blocului să îşi renegocieze relaţiile cu Moscova (şi pentru populaţie să îşi manifeste doleanţele reprimate până atunci). Pe fondul primelor revolte anti-sovietice din Germania de Est şi Cehoslovacia, toate statele socialiste ‘înfrăţite’ erau în căutarea unui nou stil de viaţă. Budapesta, cu susţinerea clară a unor lideri sovietici, şi-a reiterat pretenţiile asupra unor teritorii din România. În septembrie 1954, atât Rákosi, cât şi primul ministru Imre Nagy s-au plâns conducerii de la Bucureşti că relaţiile bilaterale sunt “reci” şi “nesatisfăcătoare” şi au devenit “tot mai fragile”, mai distante, fapt ce îngreuna tot mai mult colaborarea. (Acest schimb de replici a fost declanşat de o scrisoare pe care Nagy i-a trimis-o lui Dej prin Zoltan Vass la 16 septembrie 1954, al cărei conţinut a fost redat aproape cuvânt cu cuvânt de către Rákosi lui Valter Roman câteva zile mai târziu). Apelând la Valter Roman, un fost tovarăş din Comintern şi fost membru al aripii transilvănene din Budapesta, Rákosi dădea frâu liber nemulţumirilor personale cu privire la Transilvania şi îşi relua încercările insistente de a-l convinge pe Stalin că „o parte din Transilvania trebuie retrocedată Ungariei” – afirmând chiar că l-a convins pe liderul sovietic că „în Transilvania sunt mai mulţi unguri decât români”, fapt ce l-a determinat pe interlocutorul său român să riposteze spunând că, dacă poate susţine o asemenea minciună flagrantă, înseamnă că s-a folosit de „statisticile revizioniste horthyste”. Pus în dificultate, Rákosi a descris în continuare eforturile pe care le-a depus în timpul conferinţei de pace de la Paris pentru „a rezolva” problema Transilvaniei, astfel încât o parte să fie atribuită Ungariei. (Rákosi a făcut trimitere la vizita sa făcută premierului britanic Clement Attlee, dar se pare că nu a menţionat vizita efectuată la Washington). Liderul Partidului Comunist Ungar a propus, atunci, ca cele două părţi să rezolve “problema” “prin schimbul de populaţii şi corectarea frontierelor” în situaţia actuală, mai propice. Rákosi a explicat că, în timp ce înainte „era imposibil să se ridice problema teritorială” deoarece opţiunile politice ale Ungariei şi României rămâneau incerte, „acum, când ambele ţări au păşit pe calea socialismului, problema ar putea fi rezolvată în spirit fratern” prin negocierea în secret a transferurilor necesare între conducerile de partid.
Roman l-a informat pe Gheorghiu Dej asupra acestui fapt, adăugând că, în perioada petrecută în Comintern la Moscova, a fost în permanenţă abordat de Rákosi, Révai, Imre Nagy şi alţi tovarăşi unguri pentru ca Transilvania sau o parte din aceasta să fie transferată Ungariei după război, Rákosi şi Révai preferând graniţele trasate de „arbitrajul” lui Hitler.
Problema a rămas una arzătoare până la întâlnirea de la Budapesta din 6 aprilie 1955 între o delegaţie PCR formată din Bodnăraş, ministrul de externe Simion Bughici (înlocuitorul lui Pauker) şi Janos Fazekas, şi liderii Partidului Comunist Ungar, Rákosi, Gerö şi András Hegedús. Delegaţia română a criticat partea ungară pentru pretenţiile teritoriale, condamnând refuzul constant al Budapestei de a recunoaşte fără echivoc graniţele stabilite prin tratatul de pace, precum şi insistenţa cu care Rákosi expunea „problema Transilvaniei” în discursurile şi publicaţiile sale, ca şi cum problema apartenenţei acesteia ar fi rămas nerezolvată. (Discursul lui Ràkosi din noiembrie 1954 era intitulat „Constituirea Partidului Comunist din Ungaria şi lupta pentru victoria revoluţiei proletare”). Cum era posibil, întrebau ei, ca presa, industria de film şi teatrul controlate de comunişti, precum şi personalităţile culturale comuniste să facă afirmaţii vădit iredentiste ca „Transilvania este inima Ungariei şi fără Transilvania Ungaria nu poate trăi”, „cel mai puternic scut al eternei naţiuni ungureşti este Transilvania”, „Transilvania [este] fortăreaţa ce va salva Ungaria” şi „fără Transilvania, nu există Ungaria, deoarece Transilvania a fost mereu adevărata Ungarie”?
Solicitarea Ambasadei Ungariei pentru includerea unei hărţi a Regiunii Autonome Ungare ca anexă la harta Ungariei într-un atlas geografic ce urma a fi tipărit ilustra această problemă. Ministrul român de externe a întrebat dacă Ungaria considera că Regiunea Autonomă Ungară este parte integrantă a României sau o anexă a Ungariei. Şi mai supărător a fost faptul că, în ciuda solicitărilor repetate ale părţii române şi a acordului formal al ungurilor, Budapesta nu şi-a închis biroul de paşapoarte din Cluj, ce fusese înfiinţat în 1949 pentru a facilita transferul zecilor de mii de cetăţeni ungari care se aflau încă pe teritoriul Transilvaniei.
În schimb, biroul încuraja şovinismul ungar şi îşi „asuma rolul de a veghea la respectarea drepturilor minorităţii ungare” (Fazekas a emis această critică, remarcând că, cu numai patru zile înainte, biroul găzduise o recepţie la Cluj la care au participat prim-secretarii partidelor regionale din Cluj, Târgu-Mureş şi Hunedoara, fără ca invitaţiile să fie trimise oficial). „Unica justificare pentru păstrarea acestui birou”, declara ministrul român de externe Bughici, a fost aceea „de a menţine iluzia şi speranţa că problema Transilvaniei nu s-a rezolvat definitiv”, poziţie defavorabilă pentru România şi pentru Ungaria şi „utilă numai inamicilor noştri”.
Ungurii au cedat în privinţa tuturor aspectelor, cu excepţia lui Rákosi, care şi-a menţinut poziţia conform căreia scriitorii unguri aveau dreptul să abordeze subiectul Transilvaniei (replica românilor fiind aceea că ea constituia o problemă numai atunci când scriitorii unguri se refereau exclusiv la Transilvania). Învinuind naţionalismul premierului Imre Nagy, „independenţa” reprobabilă a ziarelor şi scriitorilor, precum şi lipsa unui control strict din partea partidului, liderii Partidului Comunist Ungar au fost de acord că „problema Transilvaniei trebuie considerată încheiată”. În plus, ei au promis ca tratatul de pace şi graniţele actuale să fie prezentate în noua istorie a partidului ungar ca fiind „corecte”.

Mecanismele controlului sovietic: Armata

Deşi influenţa sovietică bazată pe ideologia comună era importantă, controlul politic în sine se exercita asupra instituţiilor de aplicare a legilor statului – armata, serviciul de securitate şi poliţia (miliţia) – şi asupra liderilor partidului printr-o reţea de ofiţeri şi agenţi sovietici infiltraţi în instituţiile respective şi în jurul liderilor respectivi. Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei Tudor Vladimirescu (1943) şi a Diviziei Horia, Cloşca şi Crişan cu contingente masive de comisari politici. Comisarii politici principali ai acestor divizii, Dumitru Popescu, Petre Borilă, Valter Roman şi Mihai Florescu, erau cu toţii veterani ai Războiului Civil Spaniol şi cetăţeni sovietici. Aceştia au revenit la Moscova împreună cu şeful GRU, Jan Berzin – care transferase temporar activităţile externe ale GRU în Spania pe perioada Războiului Civil, cât timp a condus Brigada Internaţională – ca recruţi ai GRU. După sosirea în România la sfârşitul războiului a diviziilor formate în Uniunea Sovietică, ofiţerii politici au fost imediat instalaţi în funcţii de comandanţi adjuncţi în peste 200 de unităţi ale Armatei Regale Române. În decembrie 1947, aceşti adjuncţi au preluat comanda de la 30 de generali, 49 de colonei, 65 de locotenent-colonei şi 61 de maiori.

Situaţia era confuză din cauză că armata luptase alături de forţele militare sovietice (de fapt, în faţa acestora) în ultimele opt luni ale războiului, şi deoarece orientarea de centru a României era mai pronunţată în cadrul armatei decât în orice altă instituţie. “Soluţia” pentru această problemă îmbina activităţi ce vizau slăbirea influenţei anumitor ofiţeri, exercitarea unui control strict din partea comisarilor politici şi un influx masiv de consultanţi şi experţi sovietici. Această ultimă măsură s-a reflectat în protocolul secret al Tratatului Româno-Sovietic pentru Asistenţă Mutuală, încheiat în februarie 1948, care, la articolul 2, stipula asistenţa suplimentară din partea a “2.500 de experţi militari sovietici, între care 300 de ofiţeri superiori, 700 de ofiţeri inferiori şi 1.500 de instructori tehnici”

Iniţial, aceşti experţi şi instructori nu erau consideraţi ca făcând parte din misiunea sovietică de consultanţă. În perioada 1949-1958, echipa oficială de consultanţi militari sovietici, condusă de ataşatul militar sovietic în cadrul Statului Major al Armatei Române, Generalul Konstantin S. Kolganov, era formată din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori şi 9 ofiţeri inferiori. La aceasta se adaugă Misiunea Militară de Colaborare a Tratatului de la Varşovia stabilită la Bucureşti odată cu înfiinţarea alianţei sovietice în 1955. Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului erau membri GRU. Pe lângă Bucureşti, serviciul de informaţii al armatei sovietice îşi conducea reţelele şi din Iaşi, în Moldova, şi Constanţa, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vastă structură organizaţională în primii ani de ocupaţie, când forţele sovietice izolaseră complet aceste două regiuni de restul României. Forţele sovietice întrerupseseră toate conexiunile de telegraf şi telefon ale Moldovei cu restul României şi chiar instalaseră linii ferate cu ecartament larg, specific sovietice.

Acest control a fost menţinut şi extins printr-un control foarte strict asupra cadrelor. Pregătirea militară sovietică a ofiţerilor superiori reprezenta un element evident de menţinere a controlului, ca şi recrutarea agenţilor, oferindu-se în mod făţiş un anumit statut, privilegii şi sponsorizări, care veneau odată cu statutul de membru între “cadrele de perspectivă” – ofiţerii aprobaţi de sovietici, care ocupau poziţiile superioare. De obicei, recrutul era “selectat” de ofiţerii sovietici şi agenţii lor români aflaţi deja în ţară, şi apoi invitat pentru pregătire în cadrul instituţiilor militare sovietice. Moscova avea o reţea-paravan de programe de patru şi cinci ani pentru a camufla pregătirea şi recrutarea în GRU. De fapt, după cum relata un ofiţer GRU, după ce petrecea un an într-o “academie militară normală unde se studiau artileria sau tancurile” recrutul era transferat într-o “locaţie secretă a Facultăţii a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde rămânea în următorii trei sau patru ani”. La absolvire li se eliberau diplome de la instituţia paravan, “de exemplu Academia Militară de Tancuri”, iar frecventarea cursurilor Academiei Armatei Sovietice rămânea secretă.

Chiar şi în timpul recrutărilor şi pregătirii, ofiţerii est-europeni erau priviţi cu suspiciune şi supravegheaţi îndeaproape. Scopul pregătirii lor nu era să li se ofere acces la informaţii utile sau la noi tehnici pe care le-ar fi putut folosi în ţările de provenienţă (mai ales în detrimentul URSS, în cazul în care vreunul s-ar fi dovedit a fi informator). Din contră, acestor recruţi li se asigura în general o pregătire de bază, precum şi “cunoştinţe academice ieşite din uz”, dar li se cerea să îi ajute pe sovietici să consolideze controlul sovietic asupra lor şi a instituţiilor din ţările de provenienţă. Astfel, spre exemplu, li se “cerea să descrie procedurile şi detaliile operaţionale ale armatei sau serviciului din care proveneau” şi să ofere informaţii privind propriile “obiceiuri şi dependenţe” astfel încât GRU (sau KGB) să le poată identifica punctele vulnerabile şi alte oportunităţi pentru recrutare.

Membrii acestei ‘elite’ de “viitoare cadre”, licenţiaţi în academiile tehnice şi militare sovietice, afişau în general o atitudine superioară faţă de colegii lor instruiţi în cadrul instituţiilor din ţara de provenienţă, care nu beneficiaseră de atenţia consilierilor sovietici. După cum relata Generalul Marin Pancea, care în 1978 a fost plasat într-o funcţie fără perspective la Brăila deoarece nu întreţinuse relaţiile cuvenite cu personalul sovietic în perioada în care activase ca ataşat în Franţa, majoritatea ofiţerilor invitaţi pentru pregătire în URSS: … erau o pradă uşoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în ţară în cadrul armatei, ei menţineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepţie, erau implicaţi în activităţi de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agenţiilor sovietice. Aceştia comunicau fără translator, astfel că transmiterea informaţiilor se făcea fără dificultate.

Un alt element de control a fost adăugat prin căsătoriile dintre ofiţerii pregătiţi în URSS şi localnice, care erau fără excepţie agenţi ai serviciilor de informaţii sovietice şi îşi păstrau cetăţenia sovietică. Această tehnică datează încă de pe vremea Romei şi Greciei antice. A fost folosită şi în cazul armatei române pe vremea conflictelor imperiale din regiune în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Spre exemplu, un studiu din 1908 al Statului Major General aducea argumente împotriva trimiterii ofiţerilor la studii în Prusia, deoarece astfel întrerupeau legătura cu ţara, unii pretinzând chiar că “au uitat limba română”, în timp ce alţii “se întorceau cu soţii nemţoaice” şi implicaţii financiare (legate, de exemplu, de proprietăţi), şi “foarte mulţi, cu datorii în Germania”. Aceste “supraveghetoare” aveau un rol mult mai important decât simpla dirijare şi motivare a consorţilor români (sau polonezi, cehoslovaci, etc.). La momentul potrivit, ele puteau justifica o eventuală intervenţie sovietică menită să protejeze cetăţenii aflaţi în străinătate. Înainte de încheierea Primăverii de la Praga, de exemplu, se pare că autorităţile sovietice plănuiau uciderea soţiilor de naţionalitate sovietică ale cetăţenilor cehoslovaci, pentru a-i putea “acuza de aceste crime pe contra-revoluţionari” şi a-şi justifica astfel intervenţia armată.

Serviciile de informaţii şi securitate

Controlul exercitat de Moscova asupra noilor servicii de securitate şi informaţii era cu atât mai mare cu cât acestea erau create în întregime de mai marii sovietici. Primul serviciu de informaţii (Directoratul General de Siguranţă şi Protecţie: DGSP) a fost înfiinţat în 1948 şi condus de trei ofiţeri sovietici MGB/KGB: directorul Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pîntilie, şi doi adjuncţi, Alexandru Nicolski, un basarabean rusofil, şi Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina. Atât Bodnarenko, cât şi Nicolski au acţionat pe teritoriul României sub acoperire şi au fost închişi pentru aceasta, înainte şi în timpul războiului

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în martie 1951 sub conducerea consultantului-şef sovietic pe probleme de informaţii, Saharovski, era, din punct de vedere organizaţional, copia fidelă a serviciului sovietic de informaţii externe (deşi cu mai puţine zone geografice de responsabilitate). Conducerea era compusă aproape în întregime din ofiţeri ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani, care nu deţinuseră până atunci cetăţenia română şi care acumulaseră experienţă în serviciul Cominternului. Ofiţerii catalogaţi ca “evrei” erau aproape invariabil rusofili sau ungarofili asimilaţi. În această perioadă, personalul DIE număra 359 de persoane: 297 ofiţeri, 14 sergenţi şi 48 de angajaţi civili. Era o structură de conducere total diferită de cea a serviciilor de informaţii din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est (unde a durat ceva mai mult ca acest serviciu să fie creat), o consecinţă a faptului că, în perioada interbelică, conducerea PCR fusese din afara României. În celelalte părţi ale Blocului, cetăţeni ai ţării respective formau cea mai mare din conducerea serviciilor de informaţii, alături de consilierii sovietici.

Secţia specială dedicată încercării de a crea “o stare de neîncredere şi suspiciune generală” în rândul organizaţiilor emigranţilor români cu “scopul de a le distruge” era o noutate în cadrul Blocului, deoarece serviciile din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi Germania de Est încercau să “se folosească de emigranţi pentru a promova în secret interesele statelor.” S-a dovedit că, în timp ce în cazul anumitor grupuri de emigranţi [polonezi sau unguri, de exemplu] “infiltrarea comunităţilor de exilaţi avea scopul de a identifica eventuali recruţi pentru diverse acţiuni de culegere de informaţii”, în cazul altora [români, de exemplu] scopul era acela de “a-i discredita sau de a interveni în activităţile lor”. Şi aceasta era o consecinţă a politicii sovietice interbelice, ceea ce a influenţat şi structura majorităţii societăţilor basarabene şi transilvănene înfiinţate în occident şi care promovau o politică anti-românească.
Primul şef al DIE a fost Vasile Vâlcu, comunist bulgar şi ofiţer al serviciului sovietic de informaţii externe (Vasili Vulko), urmat de ucraineanul Mihail Gavriliuk (Mihail Gavriliuc). Primul adjunct a fost ungurul Wilhelm Einhorn, comisar politic în timpul Războiului Civil Spaniol şi mai târziu ofiţer INU (fost INO) şi OMS, implicat în recrutarea prizonierilor de război în perioada celui Al Doilea Război Mondial. Einhorn a activat ca şef al Direcţiei Regionale de Securitate Cluj din cadrul DGSP în perioada 1948-1951, înainte de a fi transferat la DIE, iar aceste transferuri între serviciile de securitate din ţară şi cele străine au devenit ceva obişnuit în cadrul Departamentului (uneori Ministerului) Securităţii Statului (DSS).

Al doilea adjunct a fost ungurul Adalbert Izsaek, ofiţer INU. (Din întâmplare, Izsaek (Ijac) şi Einhorn erau evrei, dar această identitate nu avea nicio legătură cu interesele pe care amândoi le reprezentau şi era şi mai puţin importantă decât afilierea lor maghiară, dacă ne gândim la problemele privind controlul asupra serviciilor de informaţii române. Acelaşi lucru era valabil şi pentru rusofilii asimilaţi din Basarabia, ca de exemplu Gavrilă Birtaş, Mişu Dulgheru, Ion Crişan, Matusei Andriescu, Sergiu Nicolau, Victor Nicolau, Petre Petrescu, Grigore Naum şi Alexandru Guţan.) Şeful Direcţiei Contraspionaj era ofiţerul ucrainean din cadrul NKVD Piotr Gonciaruk (Petre Popescu), care fusese încarcerat în România pentru spionaj în perioada în care aceasta se retrăsese din război. Mai târziu, Gonciaruk a devenit adjunctul agentului GRU Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), primul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei.

Pe lângă consilierii şi experţii militari sovietici ai generalului Kolganov şi cei al generalului Saharovski pe probleme de securitate şi culegere de informaţii, consilierul şef sovietic din cadrul ministerului de interne, generalul Ivan S. Matuşenko, dirija diverşi consilieri şi experţi din cadrul miliţiei, gărzii de frontieră, etc., cei mai mulţi ocupând funcţii care se suprapuneau celor din DSS. Iniţial, aceşti consilieri aveau puteri aproape absolute. După cum observa un şef din cadrul serviciului de informaţii al armatei, până la retragerea trupelor sovietice din 1958 “nu a existat nicio situaţie în care Ministerul Afacerilor Interne să transmită vreun ordin unui eşalon inferior fără a avea aprobarea unui consilier sovietic.”

Iniţial, Gheorghiu-Dej era supravegheat îndeaproape. În 1948, secretara sa personală era Nina Nikonova, soţia lui Serghei Nikonov, ofiţerul serviciilor sovietice care a condus Serviciul Special de Informaţii până la desfiinţarea acestuia în 1951 şi a fost apoi numit la conducerea Direcţiei de Informaţii a Armatei. Şeful său de cabinet era ofiţer MGB/KGB (Mihail Gavrilovici), ca şi cel responsabil de siguranţa sa (Valerian Buhikov). La aceasta se adăugau personalul şi şefii sovietici din cele 16 Sovromuri, din cadrul societăţii de prietenie româno-sovietică (de fapt, Asociaţia Română pentru Întărirea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS), din Asociaţia Întregii Uniuni pentru Legături Culturale în Străinătate (VOKS), din Sovinform (care furniza ştiri presei româneşti) şi din asociaţiile străine de corespondenţă.

Controlarea cadrelor serviciilor române era o chestiune mult mai simplă, din moment ce natura sau locaţia pregătirii lor în URSS nu mai era un subiect tabu. Pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al Partidului şi să fi absolvit “un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova” şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici. În afară de aceste cadre de nădejde, numeroşi oficiali ai Partidului, printre care Moghioroş/Mogyóros, Vass, Chişinevski, Constantinescu, Părvulescu, Bărladeanu, Stoica, Salăjan (Szilágy), etc. erau agenţi sovietici şi raportau direct Moscovei.

Începerea retragerii trupelor sovietice

La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se încheia ocupaţia în Austria şi, de aceea, nu mai exista baza legală pentru a putea păstra forţe pe teritoriul României (aceea de a proteja legăturile de comunicaţii cu trupele din Austria). În august 1955, folosindu-şi instinctul de supravieţuire dezvoltat în decada de ocupaţie stalinistă, Dej, susţinut de CC al PCR, a decis să ceară retragerea trupelor sovietice şi a înscenat chiar un marş de protest al studenţilor pentru a pregăti terenul.

Protestele şi “reacţiile lui Hruşciov în faţa acestora au fost intens mediatizate” în presa română a vremii. Mai târziu, Hruşciov şi-a justificat reacţia violentă atunci când Bodnăraş i-a cerut “părerea despre retragerea trupelor din România” – moment în care liderul sovietic i-a acuzat pe toţi că sunt “naţionalişti şi anti-sovietici” şi că doresc “să ne dea afară” – punând-o pe seama faptului că a fost uimit şi se afla încă sub “influenţa politicii lui Stalin”. În 1957, agentul sovietic Iosif Chişinevski a încercat să dea naştere unui conflict între Bodnăraş şi Dej, acuzându-l pe acesta din urmă că l-a “forţat” pe Bodnăraş să înainteze această solicitare, în loc să facă acest lucru personal. Bodnăraş, care vorbea în numele partidului, vorbea fluent rusa, pe când Dej nu). Cu toate că furia sa era întru totul veritabilă, cu siguranţă el nu a fost luat prin surprindere.

Imediat după încheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anunţat formarea Tratatului de la Varşovia, convocând în grabă la Moscova reprezentanţi din România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania, pentru a-l putea semna în aceeaşi zi cu tratatul austriaco-sovietic, creând astfel o nouă bază legală pentru menţinerea trupelor sovietice în zonă. Cu numai zece zile înainte de vizita sa la Bucureşti din luna august, Hrusciov a propus într-o scrisoare personală reducerea numărului trupelor sovietice din România (de la 250.000 la 210.000), încercând evident să prevină discuţiile legate de o eventuală retragere. Cu toate acestea, Bucureştiul a ridicat problema retragerii complete, cauzând un “blocaj” în relaţiile româno-sovietice din august până în noiembrie 1955. La aniversarea Revoluţiei Sovietice din Octombrie, mai mult pentru a ameliora relaţiile decât pentru a-şi lua un angajament solid, Hruşciov l-a informat pe Bodnăraş că Moscova avea să retragă până la urmă trupele. Însă liderul sovietic a subliniat faptul că acest lucru avea să se întâmple “nu” pentru că Bucureştiul o ceruse, “ci pentru că am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem”.

Acordul Moscovei a generat o corespondenţă intensă pe această temă, deşi retragerea propriu-zisă nu avea să aibă loc mai devreme de doi ani şi jumătate. Cererea a fost făcută pe fondul următoarele aspecte: nemulţumirea colectivă generată de cei 40 de ani (în mai multe valuri) de ocupaţie militară rusească, în prima jumătate a secolului al XIX-lea; prezenţa prelungită a trupelor ruseşti după războiul ruso-turc din 1877-1878, pentru a “asigura comunicaţiile” cu forţele din Bulgaria; ocupaţia militară rusă de facto din Moldova în perioada 1916-1917; evacuarea forţată a trupelor bolşevice din perioada 1917-1918 (al căror comportament distructiv a fost criticat chiar şi de social-democraţii de atunci); şi regimul de ocupare brutal al lui Malinovski din 1944-1945. În timp ce aceste evenimente constituiau numai o parte din experienţa imperială a Rusiei, ele erau elemente centrale ale conştiinţei româneşti, astfel încât ideea retragerii trupelor era extrem de agreată.

Paradoxal, serviciile de informaţii americane au trecut cu vederea această dramă atunci când au prezis, în ianuarie 1956, că trupele sovietice vor fi retrase din România până la finalul deceniului. Fără a cunoaşte detaliile conflictului intra-comunist româno-sovietic şi dinamica sovieto-ungaro-română, serviciile de informaţii americane au concluzionat că, dată fiind consolidarea puterii comuniste în România şi necesităţile militare în faţa conflictului dintre est şi vest, Moscova nu mai avea nevoie de trupe în zona aceea. Astfel, retragerea din 1958 a fost interpretată ca fiind determinată de politica internă sovietică, şi nu ca un rezultat al iniţiativei româneşti, şi a fost greşit interpretată ca având un impact marginal asupra României, mai mult la nivel psihologic. (Washingtonul a considerat retragerea ca fiind “lipsită de importanţa” şi “fără vreun impact semnificativ”).

Impertinenţa solicitării, care sosea în mijlocul unei lupte încă nerezolvate pentru succesiune la Kremlin, a atras imediat din nou atenţia sovieticilor asupra Bucureştiului. Pentru a înfrâna alte viitoare iniţiative ale Bucureştiului, generalul Aleksei A. Epişev, partenerul lui Hruşciov în sovietizarea Ucrainei de vest şi în operaţiunile de secesiune din Transilvania, a fost imediat trimis ca ambasador în România la finele anului 1955 şi a rămas în această funcţie în următorii cinci ani. Apropiat al lui Hruşciov, sinistrul Epişev deţinea o putere impresionantă la Moscova şi cunoştea foarte bine “situaţia” României. (Şeful comitetului militar şi de informaţii al partidului cehoslovac şi legătura sa la Tratatul de la Varşovia l-a descris pe Epişev nu doar ca fiind “sinistru” şi “nemilos”, ci şi ca “cel mai înspăimântător rus pe care l-am întâlnit vreodată”) În calitate de director adjunct al KGB în perioada 1951-1953, Epişev a condus purificarea din România (prin ambasadorul Anatoli I. Lavrentiev, numit la Bucureşti după ce a supravegheat purificarea din Praga) şi s-a asigurat ca cei eliminaţi să fie “înlocuiţi cu un număr mare” de persoane cu legături în Ucraina. Epişev a rămas un personaj cheie chiar şi după căderea lui Hruşciov şi a condus echipele militare de recunoaştere în Cehoslovacia chiar înainte ca aceasta să fie invadată în 1968, şi apoi în Afganistan înainte de invazia sovietică din 1979). Ochiul format al unui fost director adjunct KGB, cu o experienţă bogată în operaţiuni clandestine, reprezenta un inconvenient pentru plecările româneşti din rezervaţia sovietică.

Liderii români aveau de rezolvat trei sarcini importante pentru a prelua controlul din mâinile Moscovei. Trebuia să scape de omniprezenţa evidentă a puterii sovietice – trupe şi consilieri. Trebuia să neutralizeze influenţa exercitată prin cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie, cunoscuţi ca agenţi sovietici şi aflaţi în poziţii cheie în cadrul partidului sau aparatului de stat – în special cei din instituţiile de aplicare a legilor statului – o problemă ce avea legătură cu desfiinţarea “biroului de la Moscova”. Şi, în cele din urmă, trebuia să identifice şi să neutralizeze reţelele de agenţi sovietici secreţi şi să limiteze puterea Kremlinului de a recruta agenţi şi a construi reţele.

Pericolul şi oportunităţile din 1956

Fiecare dintre aceste ţinte presupunea o restricţionare a legăturilor dintre armatele şi serviciile de informaţii române şi sovietice, la scurt timp după ce Moscova anunţase o nouă “comandă unificată” a noii sale alianţe militare şi în momentul în care (martie 1956) directorul KGB Ivan Serov convocase o şedinţă a tuturor serviciilor din ţările Tratatului, pentru a ajunge la un acord. Directorul KGB a făcut apel pentru “unificarea puterilor” serviciilor Tratatului de la Varşovia împotriva “principalelor guverne agresive, cele ale Statelor Unite şi Angliei”, coordonând activitatea fiecărui serviciu cu Moscova, desfăşurând operaţiuni comune împotriva SUA şi a Marii Britanii, făcând schimb de informaţii şi analize privind operaţiunile vestului împotriva statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi “coordonând culegerea de informaţii din transmisiuni şi serviciile tehnice operaţionale”.

Dacă atenţia sovieticilor nu ar fi fost distrasă de aglomerarea de conflicte violente din interiorul şi din exteriorul Blocului, Bucureştiul s-ar fi confruntat cu dificultăţi mult mai mari în încercarea de a-şi atinge obiectivele. În iunie 1956, protestele polonezilor care cereau reforme economice şi retragerea din Tratatul de la Varşovia au avut drept consecinţă 53 de morţi, făcând necesară intervenţia politică sovietică şi numirea lui Wladislaw Gomulka. La sfârşitul lunii octombrie, agitaţia populară din Budapesta a condus la numirea fostului prim-ministru şi agent NKVD, Imre Nagy, în fruntea Partidului, după care acesta, la numai trei zile, a cerut retragerea din alianţa sovietică. Acest eveniment a fost urmat aproape imediat de izbucnirea războiului israeliano-arab, dată fiind criza Canalului Suez.

Modul în care a fost soluţionată situaţia din Ungaria a cauzat îngrijorare în România. În Budapesta, pe lângă sloganurile anti-sovietice, se auzeau apeluri repetate pentru redefinirea graniţei dintre Ungaria şi România şi anexarea Transilvaniei, apeluri care îşi găseau ecou în Regiunea Autonomă Maghiară, acolo unde numeroşi membri ai elitei de etnie ungară considerau că autonomia era singurul pas ce putea fi făcut spre reintegrarea în Ungaria. În opinia lui Bottoni, autonomia “pare să fi produs un reflex condiţionat la unii unguri care credeau că acesta este pasul spre anexarea la Ungaria”, ca şi “anexarea Ţinutului Secuiesc la Ungaria în 1940, care era foarte proaspătă în conştiinţa colectivă”.) În cadrul campaniei de dezinformare menite să izoleze România de partenerii vestici, Hruşciov (şi sursele sale ungare) au susţinut mai târziu că liderii PCR erau “nerăbdători” să susţină înăbuşirea revoltei de către trupele sovietice şi ar fi oferit trupe pentru a participa la această operaţiune. Dimpotrivă, măsurile luate de Bucureşti erau în totalitate defensive şi erau menite să împiedice revizionismul violent din Transilvania. În plus, la 28 octombrie 1956, Gheorghiu-Dej şi Tito au semnat un comunicat comun, făcând apel la “neamestecul în afacerile interne ale altui stat”, iar aceasta avea să devină curând un laitmotiv al politicii externe a României. Acest lucru a fost posibil deoarece Moscova introdusese un paragraf similar în acordurile sale bilaterale, deşi interpretarea rămânea la latitudinea oficialilor sovietici.

Deoarece raza de acţiune şi metodele propagandei şi serviciilor de informaţii ungare faţă de România nu suferiseră modificări esenţiale din timpul Primului Război Mondial, România avea motive serioase să fie preocupată de intenţiile Budapestei. La 1 noiembrie, cu numai câteva ore înainte ca Janos Kadar să dispară pentru a forma un guvern aprobat de Moscova, care avea să ceară “asistenţă” militară sovietică şi să justifice astfel invazia, ambasadorul român în Ungaria, Aurel Mălnăşan, şi Valter Roman, aflaţi la Bucureşti pentru consultări, au avut o întrevedere cu mai mulţi lideri ungari. Chiar în mijlocul adunării, Zoltan Vass “a avertizat cu insistenţă” că “va izbucni un val anti-românesc”. Vass, a povestit Mălnăşan, a declarat că ungurii “ne urăsc” şi “au lansat deja sloganul “nem, nem, soha” [Nu, nu, niciodată], fostul slogan ungar şovintist-iredentist, şi ne putem aştepta la izbucnirea unui val şovinist iredentist anti-românesc.”

Vass a subliniat în faţa interlocutorilor săi că: „Încă aveţi o problemă pe care credeaţi că aţi rezolvat-o, dar nu este aşa. Până la urmă, forma acestei autonomii nu este de fapt autonomie şi ar trebui să vă gândiţi foarte bine, pentru că nu trebuie să uitaţi că ungurii de acolo ascultă Radio Budapesta, că Ludas Matyi [săptămânalul satiric maghiar] este distribuit [în ţara voastră], că ungurii se îndreaptă în această direcţie.”

Roman a explicat că liderii români nu îşi puteau permite să închidă ochii în faţa “atitudinii vădit anti-româneşti din rândul conducătorilor” deoarece, deşi existau, desigur, “presiuni privind Tansilvania”, care se datorau refuzului Budapestei de a adopta “o poziţie fără echivoc în problema Transilvaniei, acestea încurajau astfel de manifestări”. Pentru a exemplifica acest lucru, a remarcat acest lucru în întâlnirea lor de bun-rămas cu Kadar:

…şi, chiar şi în această situaţie disperată, în loc să spună să fiţi puternici şi mai ştiu eu ce, Kadar – am reţinut câteva cuvinte de-ale lui Kadar –a spus: “Daţi autonomie Transilvaniei.” Este exact ceea ce a spus. Ce înţelegea el prin asta, nu am avut posibilitatea să discutăm. Chiar şi în aceste condiţii, aflându-se în toiul contra-revoluţiei, în loc să spună: ţineţi cu dinţii de Transilvania, el a spus: “Daţi autonomie Transilvaniei”.

Bucureştiul s-a aliniat celorlalte state socialiste, China şi Iugoslavia, în susţinerea intervenţiei sovietice propuse de Kadar. La cererea sovieto-ungară, PCR a trimis la Budapesta şi 2.000 de activişti de etnie maghiară pentru a ajuta la reconstrucţia partidului. Şederea lor nu a ajutat însă deloc la ameliorarea problemei identităţii maghiare din Transilvania.

Beneficiile României de pe urma acestei cooperări au fost importante, chiar dacă au fost de scurtă durată. Pentru prima dată după război, Moscova a permis contactul între România şi cei peste 2 milioane de etnici români din Moldova, dându-le posibilitatea miilor de membri de familie separaţi de graniţă să se vadă pentru prima dată după 10 ani. Aproape imediat şi până în 1959, Chişinăul a susţinut că “RSS Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România.” Un alt beneficiu temporar a fost declaraţia făcută de către Kadar în timpul vizitei sale în România din februarie 1958, potrivit căreia Ungaria nu avea nicio pretenţie teritorială împotriva României: prima – şi ultima – declaraţie a unui lider comunist ungar. (Acest lucru nu a pus capăt declaraţiilor apărute în presa scrisă şi vorbită (inclusiv filme şi desene animate), potrivit cărora Transilvania ar fi a lor de drept, iar românii ar fi duşmanii lor.)

Alungarea trupelor şi a consultanţilor sovietici

În data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forţele sovietice să înăbuşe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicaţii primului ministru de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, să facă presiuni privind retragerea trupelor şi a consultanţilor în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varşovia din noiembrie-decembrie de la Moscova. Drept urmare, liderul maghiar Imre Nagy i-a cerut sfatul lui Gheorghiu Dej în seara zilei de 2 noiembrie, după ce Moscova se hotărâse să invadeze (Ungaria). Translatorul a presupus că Bucureştiul s-a folosit de Epişev pentru a trimite aceste mesaje, ceea ce este plauzibil, ţinând cont de circumstanţele respective. Cu toate acestea, toate comunicaţiile oficiale din interiorul Tratatului de la Varşovia erau direcţionate prin Moscova, graţie “generoaselor” echipamente sovietice de transmitere “securizată” către partenerii lor. Fostul şef adjunct al KGB, Epişev, la vremea respectivă ambasador în România, era pe lista scurtă pentru că primea comunicaţii din România.) Susţinând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezenţa trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o ţintă uşoară a atacurilor politice din afară, Comitetul Central a dorit să reamintească Moscovei că “nu considera necesară staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul său” şi a sugerat posibilitatea “rechemării consultanţilor sovietici prezenţi în diferite instituţii.” Nefiind la curent cu cererea Bucureştiului de retragere a forţelor sovietice, misiunea diplomatică a SUA a interpretat greşit interesul şi scopul autorităţilor române, raportând exact opusul, “că regimul de la Bucureşti va ţine piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice.”

Impunerea acestor argumente era o activitate delicată, în special deoarece Hruşciov a vizitat România următoarea zi pentru a o informa despre decizia de a interveni cu forţe militare în Ungaria. În cele din urmă, o mulţime de factori, care includeau cu siguranţă obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezenţa trupelor acţiona ca un paratrăsnet pentru insatisfacţia rudimentară, impactul militar secundar asupra unui potenţial conflict est-vest şi costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii au suferit 2.260 de victime (669 de morţi, 1.540 de răniţi şi 51 de dispăruţi), erau argumente suficiente pentru a influenţa Moscova.

Din ianuarie 1957 până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori destinate conducerii PCR, Kremlinul a fost de acord să îşi retragă consultanţii. Hruşciov s-a oferit să retragă trupele din Ungaria, dar Kadar a solicitat rămânerea acestora pentru a-şi întări regimul. Bucureştiul nu a cedat presiunilor, raportând sârguincios greşelile personale, politice şi profesionale ale consultanţilor sovietici pe probleme de informaţii. Hruşciov, care înţelegea logica rechemării lor, a declarat faptul că era: ….practic imposibil să supraveghem activitatea fiecărui expert sovietic care lucrează în România. Deşi experţii sunt foarte bine pregătiţi în domeniul lor de activitate, unii dintre ei nu se pot adapta situaţiei politice şi caracteristicilor naţionale ale statului respectiv. Drept urmare, apar neînţelegeri, care nu sunt în favoarea relaţiilor noastre prieteneşti.

Pentru a proteja sistemul de “consultanţi” prin reorganizarea lor oficială ca “ofiţeri de legătură”, liderul sovietic proteja activitatea acestora, afirmând, de exemplu, că termenul de “consultanţi sovietici” nu corespunde rolului pe care aceştia îl joacă şi că ar putea transmite ideea greşită că aceştia se amestecă în afacerile interne ale României. Această afirmaţie a fost demontată – şi cea susţinută de România validată – de reclamaţiile primite chiar de la unii reprezentanţi sovietici aflaţi la post în alte state din Europa de Est.

Chiar şi directorul KGB Ivan Serov, de exemplu, a criticat “departamentul de consultanţi” din Germania de Est, afirmând că “derulează o activitatea nesatisfăcătoare” şi “nu oferă niciun fel de sprijin organelor MVD (Ministerul de Interne) din Germania”. Serov a respins ca evident false justificările consultanţilor sovietici, potrivit cărora ”cea mai mare parte a oficialilor din RDG MfS [Stasi] nu pot încă lucra independent.

Având în vedere faptul că România a exploatat concesiile post-staliniste ale lui Hruşciov cu scopul de a-şi extinde propria autoritate naţională, Kremlinul s-a bazat din ce în ce mai mult pe agenţii şi reţelele de informaţii clandestine pentru a contrabalansa pierderea influenţei militare directe şi reducerea numărului oficial de consultanţi şi experţi. (Majoritatea acestora se derulau în afara Consulatului Sovietic (Str. Păcurari nr.10) din Iaşi, aproape de graniţa româno-sovietică, şi includeau “efectiv o armată de spioni secreţi (neoficiali)”. Moscova a avut la dispoziţie o rezervă numeroasă de unde a putut alege recruţi în România. Prima generaţie de reţele şi agenţi sovietici includea foşti membri ai Comintern şi veterani ai războiului civil din Spania; foşti prizonieri de război (POW), recrutaţi în timpul instrucţiei sovietice şi apoi întorşi în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, cetăţeni sovietici rezidenţi şi persoane rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică. Se formau acum noi reţele din ofiţeri de armată şi de informaţii (precum şi din activişti de partid) instruiţi în URSS începând cu anul 1945 şi ulterior numiţi în funcţii de conducere, precum şi din angajaţi români ai organizaţiilor ruseşti din România.
În cadrul întrunirii CAER din mai 1958, care a avut loc cu două zile înaintea întrunirii Tratatului de la Varşovia, unde Hruşciov urma să anunţe retragerea trupelor din România, PCR a lansat provocarea care urma să grăbească efectiv planurile sovieticilor de integrare economică est-europeană şi să dejoace integrarea militară a Blocului. Kremlinul aprecia prima contestare publică (în interiorul Blocului) de către România a autorităţii supranaţionale ca pe o confirmare a nevoii sale de extindere a reţelei de informaţii, care să acopere pierderea multor mecanisme directe de control. Faptul că Moscova a fost prinsă nepregătită în momentul în care Gheorghiu Dej a lansat provocarea a reprezentat o greşeală a serviciilor de informaţii şi este posibil ca ea să fi contribuit la căderea lui Serov. (Pe lângă cauzele politice, căderea lui Serov s-a datorat numeroaselor greşeli şi defectări.) KGB-ul şi majoritatea liderilor de partid au privit decizia lui Hruşciov de retragere a trupelor, în pofida acestui “steguleţ roşu”, ca pe cea mai mare greşeală a sa. Măsurile de combatere nu au întârziat să apară. Aproape imediat, Moscova a închis graniţa dintre România şi RSS Moldova, iar contactele politice şi culturale, considerate acum ca “divergenţe naţionaliste”, au fost întrerupte. 1959 a fost ultimul an în care Chişinăul s-a referit la relaţiile sale cu Bucureştiul ca fiind “cele mai apropiate” – a fost ultima referire. În schimb, scriitorii, lingviştii, antropologii şi etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască asemănări cu populaţia din România erau acuzaţi de “propagandă naţionalistă”. Acesta a fost subiectul principal al celui de-al 9-lea Plen al Comitetului Central al RSS Moldova în septembrie 1959.

Încercările Kremlinului de a-şi recâştiga dominaţia anterioară după retragerea trupelor sovietice s-au confruntat cu eforturile românilor de a scăpa în totalitate de acel control. A crescut frecvenţa confruntărilor, deoarece în timp ce KGB şi GRU încercau să-şi extindă reţelele de agenţi în interiorul ţării, autorităţile române îi expulzau agresiv pe ofiţerii de informaţii şi militari ai agenţilor de la Moscova. Un caz tipic a fost cel din ianuarie 1959, al consultantului naval sovietic nou-venit, care a început rapid să dea o raită prin instituţiile româneşti pentru a recruta agenţi din cadrul personalului român instruit anterior în URSS. Atunci când a fost chemat de către generalul Ioniţă şi i s-a ordonat să înceteze, ofiţerul sovietic a ascultat perplex (“ca o pasăre care se uită la o cobră”) şi în cele din urmă a avut o singură întrebare: “Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai avea curajul să mă tratezi în acest mod? Generalul Ion Ioniţă era Şeful Statului Major al Forţelor Armate Române.

Liderii de la Kremlin au tratat personal această animozitate şi acest resentiment faţă de o ţară care fusese considerată atâta timp o zonă a expansionismului rus şi sovietic şi s-au implicat direct în hotărârea destinului acesteia în momentele de vulnerabilitate. Ieşirea nervoasă a lui Hruşciov şi îngheţarea relaţiilor sovieto-româneşti imediat după propunerea Bucureştiului de retragere a forţelor sovietice din august 1955 dovedesc o parte din această bădărănie. Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegaţiile sovietice, maghiare, bulgare şi româneşti spre New York în septembrie 1960 – când liderul maghiar Janos Kadar a apărat cu loialitate invazia sovietică din 1956 la Naţiunilor Unite – reda cu acurateţe această situaţie. Toate celelalte delegaţii aveau o atitudine rezervată faţă de Gheorghiu-Dej şi de români, care, la rândul lor, păstrau distanţa faţă de aceştia, în timp ce Hruşciov, Kadar şi liderul bulgar Todor Jivcov afişau o tovărăşie destul de apropiată, cu numeroase sesiuni private de băutură.

La un moment dat, Hruşciov s-a plâns că “în România, şi chiar în rândul Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi anti-sovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină”, înainte de a adresa injurii la adresa poporului român, pe care l-a numit “nu o naţiune, ci o târfă”.

La scurt timp după retragerea trupelor, românii au început să scoată la iveală reţele de informaţii ungare şi revizioniste, pe care armata sovietică le sponsorizase sau le acceptase. La început, când consultanţii sovietici controlau serviciile de informaţii, instituţiile militare şi politice, guvernul român nu avea voie sau nu putea să deruleze propriile activităţi de contraspionaj sau contrainformaţii în nordul Transilvaniei şi, apoi, în Regiunea Autonomă Maghiară (HAR). Acest lucru s-a schimbat o dată cu revolta maghiară din 1956. Potrivit anchetelor derulate de Securitate, organizaţiile clandestine care operau în România încercau să: „….trezească sentimente naţionalist revizioniste în rândul etnicilor maghiari; să submineze autorităţile regimului comunist prin intermediul unor acte de sabotaj, panică şi propagandă; să izoleze populaţia de naţionalitate maghiară de cea română şi să le canalizeze sentimentele către Ungaria; să solicite autorităţilor statului român pretenţii pe care acestea nu le puteau satisface, în vederea facilitării propagandei revizioniste a diasporei maghiare din occident, având ca scop compromiterea regimului comunist din România; să promoveze ideea autonomiei din Transilvania, urmărind ca mai târziu să o alipească Ungariei prin intermediul unui curent revizionist activ şi coordonat; să creeze o stare de instabilitate în zonele locuite de etnici maghiari şi saşi pentru a impresiona forumurile internaţionale şi pentru a încerca în acest fel să îi influenţeze să ia decizii împotriva intereselor României”.

De exemplu, în 1958, preotul catolic reformat Koloman Sass, fost membru al Rongyos Gárda, a fost arestat, judecat, condamnat şi executat de către Tribunalul Militar din Cluj pentru “planuri împotriva statului, spionaj în favoarea Ungariei, posesie ilegală de arme şi participare la activităţi ale organizaţiilor ilegale iredentiste.”

Împreună cu un fost ofiţer al Serviciul de spionaj al armatei ungare din timpul celui de Al doilea Război Mondial, Istvan Halles, Sass a pus bazele grupării Mişcarea de Rezistenţă sub instrucţiunile Centrului de Informaţii de la Debrecen, Ungaria, aproape de graniţa cu România. (Centrul de informaţii de la Debrecen a fost responsabil pentru coordonarea operaţiunilor împotriva României şi de aceea a suscitat un interes permanent al interesului serviciilor de informaţii din România). Cei doi au recrutat o reţea de 31 de etnici a căror misiune era să lanseze ziarul Viitorul Maghiar, să facă rost de arme şi să formeze un grup de comando gata să acţioneze la momentul potrivit pentru restituirea Transilvaniei către Ungaria. O altă grupare a fost formată de către un fost ofiţer al serviciului de informaţii al armatei ungare din rândul forţelor de ocupaţie din nordul Transilvaniei, Laszlo Sipos, militând pentru unificarea teritoriului cu “viitorul stat ungar liber”.

Gruparea “Mâna Neagră”, formată iniţial la Universitatea din Cluj în 1953, a fost descoperită în 1960 că opera în afara oraşului Târgu-Mureş sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, membrii ei jurând să “lupte până când Transilvania va fi alipită Ungariei sau declarată autonomă.” (Liderul iniţial fusese arestat în 1956.) Gruparea intenţiona să ia măsuri împotriva activiştilor de partid şi autorităţilor oraşului Târgu-Mureş în timpul manifestărilor de la 23 august; să-l asasineze pe preşedintele Consiliului Popular al comunei Tulgheş şi pe directorul Centrului de Producţie Agricolă din comuna Lăzarea; să fure dinamită din cariera de cuarţ de lângă acea comună; şi să incendieze simultan recolta, precum şi Garajul de Maşini şi Tractoare.

O altă grupare descoperită în octombrie 1960, “Tinerii iubitori de libertate”, fusese formată în timpul evenimentelor din 1956. Raportul DSS arăta o oarecare îngrijorare datorită faptului că nu fusese descoperită în cei patru ani de când opera în ciuda faptului că “existaseră denunţuri”, care indicau “faptul că naţionalismul şovin reprezintă o bază solidă pentru organizarea unor operaţiuni subversive.” Organizatorul grupării, profesorul Iosif Kun, a declarat în timpul interogatoriului că fusese recrutat de AVH în Ungaria în timp ce se afla la Budapesta în 1956, cu scopul principal de “a organiza activităţi subversive în Republica Populară România”. Recrutorul lui Kun contactase, de asemenea, şi pe un informator al Securităţii cu nume de cod Covaci, care, conform raportului, nu îi informase pe agenţii săi despre existenţa organizaţiei timp de patru ani, şi atunci datorită unei dispute personale cu Kun.

Ancheta care a urmat a scos la iveală o organizaţie de vreo 103 membri, dintre care doar 23 erau adulţi cu vârsta peste 20 de ani (ceilalţi 83 fiind cu vârste între 14 şi 20 de ani). Cu toate acestea, “autorii morali ai acestei organizaţii” erau consideraţi a fi profesorii de la Şcoala Gimnazială 4 din Oradea, care discutau frecvent despre “cele mai eficiente metode de îndoctrinare a studenţilor de etnie maghiară cu idei şi teze şovinist-naţionaliste şi revizioniste.” (Raportul semnala numele profesorilor Jozsef Kun, A. Andras, Antal Vanhz şi Maria Kesztheijugi). Această grupare, se preciza în raport, “hotărâse schimbarea programelor de studiu stabilite de către Ministerul Educaţiei cu altele, în conformitate cu scopurile pe care aceştia le urmăreau”, o activitate surprinzător de uşoară datorită lipsei de control a materialelor în limba maghiară.

Intensificarea şi diversificarea activităţilor grupării după retragerea trupelor sovietice din 1958 era extrem de îngrijorătoare:

De la preocupările iniţiale, limitate în special la acte de teroare şi graffiti, au trecut la problema organizării întregii populaţii maghiare a Republicii Populare România. La data respectivă făceau hărţi ale regiunilor locuite de populaţii maghiare şi împărţeau responsabilităţile de muncă în zonele respective. În aceeaşi perioadă, au ridicat problema legăturilor cu organizaţiile naţionaliste maghiare din occident, în special cele din Republica Populară Ungaria.

Blocarea infiltrării instituţionalizate

În ciuda prevederilor Tratatului de la Varşovia, care stipulau o consultare prealabilă, în timpul crizei de la Berlin Kremlinul a mobilizat forţele armate române (şi altele din Tratat) prin intermediul agenţilor loiali – miniştrii apărării şi comandanţii recrutaţi de ofiţeri sovietici şi instruiţi în URSS – ceea ce indica clar dorinţa şi puterea lor de exercitare a presiunii asupra instituţiilor coercitive când şi cum le convenea lor. Această ofensă se adăuga insultei de la Moscova, care ignora complet poziţia lui Gheorghiu-Dej de a se opune construirii Zidului Berlinului.

Ca reacţie imediată, Bucureştiul a grăbit o demitere în masă a ofiţerilor din armată şi serviciul de informaţii şi a limitat radical folosirea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică în cadrul celor două organizaţii. 1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinsky (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum “obligaţi să urmeze cursuri de reciclare în ţară.”

Acest lucru a fost urmat rapid de o restricţie similară în cadrul armatei române, care a pus capăt instruirii ofiţerilor superiori la instituţiile militare sovietice. În schimb, ofiţerii cehi şi slovaci au urmat în continuare cursurile academiilor şi institutelor sovietice, până la destrămarea URSS – 66 au absolvit în vara anului 1991, alţi 8 fiind nominalizaţi pentru instruire în 1992. Astfel, principala cale de pătrundere a influenţei sovietice instituţionalizate în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost închisă, iar principalul instrument de control al sovieticilor a rămas la Moscova. Pe lângă Albania, care era proscrisă, niciun alt membru al Tratatului de la Varşovia nu ar fi luat o astfel de decizie definitivă, iar instruirea sovietică a continuat să fie o condiţie obligatorie pentru funcţiile înalte din armată, serviciile de securitate şi de informaţii din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria până la căderea comunismului. Bucureştiul a trecut rapid de la restricţionarea oportunităţilor sovietice de recrutare a personalului său din armată şi serviciul de informaţii până la eliminarea surselor identificabile de influenţă sovietică din cadrul acestor servicii. Ofiţerii DSS, şi mai târziu cei din armată, care s-au întors de la cursurile de instruire cu soţii ruseşti/sovietice – toate păstrându-şi cetăţenia sovietică şi legăturile secrete – aveau posibilitatea fie de a divorţa de ele şi de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul.

Informaţii despre aceste restricţii au circulat prin toate ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia. Aceste măsuri nu erau universale în armată, dacă soţia era de o altă etnie decât cea rusă, o deosebire care nu era de altfel foarte semnificativă. Astfel, 20-30% dintre ofiţerii de armată din această categorie au rămas să activeze şi au continuat să creeze probleme.) În acest context, la sfârşitul anului 1961, Gheorghiu Dej declara public că organele de securitate ale epocii staliniste – conduse şi controlate covârşitor de către ofiţeri sovietici – “nu erau controlate de conducerea Partidului.” Aceste declaraţii au fost făcute la plenara partidului din 28 noiembrie-5 decembrie 1961, prima în care discursurile au fost publicate ulterior.) Supravegherea şi ascultarea de către organele de securitate fusese atât de extinsă, a subliniat acesta, încât nici măcar Secretarul General al CC al Partidului nu scăpase.”

Războiul I în viziunea istoricilor

Pe un alt front, România a reacţionat sever la noile afirmaţii potrivit cărora Armata Sovietică eliberase Bucureştiul în cel de Al Doilea Război Mondial, având, în mod surprinzător, câştig de cauză prin recunoaşterea punctului său de vedere până la sfârşitul anilor 1970 în publicaţiile istorice ale armatei sovietice. Toate ţările care nu erau membre ale Blocului Sovietic au început să abandoneze interpretarea istorică ideologică stalinistă pe la sfârşitul anilor 1950. În România, acest lucru a fost resimţit puternic întrucât aranjamentele şi interesele comune sovieto-ungare i-au deformat istoriografia mai mult decât oricare alta, nu doar prin prezentarea panteonului de eroi naţionali ca şi duşmani ai poporului, ci chiar prin atacarea etnogenezei poporului român.

Una dintre primele cărţi apărute sub noile reguli, From the History of Transylvania, a provocat un protest maghiar imediat – nu pentru că vorbea rău despre unguri sau îi prezenta ca pe nişte duşmani, ci pentru că susţinea continuitatea daco-romană pe acest teritoriu. În martie 1961, directorul Editurilor Ministerului Culturii din Ungaria, Béla Köpeczi, s-a plâns ataşatului cultural român de la Budapesta spunând că această carte “nu ar fi trebuit să apară” deoarece are “o influenţă negativă asupra relaţiilor româno-ungare” şi este “o manifestare a naţionalismului românesc”.

În general, cei cu care a discutat sunt de părere că cetăţenii Republicii Populare România degeaba irosesc energie şi bani pentru a elucida probleme care sunt încheiate oricum. Noile relaţii dintre români şi unguri consemnează situaţia de facto, fiind recunoscut faptul că Transilvania aparţine poporului român şi se ştie că majoritatea populaţiei din provincie este de origine română. Nu mai este necesar ca istoricii şi antropologii români să “piardă” timp căutând probe cu privire la naşterea poporului român şi continuitatea populaţiei daco-romane pe teritoriul Daciei.

Răspunzând lui Köpeczi, după ce observase că lucrarea tratase în special multe neînţelegeri şi prezenta noi descoperiri (în special cea a unui oraş dacic aproape de Orăştie), ataşatul a întrebat dacă “ar fi mai bine ca afirmaţiile false ale unor istorici să rămână cunoscute în timp ce informaţii concrete care infirmă acele afirmaţii să rămână închise într-un sertar?” După ce a replicat că “niciun alt cercetător în afară de români şi unguri nu acordă prea multă importanţă acestor lucruri,” Köpeczi a criticat lucrarea “pentru că a uitat să menţioneze tendinţa permanentă a prinţilor din Transilvania …de a realiza unificarea cu Ungaria.” Nu mai avea niciun rost să “scoată acum la iveală probleme din trecutul îndepărtat” cu scopul de a descoperi probe care nu sunt necesare, din moment ce situaţia actuală a “rezolvat” problema, a afirmat directorul Editurilor din Ungaria.

În afară de contradicţiile prezente în reclamaţia lui Köpeczi, existau motive întemeiate care puneau la îndoială poziţia sa. Sub conducerea lui atunci (şi mai târziu când era ministru al culturii), aceleaşi edituri au scos o serie de volume, care au culminat cu masiva operă de trei volume din 1986 History of Transylvania, editată chiar de Köpeczi, a cărei temă centrală ataca ideea de continuitate daco-romană şi punctul de vedere român asupra propriei lor etnogeneze. (Au fost pregătite ediţii în franceză şi engleză în 1987 şi 1994. Dintre co-editorii săi fac parte publicistul ungar al Ligii Revizioniste Lászlo Mákkai, acelaşi care a condus echipa de istorici ce a scos (împreună cu Pal Teleki şi Homar Balint în calitate de editori) Siebenburgen în 1940 pentru a convinge al Treilea Reich şi Italia fascistă că Ungariei ar trebui să i se dea Transilvania, şi Istoria Transilvaniei din 1944 pentru publicul francez şi britanic. Un argument frecvent în aceste opere, conform căruia dovezile continuităţii daco-romane în Transilvania sunt puţine, tinde să ignore faptul că dovezile prezenţei lor în altă parte sunt la fel de puţine.

Alungarea consultanţilor pe probleme de informaţii

Conflictele dintre serviciile de informaţii au prins contur în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic “nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice. Monitorizarea la nivel “neoficial” a început odată cu retragerea trupelor sovietice în 1958 şi a fost prima alocare de personal şi resurse destinate acestei activităţi. După cum observă Troncotă, munca lor era “extrem de secretă, nimeni, nici chiar ofiţerii de la alte structuri de contraspionaj nu trebuia să afle sau să suspecteze cu ce se ocupau ei”.) În timp ce “nucleul”, a cărui existenţă a fost ţinută secretă chiar şi în cadrul departamentului de contrainformaţii, îşi desfăşura activitatea, Hruşciov a efectuat o vizită secretă la jumătatea anului 1962 încercând să aducă România din nou pe linie. Liderul sovietic a descoperit chiar mai multe divergenţe în ceea ce priveşte colaborarea dintre instituţii şi relaţiile externe.

În loc să-şi retragă sprijinul acordat Chinei şi statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României. Liderul român a explicat faptul că dacă operaţiunile lor de recrutare erau legale şi justificate atunci când victoriile socialiste ale României erau ameninţate de către “reacţia” întunecată în anii 1940 şi 1950, în situaţia actuală, beneficiind de “puterea poporului” şi de “organismele de combatere a reacţiilor” care funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni şi de structuri nu îşi mai găsesc rostul. Hruşciov a reacţionat cam în aceeaşi manieră ca şi în 1955 şi 1960, acuzând conducerea României că este “iraţională, egoistă şi plină de sine”

Dându-şi seama că un progres în acest domeniu ar trebui să vină mai degrabă de la sine decât în urma unui acord mutual, Gheorghiu Dej a făcut o mutare rapidă după plecarea lui Hruşciov, declarând în faţa Comitetului Central că “această situaţie trebuie să înceteze”. Comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indicau preferinţa Moscovei pentru o “relaţie între stăpân şi sclav”. Una dintre cauzele “disputei (cu Tito) fusese exact aceasta – faptul că poliţia politică sovietică insistase, în ciuda protestelor iugoslave, să-şi recruteze proprii agenţi de pe terenul lui Tito … ‘în toate cartierele, de la membrii Comitetului Central până la funcţionarii mărunţi din partid sau din aparatul de stat’”. Nu a mai durat mult până la apariţia în presa internaţională a ştirilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de “semnele naţionalismului românesc.” Potrivit lui Ghiţă Ionescu, Dej şi o mare parte a echipei sale s-au angajat în operaţiunea de îndepărtarea din aparat a oficialilor instruiţi la Moscova…acordând o atenţie specială aparatului de securitate.” Şeful DSS şi ministrul de interne Alexandru Drăghici i-au informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii care rămăseseră în România despre faptul că prezenţa lor “nu mai era necesară” şi cu siguranţă “nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele”, fiind invitaţi să se retragă. Potrivit relatării lui Drăghici:

…consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei. Subliniind faptul că “aici consultanţii nu mai au nimic de făcut”, Drăghici a criticat “impertinenţa lor uimitoare, nemaiîntâlnită” şi a explicat faptul că “i-a prins când încercau să fure” documente ale DSS din 18 cazuri separate şi chiar “au provocat pierderi de vieţi omeneşti” din rândul Serviciului român.)

Abilitatea României de a promova agenda sa în acest domeniu era incontestabil susţinută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu SUA din Cuba, precum şi de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române. În acelaşi timp, Bucureştiul încerca să medieze conflictul chinezo-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susţinea deschis statele renegate ale blocului, Iugoslavia şi Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind integrarea economică transnaţională. Şi se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicaţii cu Washington, Bonn şi Paris (în principal pe probleme de cooperare economică). Indiciile potrivit cărora România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia au atras atenţia Centrului KGB. În 1962, Stasi a fost forţat să pună punct unei operaţiuni de răpire şi execuţie a imigranţilor nomazi şi a defectorilor, care se derula încă din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze. (In acel moment, Dosarul Balcanilor avea 19 volume.) Moscova a reacţionat imediat. Sperând să intimideze renegaţii şi să mobilizeze o facţiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB Vladimir Semiceastni, în care îşi exprima dezaprobarea faţă de omologul său de la DSS. În acelaşi timp, Hruşciov le-a semnalat celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic prin scrisori personale faptul că serviciile lor trebuiau să îşi limiteze “schimburile de informaţii cu românii”, interzicându-le acestora să dezvăluie orice “informaţie detaliată despre NATO” sau partidele social-democrate europene şi le-a ordonat să “nu le mai transmită informaţii despre China şi partidele şi regimurile pro-chineze”, selectând Iugoslavia şi Albania pentru interdicţie specială. Hruşciov l-a informat pe Novotni printr-o scrisoare personală, cerându-i ca StB să îşi limiteze schimbul de informaţii cu Bucureştiul până la “o evaluare generală a Europei occidentale”.) Aşa cum a remarcat un fost ofiţer de informaţii din Tratat, după 1962 cooperarea dintre România şi celelalte servicii din blocul Sovietic a început să “degenereze până când a ajuns în punctul unor contacte oficiale, formale dar neproductive.”

Unitatea speciala anti-KGB

În prima jumătatea a anului 1963, întrucât Moscova încerca să “împiedice” procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu Dej a autorizat transformarea “nucleului” într-o unitate mică în cadrul directoratului de contraspionaj. (Unitatea a fost condusă în perioada 1963-1965 de către ofiţerul de contraspionaj Aurel Mirce. Unele dintre operaţiunile sale de la începutul anilor 1960 sunt descrise în memoriile foştilor ofiţeri de contrainformaţii. Colonelul Constantin Iosif, care l-a înlocuit pe Mirce în 1965, a ocupat funcţia până în 1978, când a fost descoperit ca fiind agent sovietic în urma defectării lui Pacepa.) Pe lângă identificarea agenţilor şi reţelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pentru combaterea activităţilor serviciilor de informaţii sovietice pe teritoriul României. Cunoscut iniţial sub denumirea de “Biroul Ţărilor Socialiste”, această unitate a evoluat ulterior într-o “Unitate a Serviciilor de Informaţii socialiste” (sau o unitate anti-KGB), devenind astfel principala ţintă a spionajului sovietic.

Unitatea era cunoscută oficial doar prin denumirea sa de unitate militară secretă (UM), UM 0920/A din 1969 până în 1978, şi UM 0110 după aceea. Protestatarii români ai “societăţii civile” au cerut dizolvarea oficială a UM 0110 în timp ce mărşăluiau în faţa comandamentului său rămas secret până în acel moment, la data de 24 ianuarie 1990.

Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii Cominternişti şi veteranii Războiului Civil Spaniol care, “fără excepţie”, fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată.

Percepţiile serviciilor de informaţii americane

Comunitatea de informaţii americană a fost destul de reticentă în a accepta comportamentul independent al României şi disputele cu Uniunea Sovietică ca fiind reale. În parte, acest lucru s-a datorat prejudecăţii din analiza SUA realizată asupra regiunii la începutul Războiului Rece în urma observaţiilor OSS în România în perioada 1944-1946. Până în 1949, CIA era de părere că în timp ce Polonia putea fi “cea mai grea bucăţică de digerat de Moscova”, România era “cea mai puţin capabilă” să “se separe de stăpânii ei de la Kremlin”. Cu toate că Departamentul de Stat a început să privească România cu alţi ochi la sfârşitul anilor 1950, aprecierea României ca fiind “cea mai sovietică dintre toţi sateliţii” reitera aceste concluzii, astfel că rapoartele privind comportamentul independent întocmite de către membrii misiunilor diplomatice la Bucureşti erau pur şi simplu respinse. Pornind de la rapoartele serviciului de informaţii, declasificate şi publicate începând cu 2006, a existat o tendinţă de descriere mai degrabă peiorativă decât neutră a României în comparaţie cu alte descrieri neutre sau pozitive folosite în cazul altor membre ale blocului – cu excepţia Albaniei.

Se pare că exista un dezacord cu privire la evaluarea progreselor făcute de România între administraţia SUA, Departamentul de Stat şi comunitatea de informaţii americană mai mare decât în orice alt stat al Tratatului de la Varşovia, la început datorat atât de lipsa de personal din ţară şi a priorităţii scăzute acordată de ţară strategiei americane, cât şi de comportamentului României sau dezinformarea sovietică. În noiembrie 1955, preşedintele Eisenhower i-a cerut şefului misiunii diplomatice de la Bucureşti, Robert Thayer, “să creeze disensiuni între români şi sovietici”. Primele întrevederi ale lui Thayer cu liderii români l-au convins de dorinţa acestora de a „de a ieşi de sub” influenţa sovietică. Totuşi, la întoarcerea la Washington, Departamentul de Stat s-a arătat neîncrezător în analiza lui Thayer.

Pe lângă tendinţa evidentă de a discredita existenţa dizidenţei româneşti, un alt efect al acestei tendinţe a fost perceperea (sau presupunerea) unei dizidenţe şi printre celelalte membre ale Tratatului de la Varşovia, în special în partea de nord, deşi nu exista aşa ceva. Aşadar, schimbul normal între partenerii apropiaţi ai coaliţiei a fost interpretat ca o variantă „mai circumspectă” a provocărilor cu care se confrunta România. Vrând-nevrând, aceasta a avut drept efect negarea oricărei calităţi speciale a dizidenţei româneşti timpurii.

În februarie 1958, de exemplu, serviciile de informaţii americane au admis că:

De la revolta din Ungaria, regimul românesc a depăşit într-un fel ceilalţi sateliţi ortodocşi în ce priveşte direcţia reformei post-staliniste. De exemplu, se pare că a făcut eforturi considerabile de a îmbunătăţi nivelul de trai şi de a intensifica comerţul cu Occidentul. Mai mult, relaţiile României cu Iugoslavia au fost considerabil mai bune decât cele dintre alţi sateliţi ortodocşi şi a reînnoit campania pro-Ungaria pentru a îmbunătăţi relaţiile cu SUA.

Aceeaşi evaluare de atunci a respins rapoarte din Polonia şi Ungaria, conform cărora România „încerca pe cont propriu să se îndrepte spre autonomie” şi susţinea că această atitudine este justificată „mai satisfăcător în alţi termeni” atât timp cât „o autonomie mai mare” putea fi dobândită numai „sub auspiciile Moscovei”, respectiv cu aprobarea prealabilă a sovieticilor. Evaluarea, apoi, reamintea de credinţa comunităţii în apariţia unui „dizident” comunist polonez – un mit care a persistat de la delimitarea lui Tito în 1948 până la sfârşitul anilor 1960 – reconfirmând că „Polonia este singurul satelit care poate încerca să devină o altă Iugoslavie”. Sincronizarea românească nu era nici ea ideală. De exemplu, oferta făcută de premierul român la sfârşitul lui februarie de a achiziţiona echipament industrial în valoare de 100 de milioane de dolari, înainte de retragerea trupelor sovietice, a fost interpretată ca iniţiativă sovietică.

De asemenea, în mai 1958, Consiliul Naţional de Securitate a subliniat că „experienţa a demonstrat” că neangajarea şi ostracizarea sunt contraproductive. În schimb, NSC a subliniat:

Acum este evident că, practic, extinderea considerabilă a contactelor directe ale SUA cu cetăţenii acestor naţiuni şi dezvoltarea prin astfel de contacte a unor presiuni populare asupra regimurilor pentru sporirea libertăţii interne şi independenţei faţă de controlul sovietic poate fi dobândită numai prin relaţii mai active ale SUA cu şi în aceste guverne. Astfel de relaţii vor ajuta Statele Unite să cerceteze atent, în cadrul birocraţiei de partid şi guvernamentale, acei indivizi sau grupuri care demonstrează tendinţe de independenţă în gândire, aspiraţii naţionaliste sau dorinţa de a-şi folosi influenţa pentru a modifica relaţiile de subordonare dintre ţara lor şi Uniunea Sovietică.

România s-a evidenţiat prin atitudinea activă în realizarea unor relaţii mai bune şi mai ample cu Statele Unite şi „ fiind, prin urmare, excepţional de receptivă în ceea ce priveşte contactele cu Occidentul.”

Momentul acestei Declaraţii a fost interesant, coincizând exact cu primul conflict deschis dintre România şi Moscova. Întrunirile din 1958 ale CAER şi ale Tratatului de la Varşovia, unde Bucureştiul a combătut rolul supranaţional al instituţiilor Blocului economic şi a contestat legitimitatea dominaţiei sovietice a început în aceeaşi zi în care a fost emis NSC 5811/1. În iulie 1959, Consiliul de Coordonare a Operaţiunilor Departamentului de Stat a îndemnat personalul american să:

Facă orice efort pentru a menţine o legătură strânsă şi continuă cu Guvernul României la cel mai înalt nivel posibil. Chiar şi atunci când sunt puţine sau deloc afaceri bilaterale de discutat, reprezentanţii Statelor Unite trebuie să folosească orice ocazie pentru a clarifica autorităţilor române perspectiva Statelor Unite asupra problemelor internaţionale importante şi de a le încuraja să ia în considerare această perspectivă.

Totuşi, în ciuda seriei neîntrerupte de conflicte publice sovieto-româneşti asupra coordonării politicii economice supra-naţionale în următorii cinci ani, comunitatea de informaţii a SUA (după cum rezultă din documentele declasificate) a continuat să respingă atitudinea Bucureştiului. O Evaluare a serviciului naţional de informaţii din 1962, de exemplu, a clasificat atitudinea liderului român Gheorghiu Dej ca fiind aparent la fel „curajoasă” ca cea a lui Gomulka şi Kadar, loiali Moscovei, afirmând că astfel de acţiuni „nu pot fi considerate o provocare la adresa autorităţii Moscovei şi probabil că sunt făcute chiar cu acordul lui Hruşciov şi al Partidului Sovietic”. După cum a relatat reprezentantul diplomatic al SUA la Bucureşti, neîncrederea americanilor faţă de faptul că „românii se opuneau presiunilor sovietice” l-a determinat să îşi dedice „aproape două treimi” din timpul său convingerii „Departamentului că lucrurile se schimbau într-adevăr” şi „că nu era nimeni în spate care să manevreze păpuşile pe sfoară numai pentru efectul optic”.

Pe lângă problemele referitoare la credibilitatea sursei, capacitatea analitică sau simpla justificare birocratică a evaluărilor precedente, această atitudine reflectă şi tendinţele profesionale normale. De fapt, serviciile de informaţii considerau voluntarii sau „breşele” ca provocări şi nu îi acceptau sau nu aveau încredere în ei aşa cum aveau în recrutările proprii la faţa locului, identificate, planificate şi cultivate atent. Cum România era deja considerată ca fiind incapabilă de un comportament cu adevărat independent, neîncrederea s-a accentuat mai ales când Bucureştiul a intrat în conflict deschis cu Moscova, insistând pentru contacte suplimentare cu SUA, pe lângă eforturile celorlalţi membrii ai Tratatului. Paradoxal, cu cât era mai deschisă şi flamboiantă dizidenţa românească, cu atât mai puţin se considera că reflectă diferenţele reale şi importante. KGB a conceput curând „măsuri active” pentru a exploata această neîncredere, proiectând o imagine a României ca un cal troian sovietic, a cărui independenţă declarată masca chiar şi o mai mare loialitate decât cea a celorlalţi membri ai Tratatului. Seminţele acestei dezinformări fuseseră deja plantate la mijlocul anilor ’50, imediat după ce Bucureştiul şi-a trimis primii spioni în Marea Britanie şi SUA, şi s-a reflectat aproape fidel, aşa cum a ieşit la iveală periodic în următoarele trei decade, în raportul din februarie 1956 al Ambasadei SUA la Bucureşti:

Rolul României este acela de a deveni o „vitrină” al comunismului, în încercarea de a arăta oamenilor din Occident că comunismul poate funcţiona şi în acest fel să promoveze scopul final al comunismului internaţional. Pentru ca acesta să fie mai convingător pentru occidentali, se fac încercări continue de a împământeni mitul independenţei româneşti. Dizolvarea sovromurilor în 1954 şi 1955 a fost un pas în această direcţie. Ca un gest suprem, sovieticii îşi pot retrage trupele la momentul oportun. Probabil cea mai importantă parte a acestui plan de a face din România o „vitrină” a comunismului este ridicarea prestigiului românesc peste graniţe.

Verona a fost indusă în eroare total de această dezinformare, care a fost reintrodusă de defectorul sovietic Anatoli Golitsyn în 1961 şi 1981 şi mai târziu de Ion Mihai Pacepa în 1978 şi 1987.

Co-etnicitatea analiştilor de informaţii care se ocupau de România şi de Europa de Est a contribuit probabil la această tendinţă. Experţii est-europeni erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, urmărindu-şi în primul rând interesul (şi deoarece ştiau deja limba, agenţiile de informaţii erau interesate să îi recruteze). Faptul că România avea una din cele mai mici rate de emigrare în SUA, iar Polonia şi Ungaria una din cele mai mari, explică de ce comunitatea analitică reflecta aceste tendinţe demografice cu subiectivism. (De exemplu, în timpul perioadei critice ale revoluţiilor din 1989 şi în primii câţiva ani de tranziţie post-comunistă, în opinia şefului Diviziei CIA pentru Uniunea Sovietică/Europa de Est (SE) cea mai influentă personalitate din comunitatea de informaţii în interpretarea acelor evenimente era şeful de operaţiuni Steve Weber, un ungur din prima generaţie de emigranţi. Analistul CIA responsabil de România era şi el tot ungur din prima generaţie de emigranţi.)

Aceasta era adevărat mai ales în cazul Ungariei unde dezideratele teritoriale privind Transilvania continuau să figureze printre scopurile celor mai influente organizaţii de emigranţi ungaro-americane şi au reiterat imaginea de „duşman” al României. (În primii zece ani ai noului mileniu, cea mai influentă organizaţie de emigranţi unguri, Federaţia Ungaro-Americană, a continuat să solicite abrogarea Tratatului de la Trianon care recunoaşte Transilvania ca aparţinând României chiar pe prima pagină a site-ului său web. Asemănarea cu poziţia acestei organizaţii la conferinţa de fondare a Ligii revizioniste Ungare din 1929 a fost remarcabilă.) Dincolo de aceste consideraţii de circumstanţă, comunităţile de emigranţi erau considerate de sovietici şi de serviciile de informaţii aliate „vehicule importante pentru penetrarea Congresului şi a altor agenţii federale importante, cum ar fi Departamentul de Stat, Departamentul de Apărare, Biroul Federal de Investigaţii şi Agenţia Centrală de Informaţii”. Un agent special al FBI responsabil de serviciile de informaţii maghiare (AVO) din Cleveland în 1955, nota că „AVO era o organizaţie de informaţii foarte activă şi eficientă” în SUA, probabil „a doua după serviciile de informaţii sovietice”. Odată aflaţi în interior, agenţii puteau să culeagă informaţii, analize asimetrice şi interpretări ale concluziilor.

* * *
CivicMedia ianuarie 2009