Ion Maiorescu, un mare român, căuzaș al adevărului istoric

Iancu si-a prezentat luptele in Raportul sau catre imparat, un document istoric de mare valoare pentru noi. Acest raport (ca si celelalte doua, a lui Balint si Axente) a aparut insa prin eforturile disperate ale lui Maiorescu, care a petrecut doua luni in munti, ca sa puna cap la cap povestirile si aducerile-aminte ale celor trei tribuni. Meritul acestei actiuni o atribui lui Maiorescu si curtii de la Viena, in egala masura. Maiorescu s-a dus in munti intr-o actiune girata de curtea vieneza. De asta, cand a venit de la Viena, s-a oprit la Sibiu, unde a avut mai multe intalniri cu gubernatorele Wohlgemuth. Acesta a sprijinit actiunea lui Maiorescu. Sunt documente istorice care arata nerabdarea lui Wohlgemuth, care nu intelegea de ce redactarea Rapoartelor a durat atat de mult. O cauza a fost ca Maiorescu si-a luat timp ca sa purece rapoartele ca sa nu existe contradictii si ca sa le dea o forma stilistica pe masura importantei lor, apoi a durat mult traducerea, pentru ca Maiorescu s-a imbolnavit. Iar chiar la urma de tot, Ioan Axente Sever n-a vrut sa semneze raportul lui, ca protest pentru ca a fost cercetat abuziv, zicea el, pentru arderea Aiudului, din 9 ianuarie 1849. I s-au confiscat cu acel prilej si unele documente.

Eu zic ca acea cercetare „tribunalicesca” a fost extrem de importanta, pentru ca l-a gasit pe Axente nevinovat. Pentru asta a si fost eliberat, dupa incheierea cercetarii. Pentru mine este deosebit de important ca o instanta judecatoreasca austriaca l-a gasit pe Axente nevinovat. Putea el sa se dezvinovateasca cat ar fi vrut, nu l-ar fi crezut istoria, pentru ca era parte implicata.

E adevarat ca Ion Maiorescu e pe jumatate ragatean, pentru ca a predat mai mult de zece ani la Craiova, ca profesor de liceu, cursuri de stil si scriere corecta si frumoasa. Era considerat de craioveni drept cel mai istet si mai luminat dintre ei. Trebuie sa fi avut cu adevarat o minte geniala, daca oltenii au putut sa treaca peste patriotismul lor local recunoscut, ca sa atribuie aceasta cinste unui venetic.

Ca orice ardelean adevarat, Ion Maiorescu a incercat la Craiova sa infiinteze o „Fratie de Cruce” dupa model ardelenesc. Pana insa sa-i deprinda pe oltenasii lui atat „teoreticeste, cat si practiceste”, cu „Legea Tacerii”, secretul s-a deocheat si a ajuns pana la Bucuresti, la urechile lui Voda Bibescu.

Iar lui Adrian le Legionnaire ii recomand sa renunte la stilul bataios pe teme pe care nu le stapaneste si sa se puna sa scrie ce stie el mai bine: si anume, ce s-a intamplat la Sebrenita si Sarajevo. Dupa cate stiu, e mare nevoie de luminare in acel razboi. Ar putea deveni un autor de succes. Ar fi mult mai productiv pentru el ca sa scrie despre lucruri pe care pretinde ca le cunoaste, decat despre cele care in mod evident ii sunt stra