Un chip al Căpitanului de Ion Barbu (Dan Barbilian) – 1940

Să ne apropiem în rânduri puţine de această margine înaltă şi neajunsă a fiinţei româneşti (până azi aşa de neştiută): Căpitanul. Cercetătorii drumurilor adevărului recunosc cu mirare că, veacuri întregi, învăţaţii folosesc fără să-şi dea seama noţiuni ori mijloace fundamentale ale ştiinţei lor, până în ziua când o minte stăpânitoare desprinde acel element din împletirea lui cu o mie de altele, pentru a-l lumina de toate prestigiile pătrunderii clare. Ştiinţa trăieşte un moment de biruinţă, urmat de o lungă epocă de fecunditate. Teologal, ivirea Căpitanului printre noi înseamnă, fără îndoială, cunoaşterea nemijlocită a fiinţei îngereşti, fulgerata manifestare a Arhanghelului. Nu se cuvine scrisului mirean, întârziat în păcat, plin de preget în a sui până la izvoarele Increatului, să adâncească asemenea taină. Preoţii Legiunii o vor face. Secular, însă, darul de preot al vieţii Căpitanului înseamnă o dezvăluire în plină zi a firii noastre româneşti. Prin El ne ridicăm la o mai limpede şi adâncă ştiinţă despre noi. Din limburile în care dorm sufletele şi mugurii, fiinţa noastră e dusă şi răsădită sub cerul marilor creşteri. Desluşim în chipul şi în moartea Căpitanului, alăturate, mărite şi transfigurate, datele prime ale unui concretum românesc. Aceste date le găsim de faţă în fiecare din faptele istoriei noastre de dinainte de fanarioţi. Minciuna masonică a anului ’48 a încercat zadarnic să ne-o acopere. E de-ajuns o cufundare de o zi sau două într-una din vechile noastre provincii, o îngenunchere pe lespezile mânăstirilor şi bărăţiilor din Curtea de Argeş ori Câmpulung (străbunul Langeanu) ale căror temelii merg până în golul de umbră al descălecării, pentru a primi o ştire obscură despre adevărata noastră făptură. Vestirea ei strălucită o găsim în Căpitan: puterea de vis voievodal, pe un prim fond de faptă militară germanică. Nădejde a marilor creaţii, această bogăţie de natură, care e a Căpitanului, dar şi a muntenilor noştri din Şuici, Câmpulung, Ţara Bârsei, Sibii, iar, prin ei, a întregului neam, trece astăzi în planul conştiinţei. Începe actualizarea unui fond eroic, uitat. Lunga vecinătate cu seminţiile albe ale nordului se schimbă astăzi în logodna a două neamuri. Perspectivele nălucesc, împărăteşti, până departe, la aurul Sfintei Sofii. Aproape tot ce s-a clădit de la 1848 încoace, şi mai ales în acest Bucureşti urâţit de construcţii şubrede, în gustul marxist al ultimei vremi, trezea mânie Căpitanului. Oraşului obraznic şi mincinos îi opunea civilizaţia străveche a cetăţilor domneşti şi mai ales acele permanenţe ale tuturor veacurilor şi cutremurelor: Ierusalimele cereşti ale Ortodoxiei. Cetatea românească viitoare râvnită de Căpitan cunoaşte un singur monument: Mormântul legionar. “Pentru veac” ajung catapetesmele modeste şi cucernice ale meşterilor noştri de totdeauna: pietrarul, zidarul, zugravul. Cetate fără ideologii şi fără zarafi, în care e loc numai pentru luptător, pentru preot, pentru cercetătorul aprig şi pentru cântăreţul eroic. Un ev “gingaş şi uriaş” se străvede dincolo de mesajul Căpitanului, acest justiţiar neîndurat al formelor perverse ale vieţii, dar aplecat cu duioşie peste tiparele ei mărunte ori nevinovate; câini credincioşi, lăcuste firave. Acest ev se rezumă în două vorbe: tabăra şi biserica. Scripturi simple şi hrănitoare, ţinând de lucrările Duhului în umbra mânăstirilor; tabere de muncă pe marginile apelor, în vântul şi vigoarea camaraderiei tinereşti. Aşa mi se desluşeşte statura şi înţelesul marii apariţii, în acest sfârşit de Noiembrie. Iată-l, prins în zeghea lui de piatră; pe fondul munţilor noştri dacici, dar şi teutonici, dezlegător de întrebări ale Istoriei, altfel tulburător decât în celălalt Noiembrie, când ochiul ni se întorcea plâns de sânge, când glasul ni se gâtuia de lanţuri nevăzute…